Cărți

Carte câștigătoare a Premiului European pentru Eseu 2020

„În eseul său, Alessandro Baricco încearcă să înțeleagă profunda transformare digitală prin care trecem astăzi, subliniind că aceasta nu este doar consecința unei revoluții tehnologice și a utilizării de noi instrumente, ci și rezultatul unei «insurecții mentale». Într-o încercare de a înțelege această mutație profundă, el identifică evenimentele fondatoare care au modelat atitudinile și stilurile de viață contemporane, specifice sistemului digital. Cu stilul său inconfundabil, îmbinând perspicacitatea filozofică și umorul, el explorează istoria noii civilizații intitulate THE GAME, care a pornit de la jocurile video.“ — Din motivația juriului Prix Européen de l’Essai, 2020

„Autorul joacă aici rolul de istoriograf, de antropolog, de cartograf chiar, pornit într-o aventură de reconstrucție și cercetare de dimensiuni de-a dreptul istovitoare, scoțând la iveală perspective de o strălucire rară.“ — Wired (Italia)

„Oare mai-marii industriei Big Tech ne recalibrează creierul? Știu ei cu exactitate cum s-o facă sau care va fi rezultatul final? Și cine oare ne poate călăuzi prin acest teritoriu, cu amestecul potrivit de ironie și încredere, încântare și groază, emițând intuiții subtile și șocante pagină după pagină? Răspunsurile sunt, pe rând: fără doar și poate; mai mult ca sigur nu; Alessandro Barrico.“ — The New Yorker

„M-am hotărât să scriu un fel de Barbarii 2 acum mai multă vreme. Mă fascina în continuare povestea asta și încercam să-mi dau seama dacă revoluția digitală o să ne distrugă sau mai știu eu ce. Mai mult decât atât, se întâmplaseră o groază de lucruri între timp, tabloul era de-acum mai clar. În 2006, când am scris Barbarii, părea că înaintez cu luminile stinse. Nici iPhone nu exista, nici YouPorn, nici măcar Twitter, la naiba. În concluzie, se cerea o aducere la zi.“ — ALESSANDRO BARICCO, La Repubblica

Cuvânt înainte de Mircea Miclea

„Văd modele proaste – pe stradă, la TV, pe rețelele de socializare: o lume în derivă prinsă în jocul cuplului-reclamă, al iubirii floare-la-ureche, fru-fru, în care totul e bine și frumos. Al sfaturilor experte despre cuplu, al truismelor și sloganurilor goale: e important să comunicăm, iubirea adevărată vine de la sine etc. Văd parteneri care vor să primească, dar nu sunt dispuși să dea. Suferinzi în relații toxice sau, la polul opus, suferinzi pentru că nu există cineva suficient de bun pentru ei. Văd mult eu. Parcă niciodată n-am fost mai liberi să fim singuri. Am scris dorind să explic că viața în doi – oricât de nebănuite ar fi căile ei – are un alfabet. Trebuie să urmeze o igienă elementară. Să aibă repere și limite sănătoase. Există etape, fiecare cu farmecul și miza ei. Ca o relaţie de cuplu să funcționeze, alfabetul ei trebuie învățat. Copiii voştri încă nu știu, poate, să scrie şi să citească, sau nu au capacitatea să înțeleagă încă, dar, inevitabil, modelul vostru de viață de cuplu, de iubire le va rămâne întipărit în minte şi în suflet pentru tot restul vieții. Aşadar aveți grijă ce lăsați în urmă…“ (DOMNICA PETROVAI)

„Cartea Domnicăi Petrovai nu este un rețetar. Cei care caută soluții rapide, de tipul quick fix, nu le vor găsi aici. Vor găsi însă o serie de sfaturi care le pot fi de folos: despre cum să se protejeze și să-și marcheze teritoriile într-o iubire, cum să genereze încredere, cum să facă față furiei și altele asemenea. Menținerea iubirii în cuplu necesită efort. Un efort în care începi să te schimbi pe tine înainte de a-l schimba pe celălalt. Dar – și aceasta e pledoaria autoarei – este un efort care merită.“ (Prof. univ. MIRCEA MICLEA, fondatorul şcolii cognitive în psihologia românească)

„Avem de-a face cu o operă extraordinară: meditaţii pro­funde cu privire la natura captivităţii şi la suflet, împletite cu banalităţi mistuitoare ale vieţii de zi cu zi, iluminează micile pagini ale documentului. Edward destramă textura blazării şi ne sileşte să discutăm despre imboldul care-l face pe oricare dintre noi să pună tocul pe hârtie. Scurta lui viaţă se înfăţişează pe de-a-ntregul aici, dar cu siguran­ţă că vocea lui va avea ecou şi în secolele care vor urma.“

MIRIAM ELIA şi fratele ei, EZRA ELIA, au fost cândva mândrii posesori ai unui hamster neobişnuit de ursuz, pe nume Edward. Hamsterul a murit de ceva timp, dar a lăsat o urmă apăsată în sufletul lor comun, fiindcă a fost singura fiinţă de care cei doi au încercat vreodată să aibă grijă. De la moartea lui Edward, Miriam şi Ezra au devenit peste măsură de egoişti şi de nefericiţi, iar acum duc o viaţă retrasă, a cărei linişte e perturbată doar de stilourile cu care scriu şi desenează.

Filozoful Daniel C. Dennett supune fenomenul religios unei analize cu adevărat ştiinţifice şi multidisciplinare, ţinând seama de imensa complexitate a aspectelor lui antropologice, psihologice, sociale şi istorice, și abordează frontal atât problema originilor, cât şi a semnificațiilor sale în lumea de azi. Ruperea vrăjii pornește de la convingerea autorului că, prin rolul pe care religia continuă să-l joace în conflictele sociale şi politice, ca şi în căutarea de către miliarde de oameni a sensului propriei vieţi, ea este „mult prea importantă pentru a ne putea permite s-o ignorăm“.

„Vraja“ din titlu este atât tabuul care planează asupra examinării obiective a religiei, cât și religia însăşi. Daniel Dennett își duce demersul la bun sfârşit cu un ireproşabil tact şi respect pentru adevăr.

„Surprinzător de precaut, Dennett este conştient de limitele cunoaşterii noastre actuale şi este interesat mai ales să dezvolte un plan de cercetare. Discutând ipotezele particulare cu privire la anumite religii, el se dovedește a nu fi câtuşi de puțin dogmatic.“ — American Scientist

„…Religia este naturală în sensul că nu este supranaturală, că este un fenomen uman alcătuit din evenimente, organisme, obiecte, structuri, tipare etc. care sunt supuse legilor fizicii sau biologiei și care astfel nu presupun nici un miracol… Exact asta vreau să spun. Să se observe că nu este negată existența lui Dumnezeu, a unui Dumnezeu inteligent, conștient și viu care ne-a creat și care ne iubește pe noi toți – și totuși religia în sine, ca set complex de fenomene, rămâne un fenomen complet natural.“ — DANIEL C. DENNETT

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)

Filozofia unei vieți simple cartografiază idei și practici ale simplității din Antichitate până în zilele noastre. Jérôme Brillaud discută mai ales concepțiile și motivațiile unor filozofi și personalități precum Diogene, Marcus Aurelius, Rousseau, Thoreau și Steve Jobs, dar și ale unor mișcări religioase și curente moderne care au îmbrățișat un stil de viață simplu. Viața dedicată simplității înseamnă liniștirea zgomotului din jurul nostru și din noi înșine pentru a putea ajunge la adevărata stare de bine. „O carte foarte pătrunzătoare, care merită să fie cu atât mai citită în aceste vremuri confuze și apăsătoare.“ — BRENDAN GLEESON

La o primă vedere, multe dintre fenomenele naturii par să ţină de magie, iar culturile arhaice au creat mituri pentru a le explica. Egiptenii antici credeau că se face noapte pentru că zeiţa Nut înghite Soarele. Grecii puneau iarna pe seama dispariţiei Persefonei în lumea subterană a lui Hades. Pentru vikingi, curcubeul era puntea care îi lega pe zei de Pământ.

Richard Dawkins crede însă că adevărata magie este magia ştiinţei, care ajunge să explice aceste fenomene. Fiecare capitol al cărţii lămureşte câte o problemă: evoluţia şi diversitatea lumii vii, structura materiei, ciclurile diurn şi sezonier, alcătuirea şi istoria Soarelui, curcubeul, apariţia universului, posibilitatea existenţei vieţii pe alte planete, cutremurele, rolul jucat de probabilităţi în lumea noastră.

Însoţită de desenele spectaculoase ale lui Dave McKean, „Magia realităţii” dezvăluie prin povestiri pasionante frumuseţea poetică a ştiinţei.

Ilustrații de Noemi Vola

O carte frumoasă și luminoasă ca o zi de vară de la autorul bestsellerului „Aventurile lui Cepelică”.

Amuzantă, jucăușă, primitoare: aceasta este școala lui Gianni Rodari. E locul unde copiii descoperă lumea, își fac prieteni buni, se distrează și își aleg drumul în viață. Ba mai mult, e locul unde greșelile nu sunt nici arătate cu degetul, nici pedepsite, căci orice greșeală deschide poarta imaginației și devine un prilej de învățat lucruri extraordinare.

Datorită talentului lui Gianni Rodari, şcoala devine un tărâm magic, de poveste, unde fiecare copil crește liber, dând frâu liber creativității, viselor şi aventurii.

La școală înveţi lucruri interesante, te joci și îţi faci prieteni buni. Când Digby, un puiuţ de cârtiţă cu ochelari roșii, refuză să meargă la școală fiindcă se teme că nu va putea să se descurce, mama lui găsește cea mai ingenioasă soluţie: îi strecoară câţiva pupici în buzunarul hăinuţei, ca să-l încălzească și să-i dea curaj de-a lungul zilei.

„Angela McAllister a reușit să ascundă în paginile cărţii o îmbrăţișare caldă pentru copiii și părinţii încercaţi de emoţiile primei zile de școală. „Buzunarul cu pupici” este o poveste-talisman pentru toţi cei care pornesc în cea mai frumoasă și mai palpitantă aventură a vieţii: școala.“ — OLGA GUDYNN, autoarea cărţii „Aventurile râmei Oli”

„După trei decenii de funcționare neîntreruptă a Curții Constituționale a României, credem că este mai mult decât necesară o evaluare a activității acesteia din perspectiva îndeplinirii rolului său fundamental de garant al supremației Constituției. Această carte își propune să deschidă un drum sau mai multe drumuri posibile în analiza exhaustivă, necesară și pertinentă a modului în care Curtea Constituțională a României a influențat democratizarea comunității politice în ultimii 30 de ani și în care va influența democrația în România în următorii 30 de ani.

Fără o Lege fundamentală (scrisă sau nescrisă), fără drepturi și libertăți fundamentale recunoscute și garantate cetățeanului, fără principiile constituționalismului liberal pentru organizarea și funcționarea puterii statale și fără un instrument de control al conformității legilor cu textul constituțional nu poate exista democrație constituțională, adică putere limitată prin drept și guvernare bazată pe domnia legii. Acestea sunt mizele justiției constituționale. Nimic mai puțin.“ — BOGDAN DIMA ȘI VLAD PERJU

Fragmentele din jurnalul lui Virgil Ierunca (1949–1951 și 1960) reconstituie atmosfera exilului românesc de la Paris: evoluția unor personalități ca Eliade, Cioran, Eugen Ionescu, Basil Munteanu, încer­cările intelectualilor români de a edita reviste culturale în Occident, conflictele de idei cu stânga domi­nantă în Franța acelor ani, dar și viața de zi cu zi a românilor parizieni. Cartea dezvăluie personalitatea din spatele vocii bine cunoscute ascultătorilor Europei Libere – un spirit pătrunzător și lucid, un om plin de umor și, înainte de toate, o mare conștiință. Volumul e completat cu interviuri apărute în presa postde­cembristă, articole și scrisori primite de autor de la oameni de cultură români.

„Cartea aceasta… este o parte din bilanțul-confesiune al unui intelectual care a trăit în exil tragedia comunismului înscăunat în România de Armata Roșie…

În sfârșit, poate că mulți vor găsi prea severe unele aprecieri privind pe câțiva dintre scriitorii noștri, astăzi clasici. Mai ales că tonalitatea pamfletară se substituie, nu o dată, polemicii de idei. Este adevărat: dar nu de idei duceau lipsă scriitorii și cărturarii noștri care au ales colaborarea fără nuanțe cu in­chizitorii culturii și spiritualității românești – ci de o minimă demnitate. În plus, aservindu-și conștiința, ei au ales Academia, în aceeași vreme în care mulți dintre colegii lor preferaseră Temnița.“ — VIRGIL IERUNCA

Ilustrații de Philip Laibacher

În ultimii trei ani, ca urmare a COVID-19, s-a vorbit mai mult ca niciodată despre sistemul imunitar. Din păcate, discuția nu s-a bazat întotdeauna pe informații științifice, luate din surse de încredere. Dezinfor­marea nu a făcut ravagii doar în timpul pandemiei. Indiferent că vorbim despre coronavirus, boli auto­imune sau cancer, teoriile bizare despre leacuri miraculoase și vindecări de pe o zi pe alta circulă în voie, prinzând în mreje o mulțime de oameni.

„Imun: O călătorie în profunzimea sistemului care ne ține în viață” este un demers exemplar de informare corectă a publicului larg cu privire la funcționarea sistemului imunitar – unul dintre cele mai complexe și mai fascinante din lumea vie –, în speranța că o mai bună înțelegere a proceselor imune ne va ajuta să ne protejăm de informațiile false și ne va încuraja să avem grijă de noi.

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta – ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ — ANA BLANDIANA

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpului, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.

Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

„Volumul de față nu e conceput ca o biografie. Biografii s-au mai scris și se vor mai scrie, mai mult sau mai puțin exacte, mai mult sau mai puțin «științifice», mai mult sau mai puțin imparțiale.

Iată de ce nu se vor găsi aici multe date, ani, în sfârșit toate acele precizări și preciziuni care nu fac decât să abstractizeze subiectul și să-l depărteze de cititor.

În cele ce urmează, vom povesti câteva amintiri despre tatăl meu, întâmplări pe care fie ni le-a povestit el, fie le-am trăit noi. Câteva precizări cronologice și de altă natură vom face numai în cazurile în care în scrierile apărute până acum s-au comis greșeli și diletantisme prea evidente, pentru că, din păcate, ele nu lipsesc în unele relatări biografice. De aceea, regretăm dacă se vor descoperi nepotriviri cu afirmațiile biografilor, față de care noi păcătuim, poate, prin lipsă de stil științific, dar, în schimb, încercăm să punem în rândurile noastre o parte din dragostea pe care i-am purtat-o și pe care el, părintele Dumitru, ne-a purtat-o nouă. Și, de aceea, suntem încredințați că, aidoma lui Dumnezeu, și oamenii vor trebui să ne ierte, ținând seama de profunzimea sentimentelor noastre… “ — LIDIA STĂNILOAE

Cetitor sau cetitoare (vâj bătrân sau domnişoară)

Ce-n lumină de opaiţ mă ceteşti în astă seară

Năzuind să afli taina marelui Ampotrofag,

A lui Languedoc i proci, dac-ai şti cât mi-eşti de drag!

Crede, nu ştiu opul ista, epopeea de alviţă

Ce ţi-am pus-o între mânuri, domnişor sau copiliţă,

Dă ce lupt s-o-nchei, când poate nu-i decât o nălucire:

Nice glorie-mi aduce, nice bani şi nici mărire

Şi nu ştiu, nu ştiu, mă crede, dacă duce undeva.

Mă silesc să sap un templu în o stâncă de halva,

Bombonele, mieji de nucă pun pe el ca pe-o colivă

Năzuind să fie totuşi un palat. Fii milostivă,

Gingaşo, şi ia din carte numai cât e pentru tine.

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realității, ci ale minții care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.

Au fost presărate până acum în multe dintre cărțile mele, în alte contexte și cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperțile unui singur volum, nu pentru că aș crede foarte mult – deși cred – în calitățile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credință de neclintit în poezie.

N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le așez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuți adunat între zidurile unei odăi.

Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Aceasta este o carte-eveniment. După ce ne-a încurajat și ajutat pe mulți dintre noi să plecăm în căutarea munților lumii, David Neacșu – unul dintre marii noștri exploratori – ne oferă, în sfârșit, poveștile expedițiilor sale, multe legendare, premiere românești absolute, începute în urmă cu trei decenii. Poveștile extraordinare, pățaniile și aventurile incredibile, prețioasele reflecții ale acestui om, pasionat ca nimeni altul de munți, pleacă acum în căutarea cititorilor care vor descoperi un adevărat personaj, născut și înzestrat să exploreze lumea la pas și s-o cunoască cu toate simțurile de-a lungul, de-a latul și de-a înaltul, în cele mai spectaculoase locuri ale ei. David Neacșu a căpătat alura unui adevărat cetățean al lumii, iar cartea lui se desfășoară ca o minunată declarație de dragoste pentru această planetă, pentru natura, culturile și oamenii ei.“ — MARIUS CHIVU

„David Neacșu este mai mult decât un explorator, este un părinte al alpinismului expediționar din România, iar expedițiile sale sunt o sursă de inspirație pentru toți pasionații de munte, și nu numai. La fel ca și viața sa, cartea de față este un efort demn de admirație, o călătorie-cadou pentru toți cei care vor să trăiască aventura, fie și cu ochii minții, la altitudini și intensități ce te lasă, chiar și călător inveterat fiind, cu gura căscată.“ — HORIA COLIBĂȘANU

„Am 63 de ani când spun povestea pe care o citiți în această carte și am participat la peste 50 de expediții prin toată lumea. Unele dintre ele în premieră pentru alpinismul românesc. Vă mărturisesc că toate au adus bogăție în viața mea. Fiecare în parte a fost o mare iubire. Chiar și munții pe care n‑aș vrea să mai merg niciodată. Fiecare mi‑a dat o enormă satisfacție. Toate mi s‑au așezat în minte, în suflet, fac parte din viața mea. Dacă închid ochii, fie că sunt pe un aeroport sau într‑o cafenea din București, în minte încep să mi se deruleze imagini, sunete, mirosuri din lumea întreagă. Amintirea unui moment, mai ales când îl trăiești în condiții extreme, pătrunde în celulele tale, devine parte din tine. Și te trezești, cu fiecare nouă experiență, un pic alt om. Principalul motiv pentru care cutreier munții și lumea este să pot cunoaște nemijlocit realitatea. Cu ochii mei, cu palmele mele, cu tălpile și cu nările mele vreau să ating aerul, pământul, apele și pădurile lumii. Ce‑mi pot dori mai mult de atât?“ — DAVID NEACȘU

„Poate că destinul poeziei stă în vârful unui creion, în vârful ascuțit și fragil al unui creion. Unei foi de hârtie – lucrul cel mai vulnerabil din lume – noi îi încredinţăm adevărul nostru, umbra noastră, secretul nostru, latura ascunsă și fierbinte a glasului nostru, partea cea mai substanțială a vieții noastre. Acestui alfabet – care poate peste un secol nu va mai exista – îi dăm întru păstrare lucrul cel mai drag și mai de neînlocuit care ne-a fost dat. Straniu acest paradox al poeziei: să țintești dăinuirea și să o faci cu mijloacele cele mai sărace, cele mai vechi și mai lipsite de apărare: cele aflate în afara actualității, în afara comerțului, în afara economiei, în afara a toate, uneori chiar și în afara propriului eu de vreme ce noi scriem cu o parte a noastră pe care n-o cunoaștem în întregime, o parte care e și nu e a noastră, care țâșnește dintr-o zonă obscură și secretă chiar și pentru noi. Secretă, iar uneori răscolitoare. Dar așa trebuie să fie poezia: ca să schimbe viața celui care o citește, ea trebuie să răscolească viața celui care a scris-o.“ — MILO DE ANGELIS

„Un dicționar latin-român cuprinde lexicul unei civilizații și al unui patrimoniu cultural de care ne despart aproape două mii de ani și care este fondul subiacent al civilizației moderne actuale, al culturii europene și al culturii în general. Prin forța lucrurilor, aici multe cuvinte trebuie să fie nu numai traduse, ci și explicate. Termenii care privesc instituțiile politice, militare, religioase, termenii științifici și tehnici din orice domeniu (agricultură, medicină, drept, arhitectură, științele naturii, farmacopee), termenii filozofici, numirile geografice, istorice, numele și genealogiile mitologice, multe denumiri de meșteșuguri, obiecte, ustensile, arme etc. etc. nu pot fi redate punându-se în dreptul lor doar termenul corespunzător modern. Un asemenea dicționar servește în același timp ca un lexic succint de antichități romane, o enciclopedie sumară, așa încât cel care îl folosește să nu fie silit să recurgă la alte surse decât în cazul că are nevoie de informații mai ample. Am căutat să satisfacem în limitele cuvenite această cerință. Trecerea latinei târzii – a celei populare, vorbite – spre limbile romanice particulare, care iau naștere în relativ scurtă vreme, și a celei culte, cărturărești, la calitatea de superstrat de limbă culturală, secole de-a rândul, în școală, în actele oficiale și în administrație, în operele științifice, religioase, filozofice și tehnice de orice fel, ne-a făcut, dacă nu să indicăm – nu acesta este scopul dicționarului de față – cel puțin să sugerăm la ce cuvânt românesc sau modern a dus termenul latinesc și să ușurăm astfel înțelegerea genetică a unui foarte mare număr de cuvinte și deci noțiuni de limbă română actuală și din alte limbi moderne.“ — AUTORUL, iulie 1981

În aproape o sută de ani, românii au trecut de la o societate medievală, de tip agrar, la o societate modernă, marcată, din punct de vedere economic, politic şi social, de valorile vieţii urbane şi ale erei industriale. Mentalităţile s-au schimbat spectaculos, iar influenţele orientale au pălit în favoarea celor occidentale. În prim-planul acestei istorii şi-au făcut apariţia oamenii politici şi de cultură, creatori de instituţii moderne, purtători de idei şi exponenţi ai unor curente aproape sincrone cu cele occidentale.

„Românii. 1774–1866” este rodul unui stăruitor interes pentru istoria modernă a românilor, pe care Keith Hitchins, profesor la University of Illinois, a început s-o cerceteze încă de prin anii 1960. Este şi sinteza firească a unui şir impresionant de studii şi articole dedicate problemei româneşti pe care autorul, spre deosebire de colegii săi români, le-a elaborat liber de orice constrîngere ideologică, şi, ca excelent cunoscător al limbii române, valorificînd izvoarele româneşti şi literatura de specialitate de primă mână.

Punctul de pornire al investigaţiei sale este Tratatul ruso-turc de la Kuciuk-Kainargi, din 1774, iar punctul terminus este sfîrşitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în 1866. Între aceste două repere cronologice se întinde perioada pe care Keith Hitchins o consideră, fără excese interpretative, ci cu echilibru, precizie şi rigoare, prima etapă de formare a naţiunii române moderne.

„Acest important volum din seria «Oxford History of Modern Europe» este o lectură obligatorie pentru specialiştii şi studenţii preocupaţi de istoria României şi a Europei de Est, dar şi pentru publicul larg. Nici o altă lucrare nu acoperă domeniul cu o asemenea competenţă, limpezime şi cuprindere intelectuală. Orice specialist în istoria modernă a României va trebui să pornească de acum încolo de la viziunea lui Hitchins.“ (The Historian)

Lipsa cărţilor de istorie adevărată a României, mai exact a cărţilor în care adevărul istoric să nu fi fost ocolit sau distorsionat pentru a se conforma ideologiei comuniste, a făcut ca substanţialul volum al lui Keith Hitchins despre afirmarea naţiunii române moderne să fie foarte bine primit de publicul românesc încă din 1997, cînd a apărut prima ediţie în limba română. De atunci, România. 1866–1947 a devenit o lucrare clasică.

Studiul lui Keith Hitchins le oferă românilor o perspectivă exterioară în sensul bun al cuvîntului – adică nepărtinitoare, realistă şi integrativă – asupra istoriei lor naţionale. În ochii specialistului american, constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa.

Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sunt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

„Cine a făcut România” spune istoria modernă a țării din perspectivă liberală: România a fost un proiect patriotic iluminist de eliberare a unor provincii care rataseră primul val european de modernizare. Generația pașoptistă a profitat de înfrângerea militară a Rusiei pentru a-i scoate pe români din scenariul absorbției în imperiul feudal rusesc. Cristian Ghinea folosește teoriile modernizării pentru a interpreta istoria noastră și constată că visul românesc a fost deturnat – și înainte, și după comunism – de idei opuse celor care au creat statul și de interese înguste ale elitelor de pradă care au refuzat mereu soluțiile democratice. Astăzi, adevăratul patriotism și adevăratul naționalism înseamnă să revenim la visul părinților noștri fondatori: moderni­zare, egalitate, proprietate, încredere în oamenii reali de lângă noi, ridicarea fiecărui român la rangul de cetățean. Firul narativ istoric ajunge până în prezent și se leagă de viitor, pentru că misiunea antifeudală continuă. Deși trăim astăzi cea mai bună epocă din istoria acestei țări, pentru a încheia modernizarea României trebuie să trecem și cele câteva răscruci care ne mai stau în cale.

Nimeni nu mai are încredere în nimeni, nimeni nu mai este alături de nimeni, o asociere este o utopie, un gest de sprijin al cuiva sau a ceva, aproape de neimaginat. Suntem singuri, cu desăvârșire singuri, nu doar în istorie, ca popor, ci și în eternitate, ca oameni. De aceea, în toată devenirea noastră am reușit numai lucrurile care puteau fi făcute de unul singur (poezia, de exemplu) și am fost jalnici sau pur și simplu inexistenți în domeniile în care ar fi fost nevoie de cea mai elementară asociere sau solidarizare.

Tot ce se întâmplă și felul incredibil, ușor suspect, în care se întâmplă par a spune că toată durerea, toată suferința unei jumătăți de secol a fost fără sens. Ceea ce nu pot accepta. Există în mine o convingere subterană, ascunsă, nemărturisită pentru că nu știu cum ar putea fi formulată inteligibil, care îmi spune că nici o suferință nu poate fi zadarnică și că țările care ies acum din întuneric și teroare nu pot, nu trebuie să-și dorească pur și simplu să devină asemenea celor ce nu au fost acolo, că societățile care se inventează acum trebuie să adauge libertății și bunăstării statelor apusene și picăturile de umanitate distilate din suferința pe care au îndurat-o.

Pentru că cel mai greu dintre toate enormele eforturi la care este supus spiritul creator, într-o lume și într-un timp ca acesta, este acela de a privi cu neînduplecare tot răul, toată urâțenia din jur, găsind în același timp puterea de a descoperi urmele de frumusețe și bine capabile să păstreze vie iubirea care mișcă soarele și celelalte cuvinte.

Cu fotografii din arhiva familiei

Petre a fost trimis mai aproape de front, la Odesa, și a rămas să ne trimită vorbă despre cei de acasă, când avea să afle. Eu și Liza am rămas la Focșani, așteptând. Se făcuseră caisele și, ca și cum am fi fost acasă, făceam dulcețuri. Nu știam unde ne va prinde iarna și nici unde ne va prinde luna viitoare, dar făcutul dulceții, spălatul fructelor și învârtitul copturii pe foc mă linișteau. Începuseră bombardamentele. Borcanele clănțăneau pe masă. Când începeau borcanele să tremure, lăsam totul și fugeam în pivniță. Între două bombe, ieșeam afară și mai învârteam la dulceață.

„Bunica se întindea pe fotoliul ei pat acoperit cu o cergă roșie, iar eu mă așezam la masa din sufragerie, lângă ea, îi puneam întrebări și scriam, înregistrând totul cu vocea ei și fără să-i schimb în vreun fel stilul. O vreme mi-am închipuit că am consemnat amintirile bunicii ca să-i dau ei sentimentul că nu și-a trăit viața degeaba, că interesează pe cineva, că viețile trăite nefericit, odată povestite, capătă, magic, un fel de sens… Mă gândeam că asta o va face să fie mai împăcată cu viața ei când va muri, să aibă mai pu?ine regrete, gândindu-se că mi-a lăsat ceva ce nu piere odată cu ea.

Încep însă să am sentimentul, astăzi, că nu atât pentru ea am hotărât să-i consemnez viața, nu doar ca să-i dau ei sentimentul că n-a trăit degeaba – căci nu știu dacă bunica era așa de obsedată de zădărnicie –, ci mai mult pentru mine, ca să pot eu accepta mai ușor zădărnicia vieții ei – și a vieții în general.”

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? S-au împlinit trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să deslușească lumea politică în care trăiesc. La vot și nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în același timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor și pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanței la guvernare, importanța votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanța statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutație. În schimb, e de sperat și de așteptat ca ea să deschidă niște ochi și să destupe niște minți. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

„Operă de moralist? Literatură? Filozofie? Poate că cel mai corect ar fi să numim paginile „Caietelor” lui Cioran jurnalul condiţiei umane. Nimeni n-a vorbit cu atâta sinceritate, cu atâta vervă și har pentru fiecare dintre noi. Niciodată inteligenţa n-a fost mai destrăbălată ca în paginile acestui Cioran în pijama, decontractat, eliberat de rigorile și eleganţa «marelui stil» din cărţile sale antume. Niciodată un necunoscut, punând pe hârtie doar pentru el cele mai necenzurate gânduri care i-au trecut prin cap, n-a reuşit să-ţi devină cel mai apropiat prieten. Nu există o altă carte pe care s-o fi recitit de-atâtea ori. O țin pe noptiera mea. Pentru că sunt convins că nimeni, în spaţiul laic al existenţei noastre, nu ne-a fost atât de aproape și nu ne-a eliberat mai eficace, dinlăuntrul singurătăţilor și spaimelor lui, de singurătățile și spaimele noastre. Dacă ar fi ştiut – când îşi rumega în acest jurnal disperările, mefienţele, dezamăgirile, apetitul şi sila de glorie, tortura plictiselii, bucuria de a trăi şi scârba de semeni – ce mulţime nesfârşită de prieteni se aduna la porţile scrisului lui!“ (Gabriel LIICEANU)

Selecție, cronologie și note de Cătălin Cioabă

„Eminescu nu a avut timp să-şi adune creaţia într-un volum „de autor", tot astfel cum nu a avut, de fapt, nici timp să o încheie, lăsându-ne moştenire un şantier de proporţii uriaşe – pe cât de fascinant, pe atât de copleşitor. Această nouă ediţie restituie o parte însemnată a operei poetice, readucând-o, totodată, la datele ei primordiale: ordonate potrivit anilor când au fost scrise şi însoţite de note ample care evocă elemente biografice sau detalii de atelier, poeziile eminesciene câştigă în puritate. Le putem citi cu adevărat „aşa cum le-a scris Eminescu", iar nu cum le-au reordonat numeroşii săi editori, de-a lungul timpului. Ceea ce antologia de faţă desluşeşte, în epura cronologiei sale interne, este viteza de evoluţie a unui poet care, deşi începe a scrie sub auspiciile paşoptismului, duce, cu geniul său, lirica românească la apogeul romantismului, pentru a o ancora apoi în zorii modernităţii, ce vor lumina lumea literară românească abia în secolul posterităţii eminesciene.“ (Ioana BOT)