Cărți

Ilustrații de Barbara Brun

La mijloc de drum între literatură și filozofie, minunatele cărți din seria „Poveștile bufniței“ sunt grăunțe de înțelep­ciune atent distilate de Éric-Emma­nuel Schmitt pentru a le explica celor mai tineri cititori concepte-cheie precum curajul, libertatea, respectul și pentru a-i ajuta să crească frumos.

Ce este fericirea? vrea să știe ursulețul Gaston. Grea întrebare! Bufnița Minerva, pasărea filozofiei, îi vine în ajutor, și împreună încearcă să afle de la celelalte animale din pădure ce anume le face fericite. Spre mirarea lui Gaston, rețeta fericirii se găsește însă la bunicul lui, care știe că nici banii și nici lucrurile multe și frumoase nu au valoare, ci că mai importantă decât orice este bucuria din sufletul fiecăruia, care trebuie păstrată ca pe o comoară de mare preț.

Râsul împreună cu doctorul de nutriție nu îngrașă!

Consideri toate E-urile o otravă care ne este adăugată în mâncare? Te înspăimântă OMG-urile (organismele modificate genetic), chiar și pomelo sau nectarina? Crezi că omul modern trebuie să se întoarcă la leacuri băbești sau să caute mijloace alternative de diagnostic și tratament, fie şi dacă rezultatele lor nu sunt reproductibile în experimente controlate și se bazează doar pe testimonialele unor oameni… mai mult sau mai puțin reali? Atunci trebuie neapărat să citești această carte! Te va învăța să fii mai circumspect cu miracolele și afirmațiile iresponsabile ale celor care vor doar să vândă un produs, fără să fie însă responsabili pentru efecte. Te crucești când vezi reclame nerușinate la băuturi magice care trateazã cancerul cu bicarbonat? Te uluiesc persoanele care se lasă escrocate cu naivitate de aparate miraculoase pentru diagnosticarea „tuturor bolilor“? Ai dubii referitoare la suplimentele nutritive, la bairamurile cu antioxidanți și suculeț verde de detox? Ți-au ieşit pe nas reclamele deșănțate la extracte din plante cu nume exotice care luptă împotriva cancerului, întăresc imunitatea și detoxifică (fără efecte adverse, bineînțeles)? Atunci această carte e pentru tine: citește-o și vei afla ce e verificat și ce e impostură în avalanșa de soluții și leacuri care ne-au invadat în ultimii ani. Ești o tânără mămică derutată de sfaturile contradictorii din abisul internetului și nu mai știi cum să-ți hrănești odorul? Citește cartea și ai să te lămurești. Ești sportiv și îți fac cu ochiul produse menite să îmbunătățească performanțele fizice? Ai grijă, unele pot avea efecte adverse ciudate și nu tocmai plăcute: poți afla din această carte care sunt. și nu oricum, ci cu zâmbetul pe buze și cu bună dispoziție, fiindcă „glumind putem spune orice, chiar și adevărul“ (Sigmund Freud). Vei mai descoperi că râsul împreună cu doctorul specialist în nutriție nu îngrașă, dar îți înseninează viața. Detoxifică, crește imunitatea și luptă împotriva tuturor bolilor!

Istoria evenimentelor care au culminat cu revoluțiile de la 1821 este încâlcită, sinuoasă, țesută din faptele a sute de personaje de tot felul. Radu Oltean izbutește să o spună pe înțeles, în cuvinte și în imagini pline de viață. Așa cum ne-a obișnuit de-a lungul anilor, reconstituirile sale vizuale se bazează, până la detaliu, pe studiul minuțios al cercetărilor istorice și al izvoarelor: texte, artefacte, iconografie de epocă. Din toate acestea ni se developează filmul unor vremuri de un pitoresc sălbatic, un western balcanic în care fiecare scenă ne ține cu sufletul la gură. Figura lui Tudor Vladimirescu s-a înălțat din colbul și noroaiele unei margini de lume așezate la granițele a trei imperii. Europa era măturată de valul pornit din Franța lui Napoleon, care ajunsese să se spargă și în părțile noastre. Valahia Mică fusese devastată ani de zile de turcii lui Pazvante, pașa de Vidin, iar acum muscalii se luptau cu otomanii la Dunăre, în marginile Serbiei și Bulgariei. În aceste lupte a deprins Tudor meseria armelor și așa a ajuns el mai-marele pandurilor olteni. După război a venit vodă Caragea, și odată cu el ciuma, care părea că aduce sfârșitul lumii. După fuga lui, pe tronul Valahiei a urcat ultimul domn din Fanar. Veacul fanariot a luat sfârșit ca din întâmplare. Scânteia care i-a pus în mișcare și pe greci, și pe români a pornit dintr-o încrengătură de intrigi și ambiții. La scara istoriei, 1821 a fost doar primul act al unei înlănțuiri de evenimente și evoluții care a dus, după ani, la intrarea în modernitate și a românilor, și a elenilor. Pentru oamenii de-atunci însă, acel an a însemnat un șir de suferințe cumplite și de vise frânte. Ridicând oastea pandurilor, Tudor s-a visat pentru puțină vreme domn pământean al Țării Românești. Sfârșitul tragic l-a transformat în mit național. Cartea lui Radu Oltean ni-l aduce în fața ochilor viu – pe el și lumea în care a trăit.

„Această carte, rodul unei cercetări minuțioase, este o reconstituire istorică pe înțelesul tuturor, plină de farmec, cu informații istorice scrupulos verificate și cu imagini sugestive, impecabil documentate, care-l transpun pe cititor într-o epocă extrem de agitată, cu oameni, fapte și întâmplări ieșite din comun. Radu Oltean este nu doar cel mai cunoscut ilustrator al vremurilor de acum, ci și un cercetător pasionat al istoriei noastre. Atent la detalii și la informațiile din izvoarele narative analizate și, în mare parte, prezentate în cuprinsul lucrării sale, el reușește să reconstituie cât mai bine cu putință epoca în care a trăit Tudor Vladimirescu: ultimul sfert al veacului al xviii-lea și primele decenii ale secolului al xix-lea. Textul accesibil și imaginile splendide îi oferă cititorului o frescă de ansamblu a situației celor două principate românești în răstimpul 1800–1821.“ — CLAUDIU NEAGOE

 

Introducere și note de Michel Déon

Dalí are conştiinţa propriului geniu. Până la vertij. Pare să fie un sentiment intim foarte reconfortant. Părinţii l-au numit Salvador tocmai pentru ca era menit să salveze pictura ameninţată cu moartea de către arta abstractă, de suprarealismul academic, de dadaism şi, în genere, de toate „ismele“ anarhice. Jurnalul este deci monumentul pe care Dalí îl înalţă gloriei personale. Lipseşte din paginile lui orice urmă de modestie...

Viața noastră depinde astăzi atât de mult de noile tehnologii, încât am ajuns să ne simțim pierduți fără calculator, internet și telefon inteligent. În fiecare zi o nouă invenție vine să ne facă munca mai ușoară, preluând mai ales din efortul mental pe care ar trebui să-l depunem. Care sunt însă efectele asupra creierului nostru? Asemenea unui mușchi, acesta se atrofiază cu cât este folosit mai puțin. Ne-am obișnuit să căutăm pe Google răspunsul la orice întrebare, să stocăm toate informațiile pe un dispozitiv digital și să efectuăm până și o socoteală simplă pe calculator. În plus, petrecem tot mai mult timp pe rețelele de socializare și înlocuim contactele personale cu cele virtuale. Folosind cele mai recente și importante studii științifice, psihiatrul și specialistul în neuroștiințe Manfred Spitzer investighează influența negativă pe care o pot avea mediile digitale asupra memoriei, puterii de concentrare și abilităților cognitive, în special ale tinerilor, iar cartea este un semnal de alarmă pentru părinți, profesori și politicieni.

Prefață de Thierry Wolton

Traducerea prefeței de Mona Antohi

„Cartea lui Kai Strittmatter răspunde unei întrebări de care ne temem: ce ar deveni lumea dacă Occidentul ar renunța să lupte pentru libertate? Iar răspunsul este acesta: uitați-vă la China. Alianța dintre Partidul Comunist și Inteligența Artificială construiește o societate în care supravegherea este permanentă, iar autocenzura este continuă; o societate în care prioritatea fiecărui cetățean este să nu fie catalogat ca «trădător al încrederii». În acest regim insidios, care funcționează deja și despre care știm atât de puține, omul este transformat deopotrivă în victimă și în propriul torționar.“ — MIHNEA MĂRUŢĂ

„Nu se pune problema că în cele din urmă China va face să triumfe cu forța modelul ei politic, ci că lumea va avea tendința să-i semene, mai cu seamă în materie de guvernare. Aceasta e perspectiva cutremurătoare pe care o lasă să se întrevadă cartea lui Kai Strittmatter. Orizontul cu pricina nu se referă la ideologie – cine poate crede că Beijingul ar face să triumfe comunismul la scară mondială? –, ci la influența tehnologică, altfel spus la mijloacele oferite de acum înainte de instrumentele digitale pentru a supraveghea, încadra, condiționa, distra o populație, astfel încât puterea care le folosește să devină stăpână în toate domeniile. Sovietele plus electrificarea, spunea Lenin în legătură cu socialismul; pentru conducătorii chinezi, această formulă a devenit partidul-stat plus digitalizarea. Dictatura 2.0 descrisă de Strittmatter îți îngheață sângele în vine.“ — THIERRY WOLTON

„Competiția dintre sisteme a revenit. Va crea oare China statul care să întreacă Occidentul și democrația liberală a lumii și va ajunge ea la vârf? Dacă dictatura se redefinește, atunci aici, la Berlin, la Atena, la Praga, la Londra și la Washington, sarcina noastră cea mai urgentă trebuie să fie redefinirea Occidentului, redefinirea Europei, redefinirea democrației. Taiwanul se află în prima linie. În cele din urmă nu va conta cât de puternică este China, ci cât de puternici suntem noi înșine. Sau mai degrabă: cât de slabi suntem, cât de mult ne lăsăm divizați, cât de mult ne lăsăm pradă fatalismului și resemnării. Mai avem un as în mânecă. Să îl folosim. Nu de China trebuie să ne fie teamă, ci doar de noi înșine.“ — KAI STRITTMATTER

Traducere, cronologie, note şi îngrijirea ediţiei Dana Barangea

Cu o prefaţă de Ambrogio Borsani

„Alda Merini și-a dus obsesia pentru poezie până la consecințele ultime. Nu putea concepe viața fără un spațiu în care să se dedice alfabetelor ei. Voința ei poetică extrem de fermă evocă figura temerară a celui care se aruncă în abis ca să ia urma celor fugiți din lume, înfruntând toate primejdiile pe care abisul le presupune. De-a lungul vieții sale chinuite, Alda Merini n-a încetat niciodată să viseze, nici măcar în infern, când în bezna ospiciului căuta dimensiunea de neatins a absolutului. Și-a exprimat în mod strălucit neliniștea de a locui imposibilul într-o frază din povestirea Nespus de pură, scrisă în 1965 și rămasă mult timp nepublicată: «Iată singurul lucru pe care cu adevărat mi-ar plăcea să-l țin în pumn, sunetul umbrei».“ — AMBROGIO BORSANI

Abia în veacul fanariot devine Bucureştiul capitala necontestată a Ţării Româneşti. Devastat de războaie şi năvăliri parcă nesfârşite, îngenuncheat de stihii şi de molime periodice, oraşul izbuteşte să renască de mai multe ori din propria cenuşă, dobândind de-acum un aspect eclectic şi cosmopolit, deopotrivă oriental şi occidental. Oraş al credinţei, împodobit cu nenumărate biserici ce stârnesc uimirea călătorilor, dar şi oraș al deliciilor lumeşti, Bucureştiul domnilor fanarioţi (umili robi ai sultanului la Stambul, suverani atotputernici în Valahia) devine, graţie Academiei de la Sfântul Sava, o lumină a creștinătății din Imperiul Otoman.

Ediție îngrijită, traduceri din franceză și engleză, prefață și note de S. Skultéty

„Jurnalul unei fete greu de mulţumit”, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.

Această ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite, restituie publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele 28 de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiectoria unui destin meteoric.

Despre roata destinului, urzeala sorții și chipurile neașteptate ale ursitei se vorbește și se scrie de când lumea. Vechi și noi, culturile și civilizațiile dau înțelesuri tulburător-obscure acestor forțe nevăzute care par să conducă din umbră viețile oame­nilor. Ce este, până la urmă, destinul? O zeitate legată la ochi? Libertatea omului de a-și asuma propriile fapte și decizii? Voia lui Dumnezeu? Fatalitatea?

Zece scrisori schimbate cu eleganța și firescul unei prietenii intelectuale vechi de peste patruzeci de ani, pline de reflecții, umor, experiențe personale și culturale, un turnir modern al ideilor în care se confruntă două concepții despre destinul omului. Un epistolar despre soartă și sorți care se citește pe nerăsuflate.

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt. Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ — GABRIEL LIICEANU

„Scriind paginile acestui jurnal de idei, nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii. Urmărirea acestor zig zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recunoștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată. Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ — GABRIEL LIICEANU

„Cu mult timp în urmă, într-un cămin studențesc, aproape am ajuns la bătaie cu doi prieteni de la Litere. C-așa eram noi, dramatizam totul. Unul zicea că textul pentru teatru nu e literatură, ci doar pretext de spectacol. Celălalt, invers: o piesă e în primul rând literatură. Iar eu voiam să-i împac, da-mi și venea să-i iau la bătaie: dramaturgia de calitate e musai și una, și alta. După ce l-am citit pe Mimi Brănescu, mi s-a părut că vedem lumea cumva la fel. Și mă gândeam să-i dau numerele de telefon ale celor doi confrați. Să-i sune și să-i pună sec la punct: «Lăzărescu avea dreptate, știi ce zic?» Dar el tocmai asta demonstrează în scris, ce să-l mai complic pe Mimi? Am să-i îndemn eu să citească cele șase piese din carte și să se dumirească singuri. Ceea ce aș sfătui pe oricine.

Piesele deja au fost puse în scenă, unii poate le-ați și văzut sau urmează. Dar, până una-alta, e nimerit să ai și lucrul tău, să fii tu regizor și scenograf, că personaj ești sigur. Să alegi muzica ori tăcerea ta și să citești în tihnă spectacolul din mintea lui Mimi, pus în cuvinte. E un show iscusit și tăios, de care ajunge să-ți pese. Nu doar despre modul lui special de a observa lumea, ci și despre felul șui al fiecăruia dintre noi de a se înșuruba în realitatea cotidiană.“ — FLORIN LĂZĂRESCU

„Scriu ca să înțeleg mai bine ce se întâmplă cu mine și în jurul meu, dar nu ajută de fiecare dată. M-aș prezenta ca fiind un dramaturg amator. Când nu-mi place ce scriu, spun că sunt un actor care mai și scrie, când nu-mi place cum joc, spun că sunt un pasionat de scris care mai și joacă.“ — MIMI BRĂNESCU

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii? Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi. O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof". Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

Introducere de Carl Sagan

Ilustraţii de Ron Miller

Bestseller internaţional. Peste 10 milioane de exemplare

Nici o carte de ştiinţă nu s-a bucurat vreodată de popularitatea Scurtei istorii a timpului: timp de mai bine de patru ani s-a aflat pe lista de bestselleruri din The Sunday Times, mai mult decât orice altă carte. Explicaţia acestui succes ţine de natura întrebărilor pe care le pune aici Stephen Hawking, unul dintre cei mai mari savanţi contemporani, devenit, alături de Einstein, un simbol al ştiinţei: Cum s-a născut universul? Este timpul reversibil? Este spaţiul nemărginit? Există şi alte dimensiuni spaţiale, care scapă percepţiei noastre? Arta lui Hawking e de a găsi imagini intuitive, pregnante, prin care stimulează fantezia şi curiozitatea oricărui cititor, fie că este sau nu iniţiat în fizica fundamentală.

„De unde vine universul? Cum şi când a început? Va ajunge la un sfârşit, şi dacă da, cum? Acestea sunt întrebări care ne interesează pe toţi. Ştiința modernă a devenit însă atât de tehnică, încât numai un număr foarte mic de specialiști sunt capabili să stapânească matematica utilizată pentru descrierea lor. Totuşi, ideile de bază privind originea și soarta universului pot fi enunțate fără utilizarea matematicii, într-o formă pe care o pot înțelege oamenii care nu au educație științifică. Este ceea ce am încercat să fac în această carte.“ (STEPHEN W. HAWKING)

„În primul an de facultate, am urmat cursul de arheologie al profesorului Radu Florescu. M-a pus să învăț, cât de cât, latinește și m-a luat, în practica de vară, la Capidava, șantierul său preferat din Dobrogea. Profesorul a avut generozitatea să-mi dea, la sfârșitul anului întâi (când cursul său se încheia), un sfat părintesc: «Optează pentru arheologie, căci în anii care urmează o să te înhațe marii profesori Schileru, Frunzetti, Hăulică și am să te pierd!» Cam așa s-a și întâmplat, dar interesul pentru lumea veche (consolidat și prin pedagogia lui Constantin Noica) a rămas viu și divers în continuare.

Salut, prin urmare, un autor cu care mă identific admirativ: dacă l-aș fi întâlnit pe Cătălin Pavel în primul an de facultate, mi-ar fi devenit, probabil, model.“ — ANDREI PLEȘU

„Scopul ultim al acestei investigații arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul și cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric și antic. Afecțiunea lui pentru câini, pisici și cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece, alături de ele, mai toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și sociale a lui homo sapiens.

Portretele arheologice ale acestor vietăți din trecut sunt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini și urși în chihlimbar, marmură sau teracotă la aripile de gaiță și mandibulele de arici de-puse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic la oasele de leu și cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din Antichitatea romană la cimitirul de câini de la Așkelon. Iar pentru că între om și sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricât de tangibile, sunt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.“ — CĂTĂLIN PAVEL

Fotografia de pe copertă: Cutie cu statueta unui șoim din lemn pictat și aurit, cuprinzând pene în pânză de in. Lykopolis, Egipt, sec. 4–1 a.Chr. (Metropolitan Museum of Art, New York; Rogers Fund, 1912)

Ilustrații de Emanuel Wiemans

Din pricina pericolului pe care îl reprezintă regimul nazist pentru evrei și nu numai, în iulie 1942, familia Annei Frank, refugiată la Amsterdam, este nevoită să se ascundă în anexa secretă a unei clădiri și să ducă un trai izolat, clandestin, greu de imaginat pentru noi astăzi. Acești ani, trăiți cu teama zilnică de a nu fi descoperiți sau trădați, sunt povestiți de Anne în jurnalul ei, unul dintre cele mai emoționante și mai grăitoare documente ale secolului XX.

Încrederea ei în omenire, speranța la care nu renunță până în ultima clipă, precum și umorul de care dă dovadă, sunt dovezi ale spiritului ei mereu viu, care marchează un destin unic.

Pentru copiii care studiază la școală Jurnalul Annei Frank, această carte de activități bogată în fotografii de epocă și informații lămuritoare reprezintă un excelent ghid vizual în lumea Annei și un ajutor prețios pentru înțelegerea istoriei.

O nouă carte a lui Lucian Boia. Şi, ca de fiecare dată, un subiect nou şi o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu numai printre cititorii români, ci şi în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Südosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jireček“ pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice. „Lucian Boia a abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii“, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.

„Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L'enfer c'est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes.“ — ANDREI PLEŞU

Ilustrații de Rareș Ionașcu

În sfârşit, cei mici primesc răspunsuri la cele mai mari întrebări ale lor. Şi nu de la oricine, ci de la nişte oameni foarte importanţi!

Copiii au un talent nemaipomenit să pună întrebări încuietoare: De ce e marea sărată De ce nu pot să mă gâdil singur? Cine a scris prima carte? De unde vine binele? Cum se îndrăgostesc oamenii? De ce nu putem trăi veşnic? şi multe altele. Nu e deloc uşor să le faci faţă şi să le dai răspunsuri potrivite pentru vârsta lor. Această carte este o colecţie de peste o sută de întrebări trimise chiar de copii pentru a primi răspunsuri din partea unor specialişti cunoscuţi şi apreciaţi dintr-o mulţime de domenii: oameni de ştiinţă, scriitori, filozofi, vedete de televiziune, sportivi, muzicieni. Răspunsurile lor, unele elaborate şi documentate, altele jucăuşe şi provocatoare, au, toate, o calitate esenţială: desluşesc numeroase probleme importante ale vieţii şi ale lumii în care trăim traducându-le pe înţelesul copiilor. O carte care-i va face şi mai curioşi pe viitorii oameni importanţi şi-i va scoate cu siguranţă din încurcătură pe părinţii asaltaţi de curiozitatea lor!

Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în „Levantul” şi-n „Orbitor”, în „Enciclopedia zmeilor” şi-n „De ce iubim femeile”, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În „Frumoasele străine” ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi. Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare.

„La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Ștefan Câlția, gravură din ciclul Grădini pentru Dinu Pillat (detaliu)

Ilustrații de Jeffrey Alan Love

Trepidante și sclipitoare ca gheaţa, miturile vikingilor povestesc cum a fost creată lumea și cum va fi nimicită – pentru ca mai apoi să renască. Zeii, în frunte cu atotputernicul Odin, sunt prinși în vâltoarea unei teribile lupte pentru putere cu înfricoșătorii giganţi, pe care trebuie să-i înfrunte folosindu-se de toată iscusinţa și forţa lor lăuntrică. Însă cel mai de seamă dușman al zeilor se află, de fapt, printre ei. Uneltirile lui ticăloase vor duce la izbucnirea bătăliei de pe urmă, Ragnarok. Aceste mituri străvechi, cu vrăji, călătorii palpitante, povești de dragoste, înfruntări ale minţii și uluitoare încleștări de forţe sunt repovestite cu dramatism și mult talent de Kevin Crossley-Holland și ilustrate magistral de Jeffrey Alan Love.

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ — ANDREI PLEȘU

Ilustrații de Barbara Brun La mijloc de drum între literatură și filozofie, minunatele cărți din seria „Poveștile bufniței“ sunt grăunțe de înțelep­ciune atent distilate de Éric-Emma­nuel Schmitt pentru a le explica celor mai tineri cititori concepte-cheie precum curajul, libertatea, respectul și pentru a-i ajuta să crească frumos.

În prima poveste veți simți parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia vă aduce în auz un nume care zgârie și unul care mângâie. A patra e cu adieri de aripi nevăzute. A cincea are miză și pariază pe nenoroc. Prima are inocență, umor, visare. A doua realism, râs, nerv. A treia, cu ironie, face poezie și economie (politică). A patra cade din fantastic în lumea noastră cea de toate zilele. Iar a cincea are trei capete de umbră.

Ilustrată din abundenţă cu desene dupa natură ieşite din pana inspirată a lui Tudor Banuş, Enciclopedia zmeilor de Mircea Cărtărescu aduce pentru prima dată la lumină o lume întreagă ce părea pierdută pentru totdeauna. Urme ale mitologiei zmeilor există, e drept, în folclorul românesc, dar, cum s-a remarcat de mult, zmeul nu are chip şi nici trăsături distinctive clare. Această lipsă e suplinită din plin de cele douăsprezece specii de zmei prezentate aici împreună cu habitatul lor natural, cu anatomia, istoria, limba, obiceiurile, ocupaţiile, ştiinţa şi artele lor. În plus, o serie de zece poveşti subtil înlănţuite una cu alta ca într-o salbă fără sfârşit ne prilejuiesc o delectabilă întâlnire cu zmei vii, aflaţi în plină acţiune, în toate împrejurările vieţii acestora.

„Feminitatea încoronată, nobleţea superb, infantil sau parşiv alintată... Sensibilitate, senzualitate, instinct şi educaţie, deghizament, arta disimulării, one-woman show cu efecte invariabil seducătoare. Feminitatea ultragiată, a cărei naturală, inocentă vulnerabilitate se vede călcată în copitele unei istorii bestiale, trecând umilitor din avuţie, adică din confortul domestic al gospodăriei ţărăneşti, sau din efervescenţa saloanelor culturale, în animalitatea carcerei, mizeria interogatoriilor şi duhorile dormitoarelor colective. Şi feminitatea spirituală, iniţial etic, apoi afectiv şi civic arhitecturată conform opreliştilor, cruzimilor, aberaţiilor şi malformărilor specifice unei istorii în care omul devenise doar o cifră în statisticile ororii. Într-o Românie (şi-o lume) a deriziunii, mârlăniei şi pustiitorului relativism postmodern, iată că avem cui ne pleca frunţile, cuminte şi recunoscător, cu buna-cuviinţă datorată celor care ne pot fi (ar trebui să ne fie) oricând modele de viaţă...“ — DAN C. MIHĂILESCU

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi. Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia... Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Ilustrații de Gunvor Rasmussen

Vacanța de vară a lui William este dată peste cap! În loc să se joace cu prietenii, e nevoit să locuiască o săptămână întreagă la morocănoasa și excentrica lui mătușă, Gunvor. E clar că va avea parte de cele mai lungi și mai plicticoase zile din viața lui. Și totuși...

Într-o zi, în vreme ce caută în casa mătușii un dulap magic, care să-i deschidă o poartă spre alte tărâmuri, cum a citit el într-o carte, băiatul dă peste o sumedenie de obiecte stranii, care par fermecate. Ce-o fi cu aceste lentile de sticlă, care deformează priveliștea? Dar cu aceste instrumente cu nume necunoscute sau cu acest telescop vechi? Și oare ce-i cu zgomotele ciudate care se aud din pivniță?

La toate aceste întrebări va răspunde mătușa Gunvor, care nu-i chiar atât de taciturnă pe cât părea la început (deși e mult mai excentrică decât bănuise William). Astfel băiatul va descoperi că cerul de deasupra noastră e infinit de fascinant, va călători în trecut pe urmele lui Copernic, Kepler, Tycho Brache, Ole Rømer, Galileo Galilei, Newton și Einstein, va inventa o mașină a timpului și va păși cu adevărat pe un tărâm magic, unde se aude cântecul stelelor.