Cărți

De-a lungul istoriei femei extraordinare au detinut pozitii de putere. Dar, in afara de cateva, de ce nu am auzit despre ele? Secolele medievale sunt vazute ca un timp insetat de sange al vikingilor, sfintilor si regilor: o societate patriarhala care oprima si excludea femeile. Dar daca vom cauta adevarul mai in profunzime, daca valorificam dovezi din toate disciplinele, vom constata ca Evul Mediu „intunecat” nu a fost deloc asa. Istoricul BBC Janina Ramirez a scos la iveala nenumarate nume ale unor femei influente, inchise in registre istorice, avand cuvantul FEMINA notat alaturi. Paznicii trecutului au poruncit ca lucrarile de arta sa fie distruse, cartile sa fie arse si noi versiuni ale miturilor, legendelor si documentelor istorice sa fie scrise, fapt care a manipulat perspectiva noastra asupra istoriei. Tesand o imagine vie si evocatoare a vietilor femeilor care au influentat societatea in care au trait, descoperim nu numai motivul pentru care aceste persoane remarcabile au fost eliminate din memoria colectiva, dar si ca multe alte conceptii gresite stau la baza istoriei asa cum o cunoastem astazi.

Incredibila poveste a fiicei lui Mussolini, Edda, una dintre cele mai influente femei italiene din 1930, a carei viata a avut mai multe intorsaturi si peripetii decat un roman politist. Edda Mussolini era fiica favorita a lui Benito: alintata si lipsita de scrupule, lipsita de educatie, insa isteata, lipsita de credinta, insa flamboianta, un diplomat excelent, salbatica, dar curajoasa, puternica si loiala. A fost confidenta tatalui ei in timpul conducerii fasciste, fiind atat ambasadoare pentru Germania, cat si pentru Franta, ea a jucat un rol important in a uni fortele Italiei cu Hitler. In 1930, la 19 ani, s-a casatorit cu Contele Galeazzo Ciano, ce avea sa devina cel mai tanar secretar strain din istoria Italiei.

Razboi si pace in manualele scolare de istorie din Republica Moldova si Romania (ciclul gimnazial), reprezinta un subiect actual in contextul educatiei elevilor pentru un cult al pacii. Ani in sir au fost intinsi pe hartie pentru ca azi sa devina istorie predata in manuale. Institutii intregi au activat in domeniul redacarii manualelor, astfel pentru a asigura materia informativa a copiilor de varsta scolara. Conceptele de razboi si pace sunt discutate inca din antichitate ca doua componente ale crearii si destramarii imperiilor, statelor si polisurilor, totodata acestea in manuale sunt depasite dupa interpretare si abordare care necesita in permanenta revazute si reconceptualizate pentru a raspunde nevoilor sociale. Aceste eruptii filosofice, nu sunt noi, dar sunt actuale, importante, iar corelarea lor adecvata este vitala in era globalizarii si polarizarii istoriei. Programa scolara, curriculumul la istorie este actul dozat cu teorii si practici raportate la timp si spatiu, care sta la baza editarii manualelor de istorie, a procesului si parcursului educational, al ghidarii si organizarii unei lectii. Editiile diverse reformate si restructurate din ambele state pun in comparatie un set de caracteristici definitorii ale sitemului educational istoric dintr-un stat si altul. Acestea au obligatia de a include dimensiuni evolutive ale societatilor conform epocilor istorice utilizand si conceptele de razboi si pace.

Actuala lucrare reprezinta, de fapt, o continuare a primului volum, intitulat,, Regimul post-totalitar din Republica Moldova(1990-2012)”, si a tratat evolutia regimului politic din Basarabia, in perioada mentionata. De data aceasta, autorul a mers mai departe cu analiza evenimentelor politice din Republica Moldova, care au urmat anului 2012, ajungand la zi, respectiv pana in anul 2022. In acest fel, autorul a urmarit ca, prin cele doua volume, sa prezinte o fresca cat mai completa a istoriei politice recente a Basarabiei, pentru o perioada de peste 30 de ani. Textul volumului este completat de 9 anexe, cuprinzand structurile nominale ale celor 8 guverne care s-au succedat la conducerea Republicii Moldova in perioada analizata.

O istorie a Dunarii, principala axa economica si geopolitica a legaturilor dintre Romania si lume, dezvoltarea comertului prin intermediul companiilor de navigatie fluviala si maritima ce operau in apele romanesti. Istoria aparitiei, organizarea si evolutia activitatilor companiilor de navigatie fluviala si maritima la Dunarea de Jos si in Marea Neagra si rolul lor crucial in dezvoltarea porturilor romanesti.

„Actorul se joaca cu adverbele totalitatii; ludic si tragic, evident si obscur exprima cu aparenta usurinta suma dispozitiilor afective. Povestea Lui este povestea asumarii propriului rol, dar surprinde si esenta metamorfozei, a identificarii cu ipostaze straine. Scena jocului ca metamorfoza si a metamorfozei ca joc ascunde reperele libertatii interioare, dar si pe cele ale pierderii de sine, lipsei infantile de griji, ratacirii, curajului si fricii paralizante de necunoscut. Povestea Actorului redimensioneaza arhetipal spatiul copilariei, in care nimic nu este definitiv. Imaginea Actorului prizonier in propriul labirint imi aminteste constant ca exista privilegii rezervate doar copiilor zeului care moare ucis de Titani si renaste. In Jocul Actorului exista reguli, dar si libertatea de a le incalca, textul jucat fiind o forma de exprimare a alteritatii, a iesirii din sine, a manifestarii unui antimimon personal sau colectiv.”

Volumul însoțește și susține documentar monografia cu titlul „O relație asimetrică. România și Piața Comună, 1957-1989”. Cele peste 150 de surse primare (documente de arhivă și câteva articole din presa vremii) ilustrează evoluția relațiilor dintre România Războiului Rece și Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piața Comună) și propun un alt model de interpretare pentru politica externă a României postbelice – o alternativă la teza tradițională rezumată prin formula „România între Est și Vest”.

Cel mai vechi material datează din anul 1950 și exemplifică poziția oficială a României asupra Planului Schuman, așa cum era ea prezentată în presa controlată de partid și de stat. Cel mai recent document a fost elaborat în decembrie 1989 și cuprinde aprecieri ale ambasadei României de la Bruxelles cu privire la relațiile cu Piața Comună, în ajunul prăbușirii regimului comunist.

Documentele de arhivă au fost selectate în cea mai mare parte a lor din fondurile Arhivelor Diplomatice ale Ministerului Afacerilor Externe (AMAE) și într-o mai mică măsură din fondurile Arhivelor Naționale ale României (ANR). Deosebirea se datorează politicii recent instituite de ANR privind îngrădirea accesului cercetătorilor la așa-zisele documente istorice „clasificate”.

Monografia analizează relațiile României cu Comunitatea Economică Europeană (CEE sau Piața Comună) ca entitate, în perioada cuprinsă între 1957, anul înființării CEE, și 1989, anul prăbușirii sistemului socialist în România. Studiul răspunde la câteva întrebări principale: Cum a văzut România integrarea vest-europeană și cum a evoluat percepția sa în această privință? Cum și când și-a conceptualizat România relațiile cu Piața Comună și, mai ales, de ce? Cum a fost pusă în practică această concepție și cu ce rezultate? Care sunt principalele caracteristici ale acestei relații și ce ne spun ele despre politica externă a României postbelice, în general?

Lucrarea contestă abordarea istoriografică anterioară, care interpretează politica externă și internă a României postbelice prin lentila dihotomiei Est-Vest, socialism- capitalism, apropiere/distanțare de URSS, apropiere/ distanțare de Occident. Folosind ca studiu de caz relațiile cu Piața Comună, volumul propune un alt model de interpretare pentru politica externă a României postbelice – o alternativă la teza tradițională rezumată prin formula „România între Est și Vest”.

Bazată pe interviuri profunde, puternice, „Înstrăinați” reprezintă o călătorie revelatoare către lumea extremismului și înapoi.

În „Înstrăinați”, întâlnim opt persoane diferite din punct de vedere al religiei, ideologiei și naționalității, atrase de convingerii radicale, printre care un tânăr, devenit reprezentantul supremației albilor în America epocii Trump, o norvegiancă atrasă într-o conspirație revoluționară în anii `80, un elev care a părăsit Marea Britanie pentru a lupta în Siria și un australian, membru al mișcării de extremă stângă Antifa.

Atrăgându-ne în poveștile lor, MacDonald-Gibson provoacă la reflecție asupra a cine sau ce este un extremist și ne arată nu doar ce putem face pentru a preveni extremismul în viitor, dar și cum putem începe repararea crevaselor din societatea prezentului.

Care este devenirea unui extremist? De la culte obscure la mișcări revoluționare, oamenii au fost dintotdeauna fascinați de credințele aflate la limită. În lumea profund divizată de azi, ideologiile polarizatoare sunt mai atractive ca niciodată. Mult prea des, îi condamnăm pe cei ale căror poziții ne ofensează, în loc de a încerca să înțelegem ce anume atrage oamenii la marginea îndepărtată a societății și ce îi poate aduce înapoi.

In anii 1990-1991, in calitate de membru al Asociatiei "17 Decembrie" Timisoara a ranitilor si familiilor indoliate din revolutie, am participat la marsurile de protest organizate de aceasta asociatie impotriva felului de desfasurare al procesului revolutiei de la Timisoara (primul proces din aceasta carte). "Vrem dreptate, nu procese inscenate!" era una dintre lozincile strigate la aceste marsuri, iar urmatorul cantec, intitulat si Imnul Asociatiei "17 Decembrie", se canta:

Elaborata de istoricul Miodrag Milin, cartea Despre caile risipite ale revolutiei timisorenilor ofera o imagine noua si credibila a revolutiei romane din decembrie 1989 care a debutat in orasul de pe Bega. Scrisa prin si pe baza documentelor, a marturiilor si a interviurilor si avand ca suport notele si comentariile precise ale istoricului, ea contribuie decisiv la recuperarea multor adevaruri despre revolutie. Autorul are in vedere rolul si locul Timisoarei in dramatica inclestare de forte dintre cetatenii orasului si institutiile inarmate ale statului totalitar, oferind in premiera rezumatul sutelor de casete pe care a fost inregistrat procesul de la Timisoara. Cartea Despre caile risipite ale revolutiei timisorenilor e una impresionanta prin ingemanarea artei povestirii si stiintei reconstituirii istoriei recente; e meritoasa prin faptul ca evidentiaza faptele principale si pe acelea marunte care vorbesc despre importanta majora a Timisoarei in declansarea revolutiei anticeausiste si antitotalitare si in schimbarea regimului politic din Romania…

România a fost un jucător petrolier cel mult regional, cu o importanță conjuncturală. Această oportunitate a fost oferită de Războiul Rece, care plasase numeroase state într-un echilibru fragil între influența politică și economică a Moscovei și cea a Washingtonului. Pentru aceste state, România a reprezentat un partener viabil pe termen scurt și mediu, iar pentru unele state precum Iran, Siria sau Libia, chiar pe termen mai lung. Această perioadă de oportunități pentru regimul de la București a fost, însă, de scurtă durată, intrând în declin odată cu tranziția de la statutul de producător de petrol la cel de importator net.

„Am avut toate temeiurile de a fi fericit în viața mea: o soție fermecătoare, doi copii frumoși, o carieră plină de succese. Numai că, în fiecare zi, în calea limuzinei mele întâlneam șiruri întregi de disperați, oameni înfometați, așteptând la nesfârșit în fața unor magazine, ale căror rafturi erau goale. Soția mea mă implora să-mi țin gura și să mă gândesc la familia mea. Doresc oare ca dragii noștri copii să crească orfani? Atât de mulți oameni au fost arestați, atât de mulți au dispărut! De ce să mă joc cu autodistrugerea? Aș fi putut să optez pentru privirea în gol, în depărtare, aș fi putut să-mi cufund nasul în foarte importantele hârtii de pe biroul meu. Dar cum aș fi putut face eu așa ceva?” - Ion Eremia

Din anul 1910, Toma Dumitrescu este atașat Marelui Stat Major al Armatei, unde demonstrează și calități deosebite de autor militar. Meritele sale îl recomandă, din 1910, în rândul ofițerilor superiori remarcabili ai Biroului IV de Informații al Armatei. Calitățile sale intelectuale îi asigură, începând din anul 1911, gradul de maior, fiind remarcat și apreciat elogios de superiorii săi, inclusiv de către generalul Alexandru Averescu. În contextul adoptării neutralității României, din 1914, până în 15 august 1916, maiorul Toma Dumitrescu primește misiunea importantă, dar și dificilă de atașat militar pe lângă armata sârbă.

„Scriu aceste rânduri convins că avem de-a face cu o carte excepţională: ca analiză conceptuală, ca documentare de arhivă, ca perspectivă istoriografică. Eu unul am citit-o cu maxim interes şi, sunt sigur, aşa o vor citi şi toţi cei care vor să înţeleagă dinamica luptelor politice secrete, dar, vai, cât de reale, din România sovietizată. Elis Pleşa nu doreşte să scrie un rechizitoriu, deşi crimele legate de Dej ar merita şi aşa ceva. Ea este o istorică autentică, scrie fără patimi partizane. Se străduie să scruteze mecanismele cultului lui Dej, fundamentele ideocraţiei comuniste din România. Mă bucur să o spun, este o reuşită admirabilă! (…) Avem aici o mină de aur a analizei istoriografice în cea mai elegantă şi persuasivă formă. Elis Pleşa nu ne oferă doar analiza cultului personalităţii lui Gheorghiu-Dej, ci, mai mult, o biografie politică fascinantă, cu detaliile care întregesc un tablou terifiant.” Vladimir Tismăneanu

„Volumul lui David A. Andelman este o excelentă introducere în toată dezbaterea geopolitică a lumii de azi. Din Coreea până în Irak și din Iran până în Africa, trecând desigur prin Europa (inclusiv Ucraina…), acest volum vă va oferi o imagine credibilă despre viitorul proxim – prin prisma unui prezent mereu în discuție.” – dr. Adrian Cioroianu

„În noua sa carte esențială, O linie roșie în nisip, David Andelman prezintă cu pricepere o multitudine de exemple din istoria diplomatică și militară. Andelman ne avertizează urgent asupra nucleelor viitoarelor conflicte, precum și a oportunităților de a face pace.” – Richard Galant, editor șef, CNN Opinion

„Gardurile bune fac vecinii buni? O intervenție costă mai multe vieți decât salvează? Înainte de a decide cum să abordăm Coreea de Nord, Rusia, Iranul și alte puncte fierbinți, următorul președinte trebuie să citească această carte.” – dr. Parag Khanna, director general al FutureMap din Singapore și autorul Connectography și The Future is Asian

„O linie roșie în nisip sondează o dinamică care a devenit aproape omniprezentă în afacerile globale – linii roșii care nu trebuie trecute (dar care adesea sunt) traversate pentru a oferi un cadru convingător pentru înțelegerea războiului și a păcii în secolul al XXI-lea.” – Lincoln A. Mitchell, Arnold A. Saltzman Institute of War and Peace Studies, Universitatea Columbia

„Examinarea istoriei statelor care utilizează amenințarea represaliilor pentru a-și controla vecinii este esențială pentru construirea unei lumi mai incluzive și pașnice. Este o puternică mărturie” – Laetitia Garriott de Cayeux, CEO la Global Space Ventures și membru al Proiectului de Securitate Națională Truman

„O lucrare fantastică și revelatoare, vitală pentru înțelegerea liniilor roșii din trecut și prezent care au modelat lumea așa cum o cunoaștem astăzi. Oferă lecții care pot ajuta lumea să devină mai sigură și mai pașnică.” – dr. Sulaiman Al Hattlan, CEO al Hattlan Media, fost redactor-șef al „Forbes Arabia”, membru al Fundației Nieman

„David Andelman a reușit să realizeze cu măiestrie cel mai dificil exercițiu intelectual posibil: să înțeleagă unde se află punctul de echilibru dintre război și pace. Scrierea lui, fără îndoială, este un reper esențial pentru toți cei care analizează sau influențează afacerile internaționale.” – Patrick Wajsman, redactor-șef și editor al „Politique Internationale”.

Ignorată cu desăvârșire de istoriografia română de până în ultimul deceniu al secolului XX, tema deportării romilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial caută a recupera decalajul și a scoate din uitare încă unul dintre mecanismele regimului antonescian care manifesta, printre altele, o vădită ostilitate față de toți acei supuși ne-români, cu sau fără cetățenie. Iar contribuțiile ultimelor aproape două decenii nu sunt de neglijat, cu atât mai mult cu cât ele au căutat să-și întărească analizele pornind mai ales de la acele surse documentare provenite de la principalele instituții ale statului totalitar implicate în mecanismul epurării: Președinția Consiliului de Miniștri, Inspectoratul General de Poliție, Inspectoratul General al Jandarmeriei, Prefectura Poliției Capitalei și, într-o oarecare măsură, Marele Stat Major al Armatei. Cum de la sine se înțelege, acestora li s-a adăugat treptat o suită de mărturii orale din partea puținilor supraviețuitori, ceea ce reprezintă o altă fațetă a acestui tragic eveniment. Ca și în cazul evreilor, una dintre problemele de prim rang pare a fi cea a cifrelor, și nu fără îndreptățire. Finalmente, totul devine o chestiune de „filozofie a numerelor”, care trece parcă în umbră alte aspecte, nu mai puțin importante.

În acest context, lucrarea de față se înfățișează ca o cercetare mult mai complexă, nu doar pentru că sistematizează informații deja existente pe tema deportărilor în Transnistria, ci doarece conturează în fond istoria unui grup etno-cultural suficient de vitregit în istoria românilor. Să nu uităm totuși că am fost cei din urmă de pe continentul european care i-au eliberat pe romi din robie, într-o vreme în care – în alte spații – aveau drepturi cetățenești încă de multă vreme.

Așadar, avem de-a face cu un studiu complex, care pune în discuție terminologii și concepte (genocid, holocaust etc.), reconstituie și contextualizează istoria interbelică a romilor, dar dezvoltă sintetic și teoriile rasiale din epocă, ce au justificat de fapt tragedia din Transnistria. Dar peste toate, Florinela Giurgea (Naciu-Rușcea) face propriile investigații arhivistice, aducând astfel o contribuție esențială la amplificarea cunoașterii.

Cum indică și titlul, miezul cercetării îl constituie deportarea în Transnistria a romilor, care a avut cu totul alte rațiuni decât în cazul evreilor. Evident, nu poate fi negată conotația rasială, de vreme ce utilizarea termenului de „țigan” este permanentă în discursul epocii.

Lucrarea scoate în evidență o pagină neagră din istoria României, pagină pe care, din nefericire, unii se prefac că nu o văd. Autoarea ia în discuție importanta temă a „negaționismului”, iar un capitol distinct este dedicat unui studiu comparativ cu situația romilor din Italia în aceeași perioadă și sub același tip de ideologie. Cu acribie și, uneori, chiar cu un cult pentru detaliu, stilul autoarei, bine controlat, cu îngrijite trimiteri la surse, indică un specialist pe deplin format. Apreciem că lucrarea de față constituie o reală contribuție științifică la tema deportării romilor în Transnistria în perioada 1942-1944.

Dr. Lucian Nastasă-Kovács, Academia Română. Institutul de Istorie „George Barițiu” Cluj-Napoca

Antoaneta Olteanu este profesor dr. la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Departamentul de Filologie rusă şi slavă, autor a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al
XIX-lea, Sovietland, 4 volume – Utopia eșuată, Țara gulagului, Patria omului sovietic, Triumful vieții private), la care se adaugă numeroase studii consacrate literaturii distopice și antitotalitare. A scris de asemenea mai multe studii din domeniul etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Şcoala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spaţiului în credinţele româneşti, Dicţionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile şi demoni. Calendar și mitologie populară rusă/ bulgară etc.).

Literaturii ruse i-a consacrat două volume de critică – Proza rusă contemporană (Alei bifurcate. Poetica postmodernismului rus), precum şi peste 75 de volume de traduceri din limba rusă. Dintre scriitorii tălmăciţi în limba română, amintim: F.M. Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Adolescentul, Amintiri din Casa morţilor, Demonii, Dublul etc.), I.A. Goncearov (Oblomov), Mihail Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Andrei Platonov (Cevengur), Iuri Dombrovski (Facultatea lucrurilor de prisos), Saşa Sokolov (Şcoală pentru proşti), Ludmila Petruşevskaia (Fetiţa de la Metropol, Oraşul luminii, Poveşti de dragoste), Mihail Şişkin (Scrisorar, Părul Venerei, Luarea Ismailului, Paltonul cu gaică), Vladimir Sorokin (Kremlinul de zahăr, Viscolul), Viktor Erofeev (Frumoasa rusoaică), Andrei Kurkov (Legea melcului, Ultima iubire a preşedintelui, Prieten drag, tovarăş al răposatului), Olga Slavnikova (Duşmanul poporului), Marina Stepnova (Femeile lui Lazăr, Lecții de italiană), Svetlana Aleksievici (Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori).

Antoaneta Olteanu este profesor dr. la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Departamentul de Filologie rusă şi slavă, autor a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al
XIX-lea, Sovietland, 4 volume – Utopia eșuată, Țara gulagului, Patria omului sovietic, Triumful vieții private), la care se adaugă numeroase studii consacrate literaturii distopice și antitotalitare. A scris de asemenea mai multe studii din domeniul etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Şcoala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spaţiului în credinţele româneşti, Dicţionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile şi demoni. Calendar și mitologie populară rusă/ bulgară etc.).

Literaturii ruse i-a consacrat două volume de critică – Proza rusă contemporană (Alei bifurcate. Poetica postmodernismului rus), precum şi peste 75 de volume de traduceri din limba rusă. Dintre scriitorii tălmăciţi în limba română, amintim: F.M. Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Adolescentul, Amintiri din Casa morţilor, Demonii, Dublul etc.), I.A. Goncearov (Oblomov), Mihail Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Andrei Platonov (Cevengur), Iuri Dombrovski (Facultatea lucrurilor de prisos), Saşa Sokolov (Şcoală pentru proşti), Ludmila Petruşevskaia (Fetiţa de la Metropol, Oraşul luminii, Poveşti de dragoste), Mihail Şişkin (Scrisorar, Părul Venerei, Luarea Ismailului, Paltonul cu gaică), Vladimir Sorokin (Kremlinul de zahăr, Viscolul), Viktor Erofeev (Frumoasa rusoaică), Andrei Kurkov (Legea melcului, Ultima iubire a preşedintelui, Prieten drag, tovarăş al răposatului), Olga Slavnikova (Duşmanul poporului), Marina Stepnova (Femeile lui Lazăr, Lecții de italiană), Svetlana Aleksievici (Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori).

Antoaneta Olteanu este profesor dr. la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Departamentul de Filologie rusă şi slavă, autor a numeroase cărţi din domeniul culturii şi civilizaţiei ruse (Miturile Rusiei clasice, Rusia imperială. O istorie culturală a secolului al
XIX-lea, Sovietland, 4 volume – Utopia eșuată, Țara gulagului, Patria omului sovietic, Triumful vieții private), la care se adaugă numeroase studii consacrate literaturii distopice și antitotalitare. A scris de asemenea mai multe studii din domeniul etnologiei comparate (Ipostazele maleficului în medicina magică, Metamorfozele sacrului, Şcoala de Solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Calendarele poporului român, Reprezentări ale spaţiului în credinţele româneşti, Dicţionar de mitologie. Demoni, duhuri, spirite; Zile şi demoni. Calendar și mitologie populară rusă/ bulgară etc.).

Literaturii ruse i-a consacrat două volume de critică – Proza rusă contemporană (Alei bifurcate. Poetica postmodernismului rus), precum şi peste 75 de volume de traduceri din limba rusă. Dintre scriitorii tălmăciţi în limba română, amintim: F.M. Dostoievski (Crimă şi pedeapsă, Adolescentul, Amintiri din Casa morţilor, Demonii, Dublul etc.), I.A. Goncearov (Oblomov), Mihail Bulgakov (Maestrul şi Margareta), Andrei Platonov (Cevengur), Iuri Dombrovski (Facultatea lucrurilor de prisos), Saşa Sokolov (Şcoală pentru proşti), Ludmila Petruşevskaia (Fetiţa de la Metropol, Oraşul luminii, Poveşti de dragoste), Mihail Şişkin (Scrisorar, Părul Venerei, Luarea Ismailului, Paltonul cu gaică), Vladimir Sorokin (Kremlinul de zahăr, Viscolul), Viktor Erofeev (Frumoasa rusoaică), Andrei Kurkov (Legea melcului, Ultima iubire a preşedintelui, Prieten drag, tovarăş al răposatului), Olga Slavnikova (Duşmanul poporului), Marina Stepnova (Femeile lui Lazăr, Lecții de italiană), Svetlana Aleksievici (Dezastrul de la Cernobîl, Ultimii martori).

Iulian Toader este cercetător independent și diplomat la Ministerul Afacerilor Externe, unde gestionează dosare referitoare la controlul armamentelor și neproliferarea nucleară. În 2019, a obținut doctoratul în Istoria Relațiilor Internaționale la Universitatea din București, sub îndrumarea profesorului Constantin Bușe. În perioada 2015-2016, a fost Fulbright Fellow la School of International Service de la American University în Washington D.C.

Volumul de față aduce în atenția cercetătorilor și publicului stenogramele discuțiilor care au avut loc între Nicolae Ceaușescu, secretar general al Partidului Comunist Român, și președintele Consiliului de Stat al RSR, și Iosip Broz Tito, președintele Republicii Socialiste Federative Iugoslavia și secretar general al Uniunii Comuniștilor Iugoslavi, în perioada 1966-1979. Documentele sunt inedite și provin de la Arhivele Naționale ale României, fondul CC al PCR, secția Relații Externe. Perioada aleasă se explică prin faptul că prima întâlnire oficială a celor doi lideri politici (în calitățile menționate mai sus) a avut loc în 1966, în luna aprilie, iar anul 1979 se explică prin intenția de a prezenta natura relațiilor dintre cei doi atât înainte, cât și după intervenția sovietică în Cehoslovacia, moment hotărâtor în relațiile româno-iugoslave, prin implicațiile sale.

Relevanța relației dintre Ceaușescu și Tito decurge din poziția specială pe care o ocupa fiecare în lumea comunistă, în cadrul „mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, mai ales în ceea ce privea relația lor cu Moscova. Timp de mai bine de un deceniu de la in­sta­urarea comunismului în ambele țări, România și Iugoslavia au parcurs drumuri se­pa­rate. Aflat sub controlul direct al Uniunii Sovietice și fiind adus la putere prin forță de către ocupantul sovietic, împotriva voinței populației, regimul comunist din România era complet lipsit de legitimitate și foarte vulnerabil în fața Moscovei. PMR depindea direct de sprijinul sovietic pentru a se menține la putere, așa cum au spus-o chiar sovieticii la un moment dat. Rezistența din munți, climatul intern și internațional extrem de ostil, lipsa to­tală a oricărei experiențe de guvernare, situația economică dezastruoasă a României, dar și factori precum luptele interne pentru putere din partid și omniprezența sovieticilor la orice nivel de decizie, toate acestea au făcut ca regimul din România să fie unul dintre cele mai obediente.

Structurile definitivate în secolul XIX – fie economice, fie sociale – au fost atât de puternice, încât nici politicile anilor 1920, nici revoluția industrială din anii 1960-1970 și nici ultimii 26 de ani nu au reușit să le schimbe în substanța lor.

La 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, România continuă să fie o societate polarizată extrem, care, în pofida unei „creșteri economiceˮ zgomotos clamate, nu reușește să atingă un nivel superior de „dezvoltare economicăˮ.

Asemenea Vechiului regat de la 1914, societatea este fracturată în două lumi complet diferite, care par să nu se întâlnească vreodată, și probabil că nici nu se întâlnesc.

Cel puțin jumătate din populația țării trăiește în conti­nuare într-o economie autarhică, iar cealaltă jumătate se regăsește într-o altă economie, dar o economie extrem de dependentă de piața externă.

Chiar dacă este evident astăzi că dependența poate produce și creștere economică, asistăm la un real paradox al unei economii periferice: pe de o parte, România este pe cale să devină o putere europeană în sfera IT-ului sau chiar a unui sector de cercetare științifică, dacă avem în vedere celebrul laser de la Măgurele și, pe de altă parte, continuă să se mențină în topul negru al sărăciei, al aban­donului școlar și analfabetismului, al serviciilor medicale precare, astfel încât s-ar părea că totul s-a schim­bat de la 1900 și, în esență, mai nimic.

Să încercăm, dincolo de ideologii sau populisme pro­europene, să proiectăm alte direcții de evoluție economică – compatibile, de altfel, cu mediul Uniunii din care facem parte –, pentru a revigora piața internă, pentru a introduce în circuit o forță de muncă prost sau complet neutilizată în spațiul rural ar fi o concluzie la care conduce, indirect, textul acestei lucrări.

Altfel, riscăm să rămânem blocați decenii în șir în aceleași structuri, care nu pot să reducă decalajele exis­tente, iar labirintul va rămâne în continuare aparent fără ieșire.

Părăsind Belgradul, luam cu mine cea mai frumoasă amintire despre poporul sârb. În decursul îndelungatei mele cariere diplomatice, i-am auzit în mod invariabil pe diplomații austrieci și unguri râzând, deși făcându-l praf cu ironiile și sarcasmul lor pe acest popor de țărani. Marele Război a dovedit însă că micii aristocrați vienezi și făloșii magnați din Budapesta, descendenți direcți ai lui Attila, nu aveau o inimă mai mare decât eroii sârbi. Patriotismul și vitejia lor au stârnit admirația lumii întregi, căci sufletul lor, asemeni oțelului, a fost călit în focul celor mai grele încercări. În orice caz, ei au câștigat prietenia de nezdruncinat a românilor. În trecut, nu a existat niciodată vreun război între noi și vecinii noștri; astăzi, suntem legați de ei printr-un tratat de alianță care, după umila mea părere, nu va putea fi niciodată denunțat, nici de o parte, nici de cealaltă. 

Trandafir G. Djuvara (1930)

O cercetare oarecum ambivalentă, din afara Banatului istoric, dar și apăsat și convingător dinăuntrul  cercetării istorice a contextului problematic româno–sârb, de la cumpăna veacurilor XIX – XX și, mergând firesc,  spre împlinirea națională statală de la finele Războiului cel Mare.

Domnul Catana a făcut proba calităților sale de înzestrat cercetător, printr-o complexă și strălucită teză de doctorat. Stagii de documentare la Belgrad, finalizate într-o amplă cunoaștere și cu de-amănunt desăvârșită docu­mentare pe tema relațiilor româno–sârbe; însușirea limbii sârbe, ca o condiție indispensabilă unui studiu temeinic și elaborat despre sârbi și istoria lor. O cunoaștere în profunzime a resorturilor identitare ale ființei naționale sârbești, poate unică printre istoricii de la noi ai generației sale, încă tânără și în plină afirmație.

Miodrag Milin