Cărți

EBOOK > epub / pdf

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.

EBOOK > epub / pdf

Bestseller Gaudeamus 2018

Selecţie, traducere din japoneză, note și glosar de Flavius Florea

Povestirile lui Kawabata oferă o viziune sublimată asupra vieții, și ele mai mult sugerează decât afirmă. Patru dintre povestiri, „Japoneza Anna“, „Mulțumesc“, „Bărbatul care nu râde“ și „Imortalitate“, au fost ecranizate chiar sub titlul acestui volum selectiv și prezentate la Festivalul Internaţional de Film de la Tōkyō în 2010.

Scrise între 1916 și 1964, pentru ediția în limba română a volumului Povestiri de ținut în palmă au fost alese o sută trei proze din cele o sută douăzeci și două din selecția considerată standard. Multe dintre ele sunt traduse pentru prima dată într-o limbă europeană. Povestirile acoperă un registru larg – amintiri din copilărie și adolescență, mici tablouri erotice aflate între vis și realitate, anecdote, istorii insolite, uneori alegorice ori fantastice – și reflectă in nuce toate temele majore ale lui Yasunari Kawabata: dragostea, singurătatea, relația omului cu natura, moartea, ritualurile Japoniei de altădată, calamitățile și conflagrația mondială.

EBOOK > EPUB / PDF

Apărut în 1961, Frumoasele adormite este singurul roman al lui Yasunari Kawabata care explorează în mod explicit psihologia atracţiei sexuale.

Casa frumoaselor adormite este un loc al plăcerilor crepusculare. La lăsarea întunericului, bărbaţii aflaţi la apusul vieţii vin să petreacă noaptea alături de tinere nevinovate cufundate într-un somn adânc, din care nici o sărutare, nici un gest violent nu le poate trezi. Pasivitatea lor e periculoasă, pentru că reprezintă o permanentă tentaţie de a depăşi limitele impuse, un îndemn pervers la agresiuni doar aparent fără consecinţe. Sunt aceste fete jucării, sau victime? întreabă Kawabata, iar răspunsul nu e niciodată univoc.

Romanul lui Dario Fo Fiica papei face dreptate uneia dintre cele mai hulite figuri ale istoriei: Lucrezia Borgia. Cel mai vândut roman al anului 2014 în Italia.

Dario Fo, iconoclastul autor al Misterului buf și a multe alte piese de teatru ce reînvie tradiția commediei dell’arte – laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1997 –, a publicat în 2014 primul său roman Fiica papei, dedicat vieții uneia dintre figurile remarcabile ale Renașterii italiene: Lucrezia Borgia. Fascinat de ideea lumii ca spectacol, Dario Fo reconstituie în cheie sarcastică societatea italiană din vremea Renașterii, propunându-ne totodată o suită de portrete desenate de el după originalele timpului. Din acest cadru desprinde povestea familiei Borgia care alcătuiește o adevărată saga, plină de înfruntări și crime sângeroase, săvârșite deopotrivă prin fier și prin otravă. Pe Lucrezia însă, fiica lui Rodrigo Borgia, devenit papă în 1492 sub numele Alessandro VI, Dario Fo o prezintă, în acord cu cercetările cele mai recente, drept o victimă a mașinațiilor tatălui și ale fratelui său, celebrul Cesare Borgia, ea fiind în realitate o făptură sensibilă, iubita unor bărbați cu nume răsunătoare în epocă, protectoare a artelor, artiștilor și umaniștilor vremii, care a dovedit totodată un curaj bărbătesc în înfruntările armate dintre cetățile italiene.

„Desprinzând istoria papei Alessandro VI Borgia și a rudelor sale din Renașterea italiană, obținem o saga tulburătoare, în care personajele se poartă fără pic de respect cu adversarii lor și adesea chiar între ele. Victima menită sacrificiului e, fără îndoială, de fiecare dată, încă din copilărie, Lucrezia, aruncată cu orice prilej și fără pic de milă, atât de tată, cât și de frate, în vâltoarea intereselor financiare și politice. Ce credea dulcea copilă despre asta nu-i păsa absolut nimănui. De altfel, e femeie – motiv suficient chiar și pentru un tată viitor papă și pentru un frate pe cale de-a deveni cardinal. Ba, câteodată, Lucrezia nu-i nimic altceva decât un colet cu sâni plinuți și fese trăsnet. Ah, era să uit, până și ochii îi sunt plini de vrajă.“ (Dario FO)

Țara zăpezilor este un roman clasic al literaturii japoneze moderne și a figurat printre cele trei opere citate de juriu în 1968, când lui Yasunari Kawabata i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură. Inițial o povestire publicată într-o revistă literară în 1935, romanul și-a căpătat forma definitivă abia în 1948.

Shimamura are obiceiul de a se retrage iarna într-o micuță stațiune montană, lăsând în urmă agitația capitalei și viața de familie. Aici, în „țara zăpezilor“, o întâlnește pe tânăra gheișă Komako, a cărei franchețe deconcertantă este pe punctul de a-i tulbura bărbatului echilibrul. Oscilând între afecțiunea fățișă și necondiționată a gheișei și farmecul misterios al tăcutei Yoko, al cărei chip îl deslușește fugar, Shimamura este mereu un om al inacțiunii, iar pasivitatea lui o condamnă pe Komako să rămână prinsă fără scăpare în păienjenișul relațiilor și obligațiilor din țara zăpezilor.

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Când sunt întrebat care sunt cărțile mele pe care le consider cele mai importante, răspund aproape automat Nostalgia, Levantul și Orbitor. De fiecare dată simt însă, obscur, că fac o nedreptate. Că las deoparte, uitată într-o zonă umbrită a minții, o a patra carte majoră a mea, pe care de un sfert de secol mă străduiesc s-o uit, ca pe-o iubire veche și nevindecată încă. E corpusul poemelor mele lirice, scrise în tinerețe, într-un efort continuu, halucinant și epuizant, care-a durat doisprezece ani. A fost epoca în care mi-am trăit viața, fără rest, numai și numai în poezie. Când privesc în urmă, văd imediat acea flacără strălucitoare, acea căutare disperată de forme noi, acea continuă măsurare a puterilor într-un inegal skandenberg cu poezia, care-ar fi putut face, numai ea, opera mea completă. Când, prin 1992, am hotărât să nu mai scriu poezie a fost o sinucidere simbolică în speranța unei renașteri.
Mi s-a dat apoi, într-adevăr, șansa unei noi vieți în literatură, dar o viață nu separată de prima, ci izvorâtă în întregime din ea. Poezia a găsit o cale de-a curge mai departe în scrisul meu și a rămas pentru mine, mai departe, chiar dacă dizolvată într-un epic translucid, sensul vieții mele. Faptul că nici azi nu mă interesează nimic altceva, în efemerul și enigmaticul lumii, decât poezia este moștenirea acelei epoci îndepărtate.
Cititorul va găsi în acest volum, reproduse integral, cele șase volume de versuri publicate de mine, la care va adăuga, poate, «dîn citit ori amintire», al șaptelea volum, Levantul, care, din motive evidente, nu și-a găsit locul aici.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

"Memoriile escrocului român George Manolescu – unul dintre modelele lui Felix Krull –, traduse în germană în 1905 de Paul Langenscheidt, au devenit sursă de inspirație pentru mai mulți scriitori și subiect pentru cercetări psihologice sau criminologice. În romanul de față, figura acestui escroc simpatic se combină subtil cu protagoniști din marea literatură universală și cu personaje din viața lui Thomas Mann.

„Escrocul internațional Felix Krull își scrie, la patruzeci de ani, memoriile. O poveste captivantă despre furturi, amor, înșelăciuni și aventuri prin hoteluri luxoase ale Europei. Departe de a fi însă un vulgar răufăcător, Felix face parte din categoria aleșilor thomasmannieni, are har. Plăcut la înfățișare, visător și cuviincios, cu voce frumoasă și o retorică fără cusur, el vorbește o mulțime de limbi străine și are un talent actoricesc înnăscut. Mai presus de orice însă, Felix are capacitatea aproape supranaturală de a convinge și a învârti pe degete pe oricine, chiar și pe cititorii lui de azi. Scrisă la începutul și la sfârșitul carierei lui Thomas Mann, între 1910–1913 și 1951–1954, cartea a rămas neterminată, ceea ce nu-i știrbește cu nimic savoarea. În ultima parte, la proces, escrocul ar fi urmat să-i convingă pe jurați de nevinovăția lui. Le rămâne cititorilor, pe lângă bucuria lecturii, și aceea a ghicirii verdictului.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Inspirându-se din volumul de memorii Ein Fürst der Diebe (Un prinț al hoților) de George Manolescu, un bestseller din primele decenii ale secolului XX în Germania, Thomas Mann scrie, în Mărturisirile escrocului Felix Krull, o autobiografie ficțională, în care tradiția clasică a bildungsromanului se contopește fericit cu picarescul. Cartea prinde contur în tinerețea scriitorului, este apoi abandonată, pentru a fi reluată după aproape patru decenii. „Prima parte a memoriilor“ apare în 1954, cu un an înainte de sfârșitul vieții autorului, iar în arhiva Thomas Mann rămân planurile de continuare a aventurilor lui Felix: seducătorul protagonist născut lângă Mainz, plecat să-și caute norocul la Paris și deja la el acasă în cercurile selecte ale Lisabonei, urma să facă înconjurul lumii, scriindu-și memoriile la sfârșitul carierei sale extraordinare."

Scris cu intermitențe, ultimul mare roman al lui Kawabata a fost publicat în foileton în revista Shinchō între 1964 și 1968. De la finele anului 1968, când i s-a decernat Premiul Nobel pentru literatură, până în 1972, când își ia viața, Kawabata nu a mai putut să se aplece asupra textului. În 1970, sinuciderea bunului său prieten scriitorul Yukio Mishima îi subminează și mai mult starea de sănătate, iar textul neterminat al Păpădiilor va vedea lumina tiparului postum, editat, conform notelor din manuscris, de ginerele autorului, Kaori Kawabata.

Atinsă de o boală ciudată, frumoasa Ineko ajunge în azilul psihiatric din Ikuta, iar celor dragi, mamei și iubitului ei, nu le rămâne decât să trăiască tortura de a nu ști dacă au acționat spre binele tinerei. Va putea dragostea lui Hisano să o salveze de consecințele traumei care i-a afectat spiritul? Kawabata, recunoscut drept marele scriitor al clar-obscurului, l-a lăsat pe cititor să-și ofere singur un răspuns.

„În cărticica de faţă încerc să formulez ceea ce cred despre locul omului în univers şi despre posibilităţile sale de a accede la o viaţă împlinită.
Cu excepţia astronomiei, omenirea nu a dobândit priceperea de a previziona viitorul; în sfera lucrurilor omeneşti putem vedea că există forţe ce contribuie la fericire şi altele ce favorizează nefericirea. Nu ştim care din cele două va precumpăni, dar, pentru a acţiona chibzuit, trebuie să fim conştienţi de amândouă.
Nu am cum să dovedesc că viziunea mea despre valorile vieţii este corectă; pot doar să enunţ această viziune şi să sper că ea va fi îmbrăţişată de cât mai multă lume. Viziunea mea este aceasta: Viaţa demnă de trăit este cea inspirată de iubire şi călăuzită de cunoaştere.“ (Bertrand RUSSELL)

Noua povestiri, dintre cele mai frumoase creații literare ale lui Yasunari Kawabata, traduse pentru prima data in limba romana.

Valsul florilor este povestea emotionanta a pasiunii obsesive pentru dans. Hoshie, Suzuko si Nanjō au crescut in spiritul sacrificarii personale in numele unui scop mai inalt, cel artistic. Personajele povestirii sunt prinse ca intr-un dans al vietii, uneori hieratic si spectaculos, alteori morbid si frizand pierderea luciditatii, pentru ca, la final, disciplina de fier a acestei arte, reflectate asupra personalitatii fiecaruia, sa-si spuna cuvantul. Avand frumusetea echivoca si enigmatica a stampelor lui Hiroshige, maestrul peisajului nipon, Un sir de copaci dezvaluie, dincolo de metafora inexplicabilei desfrunziri a unor arbori de ginkgo, drama din sanul unei familii. Prima zapada pe Fuji relateaza intalnirea dureroasa a unui cuplu despartit de mult, care a trecut, separat, prin tragedia celui de-al Doilea Razboi Mondial, dar si printr-o serie de drame personale. Tacerea, una dintre cele mai acute proze ale volumului, e o poveste-in-poveste, despre pasiunea pentru scris si consecintele, uneori dramatice, ale acesteia, iar Norii de dimineata surprinde dragostea unei eleve pentru profesoara sa de literatura japoneza. Povestirile din volum au, in ciuda dimensiunilor reduse, calitatile stilistice ale unor capodopere, in care fiecare cuvant are forta de a evoca un intreg univers.

Lacul este povestea unei obsesii. Ginpei pare sa fuga de o crima nemarturisita, insa in mintea lui planurile temporale se amesteca, iar femeile din prezent se confunda cu cele intalnite in trecut. Cititorul rataceste alaturi de personaj intr-un univers al incertitudinilor, intr-o lume ostila. Empatia pe care o provoaca Ginpei-calauza devine aproape o complicitate: lectura se transforma in panda infrigurata, in privire iscoditoare, in urmarire. Dar, daca protagonistul cauta doar frumusetea in ipostazierea feminina si o admira pasiv de la distanta, de care parte a liniei dintre bine si rau se afla faptele sale?

Romanul Frumusete si intristare este tradus pentru prima oara din limba japoneza.

La saisprezece ani, Otoko se indragosteste de Oki, un scriitor de treizeci de ani, insurat, iar relatia lor se sfarseste tragic. Dupa o depresie ingrozitoare si o tentativa de sinucidere, Otoko pare sa-si gaseasca linistea. Isi descopera si vocatia de pictorita. Are succes, si, dupa doua decenii, o vedem ducand o viata linistita, alaturi de Keiko, o ucenica uluitor de frumoasa, dar excentrica, in ale carei tablouri abstracte deslusim o violenta de neinteles. Reintalnirea cu Oki, care o cauta, tulbura echilibrul lui Otoko. Mai mult, va declansa o noua tragedie. Caci, dorind sa o razbune pe maestra (si probabil geloasa, pentru ca femeia matura inca pare atasata de barbatul care a distrus-o fara sa vrea), Keiko incepe un joc periculos, al seductiei si minciunii, al ademenirii si respingerii, al dragostei si al mortii.

„La inceput a fost dragostea: frumusetea intalnind frumusete. O poveste oarecare, cu o fata indragostita de un scriitor casatorit. Apoi, cand frumusetea se transforma in intristare, dragostea nu mai e ca oricare alta: devine carte, devine tablou. Romanul frumusetii si tristetii lui se numeste O fata de saisprezece ani. Tabloul ei se numesteInaltarea nou-nascutului la Ceruri. Cand tanara de saisprezece ani ajunge o pictorita cunoscuta, de patruzeci de ani, are loc revederea: tristetea intalnind tristete, in zvonul clopotelor de Anul Nou. Atunci apare o fata razbunatoare, poate trista sau poate doar frumoasa, care schimba povestea. La sfarsit, dragostea s-a transformat pe neobservate din frumusete care intristeaza in tristete care infrumuseteaza. De aici stralucirea lacrimilor din ultima fraza.“ (Ioana Parvulescu)

William Golding a primit Premiul Nobel pentru literatura in 1983.

Romanul Imparatul mustelor, devenit un clasic al secolului XX, continua sa aiba un ecou rareori intalnit in istoria literaturii.

Transpunerea cinematografica a romanului, din 1963, apartine regizorului Peter Brook. Un grup de copii scapa cu viata din catastrofa prabusirii unui avion si incearca sa supravietuiasca pe o insula pustie din mijlocul Pacificului. Insa ceea ce ar putea fi aventura vietii lor, o noua robinsoniada departe de adulti si de regulile acestora, se transforma intr-un cosmar ucigator de vise: ura ia locul inocentei si crima se instapaneste peste o lume care-si rataceste busola. O parabola de o forta incredibila care ne ofera un raspuns deopotriva crud si realist la intrebarea: este libertatea absoluta, calea spre paradis?