Cărți

Timpul ca „orizont posibil al oricărei înțelegeri a ființei“ nu e doar timpul pe care îl cunoaștem din activitățile curente și pe care îl măsurăm, îl pierdem sau, uneori, îl câștigăm. Este, de astă dată, mult mai mult, este „termenul secund“ prin care ajungem la înțelegerea lui „a fi“. Lucrarea de față descrie parcursul ulterior al lui Heidegger după publicarea, în 1927, a lucrării Ființă și timp. Ea înfățișează o experiență a gândirii din care nu lipsesc peripețiile.

Când, în momente de pesimism, sunt înclinat să cred ca „nimic nu s-a schimbat“ prin locurile noastre, lectura thrillerului heideggerian al lui Cătălin Cioabă îmi este suficientă ca să-mi recâștig încrederea în timpul pe care îl trăim. (GABRIEL LIICEANU)

„O bogată istorie culturală care prilejuiește cunoașterea a două personaje deopotrivă de fascinante: enigmatica Regină Christina a Suediei și marele filozof René Descartes. Volumul înmănunchează curiozități privind ideile, viața și moartea lui Descartes la Stockholm, dar și îndelungata călătorie post mortem către Paris a trupului filozofului. Svante Nordin așază toate acestea în diferite rame suprapuse, care spun nu doar povestea întâlnirii lui Descartes cu Regina Christina, ci dezvăluie multe alte detalii savuroase ale vieții la curtea celei mai savante regine nordice din toate timpurile, de la ambițiile profesorilor de greacă veche și latină, la curentele de gândire, dar și amănunte privind ritmul cotidian, inclusiv cutumele medicale ale doctorilor vremii. Fragmente captivante din corespondența privată a lui Descartes cu Prințesa Elisabeta a Boemiei, ambasadorul Franței Chanut și Regina Christina însăși adaugă mister și fac deliciul acestei bijuterii bibliografice a Nordului îndepărtat.” (Raluca BOBOC)

„Volumul lui Svante Nordin poate interesa nu doar erudiții și istoricii filozofiei, ci și pe cei împătimiți de genul detectivistic. Avem de-a face cu ceea ce Ernst Cassirer numea „o ecuație cu două necunoscute“. La capătul acestei lecturi, cititorul va putea afirma că știe cel puțin formula ecuației, însă fără a fi sigur dacă nu există mai multe necunoscute de luat în calcul. O carte care, chiar dacă nu reușește să răspundă definitiv la numeroase întrebări legate de întâlnirea dintre cei doi protagoniști, izbutește să formuleze clar cadrul coregrafic.” (Florin George CĂLIAN)

Un clasic latin în traducerea unuia dintre cei mai străluciți clasiciști pe care i-a avut România. În timp, am trăit momente minunate cu textul grecesc al lui Homer sau cu poezia lui Vergilius – și mereu îmi părea rău că nu se poate bucura toată lumea de ele. Pînă ce au apărut traducerile lui Dan Slușanschi. Existau deja, după cum știm, traduceri valoroase, care au marcat la vremea lor cultura română. Dar cînd vezi originalul… Or, traducerile lui sînt, pînă acum, tot ce poate fi mai fidel: și față de cuvintele originalului și, în același timp, față de lumea epopeilor și față de frumusețea lor adîncă. E important și prezența hexametrului: pînă aproape de imposibil, traducerea reușește să se apropie de dimensiunea, de respirația largă a poeziei epice. Dan Slușanschi însuși spune că a încercat să ofere „un text care să curgă cît mai firesc, dar într-o dicțiune epică, sugerînd mereu înălțime și cuget mîndru”. (Francisca Băltăceanu)

Bine cunoscut în spațiul discuțiilor filosofice și culturale de la noi, Vasile Cătălin Bobb face parte din noua generație de intelectuali, pentru care, bunăoară, raportul cu filozofia occidentală și cu cea românească presupune deja acea distanțare atentă, lucidă, ce face posibilă o mai bună apropiere și înțelegere a celuilalt. Studiile publicate până acum ni-l descoperă ca un interpret excelent inițiat în hermeneutica filozofică și fenomenologie, în filosofia actuală și în studiul unor viziuni simbolice sau religioase. Cartea de față, Pâlpâiri ale ființei. Mihai Șora și problema omului, poate surprinde cititorul în modul cel mai plăcut și atrăgător. Deși anunță orientarea atenției către unele cercetări în aparență aride, precum ontologia sau metafizica, asumă o manieră de înțelegere neașteptat de vie și expresivă, de o concretețe frapantă a judecății și a modului de vorbire. În felul acesta, chestiunile pe care scrierile lui Mihai Șora le aduc în față, privind, de exemplu, verbul și numele, faptul de a exista și cel de a insista, faptul de a avea și cel de a fi, eu însumi și celălalt, întâlnirea și dialogul, sunt regăsite ca chestiuni proprii („mă explică: pe mine mie însumi și lumea în care sunt așezat”, cum spune Vasile Cătălin Bobb). Așadar, o carte în care experiența personală de lectură și înțelegere devine locul unei reale întâlniri cu o voce distinctă a filosofiei actuale. (Ștefan Afloroaei)

„Inginer chimist de formație, însă pasionat de alchimie, filosof à ses heures perdues, Alexandru Pop ne oferă în Libellus Nomisticus o mostră de alchimie speculativă. Care e miza acestor pagini? Aceea de-a ne spune – uneori doar sugerat, alteori cu argumente – că dincolo de ceea ce vedem, deopotrivă în metoda și-n reușitele ei, gândirea are o structură tainică, care cere și duce la o altă înțelegere. (…) Domnul Pop e dintre cei care caută punctul focal în care știința întâlnește conștiința și cunoașterea se dezvăluie ca frumusețe. Cât de mult s-a apropiat de el? S-o judece cititorii paginilor ce urmează. Ceea ce pe noi ne bucură e faptul că îl știm pe drum, cu o tinerețe și o determinare jovială ce mărturisește să transmutația e posibilă în sufletul celor ce cred în Marea Operă.” (Mihai Maci)

Noica a avut multe umbre și încă le mai poartă, unele create artificial de exegeza tendențioasă, iar altele reale și încă nedescoperite. Prin acest tur de forță, Ovidiu Pecican reușește să contureze una dintre cele mai puternice umbre noiciene, care definește mai bine omul și opera acestuia. Cartea lui Pecican deschide noi direcții de cercetare în ceea ce privește figura lui Noica, în special datorită utilizării multiplelor unghiuri de lumină prin care se evidențiază portrete nesubliniate până acum. Este în joc nu doar o umbră importantă a lui Noica, ci și altele care se conturează pe parcursul lecturii. (Florin George CĂLIAN)

Noua ediție a celor mai cunoscute scrieri ale sfîntului Ignațiu de Loyola în limba română se dorește a fi simplă. Simplă ca format de redactare, simplă ca accesibilitate pentru cititor, adică ușor de (răs)citit și ușor de purtat: dacă se poate, în buzunarul de la inima ce se vrea astfel plăsmuită.

O asemenea exigență nu rezultă din strategii de marketing, nici din magii oculte, ci din firescul întîlnirii dintre chibzuință și credință, ratio et revelatio. Într-adevăr, numai o carte simplă poate hrăni o inimă simplă, așa cum cere în dar psalmistul dornic să se apropie de Dumnezeu (Ps. 86). Pelerinul ignațian, asemenea celui rus de peste mări și țări și peste veacuri, știa deja acest lucru: rămas literalmente fără grai în fața Cuvîntului Întrupat, va deveni povestitor pentru cei de după el, reflectînd astfel deopotrivă două neputințe, una de a exprima inefabilul și alta de a ține pentru sine ce e menit pentru cît mai mulți. (Marius Taloș SJ)

În Conștiința de sine și alteritatea, o lucrare riguroasă și extrem de originală, Dan Zahavi susține prin argumente solide faptul că fenomenologia, în special în versiunea lui Edmund Husserl, poate să aducă o contribuție decisivă la discuțiile referitoare la conștiința de sine. Angajându-se în dezbateri atât din cadrul filozofiei analitice (Elizabeth Anscombe, John Perry, Sydney Shoemaker, Héctor-Neri Castañeda, David Rosenthal), cât și din filozofia germană contemporană (Dieter Henrich, Manfred Frank, Ernst Tugendhat), Zahavi susține că tradiția fenomenologică are mult mai multe de oferit decât se crede atunci când vine vorba de problema conștiinței de sine.

Perioada dintre începuturile lui Luther și etapele timpurii ale lui Kant se întinde pe mai bine de 100 de ani, o perioadă extrem de bogată filozofic, teologic, științific. Această carte tratează despre preocuparea față de problemele religioase și față de omniprezența credinței creștine, așa cum s-au manifestat în contextul intelectual mai larg al acestei perioade.

Pentru a-l înțelege pe Kant trebuie să îl situăm în linia marilor săi predecesori Descartes, Spinoza, Newton, Locke, Leibniz, Wolff, Hume și alții. Însă din moment ce Reforma și reacțiile față de aceasta au modelat curentele metafizico-teologice care l-au precedat, în special în teritoriile germane, e necesar de asemenea să înțelegem mai bine figuri ca Luther și Calvin, precum și tradiția filozofiei și teologiei protestante pe care aceștia au inaugurat-o. Prin aceasta nu afirmăm vreo influență directă a lui Luther asupra lui Kant, nici nu-l transformăm pe Kant în „filozoful protestantismului“, după titlul unui odată faimos eseu al lui Friedrich Paulsen, ci propunem un principiu hermeneutic folositor. (Edward Kanterian)

De fiecare dată cînd filozofia vrea să se redefinească (ori să se reinventeze), are de înfruntat teologia. S-a scris mult despre contaminarea teologiei de către filozofie, însă, odată cu cartea lui Kanterian, ar trebui regîndită istoria filozofiei și din perspectivă inversă, a lipsei de imunitate a filozofiei în fața teologicului. (Florin George Călian)

Kanterian posedă o erudiție vastă și o inteligență rafinată. (Anthony Kenny)

Cum este posibila existenta unui mare popor crestin in cadrul civilizatiei de miine? Problema religioasa nu este problema unei elite, ci este, dimpotriva, o problema a maselor. Dar, la nivelul maselor, religia si civilizatia sint strins dependente una de cealalta. Nu exista civilizatie adevarata care sa nu fie religioasa. Invers, o religie de masa nu este posibila decit sustinuta de catre civilizatie. Or, ni se pare ca astazi multi crestini accepta simpla juxtapunere a unei religii personale si a unei societati laice. O atare conceptie este ruinatoare atit pentru societate, cit si pentru religie. Cum sa fie gasita in acest caz uniunea dintre una si cealalta, astfel incit religia sa nu fie supusa puterilor vremelnice, iar puterile vremelnice sa nu fie aservite religiei? Iata o invitatie la o astfel de cercetare, esentiala pentru viitor, care se vrea a fi aceasta carte. Jean Daniélou

Reforma protestantă a modelat decisiv spațiul religios, cultural și politic al Europei Apusene. Deși tributari surselor clasice și patristice, reformatorii le-au reinterpretat critic, în funcție de propriul context, formulând răspunsuri noi la întrebările și problemele specifice secolului al XVI-lea.

,,Dacă știința se opune religei, nu este din cauza a ceva din ceea ce conțin fie premisele, fie concluziile marilor teorii științifice. Acestea nu menționează nici un cuvînt despre Dumnezeu. Nu vorbesc despre vreo credință în afară de cea pe care ele însele o cer. Nu impun nici un ritual în afara ritualurilor obișnuite ale vieții academice, iar acestea nu implică nimic mai mult decît adorarea a ceea ce este adorat la scară largă. Afirmațiile încrezătoare ale oamenilor de știință care susțin că, în intimitatea camerei lor, au demonstrat că Dumnezeu nu există nu au nimic de-a face cu știința, și chiar mai puțin cu existența lui Dumnezeu.” David Berlinski

Volumul de față îi propune cititorului o incursiune în universul cultural și politic al Romei antice prin intermediul celor mai faimoase zicale latinești care încă se bucură de o amplă circulație în zilele noastre. Întrucât în Occident limba latină a rămas, până în secolul 18, principalul vehicul de difuzare a ideilor, cititorul descoperi că multe dintre dictoanele cu alură „antică” provin de fapt din Evul Mediu sau din Renaștere. Urmărind cu erudiție și acribie nu doar geneza, ci și receptarea locuțiunilor latinești prezentate în carte, Liana Lupaș cartografiază un teritoriu vast, între ale cărui granițe se înscrie, din fericire, și spațiul cultural românesc.

Autorul pretinde a ilustra, la un anumit nivel narativ, relațiile incestuoase pe care le-ar întreține cu propria-i operă; nu trebuie să ne gîndim însă la jocuri de limbaj ca în cutare roman al lui Nabokov, unde anagrama de la insecte dă inceste, ci mai curînd la monștri (deși unii autori neagă faptul că ei s-ar naște din raporturi endogame). Monstruosul, în acest caz, este secretat, ca în anumite deliruri, de metamorfozele care, cu o rafinată știință a gradării, sînt împinse din sexualitate către întreg universul, izbutind a trezi acel amestec de fascinație și oroare tainică specific figurilor ambigue; în acest sens, modelul ascuns al Liei Mora pare a fi sir Aubrey de Vere, personajul lui Mateiu Caragiale, tratat însă în stilul lui D.H. Lawrence. Altfel spus, conform opiniei criticului literar Al. Cistelecan, în acest roman „Dumitru Ungureanu construiește o sexologie a creației”.

„Singoalla este o saga (în sens de legendă, cronică) medievală suedeză, avînd în centru povestea de iubire a unui cavaler suedez cu fata căpeteniei unei șatre de nomazi. Cercetările de mitologie scandinavă ale autorului fac din perioada medievală un teren pe care imaginația sa a avut libertatea și ușurința de a se mișca și a rodi neîngrădită. Vena principală a operei rămîne cea romantică, dar în Singoalla romantismul este straniu impregnat cu elemente ale unei filosofii panteiste, o altă amprentă inconfundabilă a autorului. O carte alcătuită din contraste, în care lumina se întîlnește cu întunericul într-un clarobscur construit cu inegalabilă forță, totul culminînd în final cu o copleșitoare descriere a ravagiilor ciumei negre în Suedia secolului al XIV-lea. Intriga istoric-exotică, cu reminiscențe din Tristan și Isolda, dar transpuse în atmosfera de clarobscur a ținuturilor scandinave, fapt ce sporește dramatismului scenelor, a inspirat de-a lungul timpului mai mulți compozitori și regizori, ale căror Singoalle nu încetează să încînte.” Raluca Boboc

„Romanul A Dream of John Ball a fost pentru prima dată publicat în volum în anul 1888 (între 1886-1887 a apărut în foileton în publicaţia englezească Commonweal). Ulterior, în 1892 a fost republicat de către editura Kelmscott, înfiinţată chiar de William Morris. Această a doua ediţie cuprindea pe lîngă roman şi o scurtă povestire avînd la origine o legendă care-l avea drept protagonist pe Matei Corvin, rege al Regatului Ungariei. A Dream of John Ball este un roman care vorbeşte despre Revolta ţăranilor din Anglia anului 1381. Personajul central, indicat încă din titlu, a fost un cunoscut preot itinerant al acelor vremuri şi lider al ţăranilor răsculaţi. Influenţat de scrierile lui Jean Froissart (cca. 1337 – cca. 1405), William Morris zugrăveşte în romanul său un Ev Mediu în care onestitatea ţăranilor intră în contrast tirania lorzilor. Este un roman fantastic, în care omul modern al secolului al XIX-lea călătoreşte înapoi în timp, prin intermediul visului, acesta fiind şi narator-personaj. Acest călător din viitor nu numai că priveşte, dar şi interacţionează cu personajele din carte, creînd astfel o atmosferă în care realul se împleteşte cu fantasticul, fără ca acesta din urmă să altereze armonia naraţiunii. Personajul central, John Ball, va fi cel pe care naratorul îşi va focaliza atenţia, iar partea a doua a romanului va fi reprezentată de un dialog între omul modern şi omul evului mediu, moment în care lumea modernă va fi văzută prin prisma ochiului medieval. Visul, prezent încă din titlu, va fi reprezentat astfel atît de experienţa onirică a naratorului, cît şi de speranţa preotului ca lumea să fie locuită de oameni liberi”. Lavinia Margea

Textele reunite în acest volum aduc contribuții importante în contextul discuțiilor de astăzi referitoare la natura umană, fluiditate și identitate de gen, precum și din punctul de vedere al cercetării științifice asupra naturii. Totodată, capitolul final este o meditație profundă a problemei natură-har în „Paradisul” lui Dante.

Între coperțile volumului de față, cititorul găsește meditațiile care au rezultat din omiliile rostite în catedrala „Sfîntul Iosif” din București, dar și în alte cîteva biserici din arhidieceza de București, în anii 2018 și 2021. Ele provin dintr-o comunicare directă, vie, în biserică, unde credincioșii participă la explicarea Cuvîntului lui Dumnezeu și prin atenție cristalizată în momente de tăcere glacială, dar și prin neatenție marcată prin tuse, foială și privit la ceas. Nu am modificat nimic din aceste urme ale realității concrete, vitale, interumane, în care s-au născut meditațiile. Nu am eliminat niciuna dintre omilii, nu am adăugat niciuna elaborată la birou. Am explicat în altă parte că meditațiile provin din schemele de predici pe care le aprofundez în rugăciune, uneori multă rugăciune, pînă cînd schema devine clară pentru mine, cu o zi sau două înainte de a fi rostite în fața credincioșilor. Sper ca aceste aspecte să se poată identifica în textele publicate în seria „Mysterium Christi”, ca un drum spre realitățile spirituale care se percep la nivel spiritual, după ce urcăm scara care produce fenomenul, după cum spune Mircea Eliade. Wilhelm Dancă

Obiectul principal al meditațiilor din acest volum sînt două teme semnificative pentru evanghelistul Matei, pentru Biserica de la începuturile creștinismului, dar și pentru noi, astăzi. Prima este legată de cateheza credinței, o temă pe care apostolul Matei o încadrează în orizontul Învierii. Prin urmare, Învățătorul unic și Catehetul adevărat din Biserică este Christos Înviat. […] A doua temă semnificativă este dreptatea. Aceasta se deosebește de dreptatea din învățătura fariseilor sau din filozofia greacă. Dreptatea creștină înseamnă orientarea vieții discipolului spre valorile Împărăției lui Dumnezeu, practica constantă a rugăciunii și trăirea iubirii universale față de aproapele. Evanghelistul Matei argumentează că Isus este Învățătorul acestui nou fel de dreptate. El este cel drept prin excelență pentru că a acceptat voința Tatălui de mîntuire a tuturor oamenilor și și-a dăruit viața pentru ca toți oamenii să aibă viață. (Wilhelm Dancă)

„Într-o zi geroasă de iarnă, undeva în preajma sărbătorilor, mă pomenesc că o mînă se întinde și mă scoate din raftul bibliotecii. E drept că stăteam de multă vreme acolo și, cum nimeni nu mă mai băgase în seamă, mă cam plictiseam. Erau scoase din bibliotecă alte povești ca „Fata babei și fata moșneagului” de Ion Creangă, „Crăiasa zăpezilor” de Hans Christian Andersen, „Cenușăreasa” de fraţii Grimm, dar eu nu. Eu stăteam nemișcată de multă vreme, iar acel moment a fost o mare bucurie pentru mine. Trebuie să vă spun că întîmplarea despre care vă povestesc avea loc în casa unui regizor de teatru. M-am bucurat enorm! M-am gîndit că regizorul Adrian, așa îl cheamă, vrea să transforme povestea într-un spectacol de teatru pentru copii.

Ingeniozitatea dispozitivului inventat de Ioana Violet constă în faptul că propune încercări situaționale care trimit, într-un cadru nu numai fictiv și ludic, ci și mitic, la un întreg evantai al ipostazelor în confruntarea noastră cu cele mai primitive senzații.

„În calitatea mea de „Curator al Colecției de Scripturi”, am făcut cunoștință cu toate cărțile din colecția mea și m-am împrietenit cu fiecare în parte. Am adăugat la fondurile existente în jur de 13.000 de publicații noi și am acceptat, cu durere în suflet, să trimit în Brazilia 11.000 de dublete și retipăriri. Am organizat expoziții și am publicat cataloage și broșuri. Cu timpul, am înțeles că aveam în colecție aproape toate cărțile pe care ar trebui să le menționeze o istorie a Bibliei în epoca tiparului și că experiența pe care o acumulasem m-ar putea ajuta să redactez o narațiune coerentă. Textul de față este, în același timp, un dar pe care vreau să-l fac cărților mele, în momentul în care mă despart de ele, și o încercare de a vorbi despre ele compatrioților mei, în limba mea maternă. Ar fi cu neputință să menționez fiecare carte sau fiecare limbă. Voi încerca să amintesc cît mai multe și alegerea mea va fi, fără îndoială, subiectivă. Mă voi opri cu precădere asupra edițiilor care conțin măcar un Testament, dacă nu chiar textul integral al Bibliei, și voi încerca să ilustrez și răspîndirea geografică a traducerilor făcute de misionarii creștini.” - Liana Lupaș

Aflată la a treia carte, Raluca Florina Cicortaş – poetă sensibilă şi profesoară devotată – abordează itinerarul unor discrete expresivități poematice, unul al efuziunii auctoriale temperate, voit parcimonioase. Autoarea se exersează într-o poetică a diafanului și a ludicului, într-un demers al explorărilor afective, într-o suavă introspecție și sondare a registrelor absconse ale eului. Exercițiul liric se constituie dintr-o scurtă narațiune care oscilează între real și imaginar, între concret și oniric, fiind lipsit de orice referențialitate livrescă. Fiorul confesional se îmbină cu reflexivitatea într-un cadru al sentimentalității și al reveriei, al unei sintetice caligrafieri.

La începuturile ei, Evanghelia era în principal o proclamație a unei victorii divine asupra morții, a păcatului și asupra puterilor spirituale aflate în ceruri, aici cu noi și sub pământ, și în rebeliune împotriva lui Dumnezeu. Ea se anunța cu adevărat ca „vestea cea bună” a unei campanii divine de salvare, efectuată de un Dumnezeu iubitor care, trimițându-și Fiul în lume, și chiar și în împărăția morții, își eliberase făpturile din sclavia față de un stăpân fals și nemilos, și deschisese o cale spre Împărăția Cerurilor, în care toată creația va fi fost glorificată în prezența directă a lui Dumnezeu. Era un anunț care venea îmbrăcat în imagistica religioasă, profetică și eshatologică a timpului și a locului ei, având ca scut întreaga panoplie metaforică a religiei Antichității târzii, dar cu mult mai puține dintre acele detalii adăugate mai târziu...

,,Criza ecologică nu cade din cer chiar dacă ea se face văzută, printre alte simptome, prin dereglarea climatică. Nu este vorba nici măcar de o catastrofă naturală, globală și devenită sistematică. Agitațiile ideologice, bricolajele tehnologice și recuperările economice rămîn cu evidență dincoace de miza sa și-i maschează aspectul serios, la fel ca atîtea divertismente. Caracterele sale deopotrivă incontestabile, dar nedefinite ar trebui să ne facă să recunoaștem în ea un fenomen saturat: un fenomen în care excesul de intuiție (de imagini, de informații, de fapte, de data etc.) depășește cu mult tot ceea ce un concept sau un ansamblu de concepte ar putea constitui ca fenomen obiectivabil. De fapt, avem nevoie tocmai de filozofie pentru a-i analiza originea și tocmai de teologie pentru a încerca să-i facem față în mod corect." Jean-Luc Marion

Regimul național-socialist a pus în aplicare o adevărată refondare antropologică în decurs de doisprezece ani. Acest experiment biocratic a fost realizat mai întâi în Germania, iar mai tîrziu a fost extins la teritoriile ocupate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Scopul nu a fost doar afirmarea rasială a unei „comunități de sînge”, ci și definirea unei noi identități pentru omenire, în opoziție declarată cu principiile tradiției biblice și cu fundamentele eticii occidentale. Nu a fost vorba de discriminare, persecuție sau de încercarea de exterminare a unor popoare întregi, cum ar fi evreii, ci de redefinirea conceptului de specie umană la nivel medico-științific, a narațiunii istoriografice și a limbajului juridic și politic. Această carte explică premisele, evoluțiile și rezultatele unui proiect aberant care, în inima Europei, a manipulat condiția umană, atît individuală, cît și colectivă, de la statutul de cetățean la „viața goală”.

Într-un interval de cîteva decenii, Edith Stein (1891 Breslau – 1942 Auschwitz) a ieșit din întunericul unei morți anonime într-o mare recunoaștere internațională. Doi factori au contribuit la această atenție extraordinară: lucrările ei cu o tematică de mare anvergură, bogate în idei, în cadrul fenomenologiei și filozofiei religiei; însă nu mai puțin destinul ei neobișnuit, în armonie cu uimitoarea ei măreție umană. Mai presus de toate au atras atenția transformarea vieții sale, în nefastul an 1933, din filozof în carmelitană și exterminarea ei la Auschwitz la vîrsta de 51 de ani – ca o victimă între multe altele în cadrul execuțiilor în masă, dar ca o victimă implicată în chip conștient. Mulți factori care în altă parte își pierd coeziunea au fost ținuți în cazul lui Edith Stein laolaltă, sub constrîngere, dar și sub propriile-i standarde înalte. În ea se întîlnesc știința și religiozitatea, intelectul și dăruirea, gîndirea profundă și umilința, iudaismul și creștinismul.

Citind volumul Meditații la Evanghelia după Luca vom putea descoperi că, pentru a cunoaște mai bine specificul acestei Evanghelii, ar trebui să începem cu lectura și meditarea secțiunii cuprinse între capitolele 9 și 18, care are forma unei mari „călătorii” a lui Isus, începînd din Galileea, trecînd prin Samaria și ajungînd la Ierusalim, acolo unde moare și învie. Isus „călătorește” însoțit de discipolii săi și de mari mulțimi de oameni, predicînd treptat despre subiectele caracteristice ale catehezei sale, în special despre milostivirea lui Dumnezeu, astfel că această „călătorie” se transformă într-o invitație la a-L „urma pe Christos”, ceea ce înseamnă parcurgerea mai multor etape de maturizare a credinței și de trăire a vieții evanghelice.