Cărți

O incursiune plină de patos în lumea mediteraneeană dintre secolele al II-lea și al IV-lea, privită prin ochii celor Șapte Adormiți din Efes, treziți la viață în chip miraculos ca să fie martorii unor transformări tulbu­rătoare. Grație unei grile de interpretare vizionare, epoca Antichității Târzii capătă coerență și sens. Peter Brown ne explică formele de manifestare a sacrului în societatea epocii, cum a evoluat relația cu supranaturalul de la vrăjitori și visători la sfinți și pustnici și cum au influențat toate acestea schimbarea tiparelor sociale și au dus la crearea unei noi elite spirituale de „prieteni ai lui Dumnezeu“.

„Ideea unei «cărţi singure», a unei cărţi de poezie unice la care să scriu, întregind-o, toată viaţa, mi-a apărut încă de pe la sfârşitul anilor ’50 ai secolului trecut. Aspiram să depun o mărturie continuă despre trecerea mea (nicidecum să realizez o «carte absolută», ci un registru de întâmplări, întâlniri sau vise, un substrat vocal evadat dintr-un cor). Prima ipostază editorială am încercat-o în Carte singură (1982), articulată inițial într-o bază triadică din retopirea a două cărţi anterioare (Cartea nunţilor, 1968, şi Locul sâmburelui, 1973, plus încă o treime de texte inedite); mi-am întregit-o cu apariţiile ulterioare: Fluviul întâmplător (1985), apoi cu Lumina de seară (2000) și, în final, Atât (2012), încercând să realizez arhitectural un ansamblu unitar, nicidecum în sensul Cărții mallarméene. În Partea din toate, viziunea structurală mi s-a clarificat şi am ajuns la imaginea simplă şi extensibilă a unui retablu portabil, de uz personal, pentru timpul ce-mi va mai fi dat.“ — SORIN MĂRCULESCU

„Dumnezeu nu stă cu ochii pe tine, nu e arbitrul vieții tale. Nu pedepsește, nu răsplătește. Este doar reper și idee. Doar tu stai cu ochii pe Dumnezeu, ca să poți apoi, având măsura a ce se cade și a ce nu, să stai cu ochii pe tine. Nimic din ce faci bun nu e menit să te salte în ochii lui și să sfârșească răsplătitor cu un loc călduț în rai. Totul, în raportarea la el, se petrece pentru a te întoarce la tine. Dumnezeu nu te judecă, ci te ajută să te judeci prin ochii lui, ca și cum ar fi și s-ar uita la tine. Dumnezeu e «banca din cer» în care ne-am depus tot capitalul moral.

„Arta războiului este o operă interesantă chiar și pentru cititorul care nu e un specialist savant în Renaștere sau, mai exact, în războaiele din modernitatea timpurie. Interesul care-l incită pe gânditorul ce transpune orice manifestare colectivă a vieţii umane la o dimensiune complet laică a acţiunii politice rezidă în privirea acută a celui care cercetează pasiunile profunde ale indivizilor și modalităţile în care ele devin factori ce produc energia colectivă, construct de mecanisme identitare și de valori împărtășite. Tratatul machiavellian propune un manual tehnic, înveșmântat însă într-un dialog umanist elegant, încredinţat unei limbi fără constrângeri, caracterizată de un lexic ales și de structuri sintactice armonioase, prezentând un model «înalt» de cultură literară, încredinţată unei limbi florentine vioaie, dar elegante, care se dorește un model de inspiraţie naţională.“ — CARLO VAROTTI

„A citi Principele înseamnă a face un exerciţiu important de pătrundere critică. Lectura lui este un excelent teren de antrenament al gândirii, unde privirea asupra realităţii devine o explorare care ne învaţă să dăm la o parte elementele accesorii și marginale pentru a pătrunde în adânc, acolo unde operează factorii esenţiali (pe care i-am putea numi antropologici) ai acţiunilor indivizilor, în societate și în istorie. În acest sens, fiecare pagină a Principelui este o solicitare adresată cititorului de astăzi (deși el trăiește într-o lume mult diferită) de a-și pune întrebări cu privire la dinamica faptelor omenești, la fenomenologia puterii, la mecanismele prin care liderul își întărește puterea și își construiește imaginea publică. Iată de ce Principele continuă să fie pretutindeni în lume, îndeosebi în instituţiile care formează manageri și lideri politici, un clasic: pentru că, dincolo de reţete specifice, el sugerează principii care permit înţelegerea și controlarea complexului joc al raporturilor de forţă în care noi toţi suntem, fie că știm și vrem sau nu, mereu implicaţi.“ — CARLO VAROTTI

Cu ilustrațiile autoarei Vulpe și Iepure sunt cei mai buni prieteni și locuiesc hăt, departe, într-o căsuță luminoasă, dincolo de mușuroaiele de cârtițe. Când nu pot adormi, inventează cele mai frumoase și mai amuzante povești, în care, ca doi eroi neînfricați, au parte de peripeții fără număr: încearcă să doarmă cu capul în jos ca liliecii, prind pește în marsupiul unui cangur sau fug de sub nasul Bunicii-Lup cea veșnic înarmată cu o umbrelă amenințătoare. Simpatice, înduioșătoare și istețe, poveștile de noapte bună îi învață pe cei mici cât de mult prețuiește prietenia adevărată și de câte aventuri putem avea parte dacă ne dăm frâu liber imaginației.

Jurnalul Annei Frank a fost publicat pentru prima oară acum şapte decenii, iar lumea a descoperit ororile nazismului prin ochii unei fete de 13 ani care, în ascunzătoarea unde s-a adăpostit împreună cu familia, în 1942, şi-a notat cu candoare tot ceea ce trăia şi simţea. Astăzi, însemnările zilnice ale Annei sunt transformate într-un roman grafic bazat pe ediția definitivă a jurnalului, oferindu-le tinerilor cititori o perspectivă neobișnuită și interesantă asupra istoriei, în care vocea adolescentei este însoţită de imagini puternice, vii şi lămuritoare.

„Cu referire la o configurație pe care o socotesc exemplară pentru ceea ce numesc filozofia cercetătorului, și anume înțelegerea fizicii cuantelor elaborată cu precădere de Niels Bohr și Werner Heisenberg, numită și interpretarea de la Copenhaga, voi urmări câteva obiective strâns legate între ele. Unul dintre ele este de a arăta că ceea ce distinge fizica cuantelor ca atare de înțelegerea fizicii cuantelor este ceea ce desparte o realizare majoră a cercetării de reflecții asupra semnificației acesteia. Distincția este aceea dintre o contribuție științifică și una de natură filozofică. Un alt obiectiv pe care l‑am urmărit este de a arăta că filozofia cercetătorului și filozofia convențională a științei reprezintă două niveluri distincte ale discuției filozofice. Între filozofia generală a științei și interpretarea de la Copenhaga a fizicii cuantelor au existat, desigur, anumite interferențe. Fizicienii teoreticieni care au fost activi în elaborarea și apărarea acestei inter­pretări au avut anumite lecturi filozofice și, desigur, contacte cu filozofi ai științei. Voi susține însă că influența orientărilor din filozofia generală a științei asupra interpretării de la Copenhaga a fost mult mai slabă decât au presupus mulți autori care au discutat această temă.“ — MIRCEA FLONTA

Într-un roman-document, care surprinde în acorduri fine viața unuia dintre cei mai importanți poeți români, Adrian Jicu recreează totodată o epocă de semnificative transformări istorice și mentalitare. Cu o informație bogată, pornind de la surse edite și inedite, cu verosimile dezvăluiri ale unui univers privat, așa cum trebuie să fi fost el, și incursiuni imaginare în existența zbuciumată a lui G. Bacovia, romanul de față e mai mult decât o reconstituire a vieții acestuia, e o restituire necesară.

Cu ilustraţiile lui John Tenniel . Într-o după-amiază însorită de iulie, în anul 1862, un profesor de la Oxford, pe numele lui Charles Lutwidge Dodgson, porneşte într-o plimbare cu barca pe râul Tamisa, împreună cu cele trei fetiţe ale prietenilor săi, dintre care una se numeşte Alice. Ca să-şi distreze micuţele însoţitoare, cel ce mai târziu avea să semneze cu pseudonimul Lewis Carroll plăsmuieşte pe loc aventurile unei fetiţe care porneşte pe urmele unui personaj neobişnuit: un iepuraş alb cu ceas în buzunarul vestei. Astfel s-a nascut povestea lui Alice în Ţara Minunilor, în care creaturi stranii precum Iepurele de Martie, Pisica-Cheshire, Regina de Cupă sau Falsa Broască Ţestoasă sfideaza legile firii şi ale limbajului cu o dezinvoltură pe care numai copiii o pot înţelege pe deplin. Dincolo de încercările exegeţilor de a descifra jocurile de limbaj şi aluziile presărate în text, Alice rămâne şi astăzi ceea ce a fost pentru atâtea şi atâtea generaţii: o „carte a cărţilor“ pentru copii, în care imaginaţia şi umorul îşi găsesc expresia desăvârşită.

„Rusia este o țară fără granițe naturale, nu are un singur neam sau popor, nici o adevărată identitate centrală. Dimensiunile sale sunt uluitoare – se întinde pe 11 fusuri orare, de la regiunea europeană Kaliningrad până la Strâmtoarea Bering, aflată la doar 82 de kilometri de Alaska. Dacă ne mai gândim și că multe dintre regiunile sale sunt greu accesibile, iar populația este izolată, toate acestea ne ajută să explicăm de ce menținerea controlului central a fost o adevărată provocare și de ce pierderea acestui control asupra țării i-a obsedat pe conducătorii ei. Am întâlnit odată un ofițer KGB (în rezervă) care mi-a spus așa: «Am crezut întotdeauna că e vorba despre totul sau nimic: fie ținem țara cu pumn de fier, fie se va destrăma». Presupun că predecesorii lui, de la ofițerii țariști la primii cneji medievali, aveau cam aceleași îngrijorări – iar demnitarii lui Putin, cu toate progresele comunicațiilor moderne, le au cu siguranță în ziua de azi.“ — MARK GALEOTTI

Un minunat roman al dragostei paterne care transcende timpul, rațiunea și cpndiția de muritor. Pentru Jan Andersson, tatăl abandonat de copila pe care o divinizează, refugiul în nebunie e singura soluție suportabilă. Plecată în lume ca să adune banii pentru părinții pe cale să-și piardă coliba, Klara Gulla se rătăcește în vârtejul vieții de la oraș. A devenit împărăteasa Portugaliei și cârmuiește un popor fericit, își spune Jan. Cine altcineva ar putea fi el, așadar, dacă nu împăratul Portugaliei? Selma Lagerlöf reconstruiește în acest roman atmosfera asprelor ținuturi nordice, în care oameni simpli și onești își trăiesc tăcuți dramele. O poveste plină de învățăminte pentru copii și părinți.

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara.“ — LUCIAN BOIA

Ilustrații de Catherine Berindei Povestea prieteniei dintre un băiat și câinele său, o poveste pentru copii și pentru oamenii mari care n-au uitat să iubească, fie doar și un câine. Când intră în familia băiatului de zece ani, Tomi e un căţel cu labe groase şi cu aspect de pui de lup. Apoi Tomi creşte şi devine un „lup“ în toată firea, inteligent foc şi, culmea!, plin de umor. O prietenie cum nu s-a mai văzut ia naştere între cei doi. Băieţelul, care e stăpânul lui, află că alături de un câine viaţa poate deveni cea mai frumoasă poveste. Tomi îl însoţeşte în excursiile cu bicicleta, mănâncă nuci şi struguri cot la cot cu stăpânul său, se scaldă cu el în iazuri, îl ajută să facă focul în luminişurile pădurii, îi ţine de cald băiatului când noaptea îi prinde pe câmp şi când rămân să se culce sub un şopron pe câte o grămadă de foi de porumb. O formidabilă complicitate îi uneşte pe băiat şi pe câinele său. Ajuns adolescent, băiatul este într-o zi arestat şi dus în lagărul de la Canal. Când se întoarce, află că Tomi dispăruse la scurtă vreme după arestarea lui. Plecase oare să moară în vreunul din locurile îndrăgite ale vagabondajelor comune? Fusese omorât?

Ilustrații de Gustave Doré „Eroul povestirilor care urmează a trăit cu adevărat. S-a născut în orăşelul Bodenwerder, din Saxonia de jos, la 11 mai 1720 şi a murit în Hanovra, 22 februarie 1797. Se numea Karl-Friederich Hyeronimus von Münchhausen, era baron [...] era pasionat de vânătoare şi-i plăceau, pesemne, călătoriile. [...] Dacă, printre amicii săi, Münchhausen se va fi dovedit cel mai inspirat, cel mai înzestrat cu imaginaţie şi, totodată, cu darul povestirii, atunci nu este de mirare că s-au găsit condeie care să le pună pe hârtie, mai luând, poate, şi de la alţii..." — BARBU CIOCULESCU

„Ne-am obişnuit să spunem că Eminescu este un geniu. Cu aceasta nu spunem nimic chibzuit şi spunem în schimb două lucruri proaste: că Eminescu este, în fond, dincolo de orice explicaţie; că noi, oamenii de rând, suntem în definitiv dincolo de orice răspundere. Înainte însă de a socoti un creator geniu, este bine să vezi ce anume a făcut el spre a fi unul sau ca să-şi slujească geniul. Şi, înainte de a te scuza că tu nu eşti un geniu – sau alteori de a da vina pe împrejurări că n-au favorizat genialitatea ta ascunsă –, este bine să vezi care-ţi sunt răspunderile, în spiritualitatea şi chiar în animalitatea omului de cultură din tine. În amândouă privinţele, caietele lui Eminescu sunt o binecuvântare. Cu un câştig în plus: acela de a demitiza pe Eminescu.“ — CONSTANTIN NOICA

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.

Cu ilustrații de Gustave Doré

În manualele noastre de istorie, Eteria și Revoluția Greacă începută în Principate apar doar ca o simplă paranteză la mișcarea lui Tudor Vladimirescu. Iar aceasta din urmă, la rândul ei, este tratată mai degrabă prolix și confuz, deși, în mod paradoxal, figura celui care s-a visat domn al Țării Românești stă la loc de cinste în panteonul istoric național. Evenimentele anului 1821 sunt, astfel, unul dintre episoadele prea puțin cunoscute.

Eneida e considerată și astăzi cea mai reprezentativă operă a latinităţii, întrucât reprezintă sinteza unei întregi lumi de legende... În ea se topesc nu numai epopeea homerică, tragedia attică și poezia alexandrină, ci și literatura latină anterioară…

Ilustrații de Radu Oltean Aţi aflat deja de la şcoală despre Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (adică al Munteniei), care a domnit între 1386 şi 1418, ducând lupte grele cu turcii. Apoi, probabil aţi citit sau poate chiar aţi învăţat pe dinafară, din Scrisoarea III a lui Eminescu, superba evocare a bătăliei de la Rovine: înainte de înfruntare, sultanul îl sfidează pe Mircea cu aceste cuvinte: „Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?“ Iată că şi genialul Eminescu s-a înşelat asupra înţelesului epitetului „cel Bătrân", căci pe vremea lui, la noi, cercetările istorice erau abia la început! În realitate, la Rovine, Mircea era foarte tânăr. „Cel Bătrân“ i s-a zis în veacurile următoare, când au ajuns în scaunul Ţării Româneşti şi alţi domnitori purtând (sau luând la înscăunare) acest nume. Atunci când se pomenea de primul voevod Mircea, de marele Mircea, i se spunea „cel Bătrân“, adică „cel Vechi“, cel din vechime. Asta înseamnă „cel Bătrân“. Să ştiţi, de asemenea, că datorită înfăptuirilor şi a nobleţei caracterului său i s-a mai zis şi „cel Mare": Mircea cel Mare. Veţi judeca şi voi, din povestirea care urmează, dacă e vrednic să i se spună astfel.

„Dragii mei, începem azi o poveste minunată! Când zic minunată, vreau să spun că seamănă cu minunile de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură: nu înţelege uşor mintea noastră cum de s-a întâmplat aşa ceva. Şi acea poveste e Cum s-a născut poporul român. Ce neamuri au fost din vechime pe acest pământ care e astăzi al nostru, ce fel de oameni erau, cu ce se îndeletniceau. Cum au venit alte popoare, pe rând, cum s-au războit sau cum s-au amestecat unii cu alţii şi cum, în cele din urmă, după vreo mie de ani de mari mişcări şi mari frământări, a ieşit un popor întreg de sute de mii, apoi de milioane de oameni vorbind toţi aceeaşi limbă şi având aceleaşi datini şi obiceiuri. O mie de ani! Vă sperie cifra, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă: bunicul vostru s-a născut, poate, acum aproape o sută de ani. În orice caz, într-o sută de ani încap trei generaţii: bunicul, tatăl şi fiul, care, în general, apucă să se cunoască. Imaginaţi-vă deci de zece ori aceste trei generaţii ale unei familii şi iată-ne la strămoşii noştri din anul 1000! Vedeţi că o mie de ani nu-i aşa mult?“

Acul de aur și ochii Glorianei este un roman de aventuri şi un posibil argument în sprijinul ideii că istoria constă într-o suită de versiuni. Suntem la sfârşitul secolului XVI, când lumea îşi păstrează relieful moştenit din alte vremuri: înşelătorii şi alianţe, cuceriri şi conspiraţii, excese şi duşmănii. Răzbunarea e monedă forte, iar trădarea, un tic fără frontiere. Pe scaunul papal de la Quirinale stă Clement VIII, în timp ce tronul Angliei e ocupat de Elisabeta I. Departe de ei, într-un sat ascuns în pădurile Umbriei, fraţii Durante şi Cesare Scacchi nu bănuiesc ce le rezervă destinul. Dacă Fulvia, ghicitoarea din ţinut, le-ar spune că vor ajunge oculişti reputaţi, i-ar râde în nas sau ar crede-o nebună. Şi totuşi, chiar asta se întâmplă. Destinul e atât de pus pe şotii, încât Durante Scacchi, fratele cel mare, devine medicul personal al papei. În ce-l priveşte pe Cesare, fratele cel mic, el e escortat la Londra, unde trebuie s-o opereze de cataractă pe Gloriana, aşa cum îi spun supuşii reginei Elisabeta. Din Val Castoriana la Roma şi de acolo la Londra, cu o incursiune prin Normandia, fraţii Scacchi scriu o cronică plină de neprevăzut, în care sublimul şi oroarea trăiesc împreună.

Însă Acul de aur și ochii Glorianei nu e doar o poveste despre ciumă şi pedeapsă, în care trebuie să-i dăm lui Cesare ce e al lui Cesare. Romanul lui Radu Paraschivescu, în care se insinuează Richard Burbage sau umbrele lui Ann de Boleyn, William Shakespeare şi Caravaggio, e poate în primul rând un omagiu adus ochiului, vederii şi culorilor.

Acul de aur și ochii Glorianei trebuia să deschidă o carte de povestiri. Numai că – am aflat și eu – socoteala din minte nu se potrivește cu cea din timpul scrisului. Și al cercetării – căci, da, a fost nevoie să consult diverse surse și documente privind istoria de altădată a Umbriei și a Angliei elisabetane. Pe măsură ce ramificam trama și descopeream întâmplări și amănunte care meritau luate în calcul, îmi dădeam seama că rama unei povestiri ar fi prea îngustă pentru aventura lui Cesare Scacchi și a celor din jurul lui, fie ei umbrieni, romani, francezi sau englezi. Fie ei măcelari, diplomaþi, mesageri, amante, interpreþi, medici, curteni, papi sau regine. Era nevoie de mai mult. Era nevoie de un roman. Cu atât mai mult cu cât mi se făcuse dor de scris un roman, mai cu seamă că de la ultimul se împlinesc mâine-poimâine nouă ani.

Pe copertă: George Peter Alexander Healy, Elizabeth I Rainbow Portrait, după un portret atribuit lui Marcus Geeraerts the Younger (detaliu)

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ — ANDREI PLEȘU

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

„Un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc. înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru.“ (Mircea ELIADE)

„Îndată ce observăm cele mai umile religii, ne apare o «filozofie de dinaintea filozofiilor» rezultată dintr-un efort de explicare şi unificare, dintr-un efort spre teorie, în toate sensurile acestui cuvânt: cartea lui Mircea Eliade ne face sã simţim coerenţa şi nobleţea acestei filozofii şi, de asemenea, uniformitatea ei de la un continent la altul...“ (Georges DUMÉZIL)

„Am scris aceste divagații în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune și orgoliu.Din tot ce am publicat în românește și franțuzește, acest text este poate cel mai pasionat și în același timp îmi este cel mai străin.“ — CIORAN, 1990

„Trebuie să învăţăm să gândim împotriva îndoielilor şi certitudinilor noastre, împotriva umorilor atotştiutoare, trebuie, mai ales, făurindu-ne o altă moarte, o moarte incompatibilă cu hoitul, să acceptăm ceea ce nu poate fi dovedit, ideea că ceva există...

Nimicul era desigur mai comod.

Ce greu e să te mistui în Fiinţă!“ — CIORAN

Ilustrații de Ana Alfianu

De o frumuseţe aparte, această primă adaptare românească pentru copii a celor 1001 de nopţi a văzut lumina tiparului la mijlocul secolului trecut şi a aprins imaginaţia a generaţii de tineri cititori.

Poveștile depănate de iscusita Șeherazada de-a lungul a o mie și una de nopţi spre desfătarea soţului său, preaputernicul Riar Șah, sunt pesemne cele mai cunoscute din toată literatura lumii. De la peripeţiile lui Aladin, stăpânul lămpii fermecate, la epopeea lui Sindbad marinarul și de la năzdrăvăniile lui Ali Baba și ale celor patruzeci de hoţi la isprăvile lui Harun al-Rașid, califul-califilor, basmele arabe zugrăvesc lumi fără seamăn, neîntrecute în frumuseţe și farmec.