Cărți

Traduse din islandeza veche de Valeriu Munteanu și Flavia Teoc și ilustrate de Rareș Ionașcu

Povestea viteazului iscusit, dar fără de noroc.

Povestea răzbunărilor.

Povestea iubirii tragice.

Povestea explorării dincolo de Ocean.

Povestea ultimului rege viking.

Cinci saga reprezentative, traduse integral din vechea limbă nordică de doi specialiști ai spațiului scandinav.

Cinci ferestre spre o lume veche, rece și ascunsă.

Mai mult decât orice altă operă din trecut, aceste narațiuni istorice ne ajută să înțelegem cum erau oamenii vremurilor de demult, din zorii Evului Mediu.

Prefață de George Gană

Ediție îngrijită de George Gană și Dorli Blaga

„Sensuri ascunse, ce ar putea să fie formulate în chip abstract, nu se găsesc în poezia mea, decât ca alunecări, pe cari însumi le condamn. Toate sensurile ţin de domeniul unei sensibilităţi metafizice, ce coboară în adânc şi vine în adânc, ele n-au confinii cu înţelegerea filozofică discursivă. ...În poezia mea sunt frecvente şi motivele mitice, chiar teologice. Dar de aceste elemente uzez în chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetică. Motivele nu sunt tratate «dogmatic». Le folosesc în sens totdeauna creator, liber; le modific şi le amplific după necesităţi. Născocesc motive mitice la fiece pas, fiindcă fără de-o gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie.“ (Lucian BLAGA, Luntrea lui Caron)

În anul 1947, în peșterile din Deșertul Iudeii au fost găsite o serie de manuscrise ebraice misterioase; descoperirea a zguduit nu doar comunitatea științifică, ci și întreaga creștinătate.

Până atunci, cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice datau din veacul al X-lea după Cristos; cele descoperite acum la Qumran erau mai vechi cu un mileniu. Nu doar atât: ele dovedeau că autorii lor, misterioasa sectă apocaliptică a esenienilor, erau uluitor de asemănători cu primii creștini în privința doctrinei și ritualurilor. Să fi fost esenienii primii adepți ai lui Cristos, sau oare aceștia din urmă vor fi provenit din comunitatea de la Qumran? Ce legătură este între esenieni și Noul Testament? Controversatele manuscrise pot oare să rescrie acum istoria creștinismului timpuriu, răsturnând tot ceea ce știam despre Isus și ucenicii săi?

Dincolo de tumultul mediatic, cartea de față, alcătuită chiar de către unul dintre editorii și traducătorii Manuscriselor de la Marea Moartă, ne oferă o perspectivă limpede și echilibrată despre originea, istoria, conținutul și impactul acestora, precum și răspunsuri la aceste tulburătoare întrebări.

„Acesta va fi un timp al mântuirii pentru poporul lui Dumnezeu, un timp de domnie pentru toți cei ai Lui și de nimicire veșnică pentru toți cei ai lui Belial. Nelegiuirea va fi nimicită și nu va mai fi nici o rămășiță; pentru fiii întunericului nu va fi scăpare. Fiii dreptății vor străluci până la marginile pământului până se vor sfârși vremurile întunericului, iar când va hotărî Dumnezeu, slava lui măreață va străluci pe vecie pentru pacea, binecuvântarea, slava, bucuria și viața lungă a fiilor luminii.“ — Manuscrisele de la Marea Moartă, Manualul războiului 1, 5–9

Aventurile copiilor care au ajuns pe planeta Kepler-62e sunt departe de a se fi încheiat. Soarta echipajului pare a fi acum în mâinile unui personaj misterios: un pasager clandestin de pe nava spaţială, a cărui identitate este o surpriză de proporţii. Cine este şi ce urmăreşte? Şi, mai ales, este ceva adevărat în proiectul Kepler62, sau totul e o imensă minciună? Ari, Joni, Marie şi ceilalţi află că nu sunt nimic mai mult decât nişte pioni într-un joc complex. În ciuda tuturor încercărilor, ei nu-şi pierd speranţa. Dovedind spirit de echipă şi ingeniozitate, sunt hotărâţi să lupte pentru viitorul lor – şi pentru supravieţuirea speciei umane.

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

„Când le povestesc uneori studenţilor mei că am apucat să-l văd în copilărie pe Călinescu, că i-am cunoscut mai târziu pe Cioculescu şi pe Geo Bogza, că am stat de vorbă cu Marin Preda şi cu Nichita Stănescu pe când eram eu însumi student, mi se pare întotdeauna că mă privesc cu neîncredere. Şi nu pentru că nu m-ar socoti destul de bătrân ca să fi participat la acele lumi scufundate, ci pentru că înseşi acele lumi au pentru ei, ca şi locuitorii lor, transparenţa destrămată a irealului. Nu l-am cunoscut pe Eminescu, nu sunt nici chiar aşa de bătrân. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost sute, mii de oameni care l-au văzut şi l-au auzit, şi cărora asta nu li s-a părut nimic deosebit. Căci, fireşte, Eminescu a deve­nit cu ade­vărat Eminescu abia după boală şi moarte. Până atunci era un ziarist în forfota bucureşteană, puteai sta lângă el în tramcar sau într-o berărie, iar dacă cineva ţi-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi aruncat o a doua privire.“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

Introducere, note și comentarii, tabel cronolgic și indice de Eugen Munteanu

„Nu merită osteneala să scrii Confesiuni decât dacă-i sunt adresate lui Dumnezeu. Recitit câteva pagini din sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale. Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim. “ (CIORAN)

„Augustin este primul care a avut viziunea vastităţii sufletului omenesc şi, prin ea, a necunoscutului din noi. Căci ceea ce e vast e, prin însăşi natura sa, de necuprins şi de nestăpânit.“ (GABRIEL LIICEANU)

„Viața Sfântului Augustin, s-a spus de atâtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care contemplă imaginea tradițonală a episcopului de Hippona – purtându-și în mână inima străpunsă de săgeți din care ies flăcările iubirii – la mai-marii lumii care caută în gândirea lui un sens și o justificare a puterii lor seculare, și până la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfânt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și, deopotrivă, creator al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa în anul 430, să incite, să cheme, să trezească din amorțire, să uimească.“ (EUGEN MUNTEANU)

If Neagu Djuvara didn’t exist, my life would have been fundamentally different. In 2001, Humanitas offered me the opportunity to illustrate a history book for young people, written by Neagu Djuvara. Entirely by chance, a year prior I had started painting, for the first time in my life, a series of illustrations inspired by Romania’s ancient history. I was hoping that one day I might put together a book of popular history for young people, a book devoid of propaganda, myths and nationalist falsehoods. It was precisely at this time that Humanitas were looking for an illustrator for The Birth of the Romanian People.

Neagu Djuvara then became for me the embodiment of a dream come true. It was a match made in heaven. Friendly and charming, he had complete trust in me, giving me free rein to choose what I wanted to illustrate. I was left with the delightful feeling that he had treated me – someone over 50 years his junior – with a respect I had never received from someone of such a venerable age. Together, we created three highly successful history books, which have educated generations of children and which to this day continue to sell almost as well as on their first day of publication. I am very proud of this collaboration and these books. I remained close with Mr Djuvara, although I visited him less over the years. My current profession is – not at all by chance – that of illustrator (and occasional writer) of popular history books.

RADU OLTEAN

„Formarea mea, potrivit limbajului curent, este legată de cărţi, de experienţe şi de oameni. Sensul global pe care îl dau existenţei mele este acesta: există un sens. Cărţile care mi-au vorbit mi-au vorbit pentru că adresau în mine o parte care avea nevoie de ele pentru a se manifesta. Experienţele pe care le-am trăit mi-au fost revelate pentru a declanşa în mine acele orizonturi care altminteri, dacă nu ar fi existat, nu mi-ar fi permis punerea în lumină a semnificaţiei care îmi orientează viaţa. Făpturile pe care le-am iubit au fost acelea care au iubit în mine ceea ce, fără iubirea lor, nu ar fi meritat să supravieţuiască. Sunt de aceea recunoscător şi accept integral viaţa care mi-a fost dată. Am văzut ideile şi am cunoscut carnea lor: viaţa merită cu recunoştinţă trăită. Am devenit conştient prin a fi om de cultură.” HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Zbor, desen de Ștefan Câlția

© Fundaţia Ștefan Câlția

„O concepţie metafizică e destinată să dea o transparenţă mai întâi figurii şi articulaţiilor grave ale existenţei, să pună în lumină coordonatele fundamentale ale tainei cosmice, să reveleze osatura şi arhitectura secretă ce le bănuim în fiinţa Marelui Tot din care facem parte. Ca atare, orice gând metafizic aspiră să-şi aducă lumina sa în noaptea mare în mijlocul căreia suntem puşi. Metafizica e o lansare de făclii aprinse în ultime abisuri şi se repercutează în noi ca o «trezire». Noaptea din afară nu e însă totul. Mai este şi o noapte lăuntrică a propriei noastre fiinţe. Când ochiul filozofic s-a îndrumat spre lăuntrul omului, s-a ajuns de asemenea la înţelegeri care, indiferent de priza lor sub raport absolut, au devenit şi ele tot atâtea «treziri» pentru spiritul omenesc.“ (Lucian BLAGA)

Paginile acestea au fost gândite ca un insectar al proastei exprimări. De aceea, miza lor este doar în primă instanţă râsul. Dacă e adevărat că în spatele fiecărei intenţii comice trebuie să stea o nelinişte, Noi vorbim, nu gândim va ieşi din perimetrul cărţilor bune de citit doar în tren, în avion sau pe plajă. După ce se va stinge hohotul, va trebui să-şi facă apariţia îngrijorarea. Şi asta, în principal, din două motive. Fiindcă e foarte greu ca, exprimându-te şleampăt, să gândeşti coerent. Şi fiindcă majoritatea celor antologaţi aici sunt persoane publice. Oameni care imprimă stiluri de viaţă, conduc instituţii sau partide, emit legi şi populează studiourile de televiziune. Oameni care, din nefericire, pot fi preluaţi ca modele de viaţă. Iar asta fără ca agresiunea lor asupra limbii române şi asupra logicii să fie pedepsită în vreun fel.

„Am intrat în zodia «lacebunului»: la ce bun mersul la ore? La ce bun studiul? La ce bun cititul? La ce bun bibliotecile? Câtă şcoală are, în fond, liota de asistente TV şi manelişti care populează emisiunile de divertisment reambalate sub eticheta showului (late night or otherwise)? Ce rost are să citeşti, când o carieră de succes se poate clădi atât de uşor cu ajutorul unui chirurg plastician sau al unui taraf? Câte BMW-uri îţi poate oferi o catedră de istoria artei? Mai lăsaţi-ne cu barometrul de cultură, zău aşa.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Prefață de Mircea Vasilescu

O carte care i-a fascinat pe H.G. Wells, Queneau și Cioran.

„Unul dintre cele mai emoționante jurnale scrise vreodată“, s-a spus despre volumul lui Barbellion, care a fost comparat cu Joyce și Kafka. Cartea făcea furori printre intelectualii români din interbelic. O citea, de pildă, Jeni Acterian, consemnând în propriul jurnal asemănarea ei cu Barbellion. În ciuda celebrității sale, Jurnalul unui om dezamăgit a rămas mult timp netradus în românește. Excepționala versiune dată de Anca Bărbulescu unui text dificil și prefața lui Mircea Vasilescu încearcă să repare această nedreptate.

Povestea Jurnalului merită știută înainte de lectură. W.N.P. Barbellion este pseudonimul lui Bruce Frederick Cummings, un tânăr englez pasionat de științele naturale, care în 1915, respins la examenul medical pentru recrutare, află că suferă de scleroză în plăci, boală cu deznodământ fatal. Visul de a face o carieră științifică i se spulberă și tânărul se concentrează asupra jurnalului pe care-l ținea de la 13 ani: acesta devine singura lui armă împotriva destrucției fizice, martorul lucid al ultimilor săi ani. Își pregătește jurnalul pentru publicare, încheindu-l în octombrie 1917 și anunțând că a murit la sfârșitul lui decembrie 1917. The Journal of a Disappointed Man apare în martie 1919, când el este încă în viață. Barbellion are parte, așadar, de aproape doi ani de „existență postumă“ – supremă sfidare adusă morții – și de mai multe luni (moare în octombrie 1919) de glorie literară antumă.

„A fost cartea-cult a marilor tineri din generația interbelică. A fost și a tinereții noastre.și va fi a tuturor generațiilor viitoare. Căci e povestea unui tânăr de 28 de ani, poate genial, care îi dă morții cu tifla.“ —  GABRIEL LIICEANU

„Devenit recent unul dintre centrele de interes ale discursului din științele umaniste, corpul nu și-a dezvaluit înca toate secretele. Studii recente au subliniat, cu îndreptățire, că există o istorie a corpului, istorie ce conjugă aparența și profunzimea, dorința și puterea, căderea și apoteoza, viața și moartea. Acesta este contextul în care Despre trup își propune să intervină, cu instrumentele istoricului imaginilor, investigând istoria corpului ca istorie a unei construcții și analizând cu precădere avatarurile «întrupării» sale vizuale.

Cartea oferă o selecție de probleme, interogații și aspecte privind eterogeneitatea constitutivă a obiectului «corp», de unde rezultă și titlul, intenționat deschis. Va fi vorba, așadar, de incursiuni în imaginarul corpurilor și în fenomenologia întrupării. Astfel, rolul jucat în constituirea acestei iconosfere de credințe, efecte ale conștiinței, gusturi estetice, dorințe, pasiuni și temeri va fi evidențiat în mod constant. Parcursul oferit aici nu va fi strict cronologic, procedând mai degrabă «prin figuri». Ceea ce ne interesează în final nu este «evoluția» imaginii corpului, ci nesfârșita și fluctuanta sa reelaborare.“ — VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ

Pe copertă: Andrea Mantegna, Parnassus, 1497 (detaliu)

Prefață de Andrei Pleșu

„Cartea lui C.S.Lewis nu e, nici pe departe, o pledoarie pentru îndoială. Ea ne dă doar dreptul de a nu confunda credința cu «știința», de a prefera drumul aventuros și complicat spre Dumnezeu «instalării» mieroase, birocratice, în bunăvoința Lui. Poți avea, desigur, și șansa unei iluminări salvatoare, poți fi, eventual, un beneficiar al Harului, astfel încât, prin lucrarea Lui, să te dizolvi în lumina primitoare a Creatorului. Dar asta nu înseamnă că dacă te lovești și de întuneric, de întrebări, de nesiguranță ești evacuat – necreștinește! – din efortul accidentat al Căii. Ba poate că abia atunci, asemenea lui Iov, provoci reacția limpezitoare a lui Dumnezeu.“ — ANDREI PLEȘU

Introducere, cronologie și traducere de Ștefan Aug. Doinaș

Receptarea lui Nietzsche în cultura germană, selecție și traducere de texte de Horia Stanca

„Şi-abia atunci, cînd voi cu toţii vă veţi fi lepădat de mine, am să mă-ntorc din nou la voi. Da, cu alţi ochi îi voi căuta atunci, o, fraţi ai mei, pe cei pe care-odată i-am pierdut; şi cu-altă dragoste atunci vă voi iubi. Şi încă-o dată-o să-mi deveniţi prieteni şi fii ai unei singure speranţe: căci pentru-a treia oară am să fiu cu voi, spre-a celebra cu voi Marea-Amiază. Şi-această Mare-Amiază este atunci cînd omul la mijlocul cărării sale va sta-ntre animal şi Supraom, sărbătorindu-şi drumul spre amurg drept cea mai nobilă speranţă-a sa: căci este drumul înspre-o nouă dimineaţă. Şi-n clipa aceea chiar cel ce-apune se va binecuvînta, pentru că trece-o vamă mai înaltă; iar soarele cunoaşterii sale-i va fi atunci în crucea zării nemişcat. Morţi sînt toţi zeii: acum noi vrem ca Supraomul să trăiască – aceasta ne va fi cîndva, în crucea-Amiezii celei Mari, voinţa ultimă!“ (Friedrich NIETZSCHE)

„Am început să traduc Also sprach Zarathustra pornind de la o presupunere – bazată pe impresia cîtorva lecturi anterioare – care pe parcurs s-a confirmat: aceea că mă aflu în faţa unui «discurs mixt», text pe care filozoficul şi poeticul şi-l dispută în egală măsură.“ (Ştefan Aug. DOINAŞ)

„Frica este supremul punct de contracție al fiinţei mele. Și ea este prima haltă a sufletului nostru în lume. Despre acest fel de a fi și de a porni la drum în viață – prin frică – este cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Aici locuiește frica: aici, în eul meu, pe care-l descopăr odată ce frica mă adună în mine. Și numai pentru că ea este și mă structurează din adânc, libertatea mea se va construi în luptă cu frica și va deveni curaj ca frică învinsă. De-acum, eu voi fi cel-liber-de-frică. Liber cu adevărat, despovărat până și de frica de moarte.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nu doar frica locuieşte în inima şi în cartea lui Dan-Liviu Boeriu. Oho, nici nu se pune problema spaţiului excedentar, câtă vreme aici, în spţiul ăsta – restrâns şi, paradoxal, fără limite – trăiesc împletiţi atâţia locatari: vulnerabilitatea, cearcănele îngrijorării, conştiinţa sfârşitului, pierderea, ruptura, spasmul mizantrop, succesul de o zi, singurătatea şi chiotul euforic al micilor sau marilor bucurii. Aici locuieşte frica este o rapsodie a fragilităţii, o ciaconă a pustiirii, un vals al lucidităţii împinse până în buza durerii. Dan-Liviu Boeriu scrie cuceritor şi grav, apăsat şi tandru, profund şi sincer până la denudarea de pe urmă, mărturisindu-şi fără ocolişuri dorinţa de-a prelua câteva persoane dragi în destinul lui şi de-a le purta prin viaţă cât timp va fi cu putinţă. Cartea lui ne aminteşte că, diafani sau pufoşi, plumburii sau lătăreţi, suntem cu toţii nori pe un cer care ne adăposteşte vremelnic.“ — RADU PARASCHIVESCU

Ilustrații de Oana Ispir

Ce simte o cămilă când mestecă gumă? Cum de primele fotografii color din lume au fost făcute tocmai în România? Cum vorbește Tagor, copacul umblător? Sunt cele mai neînsemnate lucruri pe care le va afla Sara în timpul aventurii ei prin Muntele cu uși, alături de Rémy și domnul câine. Pentru că lucrurile cu adevărat însemnate se vor afla abia la capătul aventurii: cum să ai răbdare cu părinţii tăi și care este secretul îngrozitor al lui Orbikon, regele din Casa fără sfârșit.

Cărţile nu se pot scrie cu reţetă, dar cartea asta e 50 la sută mister și 50 la sută râs. Și, după ce o citiţi, nu vă va mai fi niciodată-niciodată, frică.  

Toată viața ne ținem eul în brațe, fără să putem, o clipă măcar, să-l punem jos și să ne uităm la el ca și cum n-ar fi al nostru. Imposibila lui separare de noi nu ne permite să-l atingem și să-i pipăim conturul. Cu toate astea, m-am încăpățânat să întind o mână spre necunoscutul din mine, să bâjbâi după el, să mă cert și să mă împac cu el, sperând că, într-un târziu, va ieși la iveală, vom cădea la o înțelegere și mă va ajuta, într-o bună zi, să aflu cine e și cine sunt.

„În această carte eu sunt «îndrăgostitul în acțiune» (l’amoureux au travail) al lui Barthes, iar «ideile îndrăgostite» sunt cele care s-au născut în mine, cu care am stat de vorbă în taina minții mele, adăpostindu-le întreaga viață. Și, desigur, le-am iubit. Dar, spre deosebire de ideile lui Barthes, ale mele, ca obiecte ale adorației, nu sunt o absență. Le-am dat glasul meu, le-am înființat. Nevoia de a înțelege, care m-a condus la întâlnirea cu ele, este o formă de iubire prin care îmbrățișăm toate lucrurile lumii. Prin noi și numai prin noi, ca ființe gânditoare și cuvântătoare, lumea poate avea sens și poate fi iubită.“ — GABRIEL LIICEANU

Este oare filozofia lui Kant, așa cum se crede, cel mai dificil cod al gândirii? Cel pe care, în primii ani după publicarea lui, au reușit să-l „spargă“ numai câteva minți? Cartea lui Mircea Flonta pare să spulbere acest mit. În limba română nu există o mai limpede prezentare a demersului care s-a asociat cu suprema glorie și suprema dificultate a filozofiei. Ce-ar fi dacă am constata, după lectura acestei cărți, că una dintre cele mai severe minți ale gândirii poate să ne iasă în întâmpinare și să ne propună prietenia ei?

„Reforma metafizicii întreprinsă de Kant are la bază distincția sa dintre rațiunea pură teoretică sau speculativă și rațiunea pură practică. Prima conține condițiile de posibilitate ale oricărei cunoașteri cu valoare obiectivă, cea de-a doua, principiile deciziei și acțiunii morale. În demersul care este critica rațiunii, demers pe care Kant l-a comparat cu un proces intentat rațiunii, aceasta este acuzatul, acuzatorul, apărătorul și judecătorul, dar deopotrivă instanța de la care emană legile ce orientează judecata.“ — MIRCEA FLONTA

Imaginează-ți că te afli în Cretacic. Este o zi ca oricare alta, o după-amiază însorită în urmă cu 66 de milioane de ani. În doar câteva ore, tot ce vezi cu ochii va fi șters de pe fața Pământului. Vegetația luxuriantă va fi cuprinsă de incendii. Cerul se va întuneca. Înfricoșătorul tiranozaur aflat la vânătoare va fi carbonizat într-o clipă; dominația marilor reptile va lua sfârșit. Însă această catastrofă va fi marea șansă a micilor mamifere ascunse sub pământ: strămoșii omului, specia care domină planeta azi.

Scrisă într-un stil accesibil și atractiv, Ultimele zile ale dinozaurilor se adresează tuturor celor care vor să afle ce s-a întâmplat în zilele, anii și secolele după ce planeta noastră a fost lovită de un asteroid nimici­tor. Este o poveste relatată din perspectiva victimelor și a supraviețuitorilor unuia dintre cele mai mari cataclisme din istoria Pământului.  

„Această analiză a ceea ce s-a întâmplat după ce asteroidul a lovit Pământul îl va face pe cititor să se simtă ca un copil care descoperă dinozaurii pentru prima dată. Black îmbină complexitatea științei  cu un stil încântător.“ — Newsweek

„Deși atât de captivantă și accesibilă, Ultimele zile ale dinozaurilor se bazează cu scrupulozitate pe informațiile adunate de paleontologi, geologi, astronomi, fizicieni și ecologi.“ — Science News

„Ultimele zile ale dinozaurilor dezvăluie legăturile dintre trecutul profund și ecosistemele din prezent. Black pleacă de la cele mai întunecate ore ale Pământului – când un asteroid a decimat lumea înfloritoare a dinozaurilor – și ne poartă către un nou peisaj evolutiv. Această poveste ar putea fi sumbră, dar Black transformă suferința cosmică a planetei noastre și tranziția ulterioară într-o poveste plină de speranță.“ — ELSA PANCIROLI, paleontolog

În Bucureştiul interbelic oamenii au trăit şi idealul, şi prostia însângerată, au simţit şi rafinamentul extrem, şi opacitatea grosolană, au avut generoşi şi ticălosi, echilibraţi şi fanatici, lucizi şi fantaşti, buni şi răi, bine şi rău. Nu semănau unii cu alţii şi nimeni nu-i obliga să gândească la fel şi să spună acelaşi lucru. Minunat este că lumea lor nu era nici paradis, nici infern ci o lume normală, o lume a tuturor posibilităţilor şi un loc sub soare ca oricare altul.Au avut de toate. Bucureştiul interbelic este locul unde s-a întâmplat totul.

„Hawking Hawking: Cum să devii celebru în lumea științei este o carte extrem de bine documentată... Seife reușește să ofere o imagine clară a acelor idei dificile și oarecum ezoterice care stau la baza contribuției lui Hawking în domeniul științei, într-un mod care nu va provoca indigestie cititorului obișnuit.“ — FRANK WILCZEK, New York Times

„Cea mai bună biografie publicată până acum despre cel mai faimos om de știință din ultimele decenii… Cartea îl umanizează pe Hawking, dezvăluind totodată nucleul tragic al celebrității sale.“ — DECLAN FAHY, Science

„Seife își propune să scoată la iveală omul pierdut în interiorul mitului, așa că trebuie mai întâi să îndepăr­teze o cochilie strălucitoare... Într-un final, metamorfoza se dovedește spectaculoasă.“ — JAMES GLEICK, New York Review Of Books

„Ca să-l înțelegem pe Stephen Hawking trebuie să ne întoarcem în timp. În ultima treime a vieții sale, Hawking s-a afirmat fără doar și poate drept cel mai celebru om de știință din lume, însă contribuțiile sale științifice erau mai mult sau mai puțin irelevante pentru faima sa. Deși era o prezență constantă în media, de regulă atenția presei nu avea legătură cu activitatea sa științifică. Cercetările lui Hawking din anii săi de glorie aveau să fie în mare parte trecute cu vederea, fără să aibă un impact de durată asupra lumii fizicii. Era ca o stea colapsată: spațiul din jurul lui strălucea datorită energiei sale, dar în centru nu se afla decât o palidă imagine a ceea ce fusese cândva.“ — CHARLES SEIFE

Despre criza culturii se vorbește astăzi pe nenumărate voci și pe toate meridianele. Dar înseamnă asta că înțelegem ce se întâmplă cu noi și că vedem mai clar încotro ne îndreptăm? Roger Scruton încearcă să dea un răspuns pornind de la rădăcinile culturii înalte și de la avatarurile suferite de ea odată cu „dezvrăjirea“ lumii petrecută în secolul Luminilor.

„O carte strălucită și încântătoare.“ (ALA Booklist)

„Puțini gânditori se ridică, astăzi, la nivelul lui Scruton. Modul în care este diabolizat și respins de establishmentul academic e de-a dreptul dizgrațios. În comparație cu el, cei mai mulți dintre criticii lui sunt niște pigmei intelectuali.“ (BRYAN APPLEYARD, The Sunday Times)

Cuvânt înainte de H.-R. Patapievici

Ediție îngrijită de Monica Pillat

Subiectul acestui volum este iubirea atotbiruitoare dintre un bărbat și o femeie greu încercați de vremuri. Bărbatul este Dinu Pillat (1921–1975), „cap de lot“, alături de Constantin Noica, în sinistrul proces înscenat de Securitate, la sfârșitul anilor ’50, unui grup de intelectuali socotiți vinovați de „uneltire contra ordinii sociale“; iar dincolo de acest dureros episod biografic, un remarcabil romancier, critic și istoric literar. Femeia este Nelli Filipescu (1921–2005), colegă de facultate la Litere și Filozofie cu Dinu Pillat și, din 1944, soția lui; împlinită profesional ca editoare, memorialistă și cercetătoare în istoria artei. După moartea lui Nelli, Monica Pillat-Săulescu, ea însăși scriitoare, a reconstituit tulburătorul dialog epistolar al părinților săi, completându-l cu pagini de corespondență adiacente, fotografii și facsimile.

„Misterul acestei iubiri nu se elucidează nici în moarte, precum iubirea dintre Romeo și Julieta; nici în violență, precum iubirea manipulată perfid dintre Othello și Desdemona; nici în asumarea unei sarcini istorice mărețe, precum iubirea dintre Enea și Didona; nici în insondabilul mister al eșecului, precum iubirea dintre Marie Arnoux și Frédéric Moreau. Iubirea dintre Nelli și Dinu se elucidează în misterul promisiunii «Eu voi fi cu tine» și «Iată, Eu vin curând»… Cartea iubirii lui Nelli și Dinu este, prin adâncimea ei neverosimilă, o carte despre Judecata de Apoi (cartea pierdută a lui Dinu Pillat se numea Așteptând ceasul de apoi), o carte despre ce rămâne din noi după ce moartea ori răutatea oamenilor ne-a smuls dintre vii.“ (H.-R. Patapievici)

Pe copertă: fotografia de nuntă a lui Dinu şi Nelli Pillat, 6 decembrie 1944; pana de păun – simbol al nemuririi – a fost fotografiată de Cătălin Cioabă.

„O mână de oameni cu fruntea sus pot face multe. Îi pot trezi pe ceilalți încă adormiți, care au impresia că alții trebuie să lupte, să se implice, să participe la ședințele Consiliului Local, care încă nu au înțeles că puterea este în mâinile lor. În ceea ce facem eu și echipa mea, suntem doar pionieri printre alți pionieri, pe un drum care va fi al nostru în mod cert, drumul spre o Românie liberă de corupție, pe care o vom construi cu răbdare și hotărâre, așa cum au visat-o eroii Revoluției din 1989 și așa cum o dorim pentru copiii noștri.“ — CLOTILDE ARMAND

Această carte, ca și celelalte scrise de Alexandru Stermin, este povestea unei călătorii. Pornind, alături de povestitor, într-o aventură stârnită de privirea unui urangutan dintr-o grădină zoologică de pe malul Mării Baltice, ajungem departe în timp și spațiu. Ne hazardăm din lumea mitului în realitatea celei mai mari mlaștini din lume, Pantanalul brazilian. Din exuberantul Rio de Janeiro mergem, pe urmele lui Darwin, în fabuloasele Insule Galápagos. Pe drum, explorăm intimitatea noastră și a altor vietăți, îndrăznim să privim în ochii animalului din noi – doar, doar vom găsi răspunsul la întrebarea ascunsă în sălbăticia acestei cărți:

Avem o viață, sau suntem Viața?

„Mic tratat de ecologie a privirii, volumul biofilozofului Alexandru Stermin cuprinde texte în care povestea este mișcată nu de cuvinte – deși perfect alese –, ci de Viața însăși, la care autorul se uită fascinat, realcătuindu-i imaginea dintr-o multitudine de perspective, ca prin ochii compuși ai unei libelule. La rândul său, Viața îl privește curioasă, pulsând egal în forme dintre cele mai diverse, de la urangutanul dintr-o grădină zoologică până la pasărea cu ouă de porțelan, apa limpede a unui izvor sau jaguarul ce se înfruptă din pradă în Pantanal.

Realitatea și mitul, textul filozofic și notația de jurnal, argumentul științific și emoția se întrepătrund într-o scriitură puternică, luminoasă, inconfundabilă, care-l invită pe cititor să se uite atent la Viață, să-i asculte muzica și să pornească la dans alături de ea.“ — IOANA CLARA ENESCU

Viaţa pe planeta Kepler62-e este plină de neprevăzut pentru copiii aleşi să reprezinte viitorul omenirii. Vara s-a sfârşit, făcând loc unei toamne scurte şi apoi unei ierni capricioase. Într-una dintre expediţiile lor, Ari şi Marie descoperă într-o peşteră o capsulă spaţială, a cărei provenienţă pare a fi planeta Pământ. După ce scapă ca prin urechile acului de un miriapod uriaş, de orci şi de o ninsoare cumplită, membrii misiunii fac o descoperire tulburătoare despre Olivia, liderul expediţiei lor. Oare le spune adevărul? 

Şi ce legătură există între copii, virusul care i-a nimicit pe şoptitori şi maleficul joc Scorpion?

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

„Impactul lui Mill asupra gândirii politice a fost imediat şi a lăsat urme de durată. Tratatul lui rămâne pledoaria clasică pentru libertatea individuală.“ (ISAIAH BERLIN)

„Voința poporului înseamnă, practic, voința unei părți, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorității, sau a acelora care au reușit să se facă recunoscuți drept majoritate; poporul, așadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauțiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca și precauțiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere… «Tirania majorității» este în general inclusă printre pericolele împotriva cărora societatea trebuie să vegheze.“ (JOHN STUART MILL)

Postfață de Raluca Bejenariu și Teodora Popescu

„Se crede că scrisul e cathartic, dar istoria literaturii, inclusiv cea românească, e plină de suferinzi și sinucigași. Cu toate acestea, nu am invitat să contribuie la acest volum scriitori: pe de o parte, pentru că ei au deja la îndemână instrumentele (și obișnuința) scrisului; pe de altă parte, pentru că mi s-au părut mai interesante imaginarul bolii și limbajul celor care îndeobște nu se exprimă pe sine, în artele lor, neapărat cu ajutorul cuvintelor.

Cât despre dimensiunea terapeutică a scrisului, a rămas la latitudinea fiecăruia să evalueze în ce măsură aceasta este sau nu un mit. Cum a remarcat și Andrew Solomon, autorul faimoasei cărți despre depresie Demonul amiezii: să scrii despre depresie e un lucru dureros, trist, solitar și stresant.

Veți descoperi în carte, dincolo de satisfacția și surpriza (poate chiar revelația) de a citi texte extrem de emoționante, profunde și, mai ales, expresive literar, o mare varietate de înfățișări și manifestări ale suferinței, de cauze și efecte, de dificultăți de acceptare, diagnosticare și vindecare, de situații, escaladări și rezolvări ale tulburărilor. Există în această suită de exerciții de umilință, onestitate și îndârjire cel puțin câte o experiență pe măsura, înțelegerea și consolarea fiecărui cititor în parte. E greu de crezut că cititorii, acești «nos semblables, nos frères», nu vor găsi aici confesiuni cu care să nu (poată să) se identifice, cu care să nu rezoneze, pe care să nu le citească cu empatie, această abilitate care ne preocupă pe toți în acest moment.“ — MARIUS CHIVU

DAN BYRON  •  NICOLAE COMĂNESCU  •  SUZANA DAN  •  DANA DEAC  •  MIHAI DOBRE  •  AIDA ECONOMU  •  ALEXANDRA FURNEA  •  ANDREA GAVRILIU  •  OANA GIURGIU  •  IULIA LUMÂNARE  •  RAZVAN MAZILU  •  MELA MIHAI  •  COSMIN „MICUTZU“ NEDELCU  •  KATIA PASCARIU  •  LIA PERJOVSCHI  •  ANDREEA RAICU  •  IULIA RUGINĂ  •  ADA SOLOMON  •  ALEXANDRU N. STERMIN  •  CATALIN ȘTEFĂNESCU  •  ISTVÁN TÉGLÁS  •  ȘTEFAN TEȘANU  •  ROMAN TOLICI  •  LUIZA ZAN

Ilustrații de Louise Turpin

„Nu izbuteam să fiu o mamă calmă. Aveam dese răbufniri de furie și ridicam vocea. Mă răsteam des la copii. Eram extrem de stresată. În plus, mă paraliza adeseori impresia de inadecvare și vinovăție, la care se adăugau stările mele de anxietate. Nici acum nu sunt mama perfectă sau culmea seninătății, dar în ultimii doi ani m-am străduit mult, iar acum mă simt în sfârșit în măsură să-ți povestesc despre aventura mea. Chiar dacă nu sunt cel mai calm părinte din lume, sunt mândră de ce am realizat, și știu că și tu poți obține rezultate similare.

Pot spune cu toată sinceritatea că acum mă aflu, emoțional vorbind, în cea mai binecuvântată perioadă a vieții mele… Am muncit din greu ca să-mi recunosc vechile probleme și, într-un final, să mă eliberez de ele, iar procesul de vindecare nu s-a încheiat încă. Știu că mai am mult de lucru, dar acum abordez viața cu o doză de pace și seninătate pe care nu le aveam înainte. În această carte îți voi împărtăși pașii și procesele care m-au ajutat să devin mai calmă, mai fericită și mai împăcată, nu doar cu copiii mei, ci și cu mine însămi.“ — SARAH OCKWELL-SMITH

Cele șapte reguli de aur ca să devenim părinți calmi

1. Stă în puterea oricărui părinte să fie mai calm.

2. Toată lumea își pierde cumpătul câteodată.

3. Nici un părinte nu trebuie învinovățit că nu-și poate păstra calmul.

4. N-o să scapi de multitudinea de trăiri intense.

5. Greșelile tale nu anulează tot ce-ai făcut bine înainte.

6. Drumul către starea de calm ia timp.

7. N-o să-ți traumatizezi copilul dacă se-ntâmplă să-ți ieși din fire.

„Am scris o poveste de dragoste care schimbă legile vieții. Într-un moment de criză, la cumpăna vremii, la fel ca la cumpăna apelor, deși viața curge înainte, timpul unei femei o ia înapoi.  Timpul e personaj, unul atât de limpede, încât s-ar putea spune aproape că romanul este chiar despre dragostea femeii – a oricărei femei – cu timpul. Iar dincolo de partea fantastică a poveștii (dar, la urma urmei, care dragoste, privită din interior, nu îngăduie și o parte fantastică?) este acest tulbure secol 21 și viața noastră, cu regulile ei necruțătoare și cu lupta pentru – si l’amour existe encore… – supraviețuirea sentimentelor.“ — IOANA PÂRVULESCU

O poveste plină de surprize, în care un bărbat și un motan, destul de asemănători, stau în preajma aceleiași femei. Veți găsi, în această carte, umorul și jocul, pe de o parte, iar pe de altă parte, melancolia și o nedezmințită înțelegere a omenescului cu toate suferințele lui, adică a celor care cad în viață ca într-o imensă capcană.