Cărți

Cu un cuvânt al autorului către cititorii români

„Thierry Wolton sfâșie vălul care încă acoperă crimele regimului și sfidează imperativele care-au împiedicat condamnarea comunismului chiar din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.“ — ALAIN BESANÇON

„Scriind în cinci volume epopeea minciunii și a crimei care a fost comunismul, Wolton a condamnat ceea ce lumea liberă a uitat să condamne la nivel mondial. El a făcut, pentru sutele de milioane cărora li s-au distrus destinele, ceea ce toți intelectualii care au cunoscut oroarea comunismului pe viu și ar fi avut ce mărturisi n-au putut face. Să-i mulțumim ar fi prea puțin.“ — GABRIEL LIICEANU

„Din fericire, nu m-am născut în comunism; totuși, am avut ocazia să studiez condițiile în care se trăia în general într-un astfel de regim, am cunoscut vremurile în care ideologia comunistă seducea spirite alese, am constatat indiferența contemporanilor mei față de dezastrul numit socialism real, am deplâns incapacitatea lor de a recunoaște faptele, apoi refuzul lor de a privi în față bilanțul acestor fapte, m-am între¬bat de ce comunismul rămâne inatacabil, inoxidabil... În această carte încerc să explic ce are așa de aparte marxism-leninismul încât a fost atât de convingător în trecut, continuă să atragă și, cine știe, își croiește un viitor. De unde vine ideea comunismului, de ce a sedus atâția oameni, de ce bilanțul său real se dovedește atât de greu de recunoscut? Ar putea oare să apară noi țări comuniste? Iată câteva dintre întrebările la care m-am străduit să răspund.“ — THIERRY WOLTON, „Cuvânt către cititorii români“

Cuvânt înainte de Vlad Stroescu

„Limpezimea scrierii Cătălinei Dumitrescu e imediat liniștitoare, și nu într-un fel hipnotic, artificial, ci pentru că e rațiune pură, în armonie cu emoția din ea. Textele ei sunt un tratat de psihopatologie a vieții de zi cu zi: despre plictiseală, infidelitate, despărțire, frică, blândețe, violență, iubire și lipsa ei. Lucruri care ar trebui să facă parte din educația noastră, în locul izbeliștii în care suntem lăsați, fără nici un alfabet al cunoașterii de sine. Cum să înțelegi lumea fără să te știi pe tine însuți? Cum să-ți dai seama unde îți sunt limitele și unde începe oceanul, care e partea ta de responsabilitate și când trebuie să accepți ce nu poți controla? Cum umblăm prin lunga noastră călătorie fără măcar o mică hartă? Vă spun eu: orbește, ca prin ceață. Deși asta face parte din condiția noastră, este loc pentru mai multă lumină. Aș vrea să pot scrie atât de proaspăt și fără efort precum Cătălina. Faptul că ea există și scrie mă reconfortează.“ — VLAD STROESCU, medic psihiatru

Sunt Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală. De-a lungul carierei mele, am lucrat cu copii cu nevoi speciale și din medii defavorizate, cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni, cu pacienți cu afecțiuni oncologice. Am participat ca lector la grupurile pacienților care se confruntă cu boala obezității. Am coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. Am participat, împreună cu o echipă de neurochirurgi, la operații de tip awake brain surgery. Sunt o împătimită a lecturii de specialitate, a filozofiei, poeziei și neuroștiințelor. Scriu constant pe diferite subiecte care mă preocupă, ce pot fi de interes și pentru alții. Locuiesc acum în Belgia, unde lucrez de doi ani ca psihoterapeut.

„Cu remarcabil talent scriitoricesc și cu acribie documentară, Cristian Preda reconstituie biografia politico-intelectuală a scriitorului Victor Eftimiu și, odată cu aceasta, aduce în fața cititorilor o Românie trecută prin două războaie mondiale, șase Constituții, patru regi, două republici – populară și socialistă – și un regim totalitar de sorginte sovietică. Istoria carierei minuțios construite a lui Victor Eftimiu este deopotrivă istoria instituțiilor, a mentalităților și a breslei scriitorilor pe parcursul a peste 70 de ani. O admirabilă izbândă în scrierea de biografii, această carte plină de informații și intuiții, de răsturnări de situații, de portrete de epocă și de oglinzi îndreptate către prezent cucerește de la primele pagini, invitând la o nouă reflecție despre duplicitățile și metamorfozele succesului în literatură și în politică.“ — TATIANA NICULESCU

„A debutat, sprijinit de E. Lovinescu, pe același afiș pe care stătea scris și numele lui Sadoveanu; a fost acuzat de trădare în Primul Război Mondial; a căpătat cetățenia română doar ca să poată fi numit director al Teatrului Național; a scris un pamflet contra Brătienilor înainte de a deveni membru al PNȚ; s-a luptat ca deputat cu A.C. Cuza și I. Zelea Codreanu, iar ca gazetar cu Stelian Popescu; a sperat ca toată dreapta naționalistă să se reunească în jurul lui O. Goga; a fost internat în lagărul de la Târgu Jiu fiind bănuit că e comunist; în 1946 i-a cerut lui Stalin să dezvolte trans­porturile în URSS. A intrat în Academia Română și, după 9 zile, s-a trezit dat afară. A fost urmărit 15 ani de Securitate, deși era prieten cu Dej. Acum o jumătate de secol s-a întâlnit cu Enver Hogea, care-l considera cel mai mare scriitor albanez, și a murit la spitalul Elias, după ce a fost transferat de la Tirana cu un avion special. Azi se vorbește despre el foarte rar, deși a avut nu doar o operă vastă, ci și o viață fabuloasă. Vă invit să-l (re) descoperim împreună pe Victor Eftimiu.“ — CRISTIAN PREDA

„Yukio Mishima a scris această fascinantă carte în august 1967, cu trei ani înainte de dramatica sa sinucidere la Tokyo, în sediul Forţelor de Autoapărare. Volumul, care conţine o interpretare personală la Hagakure, un cod clasic de etică și conduită a samurailor, a devenit un bestseller în Japonia imediat după moartea lui Mishima…

Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era și aceea a unui samurai modern. Pentru el era esenţial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar și detaliile pregătirii scenei sinuciderii de la sediul Forţelor de Autoapărare sunt influenţate de Hagakure: banderolele purtate de Mishima și însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs purtau un slogan din Hagakure. Iar meticulozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod așa cum l-a înţeles Mishima: «Chiar și în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireș».“ — KATHRYN SPARLING, Columbia University

„Credinţele minore constituie filozofia care ne guvernează nimicul existenţei zilnice… În timp ce trăim şi ne bucurăm de viaţă, trebuie întotdeauna să abordăm chiar și cele mai mici probleme într-un mod teoretic, exercitându-ne judecata și luând decizii. Altfel, eşafodajul vieţii se prăbuşeşte şi, câteodată, chiar şi cele mai importante credinţe ale noastre sunt violate… Deoarece o gaură de furnică poate dărâma un dig, trebuie să fim atenţi la micile teorii, la credinţele minore care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Aceasta este o lecţie bună pentru timpurile noastre pervertite, în care doar ideologia este apreciată, iar regulile mărunte ale vieţii nu sunt luate în serios.“ — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima făcând un exercițiu Kendo 14 mai, 1964, Chofu, Tokyo, Japonia

Prezentare de Ion Ianoşi

Cele opt Scrisori filozofice către o doamnă redactate în franceză alcătuiesc opera capitală a lui Piotr Ceaadaev, unul dintre întemeietorii gândirii filozofice ruse moderne, inclus convențional în gruparea „occidentalistă“, opusă celei „slavofile“. Publicarea „Scrisorii întâi“ în Rusia, în 1836, a provocat un imens scandal. Învinuit de antipatriotism și declarat nebun, Ceaadaev a fost ținut sub pază polițienească și supraveghere medicală, în domiciliu forțat, având interdicția, până la sfârșitul zilelor, de a-și mai tipări scrierile. Așa se face că manuscrisele Scrisorilor filozofice, descoperite târziu în arhivele rusești, au fost publicate în integralitatea lor, în originalul francez, abia în a doua jumătate a secolului XX. Prima lor ediție românească a apărut la Humanitas în 1993.

„Piotr Iakovlevici Ceaadaev este unul dintre primii intelectuali din istoria modernă a Rusiei, acei gânditori curajoși care s-au opus statului autocratic și violenței acestuia prin puterea minții și prin curajul lor personal. Ceaadaev a analizat fără încetare societatea rusă din vremea sa și a atribuit Bisericii și Ortodoxiei o responsabilitate decisivă pentru înapoierea țării. Rusia a fost o «pată albă în dezvoltarea spiritului». Europenizarea în timpul lui Petru cel Mare a fost văzută ca o simplă formă fără fond. Adevărata civilizație nu ajunsese în Rusia. Pentru aceste teze, Ceaadaev a fost unul dintre primii intelectuali declarați nebuni de către regimul țarist ‒ mulți alți intelectuali din istoria modernă a Rusiei aveau să împărtășească această soartă.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparținem nici uneia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului, și nu avem tradițiile nici ale unuia, nici ale celuilalt. Situați parcă în afara timpului, educația universală a speciei umane pe noi nu ne-a atins.“ — PIOTR CEAADAEV

În anii tulburi care au urmat destrămării imperiului sovietic, Rusia s-a trezit năpădită de o specie nouă de prădători, oligarhii, care şi-au însuşit imensele sale resurse naturale: petrolul, gazele, metalele şi diamantele. Dar lanţul trofic nu s-a oprit aici, oligarhii au căzut pradă adevăraţilor stăpâni ai societăţii sovietice şi postsovietice: membrii fostei poliţii politice KGB, cei care au avut dintotdeauna acces la control, decizie, informaţie şi expertiză. Ştiind că, în Rusia, este mai profitabil să administrezi decât să ai în posesie, Putin şi oamenii săi îi forţează pe oligarhi să restituie statului, dar nu în folosul acestuia şi nici al cetăţenilor, ceea ce îşi însuşiseră în anii '90. Ultimele evenimente arată care este raţiunea de a fi a „sistemului Putin“. Sub ceea ce credeam a fi un giulgiu zace un colos militar şi ideologic care visează la „splendoarea“ pierdută a Uniunii Sovietice şi chiar a Rusiei ţariste. Nu ne rămâne decât să ne întrebăm, îngrijoraţi, dacă acest muribund, când se va ridica, nu va restaura şi „splendoarea“ poliţiei sale politice.

Thierry Wolton, renumit specialist în relaţii internaţionale, a investigat cu talent spaţiul comunist şi mai ales pe cel postsovietic. A făcut senzaţie cu volumul KGB-ul în Franţa – care dezvăluia metodele subversive ale detestabilului serviciu de informaţii – şi a stârnit o aprinsă dezbatere cu volumul care, prin titlul său, spune totul: Marea recrutare.

Ilustraţii de Andrei Gamarț

Fiecare carte, asemenea fiecărui om, are o poveste a ei. E-adevărat însă că, în timp ce poveştile oamenilor ies mai uşor la lumină, poveştile cărţilor sunt doar arareori cunoscute.

Şi Poveştile mai deocheate ale lui Neagu Djuvara au o... poveste a lor. Într-o bună zi, venit la editură să discute sumarul unei viitoare cărţi despre boierimea română, autorul a lăsat şi un manuscris pe a cărui primă filă era scris (cu roşu!) pentru după moartea mea. Imposibil de trecut peste o asemenea hotărâre! Şi totuşi, cum să le întârzii cititorilor bucuria de a se reîntâlni cu un povestitor atât de plin de har cum e Neagu Djuvara! Aşa că, după nu puţine şi nici uşoare exerciţii de persuadare, Neagu Djuvara s-a lăsat înduplecat şi ne-a îngaduit să adunăm în volum cele patru poveşti risipite într-o revistă. Mai mult chiar, acum, dacă tot aveau să devină carte, poveştile s-au îmbogăţit cu noi, spumoase şi irezistibil istorisite întâmplări.

Ca şi Amintirile din pribegie, aceste Amintiri şi poveşti mai deocheate sunt un prilej minunat de a călători în timp, căci memoria lui Neagu Djuvara, ajutată de fermecătoarea sa limbă română, e cea mai bună călăuză - şi, de astă dată, o călăuză mai pusă pe şotii şi dispusă la indiscreţii ca oricând.

Ediţie, prefaţă şi dosar de Pierre Nora  

Democrația în America a lui Tocqueville și Rusia în 1839 a lui Custine, observă Pierre Nora în prefața acestui volum, sunt două cărți care marchează un moment important: după apariția lor, nu se va mai vorbi nici despre America, nici despre Rusia ca înainte. Prin exemplul american, Tocqueville a surprins mișcarea fundamentală a tuturor societăților moderne. Prin autocrația rusă, Custine a caracterizat toate formele de dictatură bolșevică.

Cartea marchizului a fost un adevărat bestseller al secolului XIX. „Cea mai inteligentă carte despre Rusia scrisă vreodată de un străin“, s-a spus despre ea în Rusia, unde a fost de altfel interzisă și până la Revoluția din 1917, și sub comuniști, fără să înceteze să circule clandestin. În Occident, Custine a fost reînviat de Războiul Rece. În Europa de Est, a devenit publicabil abia după căderea comunismului.

Rusia în 1839 nu poate fi citită, de fapt, decât cu ochii de astăzi, scrie mai departe Pierre Nora. Marchizul pare să fi anticipat cu un secol critica totalitarismului comunist, spunând tot ori aproape tot înainte de Suvarin, de Troțki, de Koestler în Întuneric la amiază sau de disidenții sovietici.

„Aproape nici o carte scrisă de un străin nu a scandalizat publicul rus în secolul al XIX-lea la fel de mult ca jurnalul de călătorie al lui Astolphe de Custine, Rusia în 1839. Custine a dezvăluit cu un ochi ascuțit esența imperiului țarist sub Nicolae I: un regim despotic care se baza pe Biserică și Ortodoxie ca resursă ideologică de putere. Rusia nu era, așa cum visase țarul Alexandru I după victoria asupra lui Napoleon I, puterea monarhică ordonatoare de pe continentul european, care ar fi depășit haosul războaielor de cucerire franceze. Ea reprezenta mai degrabă o amenințare la adresa Europei civilizate. Nu degeaba cartea lucidă a lui Custine a fost interzisă în Rusia până la sfârșitul regimului țarist.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„O mare parte a popularității Rusiei în 1839 s-a datorat, fără nici o îndoială, criticii sarcastice și prozei flamboaiante a lui Custine. De-a lungul anilor…, a rămas una dintre cele mai celebre prezentări ale perioadei țariste.“ — San Francisco Chronicle

Scrisori din Rusia ne înfățișează Rusia așa cum nu a mai fost zugrăvită înainte, sau de atunci încoace… Acest scriitor cu mare simț de observație descrie peisajele nordice și balurile din capitală, Kremlinul de la Moscova și veșmintele oamenilor de rând. Forța scrisorilor lui Custine ca operă unitară se află în dramatismul lor intern. — VICTOR EROFEEV, The New York Review of Books

„Cea mai bună descriere a unui coșmar al istoriei care durează de secole. O carte căreia posteritatea îi confirmă cumplita actualitate.“ — GABRIEL LIICEANU

Ilustraţii de Mihail Coşuleţu

„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.“ — ŞTEFAN LIICEANU

Pe copertă: Koyama Shokei, Peisaj de iarnă (detaliu), cca 1890

„Pornind de la istorie, mă reîntorc la istorie după o lungă peregrinare prin lumi imaginare. Atunci când m-am lăsat sedus de istoria imaginarului, nu am inclus pentru început şi istoria printre domeniile susceptibile de a fi interpretate tot prin imaginar. M-au preocupat mai întâi ficţiunile cosmice, apoi impresionantul arsenal al «sfârşitului lumii». M-am oprit asupra experimentului comunist, văzut ca mitologie ştiinţifică materializată. Am urmărit gama plăsmuirilor biologice, regulile potrivit cărora sunt inventaţi «oameni diferiţi» sau devin «diferiţi» oameni ca oricare alţii. Aceste drumuri prin imaginar m-au pus în faţa unor permanenţe ale spiritului uman, în faţa, de fapt, a unui adevăr simplu, atât de simplu, încât aproape nu-l mai luăm în seamă: acela că totul trece prin mintea noastră, prin imaginaţia noastră, de la cea mai sumară reprezentare până la cele mai savante alcătuiri. Ce altă sursă ar putea să existe? Iar ceea ce imaginăm nu este niciodată gratuit. Nu există ficţiune lipsită de sens. Până şi pe planetele cele mai îndepărtate proiectăm speranţele, prejudecăţile şi iluziile noastre, ideologiile noastre, preocupările noastre curente.

Cu atât mai mult în istorie, mijloc privilegiat de exprimare a conştiinţei colective. Istoria este şi ea o construcţie intelectuală, nu un dat obiectiv. A sosit momentul să mă aplec asupra ei, încercând să o aliniez la ceea ce mi se pare a fi un sistem global de interpretare. Istoria imaginarului nu poate lăsa în afară imaginarul istoric. Cercul este astfel închis.“ — LUCIAN BOIA

„E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipsește distanțarea. Iar dacă aparține unei alte civilizații, este încă și mai greu, căci intră în joc ori atracția exotismului, ori neîncrederea în același exotism. Riscul înțelegerii greșite sporește atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi și acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul și straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporții înăuntrul fiecărei opere, având efecte și reușite diferite. Și, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor într-un autentic reprezentant al Japoniei, și ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradițional japoneze au urcat la suprafață și au explodat în moartea lui fac din el, deopotrivă, martorul și – în sensul etimologic al cuvântului – martirul Japoniei eroice, cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.“ — MARGUERITE YOURCENAR

„Ce distincţie există între moartea eroică și cea decadentă? Calea duală a crudei stopări a salvării dovedește că, în ultimă instanţă, sunt unul și același lucru, iar etica literară și etica acţiunii nu sunt decât eforturi patetice de rezistenţă împotriva morţii și a uitării.

Singura diferenţă posibilă o reprezintă prezenţa sau absenţa ideii de onoare, pentru care moartea este «ceva care trebuie văzut», și prezenţa sau absenţa esteticii formale a morţii care o însoţește, cu alte cuvinte natura tragică a modului în care abordăm moartea și frumuseţea trupului care se‑ndreaptă spre pieire. Așadar, când vine vorba de‑o moarte frumoasă, suntem condamnaţi la inegalităţi și grade de noroc direct proporţionale cu inegalităţile și gradele de noroc cu care am fost binecuvântaţi încă de la naștere, cu toate că această inegalitate este oarecum obstrucţionată în ziua de azi de faptul că omului modern îi lipsește aproape cu desăvârșire dorinţa grecilor antici de‑a trăi «frumos» și de‑a muri «frumos».“  — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima, în ipostază de războinic japonez, purtând pe cap hachimaki de kamikaze și mânuind o katana

De ce vorbim despre sfânta Rusie și Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia „sufletul rus“ când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce spunem că acest suflet este mistic? Alain Besançon urmărește destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând să vorbească în cunoștință de cauză despre un popor și o cultură adesea judecate în funcție de clișee sau de pasiuni falsificatoare. Rusia nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat.

„Alain Besançon a studiat toată viaţa Rusia, iar cea mai recentă carte a lui este o bijuterie de echilibru şi sinteză. Deconstruieşte toate miturile, de la cel al Rusiei care se ia pe sine drept icoană până la mitul sovietismului distrugător. O lecţie superbă.“ — Le Figaro

„Rusia este o prismă în care distingem o parte esențială din identitatea noastră de europeni. Eseul lui Alain Besançon, aflat la intersecția dintre istoria politică, istoria mentalităților și istoria religiei, sondează această prismă, reușind să depășească limitele tradiționale ale cercetării universitare și deschizând spațiul unei dezbateri inedite și provocatoare.“ — L’Osservatore Romano

„Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta. Rusia a încercat să dea «străinilor» o imagine falsă despre ea însăși. Așa-numiții străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliți» este însă o explicație prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.“ — ALAIN BESANÇON

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.

„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“

Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORII

VLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU

Ştiinţa voioasă este rodul experienţei lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit a infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare şi a reuşit să afle în sine, într-un sfârşit, speranţa însănătoşirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoşi pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reuşeşte să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenorociri, când se întoarce din această lume a suferinţei îmbogăţit cu nemaiauzite cunoştinţe? Un astfel de filozof nu mai vrea să afle adevărul cu orice preţ, adevărul pur, despuiat de orice urmă de aparenţă. Şi nu întrucât e schilodit de prea apăsătoare încercări, ci pentru că ştie că acest adevăr nu există – dimpotrivă, e un adevăr clar, distinct şi sterp. Dacă cel ars la foc de lemn verde nu s-a transformat încă în scrum, cunoaşterea sa a dobândit un alt fel de profunzime, una veselă. El ştie acum să desluşească jocul voios al formelor apolinice ale naturii pe fundalul adâncului ei dionisiac, şi nu mai vrea să sfâşie grăbit, neghiob, vălul de forme care-i ascunde taina.

Marea sănătate. – Noi cei noi, fără de nume, greu de înţeles, noi prea devreme născuţii unui viitor încă nedovedit avem nevoie, pentru un ţel nou, şi de un mijloc nou, anume de o sănătate nouă, mai viguroasă, mai şireată, mai rezistentă, mai îndrăzneaţă, mai veselă decât au fost toate sănătăţile până acum. (Friedrich NIETZSCHE)

Valorile, ideile după care s-au călăuzit îndeobşte filozofii apar în această operă târzie a lui Nietzsche drept idoli, drept zei care au încremenit într-o eternitate stătută şi a căror evoluţie pe scena lumii, prin urmare, s-a încheiat. Filozoful lucid, înţelegând oboseala bolnăvicioasă a spiritului vremii, are atunci drept imperativ anunţarea, adică grăbirea sfârşitului acestui spirit. Un exemplu paradigmatic de idol, lumea adevărată, lumea ideilor lui Platon, s-a retras treptat în sine, a ajuns inaccesibilă, indemonstrabilă, incognoscibilă, iar pentru om a devenit o idee nefolositoare, superfluă. Lichidarea ei este un imperativ. Dar, odată acest idol lichidat, ce lume mai rămâne? Cea a aparenţei, cea în care simţurile îşi subordonează raţiunea, iar corpul e mai valoros decât intelectul? Însă „odată cu lumea adevărată am lichidat-o şi pe cea aparentă“! Acesta, ne spune Nietzsche, e ceasul lui Zarathustra, vestitorul unei lumi noi, aflată dincolo de opoziţia dintre lumea aparentă şi lumea adevărată. Ca să poată fi înţeles mesajul lui Zarathustra, e necesară demascarea idolilor. Altfel spus, pentru a înţelege Aşa grăit-a Zarathustra trebuie să te pregăteşti descifrând sensul Amurgului idolilor.

„Azi nu mai cunoaştem milă faţă de noţiunea de «liber arbitru»: ştim prea bine ce-i aceasta -tertipul teologic cel mai dubios din câte există, în scopul de a face ca omenirea să devină «responsabilă» în sensul ei, adică de a o face dependentă de sine... Prezint aici doar psihologia a tot ce înseamnă «a face răspunzător».“ (Friedrich NIETZSCHE)

„Cartea de față vine în momentul potrivit. Țările europene și societățile lor trec printr-o fază de dezorientare, uneori chiar de dezbinare. Fake news reprezintă termenul-cheie, o unealtă puternică în mâna celor care râvnesc să slăbească sistemele democratice de tip occidental. Matrioșka mincinoșilor propune cititorului o interpretare critică a unei epoci tulburi și îi înlesnește înțelegerea mecanismelor mediatice și politice care stăpânesc lumea de astăzi. Cartea se bazează pe o vastă bibliografie internațională și ajută cititorul român să plaseze dezvoltările politice din România într-un context mai larg. Interpretarea impresionează mai ales prin anvergura analizei și prin spiritul civic – cel mai bun antidot împotriva forțelor iliberale.“ — OLIVER JENS SCHMITT

„Cartea lui Marian Voicu este o demonstraţie impecabilă, pasionantă şi minuţioasă. Ea oferă imaginea unui moment istoric şi reconstituie modul în care Rusia lui Putin poartă un război împotriva Occidentului şi valorilor sale, exercitând totodată un control totalitar şi asupra propriei societăţi. Nimic nu este inocent sau întâmplător în această elaborată operaţiune de manipulare globală. România este, la rândul ei, parte din acest nou război subteran, în care luciditatea devine o formă de patriotism. Textul lui Marian Voicu reactivează, în acest univers de clone şi minciuni, busola simţului critic.“ — IOAN STANOMIR

Fake news au devenit motorul unei noi realităţi, expresia unei noi epoci – cea a postadevărului. Campaniile de fake news sunt gândite pentru a semăna neîncredere şi confuzie, pentru a adânci faliile socio-culturale folosind tensiunile etnice, rasiale şi religioase. Studiile ştiinţifice demonstrează că expunerea la fake news, dezinformare sau teorii ale conspiraţiei duce la alterarea percepţiei şi luarea unor decizii în consecinţă. Dieta informaţională zilnică este din ce în ce mai dificilă – ce e adevărat şi ce e fals în jur? Cine e arbitrul adevărului? Fiecare poate crede ce vrea, îşi poate construi realitatea pe care o doreşte, din informaţiile pe care le selectează. Suntem alimentaţi cu fake news care ne sunt livrate de motoare informaţionale uriaşe. Reţelele sociale au devenit reţele ale radicalizării sociale, iar știrile fake se răspândesc asemenea unei bacterii sau unui virus, infestând corpul social sănătos. — MARIAN VOICU

În topul The Times și Finacial Times al celor mai bune cărți din 2018

Astăzi, nevoia de identitate dirijează politica mondială. Populismul anti-imigranți, ascensiunea islamului politizat, disputele tot mai aprinse pe teme ideologice și identitare și revenirea naționalismului alb – toate acestea reprezintă provocări serioase la adresa democrației liberale. În plus, nu puțini sunt cei care aleg să se definească în termeni identitari restrictivi precum națiunea, religia, secta, rasa sau etnia.

Identitate este o carte extraordinar de actuală și necesară. Francis Fukuyama urmărește dezvoltarea ideii de identitate de la Platon, Locke, Rousseau până la curentul feminist și politica de gen contemporană. Scris incisiv, cu luciditate și talent, volumul nu oferă doar o foarte pertinentă analiză a lumii în care trăim, ci emite totodată un avertisment: dacă nu izbutim să identificăm un înțeles universal al demnității umane, ne vom condamna singuri la conflicte fără de sfârșit.

„Un semnal de alarmă cu privire la vremurile periculoase în care trăim.“ — The Standard

„O regulă esențială pentru un intelectual este aceea că celebritatea anulează calitatea. Francis Fukuyama e o excepție remarcabilă de la această regulă.“ — The Economist

„Fukuyama scrie atât de clar și concis; este o plăcere să-l citești.“  — The Times

„Avem nevoie de mai mulţi gânditori cu înțelepciunea și inteligența lui Fukuyama.“ — The New York Times Book Review

Ilustraţii de Jan Bielecki 

„A venit vremea să ne luăm privirea de la noi și s-o îndreptăm către imensitatea Spațiului... Putem ajunge, cu îndrăzneală, acolo unde n-a mai ajuns nimeni niciodată. Cine știe ce vom descoperi?“ — STEPHEN HAWKING

Cum ar fi dacă te-ai putea întoarce în timp ca să fii martor la nașterea galaxiei noastre? Ar putea roboții să cucerească lumea? Ce-ar fi dacă te-ai număra printre primii coloniști ai planetei Marte?

George este una dintre cele mai iubite și mai citite serii pentru copii din lume. Pentru prima dată, fascinantele teorii științifice care au însoțit aventurile lui George și Annie sunt reunite într-un singur volum, împreună cu capitole în premieră scrise de cei mai importanți oameni de știință ai momentului. Excelent ilustrat și plin de date fascinante, volumul care încheie îndrăgita serie este o antologie cuprinzătoare a celor mai recente și mai interesante informații științifice despre Univers.

Toată lumea pare vinovată şi toţi au ceva de ascuns. Iar dragostea, oarbă şi imprudentă, nu ajută prea mult la limpezirea lucrurilor. Conu Costache, un poliţist elegant, pasionat de ceea ce face, trebuie să dea rapid de urma adevăraţilor răufăcători. Marile ziare rivale, Universul şi Adevĕrul, sunt implicate, fiecare în alt fel, în ceea ce se pune la cale.

Personajele principale din Viaţa începe vineri sunt prinse în noi întâmplări: escrocherii, politică, dezordine şi poveşti de dragoste care nu exclud escrocheria, politica şi dezordinea. Le leagă un singur lucru: obsesia pentru viitor. Fiindcă, dacă aşezi în altă ordine cifrele secolului XIX, dai, cu totul pe neaşteptate, de secolul XXI.

Într-o singură săptămână, începând de luni, 23 februarie, şi până duminică, 1 martie, Capitala e zguduită de o mulţime de evenimente. Şi totul porneşte de la o conferinţă ştiinţifică ţinută la Ateneu de un doctor tânăr şi ambiţios.

Anul 1897. Un bărbat este găsit fără cunoștință, în câmp, lângă București, în zona „moșiei Băneasa”. Nimeni nu știe exact ce e cu el și fiecare bănuiește altceva: e un escroc internațional care vrea să-și piardă urma? Un criminal? Un bolnav? Încetul cu încetul, în jurul lui se adună o mulțime de oameni: un medic și fiica lui, un polițist, un comisionar în vârstă de 8 ani, care umblă prin toată Capitala cu scrisori și pachete, și, nu în ultimul rând, gazetarii de la Universul.

Romanul, alert, cu un fir al acțiunii semipolițist, cu personaje extrem de vii, dintre cele care-ți devin prietene, se petrece în numai treisprezece zile: de vineri 19 decembrie până la sfârșitul anului. Atmosfera lumii bucureștene din preajma anului 1900 este recreată ca-ntr-un film. Ajunge să deschizi cartea și te afli, deja, acolo.

„Este o carte singulară, care sfidează cu inteligență și talent direcțiile prozei românești actuale. Este doar ceea ce ne place să numim a thing of beauty, aflat în afara zgomotului cacofonic al tuturor bătăliilor. Viața începe vineri e o carte care poate fi citită ca roman polițist, roman fantastic pe tema călătoriilor în timp sau roman istoric, dar cititorul va fi enorm câștigat dacă va uita de toate aceste categorii și-o va vedea pur și simplu ca pe o lume vie, plină de poezie și adevăr, cum sunt toate scrierile care înseamnă ceva în literatura lumii.” MIRCEA CĂRTĂRESCU

„Dorința mea cea mai mare, mai tainică și mai trainică a fost una irealizabilă, să călătoresc în timp. N-am putut să mi-o îndeplinesc altfel decât prin cărțile mele, care au în comun vizitarea altor timpuri. Am scris deci ca să-mi îndeplinesc o nevoie vitală” IOANA PÂRVULESCU

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

La 700 de ani de la moartea lui Dante, capodopera poetului florentin, povestită pentru copii de Corina Anton și minunat ilustrată de Mihail Coșulețu, le va aprinde curiozitatea și imaginația celor ce îndrăznesc să pornească în această aventură fără egal care este descoperirea unei mari culturi.

„Cartea pe care ai deschis-o este povestea uneia dintre cele mai uimitoare călătorii făcute până acum de o minte omenească. A scris-o cel mai important poet italian, pe numele său Dante Alighieri, acum mai bine de șapte veacuri. Și totuși noi continuăm să o citim, pentru că o carte cu adevărat bună străbate timpul și este îndrăgită în toate vremurile. Ești curios? Hai să pornim pe urmele lui Dante, dar să știi că ne așteaptă cale lungă. Vezi colo-n zare o pădure și-un om cu pasul șovăielnic? Să-l urmăm, înainte să se piardă printre copaci!“ — CORINA ANTON

„Spre deosebire de foarte tânărul cititor italian, în a cărui țară există deja o tradiție a adaptărilor Divinei Comedii pentru copii, cel român nu a avut niciodată prilejul de a aborda opera lui Dante în felul acesta, printr-un ochean întors către Evul Mediu, într-o călătorie fabuloasă. De aceea, apariția Divinei Comedii povestite pentru copii este o noutate absolută, care trebuie salutată cu mare fervoare, și un eveniment cu totul deosebit în peisajul editorial românesc, chiar în anul în care se împlinesc 700 de ani de la moartea lui Dante. Scrisă într-un stil cuceritor și plăcut, cu o profundă cunoaștere și înțelegere a originalului, și ilustrată cu mare talent, povestirea Divinei Comedii își călăuzește tânărul public către o capodoperă a marii literaturi universale.“ — BRUNO MAZZONI, Universitatea din Pisa

Ilustrații de Paula Stanciu

7 povești, câte una pentru fiecare zi a săptămânii, despre importanţa prieteniei și a muncii în echipă, despre valoarea onestităţii și a generozităţii și despre depășirea obstacolelor și găsirea curajului chiar și atunci când te aștepţi mai puţin.

Protagoniștii sunt nimeni alţii decât membrii Găștii Zurli care, iubitori de năzbâtii cum îi știm, intră într-o mulţime de încurcături, una mai amuzantă ca alta. Noroc că sunt prieteni buni și că se pricep de minune să se ajute la greu și să tragă învăţăminte la capătul fiecărei peripeţii!

„Un firesc al nefirescului, așa aș caracteriza romanul de debut al Ruxandrei Burcescu. Un subiect întunecat, spumos, comic și tragic. Autoarea combină supranaturalul și psihologia de margine. Un psycho-noir, s-ar putea zice. Ce surprinde de la primele pagini e abilitatea și ușurința de a construi fără efort o lume românească, recognoscibilă în toate amănuntele, cu convenții, prejudecăți, superstiții, și reflexul ei în oglindă, misterios, tenebros și provocator. De citit, până la ultima frază, cu sufletul strâns.“ — FLORIN IARU

„Am început să scriu acest roman în urma mentoratului cu Marius Chivu și Florin Iaru, asigurat de programul Prima Carte. Mai bine de jumătate din el a fost scris în timpul acelor șase luni în care am învățat o lecție importantă – nu scrii ca să îi arăți cititorului cine ești, ci, în primul rând, ca să îi arăți cine poate fi el. Povestea romanului s-a născut din interesul meu pentru relațiile de familie și din modul cum relația între doi frați este întotdeauna o ecuație nu cu două, ci cu trei necunoscute. Ea este determinată de relațiile individuale dintre părinte și fiecare dintre frați. Lumea romanului Instabil este o lume a intențiilor și a dorințelor. Dacă alegerea e un act final, intenția ascunde în ea un infinit de posibilități. Iar personajele mele se mișcă în această lume în care intenția nematerializată lasă urme materiale. Ca niște acrobați, ele merg, într-un echilibru precar, pe linia de demarcație dintre lumea alegerilor făcute și lumea celorlalte posibilități, rămase suspendate. Și poate că, în final, explorând poveștile care mă fascinează, reușesc să ating și poveștile celorlalți.“

Manuscrisul acestei cărți a fost selectat în cadrul programului Bursa Prima Carte, organizat de Fundația Friends For Friends (ffff.ro) cu susținerea Friends\TBWA, din dorința de a oferi sprijin pentru finalizarea unei cărți scriitorilor români talentați, dar nepublicați.

Cu un portret însoțitor de Monica Lovinescu

„Facultatea mirării îi este proprie omului. Ne propunem aici să o reactualizăm. Cititorul va regăsi, sper, în mirarea altuia propria sa capacitate de a se mira. Va putea s-o recunoască și să spună: Da, aşa este! Cum se face că eu nu m-am mirat încă în legătură cu asta? Mirarea e o componentă esențială a condiției umane.“ — JEANNE HERSCH

„Filozofia s-a născut din acel tip de gândire care are nevoie de o capacitate prealabilă a mirării. Aristotel vorbeşte despre naşterea filozofiei tocmai în legătură cu capacitatea oamenilor de a se mira – thaumázein – în privinţa faptului că există un lucru şi că el există aşa cum există. Iar mirarea filozofică în splendoarea ei ajunge să atingă cel mai adesea fiinţa lucrurilor de care nimeni nu se mai miră. Iar lucrurile de care nimeni nu se mai miră sunt tocmai cele pe care le întâlnim la fiecare pas şi care, prin îndelunga lor frecventare, au căzut direct în subînţeles. Filozoful vrea să înţeleagă ceea ce toată lumea, subînţelegând, nu mai înţelege: De vreme ce sunt înconjurat de oameni la fel ca mine şi trăiesc laolaltă cu ei, care este fiinţa coabitării? De vreme ce sunt prins într-o tradiţie şi trăiesc într-o casă, care este fiinţa locuirii? De vreme ce mă raportez necontenit la mine, iar propriul meu sfârşit, chit că ştiu sau nu, iradiază în mine clipă de clipă, care este fiinţa sinelui meu? De vreme ce totul este sau nu este, ce înseamnă «este»?“ — GABRIEL LIICEANU

„I-am văzut odată împreună pe Czesław Miłosz şi pe Jeanne Hersch. Era la o conferință aici, la Washington, la Universitatea Georgetown. I-am zărit plimbându-se agale prin parcul din campus, printre clădirile neogotice, două siluete evanescente, mesagerii unui alt univers, oaspeți stingheri dintr-o cosmopolită Europă Centrală, supraviețuitori ai unei lumi pierdute, năruite, distruse. Lumea lui Stefan Zweig și a lui Thomas Mann, a lui Franz Kafka și a lui Paul Celan, a lui N. Steinhardt și a lui Aleksander Wat… Cosmosul burghez, deci urban, deci liberal, atât de disprețuit și de hulit de nihiliștii revoluționar-totalitari, cu pasiuni mistice şi/sau dialectice. Frumusețea indicibilă a unei lumi în care civilitatea conta.“  — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Cu o săptămână-două înainte de a muri, la începutul lui iunie, în ajunul celor 90 de ani ai săi ce urmau să fie sărbătoriţi la Sorbona, Jeanne Hersch mai participa încă la dezbateri radiofonice în Elveţia, vădindu-şi până în ultima clipă încrederea în virtuţile comunicării cu semenii… Pedagogia limpezimii, adoptată de ea, de aici provenea: pentru a fi «un om» trebuie să ştii a-ţi pune întrebările dintâi… Aşa şi-a petrecut viaţa Jeanne Hersch. Dacă se risipea, era fiindcă acorda fiinţelor şi faptelor mărunte tot atâta importanţă ca şi celor de primă mărime. Dumnezeul filozofilor i-a dăruit în schimb ani mulţi pentru a putea propovădui nu numai «dreptul» de a fi un om, dar şi întrebarea cu care începe şi nu se mai sfârşeşte orice gândire.“ — MONICA LOVINESCU

Ediţie îngrijită, prefaţă și scurtă cronologie de de Lucian Boia

„Câte tragedii, câtă suferinţă, nenorocire, nădejde, disperare am trăit în aceşti doi ani! Pare aproape de necrezut câtă muncă şi câte eforturi am dus la capăt! Dar mai toate au fost o muncă binecuvântată, m-au adus foarte aproape de inima poporului meu, m-au adus extrem de aproape de mizerie, durere, sărăcie şi nevoie.

Mă simţeam pe deplin mama poporului acestuia suferind, sfâşiat, neînţeles, adesea nedemn, dar iubit din toată inima, cu atâta tărie... Mi se părea că văd tot ce a fost şi tot ce ar fi putut să fie, nădejdile zdrobite, visul sfărâmat, realitatea crudă, multele greşeli, toţi morţii căzuţi pentru o cauză în care, ca şi mine, au crezut. Ochii mi s-au umplut de lacrimi şi am plâns, am plâns cum nu poate plânge decât o mamă cu inima frântă – mama unui copil mort, mama unor speranţe moarte şi a inimii sângerânde a unui popor îndurerat pe care a învăţat să-l iubească şi care a învăţat s-o iubească la rându-i. Neamul va trăi, trebuie să trăiască, voi trudi pentru el cu toată inima şi cu tot sufletul.

Cred că, dacă va citi cineva vreodată însemnările pe care le-am făcut zi după zi, îşi va da seama că fiecare cuvânt pe care-l aştern izvorăşte din adevăr.“

„În primăvara anului 1918, România e prăbuşită. Pacea separată, pe care fusese nevoită să o accepte în urma defecţiunii ruseşti, a mutilat-o teritorial, înrobind-o totodată economic şi anulându-i independenţa politică. Cine ar fi putut să întrevadă răsturnarea care avea să se petreacă pe frontul de Vest în partea a doua a anului? La doi paşi de ceea ce ar fi putut fi pentru ea victoria definitivă, Germania cedează şi pierde complet partida. România înfrântă, aproape nimicită, se află acum în tabăra învingătorilor. Austro-Ungaria dispare de pe harta Europei. Bucovina şi Transilvania se unesc, la rândul lor, cu ţara. Din ideal, România Mare devine realitate. Înfrângerea Puterilor Centrale o propulsează din nou pe regină în prim-plan. Istoria i-a dat dreptate! Tot mai multe voci o aclamă, numind-o «împărăteasa tuturor românilor». La 1 decembrie 1918 îşi va face intrarea triumfală în Bucureşti, călare şi în uniformă militară... A rămas în istorie, la loc de frunte, printre marii făuritori ai României Mari.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe coperta: Regina Maria în uniformă de roşior, purtând colanul Ordinului Carol I, placa Ordinului Carol I (în grad de Mare Cruce), placa Ordinului Steaua României (în grad de Mare Cruce), o decoraţie straină; nr. inv. 87521, © MNIR, 2013

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Refuz să mă las înfrântă sau să mă simt înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă.

Oamenii noştri politici încă nu sunt pregătiţi să se sacrifice pentru cauza comună. Sunt zile când mârşăvia omenească în general, şi a guvernelor şi administraţiilor în particular, mă izbeşte cu o putere copleşitoare şi îmi dă impresia că toate eforturile noastre sunt în van.

O, Doamne, de-aş fi bărbat, cu drepturile unui bărbat şi cu spiritul de bărbat pe care îl am în trupul meu de femeie! I-aş înflăcăra, i-aş îndemna la o rezistenţă disperată, glorioasă, orice-ar fi!

Dacă va fi să murim, măcar să ştie că nu murim ca nişte neghiobi orbi! Nu cred că şi-a mai ridicat vreodată o regină glasul ca să spună adevăruri atât de cumplite şi de făţişe, care nu se pot spune decât atunci când priveşti moartea în faţă şi ai de gând să-i ţii piept eroic, fără să clipeşti şi fără să te sinchiseşti de tortura înceată a agoniei.“

„Partea a doua a jurnalului reginei Maria este cea mai încărcată cu desfăşurări dramatice. Situaţia e atât de nesigură şi de schimbătoare, încât momentele alternative de bucurie şi de disperare se ţin lanţ, punând nervii şi judecata tuturor la grea încercare. România se simte trădată: de ruşi, în primul rând, dar şi de partenerii occidentali, care par să nu înţeleagă situaţia disperată în care a ajuns, fără să aibă vreo vină. Românii nu mai au de ales decât între un sfârşit eroic şi o pace înjositoare. Cârmuitorii ţării aleg pacea, în cele din urmă. Cu alte cuvinte, capitularea. În ciuda apelurilor reginei la rezistenţă. Jocurile erau făcute. Probabil că până la urmă a fost mai bine aşa: o decizie raţională, care a salvat pe moment ce se mai putea salva, şi nu una eroică, extrem de riscantă. Dar trebuia să apere cineva nu numai interesele imediate ale ţării, ci şi onoarea românească. A făcut-o, cu nestăvilită pasiune, regina Maria.“ — LUCIAN BOIA

Foto copertă: Regina Maria a României la căpătâiul unui rănit, 1917 (Arhivele Naţionale ale României)

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia

„Ce dimineaţă frumoasă, cât de tăcut şi de liniştit e totul, dar eu ştiu că va fi război.

Război!

Soarele străluceşte şi va fi război! Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu – aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

Aş vrea să fiu eu rege – poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie – nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.“

„Ediţia de faţă reproduce textul integral al însemnărilor reginei Maria din perioada Primului Război Mondial, din care doar mai puţin de jumătate au fost preluate în memoriile sale, Povestea vieţii mele. În plus, chiar fragmentele preluate, de regulă fără mari modificări, au fost supuse totuşi unei «autocenzuri». Sunt eliminate sau atenuate tocmai impresiile – şi uneori izbucnirile – cele mai sincere ale reginei, care, evident, nu puteau fi făcute publice: cuvinte adesea grele la adresa regelui Ferdinand, a prinţului moştenitor Carol, a prim-ministrului Ionel Brătianu sau a clasei politice româneşti în genere. Nu e nevoie de mai multe argumente pentru a justifica publicarea integrală a Jurnalului; odată ce dispunem de textul originar complet, n-avem nici un motiv să ne mulţumim cu versiunea trunchiată şi edulcorată a volumului memorialistic. Cu atât mai mult cu cât aceştia sunt anii mari ai reginei Maria, anii care i-au creat legenda.“ — LUCIAN BOIA

Fotografia de pe copertă: Regina Maria a României, Colecția George Grantham Bain, Library of Congress

Introducere şi note de Andrei Cornea

Cuprins: Euthydemos, Cratylos, Gorgias, Menexenos, Menon, Phaidon, Banchetul

„Nu-i o întrebare de prisos dacă Platon, eliberat de vraja socratică, n-ar fi găsit un tip de om filozofic încă și mai înalt, pierdut pe vecie pentru noi.“ — FRIEDRICH NIETZSCHE

Acest volum este al doilea din seria operei integrale a lui Platon, într-o traducere nouă, de Andrei Cornea.

Ilustraţii de Isabelle Maroger

Oare o să reușesc în viață? De ce mi-e frică să nu iau note proaste? De ce trăim? De ce se despart părinții mei? O să fiu urât când o să cresc mare? Ce înseamnă frate vitreg?

Copiii descoperă lumea și cresc cu ajutorul întrebărilor pe care și le pun lor înșiși și părinților lor. Mai grele, mai ușoare, mai grave, mai amuzante, smulgând un surâs sau o lacrimă, întrebările celor mici sunt tot atâtea ferestre către mintea și inima lor.

Carine Simonet, psiholog cu practică îndelungată, le răspunde cu inteligență și tact, dozând cu pricepere seriozitatea și umorul, și construind astfel punți între copiii și părinții cărora le este recomandată această minunată carte.

Fiecare întrebare din cartea aceasta este prezentată pe o pagină dublă, iar explicațiile-cheie sunt scoase în evidență cu litere îngroșate. Temele abordate pot fi identificate după culoarea cores­punzătoare din partea de sus a paginii. Între acestea, autoarea acordă o atenție aparte familiei, prieteniei, școlii, sentimentelor, credințelor și temerilor, vieții în societate. La finalul cărții veți găsi indici tematici, organizați după teme majore și cuvinte-cheie.

„Sunt psiholog și lucrez cu copii ca tine de douăzeci și cinci de ani. Răspunsurile pe care ți le propun sunt cele pe care le-aș oferi și micilor mei pacienți în timpul întâlnirilor noastre. Sunt un punct de plecare, pentru ca fiecare să-și poată găsi propriul răspuns. Pentru ca tu și părinții tăi să continuați să vă puneți întrebări.“ —  CARINE SIMONET