Cărți

„...O astfel de carte istoriseşte o fabulă care, cu sau fără noi, merita să fie inventată.“ (Constantin NOICA)

Mult iubite Domnule Noica, Ţin pe masa mea o poză pe care Andrei ne-a făcut-o la Păltiniş, în timp ce urcam pe poteca pietruită care duce spre cabana d-voastră. Poza este făcută din spate şi are în ea o elocvenţă a însoţirii care mă fascinează de câte ori o privesc. Poate pentru că astăzi este ajunul Crăciunului şi simt nevoia să mă deschid către obiectele iubirilor şi veneraţiilor mele, mă întorc către d-voastră, din depărtarea aceasta care apropie în chipul cel mai adânc, şi vă mulţumesc pentru drumul pe care, cu spatele întors către lume, m-aţi lăsat să îl facem împreună. De „despărţit“ poate fi vorba doar în sensul că drumul ce mi se deschide în faţă trebuie de-acum să-l străbat singur, vegheat doar de privirea d-voastră, pe care îmi place să o simt în urma mea ca pe o însoţire, ce îmi măsoară din depărtare poticnirile, şovăiala şi regăsirile. Aşa mă simt în clipa aceasta, altfel, dar la fel de tare, legat de d-voastră... Gabriel (Gabriel Liiceanu către Constantin Noica, 24 decembrie 1982)

„Peste 100 de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut. A face cultură e a sta într-un picior. În fotografie şi eu sunt într-un picior, şi el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul.“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

„Asist cu bucurie la «despărţirea» lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârşi în singurătate, aşa cum mi-am dorit. Sau poate legat numai de departele meu...“ (Constantin NOICA, „Jurnal de idei”)

Traducere de Horia Gănescu şi Aurel Ştefănescu, revăzută, actualizată şi completată de autor

Cu o Introducere a autorului din 2019

Această nouă ediție, care conţine o introducere din 2019 a autorului, aniversează 30 de ani de la Revoluția – sau „revolta populară confiscată de comuniști“, cum o caracterizează generalul Pacepa – din decembrie 1989.

În 1978, în plină glorie, cumulând câteva funcții esențiale – consilier personal al lui Nicolae Ceaușescu, director adjunct al Departamentului de Informații Externe și secretar de stat în Ministe¬rul de Interne –, generalul-locotenent Ion Mihai Pacepa a făcut un gest paradoxal, părăsind România. Apoi, publicând în SUA volumul memorialistic Orizonturi roșii, Pacepa a demascat natura criminală a partidului comunist și a Securității, aducând prejudicii ireparabile regimului de la București. Cartea sa a dat în vileag un sistem al crimei organizate la nivel de stat care funcționa în virtutea unei autentice tradiții leniniste. Dar de data asta nu era vorba de ideologia omniprezentă în materialele de propagandă, ci de faptul că Ceaușescu, la fel ca Lenin odinioară, își finanța proiectul politic personal din acțiuni profund ilegale: trafic de persoane și de armament, spionaj industrial, extorcare de bani, acțiuni de influență, mită și corupție. Dacă în Rusia presovietică gangsterul însăr¬cinat să facă bani pentru partid era Stalin, în România lui Ceaușescu, cei ieșiți pur și simplu la furat bani și secrete de prin toată lumea erau miile de ofițeri acoperiți ai DIE. O asemenea depoziție a perturbat afacerile colosale ale acestei veritabile mafii. De aceea, Securitatea și moștenitorii săi nu i-au iertat niciodată generalului Pacepa așa-zisa lui trădare.

Generalul Pacepa este considerat de comunitatea de informaţii a SUA singurul reprezentant al Occidentului care a demolat o întreagă reţea de spionaj inamică şi a jucat un rol remarcabil în preîntâmpinarea celui de-al Treilea Război Mondial. S-a spus despre el că este „omul cu cea mai mare influenţă din secolul XX, dacă nu şi din secolul XXI“.

Introducere și tabel cronologic de Dionisie Pîrvuloiu

„Una dintre marile cărţi despre condiţia umană.“ — GABRIEL LIICEANU

„Nici retrasă vieţuire filozofică, mângâiere comodă a unui spirit mandarin, nici viaţă politică numai, pentru care idealul este vană podoabă, ci zbatere dramatică între forma supremă a omului, înţeleptul stoic, ce ridică pe om la măsura zeilor, și tristele împrejurări ale vremii neroniene, ce-i împovărau conștiinţa târâtă în abjecţia unei epoci fără seamăn. La aceasta, intuiţia vie că trăiește un sfârșit de lume, încercarea de salvare a bunului suprem, valoarea morală, presimţirea lumii noi ce se năștea, tonul «creștin» al atâtor idei. Seneca este primul om modern.“ — GHEORGHE GUŢU

Pe copertă: Seneca cel Tânăr, în singurul portret identificat cu certitudine (marmură, prima jumătate a sec. III; figura lui Seneca este reprodusă probabil după un original din sec. I). Staatliche Museen, Antikensammlung Berlin.

„Aceasta este cea mai bună carte despre problemele practice legate de stabilirea prețurilor.“ — PHILIP KOTLER

Hermann Simon, cel mai important expert global în strategia de pricing, ne arată în confesiunile sale cum funcționează acest proces misterios și cum, prin intermediul prețurilor, putem să maximizăm valoarea atât pentru companie, cât și pentru clienți. De-a lungul unei cariere remarcabile ca profesor, antreprenor și consultant în management pentru companii mari și mici din întreaga lume, Hermann Simon a învățat de la laureați ai Premiului Nobel și de la experți de renume în domeniul managementului și a ajutat numeroși manageri și executivi de top să folosească pricingul ca modalitate de a crea piețe noi, de a-și dezvolta afacerile și de a obține un avantaj competitiv pe termen lung. În această carte, adresată atât consumatorilor, cât și oamenilor de afaceri, Hermann Simon ne dezvăluie secretele practicilor de pricing și ne împărtășește din înțelepciunea sa, care ne va schimba pentru totdeauna modul în care privim prețurile.

„Nu striga niciodată ajutor” este al optulea volum de versuri al lui Mircea Cărtărescu și se poate spune că e diferit de toată poezia lui precedentă. Scris la treizeci de ani după penultimul volum, timp în care autorul n-a mai scris niciun vers, el reprezintă o întoarcere la simplitatea și generalitatea poeziei genuine, imediate și emoționale, dezbrăcate de sofisticarea intelectuală și culturală din vechea sa poezie.

Cititorul care va parcurge cele o sută de poeme scurte, uneori de doar câteva rânduri, va recunoaște în ele propriile sale trăiri, răul și durerea, depresia și melancolia, sâmburele amar al condiției omenești. Marea temă a cărții este singurătatea esențială, ireductibilă, a fiecărui om, oricât de mult îi despart distanțele în timp și spațiu, ca și diferențele culturale. Așa încât „Nu striga niciodată ajutor” e una dintre rarele cărți care pot fi înțelese deopotrivă de cititorul avizat și de cel mai puțin deprins cu poezia.

Continuarea îndrăgitei cărți „Sâmbăta când vine Sambo”

Pățaniile domnului Gambrino Berebum și ale lui Sambo continuă în acest volum, spre hazul și deliciul cititorilor. Nimeni nu poate intra în atâtea buclucuri și neînțelegeri nevinovate ca acești doi prieteni, mai ales când Mașina Dorințelor este pusă în funcțiune. Dar ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să primești! Domnul Gambrino vrea o mașină, deși nu are permis, vrea o vacanță pe o insulă pustie, fără să se gândească la faptul că o insulă pustie poate fi la fel de bine undeva la poli sau în apropie­rea unui vulcan activ, vrea tot soiul de trăsnăi lipsite de noimă ca să-și dea seama până la urmă că tot ce-și dorește cu adevărat este ca bunul lui prieten Sambo să rămână mereu alături de el.

Plină de jocuri de cuvinte și de versuri hazlii, Sambo se întoarce este în primul rând o carte despre prietenie.

După ce a demascat natura criminală a partidului comunist şi a Securităţii în bestsellerul internațional Orizonturi roșii, aducând prejudicii ireparabile regimului de la Bucureşti, Ion Mihai Pacepa, cel mai înalt oficial din blocul sovietic care a cerut vreodată azil politic într-o ţară NATO, ia în colimator, în cartea de față, o țintă uriașă: știința dezinformării, născută și perfecționată în fosta Uniune Sovietică, și astăzi uimitor de influentă. Împreună cu istoricul Ronald Rychlak, Pacepa expune angrenajele unora dintre cele mai puternice campanii de dezinformare lansate de la Kremlin. Cititorul va descoperi răspunsuri la multe întrebări esențiale ale epocii moderne: de ce în ultimii 50 de ani lumea occidentală s-a întors împotriva credinței sale fondatoare, creștinismul? De ce islamul radical, jihadul și terorismul au izbucnit cu atâta forță, după o lungă perioadă de relativă acalmie? De ce s-au înmulțit manifestările de sorginte marxistă în Statele Unite și în zona NATO?

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Rusia după căderea Zidului Berlinului?

O carte pe care „istoria a așteptat-o“, după cum spune profesorul Paul Kengor, o mină de aur din care putem extrage toate informațiile ce se cer cunoscute despre Războiul Rece.

Ilustrații de G. Valk

Dacă aţi citit deja „Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilor săi” şi „Habarnam în Oraşul Soarelui”, atunci este timpul să începeți Habarnam pe Lună, cel de-al treilea volum al îndrăgitei serii, care apare astăzi într-o ediție nouă și dichisită, cu ilustrații nou-nouțe, care vă vor amuza și vă vor încânta.

Prichindeii din Orașul Florilor au poftă de călătorit. Fiindcă, după cum ştiţi, sunt sunt foarte curioşi din fire şi, mai presus de toate, plini de neastâmpăr, vor să pornească, nici una, nici două, spre Lună. Ideea călătoriei i-a venit lui Ştietot şi, ca s-o ducă la îndeplinire, a construit o navă cosmică, cu care să zboare doar prichindeii cei mai disciplinaţi, adică bineînţeles nu Habarnam şi Gogoaşă. Dar ce să vezi? Lucrurile au luat o altă întorsătură: tocmai ei doi ajung primii pe Lună, unde au parte de peripeţii de tot soiul cu „prichindeii lunatici“, nişte prichindei cu altfel de apucături şi altfel de preocupări decât cei pământeni.

Ilustrații de Daniela Olaru

În sfârșit, niște povești supernemaipomenite, de citit dintr o suflare, scrise anume pentru voi, cei care v aţi cam plictisit de veșnicele basme cu Făt Frumos și Ileana Cosân­zeana și aţi vrea să citiţi întâmplări cu eroi care să vă semene, să locuiască într un oraș ca al vostru și să meargă la o școală precum școala voastră. Ce mai așteptaţi? Deschideţi iute cartea! Veţi descoperi o lume colorată și plină de „neobișnuit“ și „misterios“, în care nimic nu este ceea ce pare a fi, iar aventurile au, de fiecare dată, final neașteptat.

„Toate cele pe care le veţi citi aici sunt născociri. Nu știu exact la ce vă așteptaţi voi de la mine, însă eu aștept un singur lucru de la voi: să citiţi. Povești. Cât mai multe! Pentru că eu sunt tare ocupată cu născocitul, vă las în grija personajelor din această carte. Nu vă fie teamă, sunteţi pe mâini bune! “ — ADRIANA ȘTEFAN

„Lumea clădită de Adriana Jderu, povestire cu povestire, este plină de adevăruri dureroase, de pasiune, fără sentimentalisme ieftine, așa cum îi stă bine unei cărți care ne spune multe despre viața noastră. Nu cred că o carte ne poate salva viața, dar cu siguranță ne-o poate înfrumuseța, ne-o poate face suportabilă. Așa este și cartea Adrianei Jderu. O scriitoare care dă calitate literaturii române.“ — MARIN MĂLAICU-HONDRARI

„Adriana Jderu e un paradox. O fărâmă de om, un munte de energie. Proza ei traversează lumea și viața, intrând prin crăpăturile secrete ale intimității, prin cotloanele ipocriziei, prin întunericul nopții, prin lumina zilei, și vine la întâlnire cu prada. E un jder pe steroizi, e mesagerul vieții ascunse privirilor, prejudecăților, pe care personajele o apără cu strășnicie. Scrisul ei e clar, energic și curat. Iar, dincolo de tehnică, e ironică și luminoasă. Delicios, Adriana!“ — FLORIN IARU

„În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întâlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfârşit, dacă nu cumva s-au terminat deja. Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă şi greu de stăpânit, este un loc al nesfârşitelor dispute, al nemulţumirilor ascunse şi al strategiilor războinice. Perioadele de aparentă linişte n-au fost lipsite de bătălii, iar peisajul întregii regiuni a suferit permanent fragmentări, comasări, rupturi, dislocări, anexări. Țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate şi fiindcă oamenii nu sunt interesaţi să se cunoască între ei, nu sunt curioşi să știe nici cum trăiesc vecinii şi nici ce-ar putea cumpăra de la ei. Mirarea şi dorinţa de cunoaştere a grecilor antici, care au înfiinţat fiecare port cu tradiţie de la Pontul Euxin, au fost înlocuite la început de lăcomie şi apoi de orgoliul dominaţiei întregii mări. Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, când pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat iarăşi Marea Neagră într-un loc al confruntărilor. Aici, totul se întâmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al nouălea val», care ar putea fi devastator.“ (Sabina FATI)

În vreme ce Ari şi Joni ajung în Zona 51, peste tot în lume alţi copii încearcă să termine jocul Kepler62. Marie, o fată de 14 ani, cu o minte iscoditoare şi curaj pe măsură, vrea să ştie care-i misterul din spatele lui.

Ea află că organizaţia OTNSPCFRVR (Out In Space For Ever) pune la cale o misiune spaţială şi se alătură echipajului.

Odată ajunsă şi ea în Zona 51, Marie descoperă un extra­terestru ţinut prizonier care o avertizează telepatic să nu plece în călătoria spaţială. Dar ce se poate întâmpla dacă fata nu mai poate să dea înapoi?

Kepler62 – o serie premiată, tradusă în 23 de ţări, o lume distopică unde prietenia e pusă la încercare, un univers necunoscut de explorat.

Ilustrații de Paul Mureșan

Cine ar fi zis că viața unor hamsteri poate fi atât de aventuroasă și de plină de neprevăzut? Ei bine, îmboldite de plictiseală și curiozitate, câteva ghemotoace de blană pe nume Johnny, Tigru, Văcuța, Speedy, Bella, Eta și Murdărici scapă uneori din cușcă și, în vreme ce-și rostogolesc prin minte meditații profunde despre limită și libertate, pornesc în explorare prin apartament ca să descopere ce are viața să le ofere. Iar surprizele – întotdeauna amuzante – se ivesc la tot pasul. De la o evadare ca-n filme sub bibliotecă la scris mesaje indescifrabile la calculator și comunicarea în limbi necunoscute cu extratereștrii, eroii celor nouă povești trăiesc frenetic peripeție după peripeție.

Apropiați-vă ca să-i vedeți mai bine!

„Cred că merită să le dedicăm acestor bravi șoricei cartea de faţă, deşi din câte ştim, cel puţin până acum, niciun rozător de pe lumea aceasta n-a învăţat să citească.“ — VOICU BOJAN

În sfârşit, metoda miraculoasă pe care o aşteptau toţi fumătorii. Nu vei avea simptome chinuitoare de abstinenţă. Nu trebuie să ai o voinţă puternică. Nu eşti supus(ă) unui tratament de şoc. Nu ai nevoie de vreun substitut sau adjuvant. Nici măcar n-ai să te îngraşi. E uşor şi plăcut să te laşi de fumat cu metoda Allen Carr.

Ilustraţii de A. Laptev

Mai ştii ce te îndemnam atunci când am lansat prima carte cu Habarnam? Să nu laşi o clipă din mână Aventurile lui Habarnam şi ale prietenilorsăi! Părinţii abia aşteaptă să se distreze din nou cu isprăvile eroului nostru. Ca să ştii de ce s-au amuzat pe vremea când erau copii şi de ce s-ar amuza şi acum: Habarnam porneşte într-o nouă călătorie! Dar nu oricum, ci la volanul unui automobil pe care a învăţat să-l conducă răsucind pur şi simplu bagheta magică pe care a primit-o de la un vrăjitor şi pe care o va păstra numai dacă va face fapte bune. Şi nu oriunde, ci într-un oraş fabulos, în care însă totul e dat peste cap de sosirea lui Habarnam şi a celor doi prieteni ai săi, Ţintişoara şi Pestriţu. Şi nici la întâmplare, fiindcă în Oraşul Soarelui se petrec o mulţime de încurcături cu tâlc din care Habarnam învaţă o sumedenie de lucruri despre maşinării ciudate, prichindei hazoşi şi chiar şi despre sine. Dar stai să vezi şi a treia carte: „Habarnam pe Lună”!

„Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi.“ — MATEI CĂLINESCU

Ilustrații de Naama Benziman

David Grossman este unul dintre cei mai de seamă romancieri de azi. A fost distins cu Man International Booker Prize și Premiul Erasmus. Operele sale sunt traduse în peste 30 de limbi.

Într-o dimineață magică, Maayan, Alma și ceilalți colegi de la grădiniță își dau seama că în noaptea dinainte au avut cu toții același vis: se făcea că o pisică gălbuie și cu ochi albaștri le spune „Nu e nicio clipă fără o pisică“, apoi țuști într-un copac și dispare! Repetând propoziția ca pe o incantație magică și amestecând realitatea cu visul, copiii descoperă într-un copac din apropierea grădiniței o pisică gălbuie, aidoma celei din vis. Cum se poate una ca asta? Și oare ce vor face cu mica felină?

Cuvânt înainte de Eddie Redmayne • Introducere de Kip S. Thorne • Postfaţă de Lucy Hawking

Există Dumnezeu? Cum a început totul? Putem prezice viitorul? E posibilă călătoria în timp? Ar trebui să colonizăm spațiul? Ne va depăși inteligența artificială? Această carte și răspunsurile pe care ni le oferă reprezintă ultima mărturie a uneia dintre cele mai strălucite minți.

„Răspunsuri scurte la marile întrebări aruncă o lumină vie asupra viitorului științei și omenirii.“ — The Wall Street Journal

„Ultimul mesaj al lui Hawking către omenire este… plin de optimism.“— CNN

„Răspunsuri scurte la marile întrebări e o carte pe care orice om interesat de viitorul omenirii ar trebui să o citească… Ea reprezintă darul de bun-rămas al lui Hawking.“ — NPR

„Hawking este un simbol al măreției minții umane.“ — The Washington Post

„Vreau să mă alătur celor care spun că e imperios necesar să acţionăm neîntârziat pentru a face faţă provocărilor majore care stau azi înaintea omenirii. Sper ca în viitor, când eu nu voi mai fi, oamenii care deţin puterea să dea dovadă de creativitate, curaj şi capacitate de a conduce lumea aşa cum trebuie. Fie ca ei să se poată ridica la înălţimea proiectelor noastre de dezvoltare şi să acţioneze nu în interes propriu, ci în interesul nostru, al tuturor. Sunt cât se poate de conştient de cât de preţios este timpul. Să preţuim acest moment. Să acţionăm!“ — STEPHEN HAWKING

Ce s-a petrecut cu ucenicii lui Isus după execuție? Care a fost destinul acelei comunități învăluite în mister și asupra căreia planează încă atâtea controverse? Ce erau ei, o sectă iudaică, sau adepții unei noi religii? Au crezut cu adevărat că Isus a înviat?

Valorificând critic studiile și cercetările mai vechi și mai noi, Paula Fredriksen ne invită într-o călătorie tulburătoare, reconstituind cu erudiție, cu talent și cu realism viața și credințele primei comunități a discipolilor lui Isus din Nazaret, dând răspunsuri lucide și uneori neașteptate întrebărilor de mai sus – și nu numai – pe temeiul izvoarelor istorice și arheologice. O carte esențială pentru oricine dorește să înțeleagă nașterea creștinismului în contextul iudeo-păgân al vremii.

„Cartea de față a fost scrisă în Ierusalim. Doar aflându-mă aici, plimbându-mă prin orașul vechi, stând lângă Kotel, precum și – atunci când politica locală o permitea – în spațiul musulman, construit pe ruinele magnificei structuri a lui Irod, toate acestea mi-au hrănit imaginația, dar m-au și pătruns de tristețe și uimire. Ce loc minunat, scăldat în sânge, iubit și contestat mai e și Ierusalimul pe această planetă! Spunând povestea generației lui Isus cea plină de speranță, întorcându-mă în timp, pe când creștinii erau evrei, am spus și povestea unei părți din Ierusalim.“ — PAULA FREDRIKSEN

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

„Antologia de față ordonează cronologic perspectivele mereu schimbătoare asupra lumii, sesizând principalele lor focare și intrând în miezul lucrurilor, în căutarea acelui strat profund unde scrierea lui Calvino devine una singură: nu cea a eseistului, nici cea a prozatorului, ci aceea a unui scriitor italian care în proza eseurilor sale este intrinsec scriitor, iar în prozele sale literare e intrinsec eseist. De fapt, cred că există un singur Calvino, poet al lumii, un clasic al literaturii și cugetării, care soarbe din clasicii săi cu o ironică perplexitate. Privind în oglinda literaturii la clasicii săi, Calvino s-a căutat întotdeauna pe sine, a căutat care este locul lui printre ei, a purtat cu ei un dialog neîntrerupt cu privire la rațiunile profunde ale posibilităților de a cunoaște, de a citi, de a traduce și a povesti lumea, împletind morala acțiunii, a făptuirii istorice – măduva leului – cu potențialitățile literaturii.“ — LAURA DI NICOLA

Cândva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decât ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine până la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze în mintea noastră acestor nume. Și vom spune, poate, la fel, «pictură» cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și «Veneția», și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă și atâtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decât nimbul. S-ar putea totuși ca, până și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii...“ — ANDREI PLEŞU

„Odată cu timpul, ești exclus din spectacolul naturii, ești înlăturat de pe traseu și redus la tine însuți. Începi prin a îmblânzi muntele doar pentru a te înstrăina de el. Fascinația se topește în neplăcere. Trupul tău preia povara muntelui. Acum trupul este muntele care trebuie urcat. Natura e mereu în formă, natura e mereu vie. Tu, doar temporar.“ „Deșertul începe să ți se arate ca o formă de relief abstractă, contradictorie, fără sens. O anomalie a naturii în sensul unei extravaganțe minimaliste de dimensiuni improbabile. O formă de relief obținută din măcinarea tuturor celorlalte. O dimensiune în care orice ar pătrunde s-ar preface automat în nisip. Marea nisiparniță a planetei. Depoul tuturor vânturilor. Abatorul mineral al timpului. Timpul prefirat în spațiu. Pustietate, deșertăciune, nimicnicie geografică în plină expansiune. Aici, oameni și dromaderi, cu toții suntem niște biete insecte, însemne mișcătoare efemere pe plaja unei mări imemoriale evaporate în amintirea timpului. Deșertul îmi pare un abandon al dezvoltatorului divin, o zonă în care a direcționat tot surplusul de țărână, căldură și lumină. Ce e furtuna de nisip în deșert, dacă nu erzațul norilor? Ce indică aici gradele, dacă nu jarul rămas după Marea Prefacere? Ce sunt aici orele, dacă nu înclinația unei vaste clepsidre de lumină primordial rămasă pe dinafară?“

„O carte-mesaj aruncat într‑o sticlă, un document bun de pus într‑o capsulă a timpului pentru a fi înțeles de niște norocoși supraviețuitori din viitor.“ — CRISTIAN LASCU

„Poți să desenezi cearcăne asfințitului? De bună seamă. Dar să numeri stropii unei cascade? Şi asta. Dar să zâmbești din buric? Ba bine că nu. Se întâmplă așa fiindcă Liviu Stănescu, mărturisitorul acestui drum la capătul lumii, este un personaj care sfidează calapoadele. Şi asta încă n-ar fi nimic, s-au mai văzut ciudați care îţi curentează simţurile şi te ţin mereu în alertă. Povestea cărţii lui Liviu Stănescu este că e ea însăşi un personaj.

O alcătuire subtilă, surprinzătoare şi rafinată, care te absoarbe şi te transformă în bagaj numai bun de cărat spre capătul lumii şi spre capetele iubirii. (Câte? La întrebarea asta nici Hidra nu ştie răspunsul.) Am fost la capătul lumii este o foaie de drum afectiv şi existenţial, o declaraţie de dragoste şi deznădejde, un poem cu suişuri şi coborâşuri, cu înălţimi alpine şi câmpii potopite de mlaştini. Când priveşti depărtările, iar ele îţi întorc privirea, se cheamă că ai deprinderea să descoperi oglinzi pretutindeni şi să li te arăţi aşa cum eşti: fără cosmeticale scumpe, dar cu sufletul în palmă.

Când în extaz sau în jubilaţie, când sângerând. Liviu Stănescu ilustrează splendid diferenţa dintre turist şi călător, dintre colecţionarul de obiective şi spiritul iscoditor, care străbate lumea cu o candelă în inimă. Şi cu obrazul colorat pe rând de bucurie, de îndoială, de nelinişte.“ — RADU PARASCHIVESCU

Capodoperă a literaturii-document interbelice şi una dintre cele mai tulburătoare şi mai limpezitoare panorame ale vieţii politice şi artistice din România primei jumătăţi a secolului XX, Jurnalul lui Mihail Sebastian — obligat de vânturi istorice neprielnice sau de explicabile prudenţe să aştepte, vreme de cincizeci de ani, momentul primei sale apariţii publice — şi-a câştigat cu prisosinţă locul printre cărţile fundamentale ale literaturii române. Publicarea sa a fost, aici şi aiurea, o adevărată cumpănă separatoare de credinţe şi convingeri. Sebastian îşi începe jurnalul sub semnul revelaţiei apăsătoare a alterităţii sale, care îl proiectează într-o realitate pe care crezuse că o stăpâneşte. Se declanşează, la el, o amplă criză sufletească şi de conştiinţă, iar consemnările — de-a lungul a zece ani — ale de-acum însinguratului diarist stau mărturie a acestor tulburări lăuntrice, ca şi a furtunilor ce bântuiau, în epocă, viaţa politică a ţării şi a întregii Europe. Asemenea Jurnalului lui Jeni Acterian, Jurnalul lui Mihail Sebastian este o „capodoperă a litera¬turii experienţei“ care nu a lăsat — şi nu va lăsa — indiferent pe absolut nici un cititor. O carte de căpătâi pentru momente de cumpănă, o operă care se citeşte şi, mai cu seamă, se reciteşte.

„Mană cerească au fost pentru mine anii 2020 și 2021, când am urmat sfatul interbelic dat de Mircea Eliade cum că vacanțele trebuie rezervate marilor lecturi sau recitiri de care, altminteri, nu-ți poți face vreme nicicând. Spre finalul lui 2020, doi buni prieteni, Oana Serafim și Mircea Mihăieș, mi-au smuls promisiunea colaborării lunare la site-ul Europei Libere și, respectiv, la revista Orizont, propuneri onorante, pentru care, odată cu sincera mea recunoștință, îmi permit să le dedic lor această carte care adună parte din textele cu pricina. Inițial, titlul visat ar fi fost La răspântie, în sensul că aveți sub ochi încă o carte din cărți, în locul unei construcții unitare despre epistolarele Eliade, Golopenția, Pillat, sau o sinteză despre scriitorii noștri de scrisori, de la Ghica și Caragiale până la Blaga, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Ion Pop și Mircea Zaciu, Gabriel Liiceanu–Andrei Pleșu, Matei Călinescu–Ion Vianu – și alte amăgiri urzite în așteptarea trecerii de cuvenita răspântie. Cât despre titlul final al noii cărți de strânsură, mi-am dat abia acum seama că exact asta, adică mijlociri, am făcut de la debut până la «Omul care aduce cartea», ca și după. Cărți de nișă, subiecte delicate, evocări prietenești, reluări obsesive, reverii, elanuri care își reclamau imperios împărtășirea, tot atâtea dovezi că suferința și recluziunea sunt infinit dăruitoare, compensatoare, vindecătoare. Mai mult, grație lor, se reinstaurează și dulcea nădejde a supraviețuirii.“ — DAN C. MIHĂILESCU

„Confiscarea averilor, pușcărie, exilul unei părți a familiei, viață sub sovietici și apoi sub comuniști, prima regăsire, târziu, la Paris. Câte familii spulberate de-al Doilea Război Mondial nu au trăit această experiență și n-ar putea scrie o astfel de cronică! Dar câți nepoți mai țin să păstreze memoria familiei lor? O istorie recuperată din scrisori și fotografii, care nu se lasă uitată și nu trebuie pierdută, fiindcă poveștile de viață sunt mult mai convingătoare decât studiile istorice.“ — TATIANA NICULESCU

„Aceste scrisori amintesc de vremuri apuse, o epocă în care timpul trecea mai încet și era mai blând cu oamenii. La țară, unde bunicii mei trăiau trei-patru luni pe an, ocupându-se de primăvara până toamna de terenuri și de vie, viața se desfășura în ritmul anotimpurilor și al reuniunilor de familie pline de căldură. Sunt ultimele clipe ale unui trai tihnit, care urma să fie zdruncinat de război, de pierderi și de despărțiri. Țara întreagă avea să se scufunde în mizerie și frică sub capacul de plumb al dictaturilor comuniste. Dar legăturile de familie sunt puternice și le dau forța de a merge mai departe, sperând că regimul politic se va schimba și se vor reîntâlni într-o bună zi. Este povestea a numeroase familii din România sau din alte părți.“ — DIANE PLESSIA

Mihai Frățilă ne propune o perspectivă surprinzătoare, invitându-ne să reflectăm la înrâurirea benefică a dezamăgirilor. Pornind adesea de la experiențe de viață personale, această carte deopotrivă reconfortantă și profundă se construiește din nebănuitele spații interioare unde se înfăptuiește tainic „partea hotărâtoare a existenței“, acea parte unde se cern binele și răul și unde învie rațiunea speranței.

„Cu această carte, Mihnea Măruță scoate gândirea filozofică românească din rutina de a comenta lucrări străine și, totodată, ridică discursul asupra lumii digitale de la texte descriptive la o teoretizare profundă și radicală.“ — AUREL CODOBAN

„Sunt două obsesii fundamentale care presează continuu, conștient sau subconștient, individul uman. A-și dovedi sieși prin ceilalți că este prezent în lume și a nu fi absent nici după moarte. Ele creează pe internet extensia lui fantomatică, pe care Mihnea Măruță o analizează și o reinventează convocând filozofi de la Aristotel până la Heidegger și după, cu o rigoare științifică și o adecvare literară cum rar am întâlnit. Este cea mai bună carte despre relația real–digital–virtual pe care am citit-o vreodată.“ — CRISTIAN TUDOR POPESCU

„Mihnea Măruță face parte din specia de gânditori pentru care filozofia nu e filozofare asupra filozofiei, ci atacarea, cu un arsenal puternic și variat, a unei probleme concrete – destinul nostru în lumea aparențelor digitale. Rareori mi s-a întâmplat să întâlnesc atâta originalitate și curaj intelectual.“ — VLAD ZOGRAFI