Cărți

Prefață și tabel cronologic de Melania Stancu

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cuo atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Eseul Luminişuri este rodul unei perioade de adâncă meditație, în care María Zambrano merge către sine, către interiorul fiinţei, prin intermediul naturii pe care o contemplă în tăcere şi singurătate. Autoarea urmăreşte cuvântul esenţial, exprimat prin simboluri, care să descrie realitatea cunoscută şi să descopere mistere, urmând diferite căi ale cunoaşterii unificate: filozofia, poezia, mitul şi sacrul.  Opera Maríei Zambrano interesează azi nu doar pentru dialogul pe care îl stabileşte cu marile figuri ale vieţii intelectuale şi academice spaniole din secolul trecut, ci şi pentru că vocea protagonistei este o voce feminină.

Considerată cea mai importantă femeie filozof din Spania secolului XX și cea mai bună discipolă a lui José Ortega y Gasset, María Zambrano trezește admirația tinerilor de azi prin angajarea ei în problemele com­plexe ale societății moderne și prin pasiunea cu care gândirea ei filozofică se ancorează în „toate zonele vieţii“, de la etică la spiritualitate, ecologism şi critică culturală.“ — MELANIA STANCU

„María Zambrano se numără, pe bună dreptate, printre cei mai importanți gânditori pe care secolul XX i-a dat lumii hispanice. Marginalizată de cursul ireversibil al istoriei şi de rana adâncă a Războiului Civil spaniol, ea a fost fiica mai multor exiluri, deși peste tot pe unde a pribegit – în Franţa, Mexic, Cuba, Puerto Rico, Italia – nu a pierdut legătura cu cei mai proeminenți intelectuali ai vremii, la fel cum nu a făcut-o nici înainte de a părăsi Spania. Zambrano își dezvoltă viziunea filozofică prin intermediul a mai bine de treizeci de volume. Pentru ea, raţiunea poetică e metoda cu care abordează sursa inepuizabilă de inspiraţie ce izvorăște din relaţia dintre filozofie, poezie şi mistică, fără a uita vreodată să așeze în centrul reflecției sale individul, politica, transcendența, timpul, visul etc.

Exilurile autoarei nu au doar o dimensiune geografică, ci ating şi o dimensiune metafizică, ce îşi găseşte probabil cea mai înaltă expresie în Luminişuri, considerată de mulţi cea mai importantă operă a gânditoarei spaniole, manifestarea profundă a unui exil intim şi intens. Când pătrunzi în paginile acestui volum, în ciuda fragmentării textelor care îl alcătuiesc, reuşeşti în luminişuri – locuri şi, totodată, non-locuri – să întrezărești, dincolo de întunericul pădurii, lumina.“ — LUIS GARCÍA MONTERO, directorul general al Institutului Cervantes

Filip e om de televiziune, Sonia e scriitoare. Cei doi îşi trăiesc o vreme iubirea prin scrisori. Fiecare scrisoare a lui către ea e deschisă de un vers dintr-o piesă pop, rock sau de muzică uşoară. Fiecare răspuns al ei e prefaţat de un citat dintr-o carte. El străbate Europa şi revede locuri dragi, ea rămâne acasă şi lucrează la un nou roman. Geografia tandreţei prinde toate formele de relief într-un dans epistolar pe care nimic nu pare să-l poată întrerupe. Asta până când neprevăzutul dă buzna şi schimbă decorul. Ce începuse ca o sărbătoare a culorilor, a gândurilor şi a trăirilor continuă ca străbatere a unei Sahare personale. O Sahară în care e ger şi întuneric în toiul zilei. Un deşert prin care pasul devine şovăielnic, iar amintirile ard. Un pustiu fără orizont, fără lacrimi şi fără sfârşit. La capăt de drum se trage cortina. Poate peste un pat dintr-o rezervă de spital. Poate peste o viaţă în care nu poţi grăbi durerea. Sau poate peste nişte speranţe năruite de o furtună a sorţii.

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Ruxandra Hurezean scrie cele mai bune reportaje din presa românească a ultimilor ani. Ea nu doar descrie locuri, fapte și oameni, ci distilează experiențe de viață. După ce le citești, textele ei îți rămân în minte și te fac să reflectezi la tine, la viața ta, la valorile tale. Poveștile ei sunt un prilej de reflecție și dezvoltare personală; sunt ferestre către sufletele noastre. Ea ne învață să privim altfel o realitate pe care tindem s-o strivim sub utilitarism și rutinele cotidiene; ne face să descoperim fascinantul, dincolo de banalitatea vieții.“  — MIRCEA MICLEA

„Autoarea acestei cărți rezonează subtil cu dramele umane, fără patetism și fără tonuri justițiare. Din teren, unde se lasă impregnată de fiorul vieții, jurnalista urcă spre cărți și documente, pentru a obține distanța necesară. Deosebită este capacitatea Ruxandrei Hurezean de a împacheta investigația riguroasă și datele de arhivă sau de istorie orală într-o relatare fabuloasă, hrănită parcă de imaginație. Nimic din ce e sensibil, istoric și uman nu îi este străin.“ — BRÂNDUȘA ARMANCA

„Călătorie în miezul vieții ne restituie povestea unor personaje pentru care noi, ocupați cu prezentul din viața noastră, nu avem ochi și urechi. Cu parfumul lor vechi, de hrisov, aceste reportaje dăinuie în timp pentru că autoarea le împrumută o parte din sufletul ei. Personajele Ruxandrei trăiesc dincolo de epoca lor. Aceasta este marea artă a reportajului, de a ține vii crâmpeie de viață autentică și după ce ele se sting.“ — DAN TĂPĂLAGĂ

De unde apar gândurile noastre? Are conștiința un substrat material? Dar în ce măsură mintea noastră diferă de cea a altor ființe? În această explorare revoluționară a celui mai provocator subiect al vremurilor noastre, biologul John Parrington ne poartă într-o călătorie captivantă spre fundamentele minții umane. Bazându-se pe cele mai recente descoperiri din neuroștiințe, psihologie și biologie evoluționistă, cartea sa despre conștiință descompune funcționarea complexă a creierului pentru a ilustra mecanismele biologice și sociale care stau la baza capacității noastre de a comunica, de a gândi rațional și de a fi conștienți de noi înșine.  Accesibilă atât specialiștilor, cât și publicului larg, această carte ne va schimba modul în care gândim despre gândire.  

„Care este substratul material al gândurilor generate în capul nostru? Ce face ca gândurile mele să difere de ale tale și de ce au oamenii personalități distincte? De unde vin gândurile inventive, creative și spirituale – pot fi ele simplul produs al impulsurilor nervoase din creier? Este oare conștiința umană atât de diferită de cea a altor specii?... Acestea sunt întrebări fundamentale – unii ar spune chiar că sunt printre cele mai mari probleme nerezolvate ale științei.“ — JOHN PARRINGTON

„Profesoară la Northwestern University din Evanston, Illinois, psiholingvista Viorica Marian ne propune o carte care poate fi citită pe mai multe niveluri. Unul este acela de literatură practică, ce cuprinde numeroase suges­tii inedite și interesante despre dezvoltarea noastră personală, sănătatea noastră mintală și educația pe care o putem oferi copiilor noștri. Un altul, de introducere atrăgătoare în neuroștiințe și în cele mai noi concluzii ale cercetătorilor limbii, care arată altfel decât ceea ce știam și credeam cu toții. Aflăm, astfel, că vorbitorii bilingvi iau decizii mai logice atunci când se folosesc de cea de-a doua limbă, că limba pe care o folosim ne influențează amintirile sau că învățarea limbilor străine ne sporește creativitatea și ne remodelează creierul. Nu în ultimul rând, trimiterile filozofice sunt și ele provocatoare intelectual, de la limba ca închisoare (Nietzsche) la limba ca joc (Wittgenstein). Faptul că e scris de o cercetătoare multilingvă dă volumului o consistență personală, existențială, iar publicarea în limba ei maternă îi adaugă un palier de seducție intelectuală.“ — IULIAN COMĂNESCU

„O prezentare captivantă a modului în care limbajul configurează creierul. O carte temeinic documentată, care se citește pe nerăsuflate.“ — Kirkus Reviews

„Viorica Marian aduce argumente convingătoare în favoarea mul­ti­­lingvismului… Cercetarea sa amplă și analiza atentă conferă greutate acestei lucrări, iar stilul accesibil face ca totul să fie ușor de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O carte plină de informații bine documentate despre puterea limbajului.“ — New Scientist

„Trăim într‑o lume de coduri… Chiar dacă nu vă dați seama de asta, mintea folosește deja coduri multiple: matematica, muzica, limbile vorbite, limbajul semnelor. Creierul uman este construit astfel încât să acumuleze nenumărate coduri de comunicare și, pe măsură ce le învățăm, ni se deschid porți către noi experiențe și cunoștințe. În cele din urmă, ajungem să vedem lumea într‑un mod diferit, iar creierul nostru este transformat în acest proces… Consecințele multilingvismului sunt fie necunoscute, fie minimalizate, fie, uneori, politizate. Însă a ști mai multe limbi poate duce la noi moduri de a gândi, care nu ar putea fi atinse altfel.“ — VIORICA MARIAN

Ediție îngrijită de Dumitru Dan Roman

Cuvânt înainte de Mihai Cantuniari

Postfață de Grigore Buciu

„Succesiunea atât de vie, pătimaș-nărăvașă, a situațiilor, istoriilor, imaginilor, personajelor, trăirilor, reflecțiilor îl surprinde nepregătit pe cititor și îl farmecă pe de-a-ntregul. Lucrătura necronologică a textului bogat, stufos, când molcom, când năvălitor, stimulează atenția deplină și participarea acestuia, îmbogățit sufletește, plimbat de la familia regală la tranșeele Primului și ale celui de-al Doilea Război Mondial, de la omul simplu și nevoiaș la eroul general Dragalina, la a cărui ușă de la rezerva plină de suferință a spitalului stă, neîndrăznind să intre, regele Ferdinand I Întregitorul…“ — MIHAI CANTUNIARI

„O carte cu multe personaje, toate reale, oameni care au trăit în această societate sau în cea de peste ocean, societăţi care au modelat personalitatea a două fete de excepţie: Ioana şi Opritsa. Au avut şansa să se nască într-o familie deosebită, formată dintr-o dinastie de militari şi oameni de succes, şi ghinionul ca asta să se fi întâmplat într-o perioadă dramatică, în care stăpânirea sovietică a bulversat tradiţiile, valorile naţionale, credinţa şi speranţa de viitor… Toţi cei pe care Opritsa îi evocă, din familie, din anturaj, toate întâmplările lor semnificative pentru modul cum se luptă să nu-şi lase omenia alterată sunt oameni cu biografii concrete, care au suferit rigorile distrugerii cu stoicism, cu credinţa nestrămutată în Dumnezeu, cu speranţa nealterată că această încercare nefericită, nefirească şi neomenească va trece.“ — GENERAL GRIGORE BUCIU

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Din când în când se face liniște în mine

ca și cum istoria s-ar fi oprit.

E ca o lumină imensă

pe o câmpie fără sfârșit,

un amestec de bucurie și spaimă

ca în fața lui Dumnezeu.

Știu că ține doar o secundă, dar simt

că așa ar putea fi mereu,

dacă aș avea destulă putere

să plec convinsă că vin înapoi,

cum pleacă păsările

în fiecare toamnă

spre viața lor de apoi.

Îl cheamă Brian Spencer și se numără printre ultimii romantici ai Europei. În biografia lui apar războiul, Churchill, Stalin, Tito, Balcanii, împărțirea Europei, Bosnia, Ucraina. Destinul lui e să dea un sens întâmplărilor și năpastelor, plecând în ultima misiune a vieții. Bazat pe povestea reală a unui fost pilot britanic, acest roman e o pledoarie pentru libertate, curaj și speranță, în vremuri politice tulburi și periculoase.

„Englezul din Gara de Nord readuce la viață trecutul prezentat prin ochii personajului principal, cu migăloasă fidelitate și atâta vervă, încât ajungi să citești romanul pe nerăsuflate. Tatiana Niculescu ne invită să revizităm evenimente care au marcat și continuă să marcheze lumea de azi. Un roman viu ca viața, care evoluează în funcție de ea. Deosebit de semnificative sunt paginile care prezintă notoriul acord de «procentaj» pe care Winston Churchill l-a semnat cu Iosif Stalin în octombrie 1944, prin care cel din urmă, prin forță și denaturare, a impus la putere în spațiul est-european câte o minoritate comunistă. Încă mai trăim consecințele acestui act.“ — DENNIS DELETANT

Cele mai frumoase poveşti ale omenirii sunt anonime, iar cei mai iscusiţi povestitori sunt cei care inventează lumi şi reinventează lumea. Această minunată stirpe a „mincinoşilor", născută în zorii civilizaţiei din nevoia oamenilor de a desluşi tainele vieţii şi ale morţii, ne încântă şi astăzi cu istorii pline de farmec. Poetice, amuzante, profunde, pilduitoare, venind din spaţiul buddhist sau islamic, chinez, african ori evreiesc, indian sau amerindian, poveştile transcend graniţele istorice şi culturale, răspunzând, de-a dreptul ori pe cărări ocolite, întrebărilor care ne-au frământat dintotdeauna.

Vii, alerte, uneori deconcertante sau fals naive, istoriile alese în acest volum sunt cele mai frumoase şi mai pline de miez dintre cele adunate de-a lungul a câteva zeci de ani de neobositul Jean-Claude Carrière. Pagină după pagină, poveştile surprind diferenţele, subtile ori vădite, între o tradiţie şi alta, recompunând spiritul umanităţii în cele mai diverse ipostaze ale sale.

„Poveştile – inventate într-o zi de cine ştie ce geniu necunoscut – vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale şi sociale, să tulbure politica, să aţâţe ceea ce se află dincolo de noi, nevrând să se arate. Aduc în traiul nostru paşnic ceva neaşteptat, ciudat, un grăunte de nelinişte. Ating uşor tot ceea ce frământă omenirea, precum scânteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de «poveşti filozofice».“ — JEAN-CLAUDE CARRIÈRE

Traducere, introducere generală, introduceri şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Apărarea lui Socrate, Criton, Eutyphron, Charmides, Alcibiade I, Ion, Hippias I, Hippias II, Protagoras, Laches, Theages, Lysis.

„Tradiţia filozofică europeană e doar o lungă serie de note de subsol la Platon.“ — ALFRED NORTH WHITEHEAD

Platon – Opera integrală este un proiect susţinut de Fundaţia „Republica Literelor“ și Editura Humanitas.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

Deși Sfântul Pavel este unul dintre cele mai cunoscute personaje ale creștinismului, figura sa este înconjurată până în zilele noastre de controverse. Cine a fost cu adevărat Pavel din Tars?

Un rabin influențat de elenism? Ori mai degrabă adevăratul fondator al unei noi religii? A fost el oare un apostol autentic, deși l-a cunoscut pe Isus doar într-o vedenie avută în deșert? Și nu cumva a preschimbat după bunul său plac învățătura misteriosului profet din Evanghelii, pe care l-a proclamat apoi Mesia?

Călăuzindu-ne printr-un labirint istoric fascinant, Paula Fredriksen dă la o parte prejudecățile și stereotipurile acumulate încă de la începuturile creștinismului și ne mijlocește astfel întâlnirea directă cu omul și gânditorul Pavel.

„Dacă putem trece de vălurile tradiției ecleziastice de mai târziu… îl vom vedea mai clar pe acest alt Pavel. Pavel cel dinamic, original, vizionar al celui de-al Doilea Templu, complet devotat. Pavel, apostolul acelui Mesia davidic al sfârșitului. Pavel, strălucitul învățat al legii ebraice. Pavel, interpretul expert al vechilor Scripturi ale neamului său. Pavel, săvârșitorul harismatic al faptelor minunate. Pavel, vestitorul Împărăției. Pavel, apostolul păgânilor.“ — PAULA FREDRIKSEN

„Cărțile Paulei Fredriksen sunt o magnifică incursiune în istorie; ele pun începuturile creștinismului într-o lumină nouă și lămuritoare.“ — PETER BROWN

„Intens poetică, scrisă în versetele dragostei unui fiu pentru mama lui, în care extrema delicatețe și fragilitate a sentimentului se transformă, prin scris, în extremă putere și rezistență, cartea Mama: O fotografie a timpului și a iubirii este o poveste fără sfârșit, plină de melancolie.

O reconstituire afectivă, din memoria care se remodelează în noi și noi versete. Un mod de a transforma doliul într-un fel, foarte personal, de bucurie. Portretul mamei se luminează și se desenează în tușe aproape metafizice și în sunetele unui dor fără saþiu. Este, atât în mamă, cât și în fiul care o creează iar și iar, un «amestec de visare romantică și îngândurare cehoviană», «de exaltare muzicală și luciditate a inimii», «devoțiune și discreție». Deși toate atributele din carte sunt ale mamei, pentru cititor, devin și ale fiului. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că, prin alchimia rememorării, cei doi nu mai sunt separați, devin una.

Ioan Stanomir va rămâne, probabil, autorul celei mai vii cărți de dragoste filială din proza noastră.“ — IOANA PÂRVULESCU

„Cartea de faţă este încheierea unui diptic: alături de Mama: Un jurnal al dragostei şi al despărţirii, ea consemnează itinerarul unei despărţiri, dar şi traseul, delicat şi discret, al regăsirii. În paginile acestui volum se află o parte din materia de imaginaţie, de visare şi de reverie ivită odată cu moartea mamei mele. Anii îndepărtării au devenit, prin truda de zi şi prin căutarea de noapte, anii scrierii proiectului care se împlineşte acum.“ — IOAN STANOMIR

„Prin acest remarcabil eseu-studiu, scris in 1834 la Paris, Heine isi propunea sa familiarizeze publicul intelectual francez cu literatura, religia si filozofia germana, in speta sa-l ajute in a depasi „enigma inospitaliera“ ce plana asupra filozofiei. Cum a surclasat modestul sau scop de popularizare, care isi declina pana si abilitarea profesionala in privinta teologiei si a metafizicii?! Evident, prin forta de sinteza, ce decupa din hatisul istoriei „numai problemele mari“; prin impletirea decodarii obiective cu optiunile subiective, chiar partizane; prin stiuta-i capacitate de a alterna seriozitatea cu ironia muscatoare; si, deloc in ultimul rand, prin stilul sau fermecator.“ Ion Ianosi

„N-am mai scris niciodată povestiri asemenea celor din Nostalgia, căci ele nu pot fi pastişate, continuate sau dezvoltate. După Arhitectul m-am oprit pentru că nu mai era nimic de spus. Nici n-am mai citit din această carte, am rămas doar cu vaga, dar magica ei amintire. Mi-au rămas jocul fetițelor din REM, stiloul ambiguu din Mendebilul, muzeul Antipa din Gemenii, micul râs de gnom al revolverului din Ruletistul. Dar pentru mine n-a existat cu adevărat niciodată decât o singură carte a mea: cea la care tocmai scriu.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„O carte stranie, strălucire bruscă pe firmamentul palid al literaturilor europene.“ — Le Monde

„Cărtărescu este un Proust psihedelic, un degustător literar al Apocalipsei care, în acelaşi timp, se lasă în voia aromelor delicate ale după-amiezilor din copilărie.“ — Frankfurter Allgemeine Zeitung

„Nostalgia lui Mircea Cărtărescu este fascinantă, pătimaşă şi neaşteptată – aşa cum poate fi numai literatura adevărată.“ — Los Angeles Times

„Creator al unui univers suspendat între vis şi realitate, Cărtărescu este o revelaţie.“ — El País

„Aşa ar scrie George Lucas dacă ar fi poet. Prin imaginaţia sa prolifică şi ameţitoare, Mircea Cărtărescu se dovedeşte, în pofida avangardismului crepuscular, mai modern decât aproape toată literatura europeană tradusă acum.“ — New York Sun

Traducere, introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Phaidos, Parmenide, Theaitetos, Sofistul, Omul politic

„Platon îmi pare că a ales pe drept cuvânt acest fel de a filozofa prin dialoguri, ca să pună mai lesne în gura altora feluritele și schimbătoarele sale idei.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Acest volum este al patrulea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Născut la Atena în 427 î.Cr, într-o familie de vază, PLATON părea menit să se implice în politică. De altfel, unchii săi, Critias și Charmides, îl invitaseră să li se alăture la guvernarea lor tiranică, care urmase capitulării Atenei înaintea Spartei, în 404. Întâlnirea cu Socrate, al cărui discipol devenise deja de câţiva ani, i-a schimbat însă complet destinul. Dar în 399 Socrate e condamnat la moarte de democraţia recent restaurată pentru delict de opinie: ar fi introdus în cetate zei noi și ar fi corupt tineretul. Platon se expatriază pentru mai mulţi ani: călătorește la Megara, apoi la Cyrene, în Egipt și, în fine, la Siracuza, în Sicilia. Aici intră în conflict cu tiranul Dionysios cel Bătrân și e expulzat forţat. Revine la Atena și, în jurul lui 370, înfiinţează Academia, prima școala superioară de filozofie și știinţe. Răsunetul acesteia va fi imens. Platon nu renunţă însă la proiectul de a întemeia în Sicilia domnia filozofilor, despre care scrie în dialogul Republica. De aceea mai călătorește de două ori acolo, la invitaţia lui Dionysios II, fiul și moștenitorul lui Dionysios cel Bătrân, mort între timp. Nu reușește să-l convertească la filozofie pe Dionysios II și, din nou, își riscă viaţa. Filozoful continuă să-și scrie opera și să predea la Academie până la moarte, în 347. De la Platon ne-a rămas o operă impresionantă, cuprinzând 32 de scrieri considerate autentice. Majoritatea dintre ele sunt dialoguri, și majoritatea dialogurilor l-au drept personaj principal pe Socrate, care dezbate cu feluriţi interlocutori teme filozofice dintre cele mai diverse: etică, politică, religie, metafizică, psihologie, logică, iubire, fizică. Din punct de vedere filozofic, opera lui Platon a format temelia filozofiei europene, fie că ea a fost urmată, comentată și dezvoltată, fie că a fost combătută. Pe de altă parte, nu puţini au recunoscut valoarea literară deosebită a dialogurilor – cu răstur nări neașteptate de situaţie, personaje admirabil caracterizate, ironie subtilă, uneori elan mistic. Iar raţionamentul riguros se intersectează adesea cu imagini poetice, alegorii și mituri, care, toate laolaltă, jalonează reperele condi ţiei umane așa cum n-a făcut-o nimeni altcineva vreodată.

Ilustrații de Andreea Dobreci

După succesul cărţii Două furnici şi un elefant, recompensată cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România, Augustin Cupşa revine cu un nou volum şi mai amuzant, în care s-au strecurat şi câteva personaje din povestea anterioară.

La doi paşi de casa furnicii din partea asta de lume, care-i mare iubitoare de poveşti şi prietenă la toartă cu doi fraţi mesteceni, se întinde o pădure întunecată unde locuiesc 7 vampiri. Bine-bine, ştim că vampirii nu există, dar acum suntem într-o poveste, unde totul este posibil. Chiar şi existenţa unor vampiri care vor să se uite la Vocea României, dar nu reuşesc, pentru că n-au curent electric. Iar aceasta este doar una dintre problemele lor. Alta este că, din motive peste măsură de comice şi de absurde, n-au decât o pereche de chiloţi, pe care o poartă cu rândul. Şi ce rol are furnica în toată povestea asta? veţi întreba. Un rol esenţial şi sal­vator, desigur! Dar nu vă spunem mai mult. Dacă vreţi să aflaţi ce se întâmplă în poveste – şi să râdeţi cu lacrimi  –, deschideţi cartea şi citiţi-o neapărat într-o noapte cu lună, bine ascunşi sub pătură.

„Am început să scriu această poveste ca să-i fac pe copii să nu le mai fie frică de vampiri. La început povestea era cam... scheletică. Aveam o bufniţă, 7 vampiri care mâncau cartofi prăjiţi cu sos roşu şi doi mesteceni care îşi foiau frunzele de frică sau de frig. Am tot povestit şi am lucrat la poveste, încât Ioana, fiica mea, aproape că o ştie pe de rost. În continuare copiilor le e teamă de vampiri, dar măcar ne distrăm împreună.“ — AUGUSTIN CUPŞA

Aţi făcut deja cunoștinţă cu eroii uneia dintre cele mai haioase serii pe care le-aţi citit vreodată.

Serie super-tare, tradusă în 14 limbi.

La școala lui Andi se întâmplă ceva FOARTE ciudat! Directorul umblă desculț, în cladire persistă un miros de brânză, iar asistenta medicală e convinsă că în oraș a aterizat o arătare din spațiu. Andi și prietena lui, Ugu, au misiunea de a afla adevărul (și de a-i sabota pe Agenții cu șepci, care vânează OZN-uri). Dar lucrurile nu sunt ceea ce par a fi, iar arătarea din spațiu nu-i nici pe departe ce v-ați aștepta.

Ediţie îngrijită, studiu introductiv și note de Claudiu Secașiu

Prefaţă de Michael Virgil Solomon

Virgil Solomon (1894–1972), medic de formație, a fost delegat la Adunarea Națională de la Alba Iulia (1918), deputat, ministru, secretar general adjunct al Partidului Național-Țărănesc și un apropiat al lui Iuliu Maniu. A fost urmărit de Siguranță încă din 1937. După instalarea comunismului, a fost întemnițat fără proces la Jilava, Pitești, Aiud, Ocnele Mari și Sighet (1947–1955), apoi trimis cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan (1955–1964) – 17 ani de detenție și restricții domiciliare.

„Medicul Virgil Solomon a fost martorul privilegiat al unor mari evenimente istorice.  În memoriile sale, el analizează, cu ochiul versat al omului politic, finalul domniei regelui Ferdinand, instituirea și epoca Regenței, guvernarea Iuliu Maniu și revenirea în țară a principelui Carol, conflictul dintre aceștia doi, apoi dictaturile succesive: carlistă, legionaro‑antonesciană, antonesciană și comunistă. Pasionante rămân paginile dedicate perioadei celui de-al Doilea Război Mondial, cu dezvăluiri din culisele cabinetului personal al lui Iuliu Maniu, privind pregătirea minuțioasă a răsturnării alianțelor, la 23 august 1944.  Memoriile lui Virgil Solomon reprezintă o contribuție documentară prețioasă, care recuperează o perioadă trecută multe decenii sub tăcere și aduce o nouă lumină asupra unor evenimente și personalități încă prea puțin înțelese.“ — CLAUDIU SECAȘIU

„În fiecare vară mergeam câteva săptămâni «la Opapa pe Bărăgan», în cele două sate‑gulag, Măzăreni și, apoi, Valea Călmățuiului, cu case din chirpici, cu acoperișuri de paie și fără electricitate. Acolo și-a petrecut bunicul cei nouă ani de domiciliu forțat, după alți opt de închisoare administrativă, adică fără să i se fi făcut proces vreodată. La Valea Călmățuiului erau foarte mulți fruntași național‑ țărăniști... Acolo am învățat de la N. Carandino cum se pune în scenă o piesă de teatru… Puiu Coposu m-a învățat, printre altele, jocul de bridge. Iar Camil Demetrescu, cu care mergeam la picnic în păduricea de salcâmi, îmi povestea întâmplări de pe vremea când era coleg cu tatăl meu la Ministerul de Externe.  Memoriile politice ale bunicului meu oferă publicului o perspectivă inedită, dar și o percepție diferită asupra unei epoci controversate și manipulate – ca mai toate cele care merită să fie povestite.“ — MICHAEL VIRGIL SOLOMON

Pe copertă: Virgil Solomon (în picioare), alături de liderii țărăniști Gheorghe (Ghiță) Popp, Mihai Popovici și Iuliu Maniu, circa 1943.

„Un roman emoționant și captivant.“ — FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG

„În centrul acestei cărți atât de interesante stă o poveste de fami­lie, uneori amuzantă, alteori tragică. Un roman magic, minunat, o ideală lectură de vacanță; Turnul focului nu vă va dezamăgi.“ — SCHWERINER VOLKSZEITUNG

„Cătălin Dorian Florescu transformă Foișorul de Foc într-un element scenografic. Acest truc regizoral îi permite narato­rului să povestească la persoana întâi o parte semnificativă din istoria României.“ — THÜRINGER ALLGEMEINE

„Tema istorică, umorul subtil și personajele bine conturate fac din acest roman o experiență de lectură extraordinară.“ — MÄRKISCHE ALLGEMEINE

„Turnul focului ne inspiră să privim cu mai mare atenție la istoria României – chiar și dincolo de 1989.“ — DIE FURCHE

•  Premiul Chamisso pentru debut – 2002

•  Premiul pentru Literatură Anna Seghers – 2002

•  Schweizer Buchpreis – Cartea anului în Elveția, pentru romanul Jacob beschließt zu lieben (Jacob se hotărăște să iubească), acordat de Uniunea Editorilor și Librarilor – 2011

•  Premiul Joseph von Eichendorff pentru întreaga activitate literară – 2012

•  Marele Premiu „George Apostu“, Bacău – 2014

•  Medalia de Cavaler pentru merite culturale acordată de Președinția României – 2017

•  Premiul „Andreas Gryphius“ pentru întreaga operă – 2018

Musica ricercata, lucrarea pentru pian a lui Ligeti, sintetizează și reunește stiluri diferite, e un fel de istorie concentrată a muzicii – principiu organizator care l-a inspirat pe Gabriel Bebeșelea în crearea unui festival și în scrierea unei cărţi cu același titlu. Cercetând partituri originale și documente de arhivă, el scoate la iveală o reţea de legături între muzicieni născuţi pe teritoriul de azi al României (Bartók, Ligeti, Bergel) sau având tangenţe cu el (Liszt, Brahms, Joachim), și demonstrează, cu pasiune și acribie, că e o enormă greșeală să ignorăm compoziţiile nepublicate ale lui Enescu.

„V-ați pus vreodată întrebarea (inocentă) cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică? Eu da, și l-am întrebat și pe Gabriel Bebeșelea, rugându-l, dacă se poate, să-mi răspundă în scris. A făcut-o sub forma acestor 11 povestiri «muzicale».

Cunoscându-l cu ocazia Centenarului Monica Lovinescu, când, la Ateneu, a dirijat Concertul pentru pian nr. 3 al lui Beethoven, reîntâlnindu-ne apoi în repetate rânduri, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva aveam în față un puer aeternus, în sensul în care vorbește Jung despre creatorii «veșnic copii», care «înverzesc și înfloresc într-o abundență inepuizabilă», purtați în tot ce fac «pe aripile unui limbaj strălucitor».

L-am cunoscut, așadar, cum era și firesc, dirijând, parcă vrând mai întâi să-mi arate ce este muzica. Apoi, și-a amintit de întrebarea mea. Și vrând să mă ajute să înțeleg cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică, a scris această carte. Nu pot, împreună cu cititorii, decât să-i mulțumesc.“ — GABRIEL LIICEANU

Prefață de Dana Bădulescu

„Traducătorul lui Nichita Stănescu și-al multor alți scriitori români în limba engleză, profesorul Sean Cotter de la University of Texas at Dallas, ne surprinde cu o carte care dovedește nu doar o cunoaștere amănunțită și la zi a traductologiei, ci și o înțelegere profundă a filozofiei traducerii. Artă «minoră», ignorată de mulți, traducerea este, pentru autorul american, o chestiune culturală și politică de cea mai mare importanță. Prezența sau absența sa într-un spațiu cultural delimitează culturile «majore» de cele «minore» mai mult decât orice alt criteriu. Culturile mari nu traduc, ci produc și validează, pe când cele mici își caută validarea prin traduceri, adevărata lor producție culturală. Primele se izolează, autarhic, printr-un fel de protecționism cultural, celelalte se îmbogățesc prin osmoza multilingvistică, multietnică și multiculturală pe care traducerile o permit. Încât «minorul» și «majorul» sunt, de fapt, nu atitudini opuse, ci parteneri într-un balet complex și paradoxal. Blaga, Noica și Cioran sunt exemplificările alese de autor pentru a face mai limpezi aceste fascinante perspective. Studiile critice despre destinul și opera lor depășesc însă problematica volumului, înălțându-se cumva independente, portrete în granit dăltuite de Sean Cotter cu o siguranță care, iarăși, surprinde foarte plăcut la un autor din afara spațiului românesc. Cei trei au tradus «în limba românească», după expresia lui Blaga, nu doar scrieri – eseuri sau poeme –, ci mai ales atitudini psihologice și politice, valori etice, complexe de vinovăție, perspective de viitor. În totului tot, cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sean Cotter, licențiat în literatură engleză la Universitatea Loyola din New Orleans, a venit prima dată în România în 1994, pe când avea 23 de ani, și timp de doi ani a fost profesor de engleză la un liceu din București. În această perioadă a învățat limba română, iar după ce s-a întors în Statele Unite a urmat masteratul de științe umaniste și a devenit traducător de limba română. A obținut titlul de doctor în literatură comparată, iar în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai importanți scriitori români – Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu. Activitatea lui a fost recompensată cu numeroase premii.

„Cum se poate să ai atâta poftă de viață și de ghidușii și, în același timp, să întruchipezi modestia cumințeniei, odihna tăcerii, calmul înțelepciunii, fidelitatea fără cusur și faptul de a trăi, viu și alert, în prezent? Se poate, dacă ești câine.

Acest volum este rodul unei indignări hazlii. Când am aflat că Editura Humanitas avea în pregătire un volum colectiv dedicat pisicilor (Ce vrăji a mai făcut pisica mea, 2023), mi-am manifestat comic dezacordul, protestând în numele stăpânilor de câini. Protestul meu a devenit o carte cu poze și povești despre căței spuse de stăpânii lor. Iar cartea li se adresează tuturor iubitorilor de animale.“ — TATIANA NICULESCU

MIHAELA BĂRBUȘ  •  IOANA BOTH  •  MARIUS CHIVU  •  RADU COROZEL  •  WILHELM DANCĂ  •  MIHAl FRĂȚILĂ  •  DORIAN GALBINSKI  •  GEORGETA-ANCA IONESCU  •  SELMA IUSUF  •  RIRI SYLVIA MANOR  •  CIPRIAN MĂCEȘARU  •  MIHAELA MIROIU  •  LIVIU PAPADIMA  •  CĂTĂLIN PAVEL  •  OANA PELLEA  •  CRISTIAN TUDOR POPl!SCU  •  CRISTIAN PREDA  •  DUMITRA RÂȘNOVEANU  •  GABRIELA TABACU  •  SARA TURETTA

Cuvânt înainte de Joseph Campbell

„În câte cărți, ca editor, nu am crezut în zadar, nu mi-am pus speranțele, și pe câte nu le‑am făcut să intre în lume cu gândul de a împărtăși celorlalți bucuria și profitul lecturii lor!  Regele și cadavrul e una dintre acele cărți care, odată citite, încep să facă parte din desenul sufletului tău. O vei purta în tine toată viața și o vei așeza, ca pe bunul cel mai de preț, pe raftul cărților-bijuterii.  Neavând parte la noi de primirea pe care ar fi meritat-o, mi-a rămas ca un ghimpe în inimă. Dar, cine știe, poate că abia acum a sosit vremea acestor pagini scrise de un mare savant al secolului XX, o carte a marilor povești despre bine și rău.“ — GABRIEL LIICEANU

„Pe Heinrich Zimmer l-am cunoscut la începutul anilor ’30. Am găsit în el un om genial cu un temperament extrem de viu. Vorbeam mai ales despre mitologia indiană. În întreaga sa ființă, Zimmer a fost un puer aeternus, care, pe aripile unui limbaj strălucitor, făcea să înflorească toți mugurii din grădinile legendelor indiene. I-a împărtășit și soarta, căci tânăr moare cel ce e iubit de zei. Atât Zimmer, cât și Richard Wilhelm aveau o naivitate genială. Amândoi păreau să trăiască în realitate ca într-o lume străină, în timp ce ființa lor cea mai lăuntrică urma, neexplorată și neatinsă, linia sumbră a destinului.“ — C.G. JUNG

O prevestire care schimbă oamenii. O carte despre cum binele și răul se fac deodată, despre cei simpli, care nu deosebesc dreapta de stânga și despre cei complicați, care se cred aleșii lui Dumnezeu. Despre poveștile care îndreptățesc și nedreptățesc, despre tați și despre Tată, și despre o fiică isteață, care nu lasă povestea să moară.  O carte în care dragostea vine neinvitată, ca oricând și oriunde pe lume. Un roman cu suspans, despre marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Pentru prima oară în literatura română, un roman care reface realist o pagină din Vechiul Testament: istoria nesupusului profet Iona. O lume colorată, cu personaje din satul lui Iona, de pe corabia pe care călătorește și din cetatea cu sclipiri ca din 1001 de nopți, Ninive. Nu lipsesc monstrul din ape și cei de pe pământ.

Bestseller Gaudeamus 2018

„Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie. În această carte, cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) și personajele lor se roagă (în ficțiune). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere și mai puternice li se transformă într-un teribil spectacol al omenescului, în momente pline de dramatism. Am ales 37 de autori din marea bibliotecă a lumii, de la Homer și Platon până la Ionesco, Cioran, N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu și am încercat să-i citesc ca și cum aș face-o pentru prima dată. Bănuiala mi s-a confirmat: m-au recucerit prin actualitate și prin câteva detalii care – mi s-a părut – schimbă totul. Punctul de pornire este întotdeauna o rugăciune din cărțile lor, iar comentariul liber prin care m-am legat de acestea trece firesc de la literatură la viață. Deși rugăciunea este un moment liric sau dramatic, cartea a ieșit preponderent epică. Adevărul este că îmi place să povestesc. Fie și cărțile din bibliotecă, fie și viețile bieților oameni, viețile eroicilor oameni care le-au scris. Precum și, iată, dialogurile lor secrete.“ — IOANA PÂRVULESCU

Jaguarii sunt frații vitregi și vitregiți de soartă ai crailor mateini, și din preajma lor nu lipsește Rânji, sora mai mică a Penei Corcodușa. Ei sunt și nu sunt din lumea asta. Trăiesc în Jaguar precum cirivișii în copac. Se răzvrătesc și scot din apatia sa pandemică un întreg cartier, altfel liniștit, ca toate cartierele locuite de oameni-umbre. Dispariția lui Jim, Harcor și Guguloi răscolește amintiri, regrete și patimi ce se învârtejesc într-o sarabandă de mărturii contradictorii, dar mai ales de stranii epifanii. Așa cum săritura plonjorului din Paestum dă naștere apei, saltul mortal al Jaguarilor pare a salva pentru o clipă lumea – înainte ca toți cei aflați în ea să fie prinși în necruțătoarea horă care-i va juca de-a halaripu’.

Îi știu după nume și după porecle. Jim, Harcor și Guguloi. Mie îmi ziceau Rânjita, pe scurt Rânji, că-mi plăcea să mă hlizesc și să râd cu gura pân’ la urechi. Râdeam din orice. Râdeam și de ei, că aveai de ce să râzi. Pe supermașina aia, un Jaguar prăpădit, care mergea, da’ nu mergea decât stând pe loc, și-au dat toate economiile. Vai de economiile lor! A costat, dacă-mi amintesc bine, două sute de dolari. Nici la fier vechi nu mai luau pe ea atâta. Însă era bolidul lor. Jaguarul lor. Adică animal de pradă. Vedeți dumneavoastră, n-ar fi cumpărat un Mercedes sau altceva, că nu li se umflau mușchii decât când ziceau:

— Hai în Jaguar. Astă-seară avem treabă cu Jaguarul.

Cu animalul de pradă, adică. Roșu-arămiu, de la vopseaua scorojită și de la rugină.

Publicat în 1954, Împăratul muştelor s-a vândut în milioane de exemplare, a fost tradus în patruzeci şi patru şi s-a bucurat de două ecranizări de succes.

Acum, la 70 de ani de la apariţie, capodopera lui William Golding dobândeşte o viaţă nouă în adaptarea grafică a lui Aimée de Jongh, unul dintre cei mai apreciaţi artişti de astăzi.

„Insula este spaţiul surprizelor. Al misterelor. Şi al pericolelor care pândesc de pretutindeni. Un grup de copii, toţi băieţi, scapă cu viaţă după prăbuşirea unui avion şi se trezesc pe o insulă unde nu s-au gândit vreodată că vor ajunge. Insula este – sau cel puţin pare – pustie, deşi unii copii simt că mai e cineva (sau ceva) acolo. Asta nu-i împiedică să se organizeze, în încercarea de a-şi face viaţa mai uşoară. Deşi nu sunt închişi în celule igrasioase, cu zăbrele la ferestre, băieţii îşi dau seama că sunt totuşi prizonieri. În aer liber, dar prizonieri. De jur împrejurul lor e apă cât vezi cu ochii, ceea ce înseamnă că salvarea nu poate veni decât din altă parte. În aşteptarea ei, temători sau curajoşi, stângaci sau pricepuţi, slăbănogi sau dolofani, copiii învaţă lecţiile convieţuirii şi supravieţuirii. O fac dând la iveală spaime şi speranţe, într-o lume care nu sea­mănă deloc cu cea de acasă. O fac vânând sau fiind vânaţi. O fac încercând să găsească armonie între instinct şi raţiune, într-o aventură fără centură de siguranţă, în care pornesc fără siguranţa că se vor întoarce la fel de mulţi.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Mă emoţionează cu toată forţa pe care o poate avea ficţiunea… O carte exemplară.“ — IAN McEWAN

„O fabulă existenţială, luminată de strălucirea incandescentă a morţii.“ — BEN OKRI

„Minunat scrisă, tragică şi provocatoare.“ — E.M. FORSTER

În Viața e simplă, Johnjoe McFadden atinge câteva performanțe cu totul remarcabile. Îi reușește, întâi de toate, o reconstituire plină de viață și de culoare a unor vremuri, evenimente și personaje pe care ni le reprezentăm îndeobște schematic. Apoi, urmărind de-a lungul secolelor impactul principiului simplității asupra științei, McFadden ilustrează excelent relevanța, neglijată adeseori în prezent, a fundamentelor culturale și filozofice ale discursului științific.

Dar poate cel mai fertil aspect al acestui frumos excurs în istoria unei idei este ipoteza pe care o lansează, anume aceea că simplitatea lui Occam, principiu metodologic aflat la baza reprezentării moderne a lumii, ar fi totodată modul de operare al vieții înseși.

„William din Occam, călugăr franciscan din secolul al XIV-lea, a înțeles cât de important este să găsim cea mai simplă explicație pentru orice fenomen – principiu cunoscut sub numele de «briciul lui Occam».  Johnjoe McFadden explorează în profunzime această manieră a minții noastre de a înțelege un univers complex, precum și consecințele ei de-a lungul istoriei.“ — Wall Street Journal

„Cea mai captivantă istorie a științei din ultimii ani.“ — SIMON INGS, The Spectator

În doar o generație, de la Constantin până la nepotul său Iulian, zis Apostatul, ultimul împărat filozof – și păgân –, zeii cei vechi au fost sfărâmați de zelul celor care voiau să schimbe totul: religia, societatea, politicul și însuși locul omului în lume. Universul antic, în care conviețuiau sute de divinități mari sau mici, grecești, romane, orientale, a fost nivelat de adepții unui singur zeu.

Cum au trăit oamenii epocii conflictele aprinse cu creștinii, pe când templele le erau distruse, iar legile și administrația imperială sprijineau din ce în ce mai mult noua religie?

Urmărind viața și alegerile unor figuri de seamă – retori, filozofi sau oameni de stat –, cartea lui Edward Watts ne dezvăluie un peisaj fascinant, care stă la temelia lumii noastre de azi.

„Profund nuanțată și umană, această carte ne arată ce a însemnat pentru romani trecerea la creștinism.“  — DAVID POTTER

„Edward Watts a reușit să zugrăvească o frescă fascinantă a secolului al IV-lea d.Cr., perioadă care a transformat profund Imperiul Roman. Autorul povestește cu măiestrie istoria epocii văzută chiar prin ochii acelei generații…“ — BRENT D. SHAW