Cărți

Adele Faber și Elaine Mazlish, consilieri de parenting cu experiență îndelungată și mame, abordează în această carte un subiect complex și mereu actual: relația dintre frați. Deși de multe ori o sursă nesecată de conflicte și rivalități, dinamica dintre copiii unei familii reprezintă totodată și o șansă unică de a învăța unii despre alții și unii de la alții.

Acest ghid practic, interactiv și empatic, le oferă părinților metode eficiente prin care să aplaneze certurile dintre frați și să încurajeze cooperarea. Exemplele culese din viața de zi cu zi a multor familii obișnuite, examinate cu umor și înțelepciune, ne ajută să înțelegem cum ne putem ajuta la rândul nostru copiii să-și gestioneze emoțiile, cum să evităm comparațiile între frați și mai ales cum să-i călăuzim spre a-și rezolva singuri neînțelegerile și a-și construi o relație armonioasă pentru tot restul vieții.

Timp de aproape trei milenii, povestea Războiului Troian a stat la temelia imaginarului occidental și i-a inspirat deopotrivă pe eroi, pe cuceritori și pe artiști. Dar este oare adevărată? Istoricul și clasicistul Barry Strauss explorează mitul și realitatea din spatele Războiului Troian, de la relatările lui Homer din Iliada și Odiseea la descoperirea ruinelor Troiei antice în epoca modernă și până la cele mai recente săpături arheologice, care scot la iveală noi indicii despre povestea legendarei cetăți și despre acea lume de la începutul istoriei. Reconstituind bătăliile și dând un contur cât mai realist personajelor faimoase ale epopeii, cartea sa rescrie faptele din poemele lui Homer, fără să știrbească în vreun fel măreția mitului.

Euforia patriotică, mobilizarea, invazia română, întoarcerea frontului, înfrângerea Puterilor Centrale, disoluția Imperiului, pierderea Transilvaniei și schimbarea stăpânirii, Trianonul – cum au trăit maghiarii transilvăneni anii Primului Război Mondial?

Acolo unde vecinătatea Celuilalt face parte din cotidian, nu putem lupta cu resentimentele memoriei colective decât prin refuzul propagandei și prin deschiderea onestă, sinceră, empatică. Acest volum de mărturii este o premieră în spațiul românesc. El spune povestea Marelui Război cu vocea oamenilor care l-au trăit: simpli țărani, preoți de țară, militari, intelectuali, doamne din înalta societate, primari, miniltri, deputați. Din toate aceste glasuri, puse laolaltă cu măiestrie și cu deplină competență documentar-istorică, ajunge până la noi, vie, o lume despre care până acum n-am vrut să știm nimic.

Victoria moldovenilor de la Codrii Cosminului stă la loc de cinste în paginile manualelor de școală. Azi știm cu toții cum țăranii din oastea lui Ștefan cel Mare au tăiat copacii și i-au doborât asupra armatei de cavaleri în armuri grele a regelui Ioan Albert. Cum apoi locul a fost arat cu trufașii nobili poloni prinși în jug. Încă o victorie a marelui voievod asupra unui vecin mai mare și mai puternic!

„Originea limbajului a fascinat întotdeauna omenirea, în toate culturile. Cu toate astea, misterul acelei origini rămâne total, ceea ce nu ne împiedică să-l abordăm aici, în această carte care nu este altceva decât o inițiere ludică în știința lingvisticii și în care încercăm să curățăm această taină a originii limbajului uman și a clasificării limbilor de vegetația luxuriantă a miturilor populare și a ideilor preconcepute.  Aceasta este și o carte care te va învăța că, dacă așa ai procedat, ai făcut rău abandonând, la o vârstă încă fragedă, studiul limbii franceze (sau ruse, germane etc.) ori al alteia pentru care simțeai că ai fi avut o vocație, dar te-au descurajat profesorii rigizi, care la rândul lor fuseseră traumatizați de predecesorii lor tiranici și disprețuitori și care n-au făcut decât să-ți transmită convingerea că diversitatea nesfârșită și aparent inutilă a limbilor este o pedeapsă și un chin.  Vei mai afla aici și care e cea mai bună metodă pentru a învăța o limbă străină (sau mai multe, oricâte); de ce româna nu datorează nimic limbii ruse; sau care este cea mai satisfăcătoare clasificare a limbilor vorbite pe planetă, imaginabile sau posibile.“ — DAN ALEXE

Cea mai cuprinzătoare antologie de narațiuni populare antice de până acum, „Cartea poveștilor, legendelor și miturilor greco-romane” reunește aproape 400 de fragmente din texte ilustrând toate tipurile de teme, genuri și specii literare. O atenție specială este acordată formelor mai puțin convenționale, precum legendele – eroice, istorice, religioase, supranaturale și urbane –, novellele și poveștile milesiene, anecdotele, glumele, poveștile gogonate, fabulele, basmele, poveștile în lanț, poveștile cu clenci și aretalogia. Dincolo de miturile clasice cu zei și eroi, putem găsi în acest volum povestiri inspirate de existența cotidiană, cu protagoniști din toate straturile sociale – regi și atleți, filozofi și soldați, preoți și negustori, dramaturgi și războinici, prințese și curtezane, legiuitori și actori, taumaturgi și țărani –, care evoluează într-o lume populată de zei și spirite ale naturii (satiri, centauri, nimfe), fiinţe polimorfe (lamii, vârcolaci), fantome și strigoi. Aceste povești alcătuiesc ceea ce clasicistul și folcloristul William Hansen, editorul cărții, numește Cealaltă Mitologie, mai puțin cunoscută cititorilor de rând, ba chiar și specialiștilor.

„Cum a fost oare posibil ca limba și cultura unui mic grup etnic din Latium să devină limba și cultura unui imperiu universal, moștenirea acestuia fiind și astăzi vizibilă pe mai multe continente? Savantul Pierre Grimal, dublat și de un scriitor de mare talent, ne invită să călătorim alături de legiunile romane în luptele cu barbarii, să ne relaxăm în termele pline de viață, să privim înfiorați luptele de gladiatori, să ascultăm pledoariile și declamațiile din for, să admirăm arta romană și să ne cufundăm în minunata lume a literaturii latine. O carte care nu poate lipsi din biblioteca oricărui pasionat de istoria romană – și nici din a celor care vor să înțeleagă rădăcinile profunde ale civilizației europene moderne.

Opera lui Pierre Grimal, de o amploare și o armonie excepționale, a contribuit în mod decisiv la aprofundarea și dezvoltarea studiului Antichității latine în epoca modernă.“ — ALAIN MICHEL

„Imperiul Roman s-a prăbușit; armătura sa administrativă n-a rezistat sub presiunea gigantică a invaziilor, capacitatea sa de înnoire s-a uzat, provinciile sale s-au izolat sub forma unor numeroase regate, lumea s-a deschis spre tărâmuri până atunci necunoscute. Cu toate acestea, ideea Romei însăși a supraviețuit ca un mit tonifiant, cel al unei patrii umane cu o istorie care a demonstrat că o asemenea aspirație nu reflecta un vis imposibil de înfăptuit.“ — PIERRE GRIMAL

Pe copertă: Apollo și cele nouă Muze (detaliu), frescă, cca 64 d.Cr., Moregine triclinium a, Marea Palestră din Pompei. Foto: ArchaiOptix/Wikimedia Commons

București, un oraș care, cu o vastă experiență a mutilărilor de tot felul, a trăit încercând neobosit să iasă din agonie.

„Crescut în mijlocul câmpiei Bărăganului, vara potopit de arșiță și iarna bătut de crivăț, lovit pe neașteptate de cutremure dintre cele mai rele, înecat periodic de apele Dâmboviței, mistuit de incendii și, pe deasupra, atacat din toate părțile de cuceritori lacomi, Bucureștiul a fost o așezare greu de gospodărit, care a propășit încet, dând adesea înapoi ori înaintând ca melcul. Scurtele mărturii despre locurile prin care se plimbă povestea din aceste pagini dau seamă despre victorii și înfrângeri, despre frumuseți și urâciuni, despre lucruri bune și lucruri rele care au însemnat viața de sat mare, apoi de oraș, a târgului lui Bucur, ajuns pe jumătate milenar. Dacă cititorul le va privi ca pe un mic mozaic de istorie din care e de aflat câte ceva nou și poate că util despre acest loc păzit de un înger capricios, ele își vor împlini rostul.“ — GABRIELA TABACU

După „Bucuria de a nu fi perfectă”, cartea de memorii apărută în 2016, Riri Sylvia Manor debutează, iată, la peste 85 de ani, ca romancieră și, împletind cu mult har firele timpului, ficțiunii și confesiunii, scrie o poveste cuceritoare despre Goya, punând într-o lumină aparte, originală, viața și arta acestui pictor de geniu.

Fotografia de pe copertă: autoarea la 18 ani; din arhiva personală

Cuvânt înainte de Constantin Vică

Primul val al tehnologiilor informației a amplificat puterea de calcul și memoria, iar al doilea a redefinit relațiile umane și comunitățile. Astăzi, valul inteligenței artificiale încredințează algoritmilor decizii ce țin de bine și de rău, de viață și de moarte, de la armată și medicină la școli, trafic urban sau credite bancare. Creatori, dar și supuși ai algoritmilor, vom putea rămâne oare stăpâni ai propriei sorți? Sau vom deveni sclavi ai unei tehnologii tot mai greu de înțeles, chiar și pentru creatorii săi? Răzvan Rughiniș examinează noua societate digitală cu ochiul inginerului în calculatoare și cu lupa eticii aplicate, oferindu-ne un ghid care să ne ajute să navigăm prin noua societate digitală și, deopotrivă, să apărăm demnitatea umană în întâlnirea cu tehnologia.

„Într-o lume marcată profund de instaurarea unei noi stăpâniri a datelor și cârmuită de o nouă aristocrație a algoritmilor, într-o lume în care riscăm ca un nou tip de guvernanță să ne inducă sentimentul de rătăcire al propriilor noastre urme digitale prin meandrele Big Data, într-o lume în care dorințele noastre nu vor mai fi un mister, decât, poate, pentru noi înșine, cartea profesorului Răzvan Rughiniș reprezintă un adevărat tratat despre înțelepciunea spațiului digital.“ — Prof. univ. dr. ROMIȚĂ IUCU, președintele Consiliului de Orientare și Analiză Strategică al Universității din București

În urma succesului pe care l-au înregistrat cu „Ikigai”, o carte ce a cucerit cititorii din întreaga lume, Héctor García și Francesc Miralles s-au hotărât să scrie despre India, leagănul spiritualității orientale. Aici își au originea practici precum yoga sau mindfulness, concepte precum karma sau străvechi proceduri de vindecare – ayurveda. Vom afla astfel cum să lăsăm în urmă suferința și să avem o existență împlinită, care sunt cele mai bune tehnici pentru a ne elibera de stres, anxietate și frică, dar și pe ce căi putem să ne activăm întregul potențial creativ. Este un creuzet de comori pe care cei doi autori au căutat să le descopere și să le înțeleagă.

„Namaste se spune pe subcontinentul indian, dar și în alte locuri din sud-estul asiatic pentru a întâmpina pe cineva, pentru a-ți lua rămas-bun, pentru a mulțumi sau pentru a celebra timpul petrecut împreună. Nu întâmplător una dintre traducerile cel mai des întâlnite ale acestui termen este «sufletul meu salută sufletul tău»“...

Când salutăm pe cineva cu namaste, ne exprimăm venerația față de celălalt. Poate exista un cuvânt de întâmpinare mai frumos și mai cald?“

Cu o prefață de HÉCTOR GARCÍA, coautor al bestsellerului „Ikigai”

„Wabi sabi: Înțelepciunea imperfecțiunii” ne arată cum, devenind conștienți de imperfecțiunea și de nepermanența noastră și eliberându-ne totodată de povara unei societăți care ne vrea întotdeauna perfecți, putem descoperi cine suntem și ce vrem cu adevărat. Nobuo Suzuki ne învață câteva trucuri simple – cum să ții un jurnal wabi sabi, cum să scrii un haiku, cum să creezi artă în spiritul wabi sabi – pentru a ne face ordine în viață și în minte, astfel încât să ne putem bucura de o viață simplă.

„Gândirea occidentală, mai ales în zilele noastre, ne face să căutăm pretutindeni perfecțiunea, cu speranța că astfel vom dobândi succesul și fericirea. În „Wabi sabi: Înțelepciunea imperfecțiunii”, Nobuo Suzuki ne ajută să reflectăm profund la această idee care influențează negativ arta de a trăi bine. El m-a ajutat să înțeleg că perfecțiunea nici măcar nu există; este doar o iluzie, o creație a imaginației omului (și, probabil, a matematicii). Wabi sabi este însăși esența realității, pentru că perfecțiunea nu există.“ — HÉCTOR GARCÍA

De cele mai multe ori cunoașterea științifică se lărgește evoluând treptat, din aproape în aproape, dar există și momente de magie, când, fără ajutorul observațiilor sau al dovezilor experimentale, minți strălucite ajung să facă predicții care plonjează adânc în necunoscut, stârnind stupoarea comunității științifice. Așa s-a întâmplat când Le Verrier a dedus nu doar existența planetei Neptun, ci și locul ei pe firmament, când Maxwell sau Dirac au găsit celebrele lor ecuații, când Pauli a prezis existența neutrinului ori când Higgs a identificat mecanismul prin care particulele elementare capătă masă. Toate acestea au fost cu putință grație curajului inte­lectual al acelor magicieni care au crezut ferm în capacitatea matematicii de a descrie realitatea fizică.

Știind să creeze suspans ca un autor de romane polițiste, Marcus Chown spune în „Magicienii” povestea acestor descoperiri uimitoare urmărind în paralel peripețiile teoreticienilor care au făcut predicțiile și cele ale experimentatorilor care, uneori multe decenii mai târziu, le-au confirmat. Pe lângă faptul că e o lectură captivantă, cartea lui Chown prezintă într-o manieră clară și accesibilă noțiuni subtile de fizică fundamentală și marile probleme rămase încă nerezolvate.

Lui Lee Smolin, fără îndoială, nu-i lipsește nici curajul intelectual, nici creativitatea. Dacă mulți fizicieni (între care Carlo Rovelli) consideră că la nivel fundamental timpul nu există, că apare abia la scara experienței noastre, Smolin se situează pe poziția opusă. Pentru el, timpul e singurul lucru real, iar la această idee ajunge pornind de la cosmologie – în încercarea de a găsi legile fizicii care se aplică întregului univers, nu numai unei părți a lui bine delimitate. Smolin crede că legile fizicii evoluează în timp, urmând un tipar asemănător evoluției din biologie. În șirul raționamentelor sale, se încumetă să conteste valabilitatea teoriei relativității la scara întregului univers și, în privința mecanicii cuantice, să adopte o perspectivă care se abate de la interpretările standard. Ca o contrapondere însă la caracterul profund speculativ al ideilor lui, Smolin e permanent preocupat de posibilitatea ca ele să fie efectiv testate, iar problemele pe care le pune țin deopotrivă de fizică și de filozofie. „Timpul renăscut” este una dintre cele mai incitante cărți de știință apărute în ultimele decenii.

„Sunt cărți care ne par cunoscute de la prima lectură, căci au intrat, prin ceva din făptura sau istoria lor, în fondul nostru cultural comun. Așa sunt „Scrisorile morale către Lucilius”, despre care este vorba în volumul de față. Doar că, în cazul lor, sentimentul de familiaritate e înșelător, fiindcă nimic din ele nu este ceea ce pare: scrisorile și sfaturile morale ale lui Seneca nu sunt, de fapt, nici scrisori, nici sfaturi morale, iar personajele, fictive și reale deopotrivă, se ascund mereu în spatele unor măști. Am să vă arăt că Scrisorile sunt un adevărat teatru, cu regizor, actori, costume și decoruri. Pe scena lui se joacă spectacolul filozofiei. E un spectacol care își include și publicul, iar la capătul lui va cădea și cea din urmă mască: a noastră.“ — DANA JALOBEANU

Cum au apărut universul, materia, viața și mintea noastră? Ce destin vor avea toate acestea la scara timpului cosmic? Avem liber-arbitru? Care e raportul dintre conștiință și lumea neînsuflețită guvernată de legile fizicii? Și ce sens putem da existenței noastre?

Acestea sunt problemele pe care Brian Greene le abordează în „Până la sfârșitul timpului” pornind de la cunoștințe ferm ancorate, cum e principiul al doilea al termodinamicii, sau urmărind ipoteze plauzibile de la granițele științei actuale. Rezultatul e descrierea fascinantă și copleșitoare a unor evenimente care se pot produce la scări imense ale timpului și care pun în discuție esența condiției umane. Atât știința, cât și filozofia, credința sau artele sunt invocate de Brian Greene pentru a defini locul și rostul nostru în univers.

Ora cinci și șapte minute este ora la care a început războiul din Ucraina. Printr-o serie de proze de acută observație a realității, în care se întâlnesc tandrețea și absurdul, emoția și violența extremă, cartea surprinde spiritul războiului, al cruzimii și cinismului din spatele deciziilor care afectează viețile oamenilor obișnuiți, uneori distrugându-le pentru totdeauna. Cu prelungiri în istoria recentă sau mai îndepărtată a Republicii Moldova, „Ora cinci și șapte minute” e totodată un exercițiu eliberator și o cronică lucidă despre consecințele dintotdeauna ale războiului, camuflate sub forma restituirii existenței lui Alexandru, pasionat profesor de istorie, din copilăria sa de la Flutura până la moartea lui neașteptată.

„În prima dimineață de război, mi-a telefonat un prieten, speriat că Putin o să ne atace și pe noi. Îi tremura vocea și se bâlbâia la telefon. Nu știa ce să facă. Îmi spuse că toţi prietenii lui care aveau mașini au plecat deja spre vamă. Avea și el mașină, dar se temea că cei care fugeau cu mașinile vor fi lichidați primii. De asta, nici nu știa ce să facă. Dar nici să rămână nu voia. Amicul meu intrase în panică. Or rușii tocmai asta și urmăreau. Să bage frica în noi pentru a ne învinge mai uşor.

Plecăm? Te iau cu mine! mi-a zis. Nu, eu o să rămân. Și nu ți-e frică? Ba da, îmi este.

Opțiunea mea i se părea o nebunie. Cum să rămâi, când ai putea să fii ucis în orice clipă? Până spre seară, ajunsese la Budapesta, iar a doua zi era deja la Roma. Eu însă am rămas. Cât a călătorit pe drum, eu mi-am scris primele proze din carte. Scriindu-le, mi-am în­vins frica. De care el nu a putut să scape nici peste mări și țări. De asta îmi este atât de scumpă această carte: pentru că m-a ajutat să-mi înving frica.“

„Cand saruti mana unei doamne, te apleci deasupra mainii sau duci mana ei la buze? • Te intalnesti cu o doamna. Astepti sa-ti intinda mana sau o intinzi D-ta intai? • Esti in local impreuna cu sotia sau logodnica si o prietena a acesteia. Vine vanzatoarea de flori. Careia dintre ambele doamne ii cumperi flori sau careia i le oferi intai? • Cum scoti din gura samburii de masline, la masa? • Te-ai intalnit cu un prieten si sotia lui, pe strada, si continui o bucata de drum cu ei. De care parte vei merge? “ 

Cu fotografiile autorului

„Un celebru «autor de călătorii» din Antichitate, Platon, vizitează o peșteră ai cărei locuitori sunt legați în lanțuri, cu spatele la un foc. Aceștia nu pot vedea, deci, decât umbrele de pe perete, despre care își închipuie că sunt realitatea. Atunci când sunt eliberați, își dau seama de sărăcia și distorsiunea umbrelor pe care le luau drept realitate. Dincolo de sensurile filozofice ale alegoriei, fiecare dintre noi avem peștera și lanțurile noastre, fie că se numesc apartament, țară, rutină zilnică sau carantină. Ieșirea din ea e pe alocuri dureroasă, fiindcă avem, precum «turiștii» lui Platon, ochii plini de întuneric. E important însă să scăpăm de lanțuri, să ne dezlănțuim, și să ne uităm puțin în jur. A cunoaște lumea la întâmplare e neprețuit, fiindcă nu presupune căutarea unor confirmări. Și tocmai lipsa unui vis director ne face mai expuși la lucruri și, în cele din urmă, mai bogați.“ — IULIAN COMĂNESCU

Proiectul „Cetăți, castele și alte fortificații din România”, o monografie unică în istoriografia noastră, concepută în patru volume, își propune reconstituirea unei imagini de ansamblu a arhitecturii de apărare din această zonă geografică, din Neolitic până în secolul XX. Textul sintetizează istoria politică și militară a spațiului carpato-dunărean, prezentând contextul în care au fost ridicate structurile fortificate de-a lungul timpului. Fotografiile, desenele de arhivă sau imaginile aeriene pun într-o lumină nouă siturile și monumentele – mai mult sau mai puțin cunoscute publicului pasionat. Ilustrațiile originale sunt executate pe baza unei documentări minuțioase, cu măiestria care l-a impus pe Radu Oltean ca pe un reper de neocolit în domeniul reconstituirii vizuale a istoriei. Nu în ultimul rând, această serie reprezintă cel mai puternic argument pentru conservarea unui patrimoniu extrem de valoros, vitregit de vicisitudinile trecutului și, mai ales, ale prezentului.

„Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresionează prin intensitatea pe care o imprimă literei, o intensitate care consumă și îl consumă, într-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. Biografia mamei, autobiografia autorului, atât de strâns legate, alcătuiesc textul unei declarații de dragoste d’outre-tombe, punctând, în marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeți. Există aici o geografie personală, căreia forța evocării îi conferă relieful fragil, de filigran al memoriei și farmecul arcadic-paseist al unei imposibile întoarceri. Moldova, Focșaniul cu casa bunicilor prins într-o ramă teodoreaniană, Marea cu mișcătoarele-i cărări, o parte din Bucureștiul unei copilării și adolescențe insolitate sunt tot atâtea locuri în suflet, «madlene ale dorului», locuri de reîntoarcere și de pelerinaj unde chipul mamei dobândește strălucirea crepusculară a amintirii.

Acest «jurnal al despărțirii», cum îl numește autorul, este și un jurnal al regăsirii, dintr-o dorință de a reface toate drumurile cu mama, alături de ea, de a restitui sunetul unei vieți care s-a desfășurat în regimul discreției și modestiei, nu mai puțin cel al unui devotament tăcut. În cele din urmă, această carte reprezintă și un poem dedicat Mamei, nu atât printr-un lirism îndoliat și îndrăgostit deopotrivă, care traversează toate celulele firii, cât prin faptul că i se adresează cu adevărat ei, cu tot nespusul care vine după o despărțire. Ce rămâne când ți se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir răspunde indirect la această interogație destinală cu un singur cuvânt care se dilată în substanța emoționantă, vie, de o intensitate aproape insuportabilă uneori a textului: dorul.“ — ANGELO MITCHIEVICI

Autor laureat al Premiului Nobel

Cuvânt înainte de Christopher Nolan

Spre deosebire de cazul altor producții SF, s-a dorit de la bun început ca filmul Interstellar să aibă o bază științifică reală. Ca atare, alături de regizorul Christopher Nolan s-a aflat Kip Thorne, unul dintre marii fizicieni ai zilelor noastre, pentru a găsi explicații – uneori perfect riguroase, alteori ipotetice – ale elementelor fantastice din scenariu și pentru a modifica povestea așa încât să rămână în limitele plauzibilului.

Sarcina, deloc simplă, i-a oferit lui Kip Thorne prilejul să ia în considerare ipoteze îndrăznețe privind subiecte cum sunt găurile negre, găurile de vierme sau călătoria în timp. Știința din filmul Interstellar condensează, pe înțelesul publicului larg, rezultatele acestor cercetări. Pe de o parte, dezvăluie ce se află în spatele unor scene din film, pe de alta, reprezintă o introducere intuitivă, bogat argumentată vizual, în cosmologie și astrofizică. Este, în ultimă instanță, o superbă împletire între arta cinematografică și știință.

Fiecare clipă din viața noastră este unică, iar dacă o lăsăm să ne scape o pierdem pentru totdeauna – aceasta este filozofia ichigo-ichie, care ne învață că lucrurile sunt efemere, iar ceea ce trăim acum nu se va mai repeta în același fel. Deseori folosită în Japonia pentru a întâmpina pe cineva sau pentru a-ți lua rămas-bun, expresia ichigo-ichie își are originile în budismul zen. Héctor García și Francesc Miralles ne introduc în arta de a ne bucura de fiecare clipă îmbinând filozofia zen cu instrumentele din psihologia contemporană. Vom învăța astfel să apreciem frumusețea naturii trecătoare, să ne folosim simțurile ca să ne ancorăm în prezent, să fim atenți la magia coincidențelor, să folosim ichigo-ichie pentru a ne descoperi ikigai-ul, sau scopul vieții, căci numai astfel putem găsi ceea ce ne motivează și ce ne aduce fericirea.

În multe colţuri de rai se ascund sâmburii iadului. Un asemenea colţ este Saint-Cirq-Lapopie, o aşezare atârnată deasupra râului Lot şi onorată cândva de prezenţa unui mare poet. Numai că farmecul sub care cad turiştii de cum pun piciorul în acest loc începe să se fisureze când coaja aparenţelor crapă şi afişul pitoresc se vede străpuns de nelinişti, întrebări şi secrete de demult. Ce ascund unul sau altul dintre localnici? Ce întâmplări le-au marcat trecutul şi revin ca să le bântuie prezentul? Şi mai ales ce legătură este între vieţile lor prinse în vârtej şi Pont Valentré din Cahors, ridicat cu peste şapte sute de ani în urmă în oraşul străbătut cândva de muschetarii lui Dumas? Se spune, de altfel, că fiecare pod are blestemul lui. Pentru unii, enunţul e un clişeu sau un cârlig de marketing. Pentru alţii, de exemplu pentru o cercetătoare septuagenară, un prilej de analiză amănunţită. Să fie oare adevărat că Pont Valentré stă sub un blestem iscat din încălcarea pactului cu diavolul? Şi să fie cu putinţă ca un justiţiar din umbră să plivească buruienile umane din Saint-Cirq-Lapopie, manevrat de o confrerie cu un nume straniu?

Podul Diavolului este o aventură rural-urbană cu viraje, mistere şi surprize. În acelaşi timp, romanul lui Radu Paraschivescu îl plimbă pe cititor prin culorile şi aromele din Périgord, indiferent dacă e vorba de o peşteră preistorică, un restaurant Michelin, o cetate străveche sau conacul unui baron ciudat, care îşi ia paharele de acasă când trebuie să bea ceva în oraş.

Ilustrații de Andreea Dobreci

Povestea păpușii de lemn căreia îi crește nasul de fiecare dată când spune o minciună a cucerit inimile cititorilor din lumea întreagă. Copiii vor fi fermecați de aventurile prin care trece Pinocchio ca să ajungă un „băiat adevărat“: își vinde abecedarul în loc să meargă la școală, fuge din atelierul meșterului Geppetto, se lasă păcălit de Vulpe și Motan, ajunge la închisoare, se transformă în măgar, e înghițit de Rechinul Înspăimântător și multe altele.

Debordând de energie nestăpânită și populată de o mulțime de personaje memorabile, această poveste fantastică rămâne la fel de proaspătă și de captivantă și astăzi ca în clipa când a fost scrisă.

Ilustrații de Andreea Dobreci

De șapte ani, Fram, ursul polar, e fala circului Struțki. Nici tigrii bengalezi, nici elefanții, nici clovnii, acrobații, caii nu sunt așteptați în arenă cu atâta nerăbdare ca el. Ursul alb e întotdeauna vioi, prietenos cu copiii, cărora le împarte bomboane, dansează, merge pe bicicletă și face giumbușlucuri. Asta până într-o seară când iese la rampă și, cuprins de tristețe, refuză să mai facă vreo acrobație. E din pricina unui vis care, de la o vreme, îi tulbură somnul, un vis cu întinderi albe, nesfârșite, cu sloiuri plutitoare pe deasupra cărora unduiește aurora boreală, și cu un urs alb, mare, care îl cheamă stăruitor. Iar Fram răspunde chemării și pornește pe o corabie spre lumea aceea unde stăpânesc ghețurile.

Ilustrații de Barbara Brun

Iepurașul Danilo și surioara lui, Lily, s-au săturat să-și asculte părinții, care le impun o mulțime de reguli în loc să-i lase să facă ce vor. Nu e drept, ei vor să fie liberi! își spun cei doi. Dar putem fi oare liberi fără să ținem cont de cei din jur?

Pentru a-i ajuta să înțeleagă cât prețuiește libertatea și cât de importante sunt regulile într-o comunitate, înțeleapta bufniță Minerva le propune un experiment, o excursie pe Insula Libertății, unde toată lumea are voie să facă orice.

La mijloc de drum între literatură și filozofie, minunatele cărți din seria „Poveștile bufniței“ sunt grăunțe de înțelepciune atent distilate de Éric-Emmanuel Schmitt pentru a le explica celor mai tineri cititori concepte-cheie precum curajul, libertatea, respectul și pentru a-i ajuta să crească frumos.

„Când eram mai tânăr, tindeam să mă gândesc la viața mea spirituală ca la un fel de «ușă rotativă». Pe o parte era «păcatul de moarte», iar pe cealaltă erau căința și iertarea, sau «starea de har». Scopul meu principal era să mor de partea cea bună a ușii… Spre surprinderea mea, am aflat că nu așa descriu marii autori spirituali viața creștină. Ci, întocmai cum viața biologică a cuiva trece în mod obișnuit prin anumite stadii – copilărie, adolescență și maturitate –, tot astfel viața spirituală a unui om trece în mod normal prin stadii de creștere… Totodată, în Predica de pe Munte, Isus însuși descrie un singur «drum» sau «cale» pe care trebuie să umble toți ucenicii săi (Matei 7:14).“ — BRANT PITRE

„Am devenit magistrat în anul 1990, astfel că, profesional vorbind, sunt de o vârstă cu sistemul de justiție postdecembrist, în care m-am format și pe care l-am influențat într-o anumită măsură. În anii mei de procuror mi-ar fi plăcut să citesc o istorie a justiției din regimul comunist din perspectiva amintirilor și carierei unui magistrat, însă așa ceva nu s-a scris. Nu am lucrat, deci, ca magistrat înainte de 1989, însă am făcut-o din plin după 1990 și, vrând să las o imagine a justiției vremurilor mele, a apărut ideea acestei cărți.

Este o istorie subiectivă a justiției din România de după căderea comunismului pentru că redă, în special, momentele cărora le-am fost protagonist sau martor, însă și pentru că nu încerc să obiectivez post factum lucrurile trăite. Evenimentele sunt prezentate așa cum le-am perceput eu în acele momente, cu emoțiile, temerile și deciziile proprii, dar și prin prisma modului cum au fost ele consemnate de presa vremii.

Cartea poate fi văzută și ca o istorie a maturizării corpului magistraților, dar și a deformării acestuia, pe alocuri. Oamenii politici nu au cum să lipsească din poveste, iar unii dintre ei s-ar putea să apară chiar mai bine conturați decât am intenționat.“ — DANIEL MORAR

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sunt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.