Cărți

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.

Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.

Povestea strămoșilor noștri este un pelerinaj ce pornește de la omul modern și are ca destinație primele forme de viață de pe această planetă. Pe parcursul călătoriei, Dawkins și Wong deapănă povești în miezul cărora se află cei mai importanți strămoși care au făcut posibilă apariția noastră. Astfel, vom întâlni creaturi foarte diverse, al căror stil de viață este mai mult decât surprinzător și ale căror tehnici de supraviețuire sunt pur și simplu uimitoare. Folosind cele mai recente descoperiri din domeniul biologiei moleculare, Povestea strămoșilor noștri ne arată cât de remarcabili suntem ca specie, cât de complexă este istoria evoluției noastre și cât de strâns suntem înrudiți cu restul lumii vii.

„O expunere clară și completă a evoluției vieții de pe planeta noastră... O carte scrisă splendid.“ — Washington Post Book World

„O carte ambițioasă și importantă, plină de idei fascinante.“ — New York Times

„Povestea strămoșilor noștri realizează aproape imposibilul: face biologia să fie din nou interesantă.“ — Lancet

„Pelerinajul este o imagine potrivită a călătoriei noastre în trecut. Această carte este modelată sub forma unui pelerinaj epic din prezent spre trecut. Toate drumurile duc la originea vieții. Dar, pentru că suntem oameni, vom merge pe urmele strămoșilor noștri. Va fi un pelerinaj uman dedicat descoperirii strămoșilor umani. Pe drum, va trebui să-i salutăm pe ceilalți pelerini, care ni se vor alătura într-o ordine strictă și se vor îndrepta spre strămoșul avut în comun cu noi.“ — RICHARD DAWKINS, YAN WONG

Ediție de Henry Hardy și Aileen Kelly, cu o introducere de Aileen Kelly

Ediția a doua, revizuită de Henry Hardy, cu un glosar de Jason Ferrell

Cele zece eseuri din Gânditorii ruși sunt o investigație lucidă și pătrunzătoare asupra istoriei și gândirii ruse. Meditând la impactul pe care ideile și lucrările celor mai de seamă scriitori și filozofi ai Rusiei l-au avut nu doar asupra culturii acestei țări, ci și asupra culturii universale, Isaiah Berlin analizează deopotrivă contextul social și politic din care s-au ivit mari minți ale secolului al XIX-lea, precum Herzen, Bakunin, Turgheniev, Bielinski ori Tolstoi. Fenomenul intelighenției ruse, arată Berlin, a contribuit decisiv la marile schimbări sociale ale lumii, cu reverberații până-n ziua de azi.

„Cea mai strălucită și mai fascinantă minte a vremurilor noastre.“ — ARTHUR SCHLESINGER JR.

„Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filozofice, istorice și politice îmi par revelatoare și instructive… Puțini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viața – viața individului în societate, viața societăților în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienței cotidiene. În numeroasele sale eseuri despre teme, scriitori și gânditori ruși (între acestea cele dedicate lui Tolstoi, Turgheniev ori admiratului său model, liberalul Aleksandr Herzen), Berlin dă dovadă de dezinvoltură și de cunoaștere profundă.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate… Un spirit extraordinar, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală. Unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai timpurilor noastre.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

Cu fotografiile autoarei

„Foarte puțini autori au reușit să creeze un gen nou într-o cultură. Cu trei cărți de călătorii, izvorâte din același proiect și alcătuind deja o operă.

Cum poate fi definit în câteva cuvinte proiectul Sabinei Fati? Călătoria ca jurnalistă – neapărat de una singură – în lumi nebătute de alții. Călătorii cu risc, cât mai departe spre Est, acolo unde lumea nu se duce niciodată în vacanță și unde mentalitățile «lor» sunt în răspăr cu ale «noastre». Și unde geografia, istoria și politica s-au împletit în așa fel încât au pus pe lume chipuri nebănuite ale umanului.

Cu ce anume se pleacă în astfel de călătorii? Niciodată cu mai mult decât un rucsac, cântărind cam cât jumătate din greutatea celei care-l cară. Totdeauna cu multă nebunie, cu patima de a împărtăși, cu foarte multe cărți citite, cu priceperea de a împleti reportajul cu analiza și evocarea cu scrisul de mare clasă, cu teribile incursiuni în trecut, cu aventuri de tot soiul, mai cu seamă la granițe! Iar, la întoarcere, pe Sabina Fati o întâmpinăm uimiți și bucuroși că, după ce a traversat Kurdistanul, Irakul (federal!), Anatolia și Armenia, a reușit, și de data asta, să revină acasă.“ — GABRIEL LIICEANU

„În anul 2021, în mijlocul verii, am pornit pe drumul făcut de cei zece mii de mercenari greci în 401 î.Hr. și descris de Xenofon în Anabasis, pentru a înțelege mai bine cauzele conflictelor de lângă noi, cât de utile au fost intervențiile Vestului în Est și până unde își poate extinde Europa frontierele.

Războaiele prin care a trecut Xenofon cu 24 de secole în urmă par să fi avut aceleași mize cu cele din secolul XXI, crizele politice și economice descrise în cărțile lui par să aibă aceleași rădăcini ca și cele din zilele noastre, pericolele, fricile și năzuințele oamenilor de azi sunt la fel ca acelea ale contemporanilor istoricului războinic de acum două milenii și jumătate.

În toată această regiune, tragediile nu se termină niciodată, lupta pentru putere pare perpetuă, pentru fiecare bucată de pământ s-a vărsat sânge, totul a fost disputat la infinit. Când armele tac, liniștea devine la fel de dureroasă sub pulpanele autocraților…“ — SABINA FATI

Pe copertă: autoarea la Babilon, în 2021(fotografie din arhiva personală)

Având la bază o documentare întinsă pe zece ani, inclusiv în arhive din ţară şi din străinătate sau în presa vremii, cartea istoricului vienez Oliver Jens Schmitt este prima biografie fundamentată ştiinţific a conducătorului mişcării legionare. Cu acest volum, Schmitt umple un gol important în istoriografia românească. Dar o face într-un fel care nu îl pierde nici o clipă din vedere pe cititorul nespecializat: istoria autoproclamatului mântuitor al neamului românesc se desfăşoară în faţa ochilor noştri cu o fluenţă şi naturaleţe ce integrează parcă fără efort minuţioasa cercetare a istoricului. Ascensiunea şi căderea lui Corneliu Zelea Codreanu devin pe deplin inteligibile abia pe fondul unui climat social-politic tumultuos, în care intrigile elitei politice bucureştene se conjugă, la celălalt capăt al spectrului, cu fenomene de masă precum cel declanşat de „minunea“ de la Maglavit.

„Rolul lui Codreanu în istoria României nu a fost niciodată evaluat cu luciditate, nici în context cultural, nici istoriografic. Biografia lui Oliver Jens Schmitt este un pas important în această direcție, dar doar în măsura în care… va declanșa o dezbatere onestă, lipsită de patos naționalist.“ (Irina Nastasă-Matei)

„Oliver Jens Schmitt așază evoluția acestui personaj complex în contextul mai larg al istoriei României între primul și al doilea război mondial, într-o analiză penetrantă și comprehensivă. Profesorul Schmitt îl redescoperă pe Zelea Codreanu nu doar în contextul istoriei interbelice românești, ci și în cel al evoluțiilor europene.” (Emil Hurezeanu)

„Bucureștiul este plin de sculpturi, instalații și compoziții de o rară calitate artistică, dar nici una dintre miile de lucrări de artă contemporană accidentală nu este semnată de vreun reprezentant de seamă al artei plastice contemporane. Și nu sunt plănuite, nu au trecut prin comisii, nu au fost jurizate sau bugetate. Sunt accidente artistice cu un unic autor comun – bucureștenii. În ele se reflectă starea unui oraș cârpit cu multe straturi de asfalt, un oraș unde nici o bordură sau țeavă nu sunt la fel, unde se trag marcaje pietonale verticale peste cele orizontale, tuburi pentru instalația electrică ies alandala din asfalt, și lucrările nu se termină niciodată.

Am făcut prima fotografie pe 18 aprilie 2014 și ultima pe 1 decembrie 2021.“

După mai bine de-un secol de la fondarea primului laborator de psihologie experimentală, știința psihologiei a făcut descoperiri extraordinare, ce au îmbunătățit viața a milioane de oameni: forme de terapie bazate pe dovezi clinice ale eficienței, legături incontestabile între minte și trup, cauze ale unor patologii care l-au scos pe bolnavul psihic din sfera misterului și a discriminării, permițându-i accesul la tratament medical, integrare în societate și acceptare.

De ce, atunci, continuă să dăinuie în România reticența față de serviciile de sănătate mintală? De ce se teme suferindul psihic să apeleze la ajutorul psihiatrului, al psihologului și al psihoterapeutului chiar și atunci când durerea este mult prea mare ca să fie gestionată pe cont propriu? De ce este atât de depășit sistemul public de sănătate mintală și de ce unii specialiști cad pradă prejudecăților sau resemnării?

Reunind perspective diferite, experiențe complexe de formare, apoi practica de cabinet, spital, clinică, sală de curs etc., șase specialiști români în domeniile psihologiei și psihiatriei propun șase abordări pentru transformarea sănătății mintale într-o prioritate și la noi, aducându-ne, prin dragostea de om și de meserie pe care o exprimă fiecare autor, alinare și speranță.

„Deznădejdea de a fi creator într-un spațiu cultural în care ideile, oricât de originale sau viguroase pentru cunoaștere ar fi, rămân fără ecou ne pune în fața unei alternative stranii: fie teza cărții va fi confirmată, și ea nu va fi urmată de o dezbatere de substanță, sfârșind prin a fi ignorată; fie cartea se va bucura de succes și ideile ei vor fi intens discutate și popularizate, dar infirmate în  același timp.

Din păcate, cartea lui Horia-Roman Patapievici, esențială pentru cunoașterea blocajelor din cultura română, confirmă prin propriul ei destin maladia pe care o descrie.“ — GABRIEL LIICEANU

„Într-o lume în care aproape toți vociferează, tot mai puțini se pot smulge din orbire ideologică și prea puțini mai știu să asculte și altceva decât sunetul propriei voci; într-o lume în care mai toți refuză să practice ori să recunoască buna-credință și în care nimeni nu se mai arată dispus să cedeze la argument, sper ca prezenta carte, prin onestitatea îngrijorărilor și prin naivitatea optimismului, să poată aduce un moment de calm al discuției și de seninătate a valorilor.

Prima ediție a acestei cărți a apărut în 2007 cu titlul Despre idei & blocaje. La cererea editurii — și pentru a consemna faptul că nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește piața ideilor din România —, m-am gândit să reeditez volumul cu un titlu care exprimă în aceeași formulă și judecata asupra dramei culturii noastre, și remediul absent: De ce nu avem o piață a ideilor.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația de pe copertă: Marcantonio Raimondi, Apollo pe Muntele Parnas înconjurat de muze și poeți faimoși, cca 1517–1520, gravură

„Kim Ghattas povestește ultimii 40 de ani de istorie ai Orientului Mijlociu folosind suspansul, documentele, observația directă, investigația jurnalistică. E mai mult decât o Șeherezadă modernă bine documentată, e o scriitoare plină de farmec, o jurnalistă care a strâns ani de zile informații de tot felul despre o lume care se scufundă și se repliază periodic, de fiecare dată într-o mare de sânge. Dincolo de violențe, autoarea ne pune față în față cu personaje bine construite, care au zguduit din umbră, de pe eșafod sau de pe scenă nu doar Orientul Mijlociu, ci și Occidentul.“ — SABINA FATI, autoarea bestsellerului Singură pe Drumul Mătăsii

„Kim Ghattas zugrăvește portretele tulburătoare ale zeloților ucigași, alături de cele ale reformiștilor care au propovăduit moderația până când au fost exilați sau asasinați. O felie de istorie contemporană, extraordinar de bine documentată și scrisă cu rafinament.“ — The Wall Street Journal

„Kim Ghattas ne înfățișează ultimele patru decenii de istorie a Orientului Mijlociu ca pe un fel de Epocă Întunecată a islamului, o lume obscură, învăluită într-o cortină de violență, misoginism și extremism religios. Dorind să înțeleagă cum a fost cu putință așa ceva, ne amintește nu doar de un trecut mai luminos, ci și de un posibil viitor plin de speranță.“ — ANNE-MARIE SLAUGHTER, CEO al think-tank-ului New America

„Tumultuoasa istorie a mistuitoarei și necontenitei ostilități dintre Arabia Saudită și Iran se citește pe nerăsuflate, ca un roman.“ — The Sunday Times

„«Ce s-a întâmplat cu noi?» Întrebarea ne bântuie și acum în lumea arabă și musulmană. O repetăm ca pe o mantră. O veți auzi din Iran până în Siria, din Arabia Saudită până în Pakistan, precum și în țara mea, în Liban. Pentru noi, trecutul e o țară diferită, care nu e împotmolită în ororile omorurilor sectare; un loc mult mai liniștit, fără intoleranța îngrozitoare a zeloților religioși și a războaielor fără sens și aparent fără sfârșit. Întrebarea s-ar putea să nu-i frământe pe cei mai tineri, care nu-și amintesc o altă lume, sau pe cei ai căror părinți nu le-au povestit despre cum în tinerețe recitau poezii la Peshawar, dezbăteau idei marxiste până târziu în noapte în barurile din Beirut sau mergeau pe bicicletă la picnicuri pe malul fluviului Tigru, la Bagdad. Întrebarea ar putea să-i surprindă și pe cei din Occident, care presupun că extremismul și vărsarea de sânge de azi au fost întotdeauna regula.“

Primul transport oficial care aducea evrei la Auschwitz nu a fost format din luptători ai rezistenței sau din prizonieri de război, nici măcar din bărbați, ci din fete care au părăsit Slovacia crezând că vor lucra pentru stat vreme de câteva luni. În ziua de 25 martie 1942, aproape o mie de tinere evreice au urcat în trenul ce avea să le ducă într-o lume căreia multe dintre ele nu îi vor supraviețui. Pornind de la mărturiile supraviețuitoarelor și de la o cercetare minuțioasă a documentelor perioadei, Heather Dune Macadam reușește să spună extraordinara poveste a eroismului și a rezistenței de care aceste tinere au dat dovadă în lagărul morții. Este o poveste impresionantă, pe care ar trebui s-o aflăm cu toții.

„O carte înfiorătoare… Această istorie detaliată și pro­fund personală ne dezvăluie o tragedie umană greu de înțeles.“ — Publishers Weekly

„O contribuție importantă la literatura Holocaustului și la istoria femeii.“ — Daily Express

„Cartea reconstituie foarte bine contextul istoric al deportărilor din Slovacia, viața comunităților evreiești de dinaintea războiului, înăsprirea persecuțiilor și inocența familiilor ce-și pregăteau fiicele pentru deportare. La fel de răscolitoare este tristețea puținelor supraviețuitoare care s-au întors acasă, unde și-au găsit părinții morți, magazinele distruse, casele și bunurile luate de vecini… Primul transport la Auschwitz era alcătuit din fete, care, trei ani și jumătate mai târziu, au revenit acasă femei: văzuseră, suferiseră și înduraseră prea multe.“ — CAROLINE MOOREHEAD

Autor distins cu Premiul Spinoza, membru al Academiei Regale pentru Științe și Arte, Țările de Jos

„Vom porni în această călătorie prin istoria genetică a poporului român încercând să înțelegem care este substratul primordial al populațiilor europene, cel care provine din Paleolitic. Apoi vom continua să in-vestigăm împreună cum descoperirea agriculturii a adus un nou val de migrații spre Europa venind din Anatolia; culturile neolitice înfloritoare create de acești imigranți au contribuit substanțial la substratul genetic al poporului român. Limbile indo-europene, din care au evoluat mai târziu și limba latină sau limba dacilor, au fost apoi aduse în Europa de migrațiile din Epoca Bronzului, pe care le găsim de asemenea contribuind la substratul genetic al populațiilor europene. Vom aborda în continuare perioada istorică despre care am învățat în cărțile de istorie: cine sunt dacii și cât au contribuit romanii la structura genetică a poporului român? Ca români, ne simțim extrem de apropiați de acest model al originii daco-romane a poporului nostru și, din punct de vedere cultural, el este cât se poate de valabil, dar cât de importantă este componenta genetică a dacilor și romanilor în structura poporului român? Paradoxal poate, știm încă destul de puțin despre acest proces. Vom continua cu era marilor migrații de la începutul Evului Mediu și vom vedea cât de mult (sau puțin) au contribuit popoarele migratoare (și mai ales slavii) la fondul genetic al românilor. În final vom încerca o sinteză a tuturor acestor procese istorice și a modului în care acestea ne-au influențat din punct de vedere genetic.“ — MIHAI NETEA

AUTOARE DISTINSĂ CU KYOTO PRIZE IN ARTS AND PHILOSOPHY, BERGGRUEN PRIZE ȘI HOLBERG PRIZE

„Aristotel, Epicur, Lucrețiu, Cicero, Seneca – cu toții au asumat, în moduri diferite, o agendă terapeutică, socotind că numai cultivând de-a lungul întregii vieți arta argumentării și respectul pentru rațiune putem obține lucrurile bune la care năzuim… Ideea unei filozofii practice și pline de compasiune – cultivată de dragul oamenilor, preocupată de cele mai profunde nevoi și dileme ale lor, în intenția de a-i scăpa de suferință și de a-i ajuta să prospere —, această idee face ca studiul eticii elenistice să fie captivant pentru un filozof interesat de legătura filozofiei cu lumea. Nutresc speranța că această carte, deschizând întreaga tematică a argumentării filozofice terapeutice privitoare la emoțiile și pasiunile din viața oricărui om (iubire, frică, mânie, milă etc.), va aduce roade bogate.“ — MARTHA C. NUSSBAUM

„Deopotrivă înțeleaptă și spirituală, critică și empatică, socratică și nu lipsită de umor, cartea se dovedește un ghid literar extraordinar de atașant. Un bun sfetnic pentru viață.“ — PETER GREEN, New Republic

„Puține cărți din modernitate au contribuit atât de mult precum studiul Marthei C. Nussbaum la revalorizarea filozofiei elenistice. Captivantă și scrisă cu admirabilă elocință, Terapia dorinței ne încântă cu pasaje întregi de o intensitate aproape lirică, fiind un remarcabil tur de forță literar și filozofic.“ — DAVID SEDLEY, Times Literary Supplement

„Până către sfârșitul anilor ’90, memoria și reprezentarea culturală a persoanelor LGBT țineau de o istorie a imposibilului. Aceste persoane nu existau pentru autorități altfel decât pentru a fi supuse incriminării legale. Cei menționați în acest volum sunt martori, actori, naratori ai unor istorii queer care nu sunt considerate încă a fi parte din istoria României. În fața negării prin lege a propriei existențe, au inventat coduri, ritualuri, limbaje ale supraviețuirii într-o societate ce le era ostilă. Au practicat deopotrivă tăcerea, camuflajul, acomodarea, protestul, vizibilitatea personală și de grup. Ei sunt strămoșii unei comunități ce nu mai poate fi astăzi evacuată din spațiul public.

Aceste istorii sunt cu atât mai importante astăzi cu cât revine în dezbaterea publică obsesia protecției împotriva celor care suntem asimilați Occidentului decadent, imoral, agresiv. Democrația e în pericol atunci când demonizarea «Celuilalt» duce la restrângerea ori negarea drepturilor, când populiștii se erijează în apărători ai patriei aflate sub atacurile minorităților și elitei birocratice europene. Aflând fragmente din istoria acestei comunități, vom putea, cred, să ne cunoaștem mai bine unii pe ceilalți pentru a conviețui în aceeași societate.“ —FLORIN BUHUCEANU

Ilustrații de Xuan Loc Xuan

După succesul internațional al volumului Ikigai: Secrete japoneze pentru o viață lungă și fericită, Héctor García și Francesc Miralles își propun, de data aceasta, să-i ajute pe cei mai tineri cititori ca, împreună cu părinții lor, să-și descopere pasiunile și să-și găsească propriul drum.

Ce vreau să fac cu viața mea? Care este scopul meu? Ar trebui să studiez ceea ce îmi place, sau să aleg o profesie „de viitor“? Ce se va întâmpla dacă iau o decizie greșită?

Cu siguranță, fiecare copil sau adolescent și-a pus aceste întrebări atunci când a venit momentul să ia o hotărâre importantă, iar Héctor García și Francesc Miralles încearcă să ofere răspunsurile cele mai lămuritoare.

Pornind de la ideea că o viață fericită și împlinită se găsește la intersecția a patru cercuri – ce iubești, la ce ești bun, pentru ce poți fi plătit și ce are nevoie lumea –, autorii îi încurajează pe tinerii cititori să se cunoască mai bine și să înțeleagă cum și-ar putea fructifica punctele forte, pasiunile și aptitudinile în următorii ani de studiu, în viitoarea profesie ori în relațiile cu ceilalți.

Împletind povești, parabole, sfaturi și exemple din lumea reală, cartea de față este un ghid util pentru toți copiii și adolescenții care încep să se gândească la viitorul lor, pentru părinții care vor să-i ajute să dobândească încredere în sine și curaj ca să pornească în marea aventură a vieții, dar și pentru educatorii și psihologii a căror misiune este să-i îndrume și să-i sprijine ca să se simtă împliniți.

Prefață de Tania Radu

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

„Nu există destulă suferință în lume? Pare-se că nu, după sfințenie. Nu există sfințenie fără voluptatea durerii și fără un rafinament pervers al chinului. Nu știi aprecia seninătățile decât după ce ai frecventat sfinții. Exasperat de ei, cerul nu mai e deformat de prisma unei lacrimi. O perversiune fără pereche este sfințenia. Un viciu al cerului.“ — CIORAN

„Dacă esențele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor. Să știi că lupți numai pentru amăgiri și că pentru esențe n-are rost să faci sacrificii presupune atâtea lucidități, atâtea rostogoliri și atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu și de la o supremă umilință.“ — CIORAN

„În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului. Unde sunteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să-mi sfâșii amarul și să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!“ — CIORAN

La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor.

„Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nici o artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau supersti?ios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește.“ — DENIS DIDEROT

„Văd că filozofii pyrrhonieni nu-și pot prezenta doctrina generală în nici un fel de rostire: lor le-ar trebui un nou limbaj. Al nostru e alcătuit în întregime din propoziții afirmative, care lor le sunt de tot nesuferite. Astfel, când rostesc «Mă îndoiesc», sunt strânși numaidecât cu ușa pentru a fi făcuți să accepte că măcar de un lucru sunt siguri și-l cunosc, anume că se îndoiesc. De aceea au fost siliți să caute scăpare într-o comparație cu medicina, fără de care poziția lor ar rămâne de neînțeles: când spun «Nu știu» sau «Mă îndoiesc», declară că propoziția se elimină și ea împreună cu restul, la fel ca rubarba, care împinge afară scursurile dăunătoare, eliminându-se și ea în același timp. Această idee e înfățișată mai convingător printr-o întrebare: «Oare ce știu?», pe care am așezat-o ca deviză a unei balanțe.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Pe copertă: Licorna la fântână, detaliu (din seria „Tapiseriile licornei“), 1495–1505, Metropolitan Museum, New York

„Cerul ca oțelul este un tur de forță, așa cum ne-a obișnuit Cosmin în mai toate cărțile lui. Surprinzător că într-un cadru postapocaliptic, la limita supraviețuirii, autorul își alege drept protagonist o eroină, un fel de Ellen Ripley care învață să se adapteze într-o lume unde nu xenomorfii fac legea, ci propriii ei semeni dezumanizați, alienați. Road-novel, distopie, poveste cu mult suspans, violență bine dozată, dialoguri pe muchie de cuțit, cartea își atinge țelul fără ocolișuri inutile și ne obligă să medităm în cel mai serios mod la propria noastră natură. Am fi pregătiți să facem față unui astfel de univers fără să ne pierdem umanitatea?“ — ANDREI MOCUȚA

„O poveste tulburătoare despre lupta pentru supraviețuire a unui singure femei într-un peisaj postapocaliptic. Însă tot ce mai rămâne după un dezastru global de natură incertă este confruntarea terifiantă cu răul din oameni, căci speranța stă ascunsă printre tranșeele ființei. Un roman șocant, care îți ține sufletul captiv pe toată durata lecturii, doar pentru a fi devorat mai târziu.“ — IONUȚ CHERAN

În sfârşit, metoda miraculoasă pe care o aşteptau toţi fumătorii. Nu vei avea simptome chinuitoare de abstinenţă. Nu trebuie să ai o voinţă puternică. Nu eşti supus(ă) unui tratament de şoc. Nu ai nevoie de vreun substitut sau adjuvant. Nici măcar n-ai să te îngraşi. E uşor şi plăcut să te laşi de fumat cu metoda Allen Carr.

Dacă eşti fumător/fumătoare şi ai cumpărat cartea pentru tine, singurul lucru pe care trebuie să-l faci e s-o citeşti. Şi ţi se recomandă să fumezi în timpul lecturii! Dacă eşti nefumător/nefumătoare şi ai cumpărat cartea pentru cineva drag ţie, nu trebuie decât să-l convingi s-o citească. Dacă nu-l poţi convinge, citeşte-o tu, pentru că ultimul capitol te învaţă cum să transmiţi mesajul cărţii celor din jur. Şi - mai important decât orice - cum să-ţi împiedici copiii să se apuce de fumat. Metoda uşoară a lui Allen Carr are peste 90% şanse de succes. Ea se bazează pe experienţa proprie a autorului, care după o lungă „carieră" de mare fumător a trecut brusc de la 100 de ţigări pe zi la zero. Consecinţa a fost cartea de faţă, cu traduceri în mai toate limbile globului şi multe milioane de exemplare vândute, şi clinicile „Allen Carr" din întreaga lume, celebre pentru faptul că îţi rambursează banii dacă nu reuşesc să te vindece de fumat.

„Într-un stil pointillist, cu umorul său inimitabil, Cătălin Mihuleac trezește la viață, prin intermediul unor figuri emblematice, o Românie în plină transformare, pe care eu însămi am cunoscut-o bine. De la Misiunea Militară a generalului Berthelot, din 1916, la Misiunea Universitară Franceză de după război, personajul lui Marcel Fontaine, fir conducător al cărții, și ordonanța sa, soldatul Petru Negru, călăuza lui spre sufletul românesc, restituie întreaga căldură a prieteniei franco–române, pe care mi se pare acum că poveștile atât de evocatoare ale lui Cătălin Mihuleac reușesc să o scoată la lumină.

Printre «domnișoarele lui Fontaine» sunt câteva care mi-au fost colege la Liceul Francez din București, în ultimul său an de existență, 1947–’48, înainte ca regimul comunist să-l desființeze, și am fost foarte impresionată de curajul cu care au înfruntat toate pericolele atât de scump plătite.

O carte emoționantă, de citit și recitit cu plăcere.“ — MARILY LE NIR

A parcurs de la un capăt la altul Siberia, ţinutul unde nu se poate trăi, dar nu se poate nici muri. S-a încumetat să calce pe gheţarii Islandei. A stat în calea vântului pe falezele abrupte ale Scoţiei. A traversat Anzii în Columbia, până a ajuns în bazinul fluviului Orinoco. A dormit nopţi întregi în mijlocul junglei de pe Insula cea Mare a Braziliei, din Atlantic. A visat acelaşi vis împreună cu milioane de oameni la Carnavalul din Rio. În timpul pandemiei, nevoit să stea închis în casă, şi-a explorat amintirile şi a sondat, în măsura posibilului, memoria speciei umane. Specie supusă mecanismelor evoluţiei, ceea ce înseamnă, s-a gândit, că suntem mai degrabă căzuţi din junglă decât din paradis… Aşa a scris şi rescris Alexandru Stermin aceste poveşti fascinante despre Natură şi Om.

„Biologul Alexandru Stermin a înțeles că, în lumea contemporană, a te apropia de natură doar printr-un demers științific nu mai este de ajuns. Formarea sa în sfera disciplinelor umaniste, prin teologie, filozofie și psihologie, îi permite să privească natura dintr-o perspectivă complexă, integratoare. Demersul său este cu totul nou în spațiul cultural românesc, încadrabil în abordarea interdisciplinară de tip environmental humanities. Vizibil încă din Călătorie în jurul omului, discursul autorului este nuanțat, are forță și autenticitate. Printr-un asemenea filtru complex, Alexandru Stermin surprinde întâlnirea dintre om și alteritatea non-umană, văzută nu ca o imagine străină, ci drept o parte integrantă din sine, într-o relație cu dublu sens.“ — IOANA CLARA ENESCU

„Privind jungla, am intrat într-o stare pe care am intuit-o mereu, pe care am chestionat-o în mintea mea de nenumărate ori, dar pe care, până atunci, nu am perceput-o atât de limpede și complex. I-am simțit chemarea! Chemarea junglei nu venea din pădure: venea din mine. Era chemarea junglei din ființa mea. Ca să ajung însă la jungla din mine, trebuia să pășesc în cea din fața mea. Am făcut, în virtutea acestei emoții, primul pas în ceea ce urma să fie aventura vieții și, poate, a morții mele.“ — ALEXANDRU N. STERMIN

Fotografia de pe copertă: în jungla Braziliei – pe Insula cea Mare, unde s-a conservat o parte din Pădurea Atlantică (arhiva autorului)

Ca orice povestitor de vocație, Ioana Nicolaie își ia cititorul de mână și-l conduce pe un drum. Un drum surprinzător, căci din loc în loc îi dezvăluie straturi emoționante de arhitectură interioară. Se poposește în copilărie, dar și-n adolescență, dar și-n viața matură. Și din fiecare se scoate la lumină ba un secret, ba o mărturie, ba un nucleu dramatic, sau straniu, sau impregnat cu mister. Miezul inimii e o carte a tandreței, a iubirii, dar și a lucrurilor inexplicabile care ne tivesc tuturor viețile.

„Cât despre scris, nu e mare lucru de adăugat: scriitoare am fost întotdeauna. Și pe vremea dansului cu menghina, și pe timpul zugrăvitului sau al practicilor agricole, și pe când coseam cu atenție ștergare, și pe când abia mai răsuflam în năvodul ce părea că nu se va deschide vreodată. Dar, dacă n-ar fi fost revoluția, bănuiesc că n-aș fi intrat la facultate, așa că nu mi-aș fi pus nicicând cărțile pe hârtie. Aș fi fost, probabil, angajata unei fabrici de tricotaje sau, pentru că-mi plăcea să cos la mașină, aș fi ajuns croitoreasă.“ — IOANA NICOLAIE

Comunicarea articulată, în cuvinte și fraze, pare să fie ceea ce ne distinge cel mai pregnant de restul lumii vii. Dar când și unde au început oamenii preistorici să vorbească? Ce își spuneau? Cum arăta limbajul la originile lui și ce anume l-a făcut posibil? Multă vreme, lingviștii s-au ținut departe de întrebări de acest fel, considerându-le în afara teritoriului investigabil, dar astăzi ele pot fi abordate cu mijloacele științei.

În Zorii limbajului, Sverker Johansson prezintă stadiul actual al cercetărilor și principalele teorii actuale privind modul în care Homo sapiens a devenit singura ființă vorbitoare. Cu argumente din arheologie, antropologie, genetică, neurologie, apelând inclusiv la robotică și IT, savantul suedez atribuie un rol central, în această transformare, încrederii reciproce și cooperării caracteristice speciei umane.

„Pentru a-i înțelege originea, trebuie să înțelegem limbajul însuși, structura și natura lui, dar trebuie să înțelegem și natura omului și originea sa evolutivă. Trebuie să înțelegem cum gândim și cum ne funcționează creierul. Pentru a răspunde la întrebarea de ce oamenii posedă limbaj trebuie să acordăm atenție unei mulțimi de domenii diferite – nu numai lingvisticii pure, ci și biologiei evoluționiste, paleoantropologiei, arheologiei, primatologiei, geneticii, anatomiei, etologiei, neuroștiințelor, cercetărilor din domeniul cogniției, psihologiei și antropologiei sociale, pentru a nu le menționa decât pe cele mai importante.“ — SVERKER JOHANSSON

„Un bărbat e pe cale să se despartă de femeia pe care încă o iubește și, încetul cu încetul, tot decorul din jur se schimbă. Povestea pare să se îndrepte spre o distopie. Eu o văd mai degrabă ca pe o splendidă parabolă despre dragostea care distruge sau reface întreaga lume. Despre dragostea și lumea în care facem toate greșelile posibile.

Deși ecourile prezentului, cu metehnele și amenințările lui, sunt ușor de recunoscut, totul e proaspăt în această carte: emoționantele personaje ale diasporei cu care se intersectează traducătorul-interpret Radu Grinda, scenele cu copii, amintirile, primejdiile venite la pachet cu gesturile colective salvatoare, până și cumpărarea unui sendviș în pauza de masă. 

Cătălin Pavel are un stil dens, atașant, care se opune banalității lumii prin observarea omenescului cu o atenție și o înțelegere de-a dreptul binefăcătoare. Lumea contemporană/viitoare e privită cu neîncrederea și umorul pe care le merită.

Observația criticului: Nu ratați apariția întâmplătoare a unui anume Pavel, mereu nedumerit, «picat din lună», episod care revine în toate romanele de până acum ale autorului: e semnătura lui secretă. Și nu ratați nici o întâlnire cu cărțile a căror semnătură e Cătălin Pavel.“ —     IOANA PÂRVULESCU

„Să scrii un roman rămâne cea mai curioasă îndeletnicire din lume. Cum s-a putut ajunge la așa ceva? Poate din cauză că, indiferent cât de mult uităm asta, scrisul și cititul ne scot din bolgia intermitenței și a fragmentarului. Și din cea a artificialității, care doare fără să-ți dai seama. O vreme am crezut că scriu o utopie neagră. Ar fi groaznic, bineînțeles, să ajungem să trăim într-o lume fără copaci – de fapt, ar fi o lume fără oameni. Dar, la urma urmei, e un roman despre iubirea care nu te poate părăsi cu totul. Sau mă înșel, și poate.“ — CĂTĂLIN PAVEL

Ilustrația de pe copertă: manuscris al lui Beatus din Liébana, ilustrat de Ende și Emeterius (folio 63r, detaliu), sec. X, Muzeul Catedralei din Girona

După succesul adaptării grafice a Jurnalului Annei Frank, regizorul Ari Folman și ilustratoarea Lena Guberman își imaginează povestea Annei dintr-o perspectivă nouă și originală, care se reflectă și în scenariul filmului Unde este Anne Frank.

Legat prin fire nevăzute de jurnal, romanul grafic Unde este Anne Frank este aventura unei fete care are curajul să descopere lumea înconjurătoare și să se descopere pe ea însăși. Desfășurată în trecut și în prezent, povestea începe atunci când un fulger lovește Muzeul Anne Frank din Amsterdam, spărgând geamul care protejează manuscrisul jurnalului și aducând-o la viață pe Kitty, prietena imaginară a Annei și cea căreia îi scrie aceasta în paginile de însemnări.

Kitty nu știe că au trecut mai multe decenii de când Anne i-a scris ultima oară și nici unde se află prietena ei. Dezorientată, se hotărăște să afle adevărul. Mergând pe străzile Amsterdamului, ea află nu doar despre soarta Annei și a familiei Frank, ci și despre viața crudă a familiilor din zonele distruse de conflicte armate și despre felul în care ravagiile celui de-al Doilea Război Mondial se oglindesc încă în întâmplările prezentului.

Pe lângă faptul că celebrează talentul literar al Annei Frank, noul roman grafic ne încurajează să continuăm să-i ascultăm vocea incomparabilă, mai relevantă ca oricând acum, la 75 de ani de la prima publicare a jurnalului.

„Ideea de a o «aduce la viaţă» pe prietena imaginară a Annei și de a-i da libertatea să-și spună propria poveste a pornit din dorința noastră de a continua să spunem povestea Annei Frank și de a descrie Holocaustul cu ajutorul unui vehicul narativ ușor de înțeles – în acest caz, romanul grafic –, care să ajungă la un număr cât mai mare de tineri cititori din întreaga lume.“ — ARI FOLMAN

„V-ați întrebat vreodată de ce ne punem întrebarea «de ce»? Mario Livio a făcut-o, și ne invită la o fascinantă încercare de a înțelege originea și mecanismele curiozității noastre.“ — ADAM RIESS, Premiul Nobel pentru Fizică, 2011

De ce atenția noastră e atrasă mai mult atunci când auzim pe cineva vorbind la telefon, fără să știm ce spune interlocutorul lui, decât atunci când auzim în întregime conversația a doi oameni? Sunt oare copiii mai curioși decât adulții? Ce declanșează curiozitatea morbidă care adună lumea la locul unei crime sau al unui accident rutier? Ce rol a jucat curiozitatea în procesul evoluției? Cum alege mintea noastră obiectul curiozității ei? Mario Livio caută răspunsul la aceste întrebări cercetând viețile a două mari spirite iscoditoare, Leonardo da Vinci și Richard Feynman, analizând rezultate recente din psihologie și neuroștiințe și stând de vorbă cu personalități excepțional de curioase, de la un astronaut care a studiat matematica, medicina și literatura, la un chitarist rock cu doctorat în astrofizică. Curiozitatea fără margini a lui Mario Livio face din De ce? o carte pasionantă pentru oricine e curios să afle ce este curiozitatea.

„Abandonând dogmatismul pretinsei cunoașteri din Evul Mediu şi înlocuindu-l cu curiozitatea, am ajuns la un nou mod de viaţă. Se spune despre curiozitate că e contagioasă. Dacă așa stau lucrurile, atunci sfatul meu este: S-o transformăm într-o epidemie. «Ignoranţa care orbește ne conduce pe căi greşite. O, sărmani muritori, deschideţi ochii!» spunea Leonardo cu cinci secole în urmă.“ — MARIO LIVIO

A trăi înseamnă să poți supraviețui strivit între două imagini despre tine: a ta și a celorlalți.

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.

Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“

„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gândul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci când, căzând în mai multe rânduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decât odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întâlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrând în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Când le‑am scos din zăcământul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărât să le public.“ — GABRIEL LIICEANU

Pe copertă: Alfred Rethel (1816–1859), Studiu de drapaj (detaliu)

Cu un cuvânt al autorului către cititorii români

„Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea comunismului chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ — ALAIN BESANÇON

„Scriind în cinci volume epopeea minciunii și a crimei care a fost comunismul, Wolton a condamnat ceea ce lumea liberă a uitat să condamne la nivel mondial. El a făcut, pentru sutele de milioane cărora li s-au distrus destinele, ceea ce toți intelectualii care au cunoscut oroarea comunismului pe viu și ar fi avut ce mărturisi n-au putut face. Să-i mulțumim ar fi prea puțin.“ — GABRIEL LIICEANU

„Din fericire, nu m-am născut în comunism; totuși, am avut ocazia să studiez condițiile în care se trăia în general într-un astfel de regim, am cunoscut vremurile în care ideologia comunistă seducea spirite alese, am constatat indiferența contemporanilor mei față de dezastrul numit socialism real, am deplâns incapacitatea lor de a recunoaște faptele, apoi refuzul lor de a privi în față bilanțul acestor fapte, m-am între¬bat de ce comunismul rămâne inatacabil, inoxidabil... În această carte încerc să explic ce are așa de aparte marxism-leninismul încât a fost atât de convingător în trecut, continuă să atragă și, cine știe, își croiește un viitor. De unde vine ideea comunismului, de ce a sedus atâția oameni, de ce bilanțul său real se dovedește atât de greu de recunoscut? Ar putea oare să apară noi țări comuniste? Iată câteva dintre întrebările la care m-am străduit să răspund.“ — THIERRY WOLTON, „Cuvânt către cititorii români“