Cărți

Poveștile sunt vitale pentru dezvoltarea copiilor, fie că e vorba de echilibrul lor emoțional, de bogăția limbii, de capacitatea de adaptare sau de sentimentul de apartenență. Secretul stă în bucuria de a vorbi cu copilul tău, în plăcerea de a citi o carte sau de a istorisi povești împreună. Elaine Reese, psiholog de formație, cercetătoare și mamă la rândul ei, prezintă în această carte rezultatele studiilor realizate de ea pe teren, cu sute de copii și părinți, de-a lungul a nu mai puțin de 15 ani. Sunt detaliate aici tehnicile care funcționează cel mai bine în fiecare etapă de dezvoltare în parte, de la copii foarte mici până la adolescenți, inclusiv copii cu întârzieri de învățare sau cu temperament dificil. Găsim sfaturi chibzuite pentru părinții care se confruntă cu probleme foarte actuale: cum pot beneficia totuși copiii de pe urma poveștilor cu care se intersectează inevitabil, prin intermediul internetului și al tehnologiei de tot felul? În ce măsură diferă poveștile istorisite fetelor, respectiv băieților, și de ce? Cum se pot bucura copiii de povești împreună cu părinții lor, în cazul în care aceștia se separă sau divorțează? Vom vedea apoi că părinții pot și trebuie să cultive încontinuu ritualul poveștilor în familie chiar și după ce copiii cresc – și mai ales după ce aceștia devin ei înșiși părinți. Sunt îndrumări bine întemeiate, general valabile și la îndemâna oricui, motiv pentru care această carte merită un loc în biblioteca fiecărui părinte.

Apariția vieții și capacitatea sa de a genera ordine din haos sunt enigme care încă nu au primit un răspuns definitiv. Renumitul fizician Paul Davies susține că, pentru a lămuri aceste enigme, trebuie mai întâi să răspundem la o întrebare mai adâncă: „Ce este informația?“ Ca să înțelegem natura și originea vieții, Davies ne propune să adoptăm o perspectivă asupra biologiei potrivit căreia fundamentele vieții sunt asemănătoare sistemelor cibernetice, în sensul în care viața așa cum o cunoaștem ar trebui să fie considerată un fenomen asemănător stocării și gestionării informației. Pătrunzând în adevărata mecanică a fenomenelor din lumea fizică obișnuită, Davies ne arată cum procesele biologice, de la fotosinteză la capacitatea de orientare a păsărilor, se bazează pe mecanica cuantică, și cum fizica cuantică și procesarea informației ar putea constitui cheia dezlegării misterului vieții de pe Pământ. Folosind un limbaj accesibil, Rețelele de informație și misterul vieții expune diferite teorii interdisciplinare pentru a ne purta într-o călătorie edificatoare către țelul suprem al științei: unificarea tuturor teoriilor din biologie și fizică, astfel încât omenirea să poată înțelege locul pe care îl ocupă în univers.

În această carte de referință, Paul Kurtz analizează motivele pentru care foarte mulți oameni cred în fenomene supranaturale și paranormale în pofida multitudinii dovezilor ce le pun la îndoială. Kurtz consideră că acest lucru se datorează unei înclinații omenești către gândirea magică („ispita transcendenței“), care subminează judecata critică și pregătește terenul pentru adoptarea unor credințe neîntemeiate. Astfel, apelând la filozofie, știință și psihologie, filozoful american supune unei analize detaliate doctrina și activitatea fondatorilor celor trei mari religii monoteiste (creștinismul, iudaismul și islamul), precum și fundamentele ideilor aflate în spatele misticismului, credinței în nemurire și în Dumnezeu, reîncarnării, astrologiei și ufologiei. Ispita transcendenței este o lectură obligatorie pentru oricine vrea să înțeleagă cu adevărat lumea în care trăiește.

De când există omenirea, medităm la sensul vieții și la scopul nostru în viață. Este oare fericirea un țel care trebuie urmărit? Ce înseamnă viața într-o societate laică? În aceste pagini, cercetătorul și filozoful Frank Martela oferă o perspectivă unică în încercarea de a afla ce anume conferă semnificație existenței noastre, de ce suntem nemulțumiți de prezent și de ce avem mereu dorința de a depăși etapa în care ne aflăm.  Frank Martela răspunde la aceste întrebări – și la multe altele – pe un ton relaxat și plin de umor, plasând câteva dintre cele mai mari teme și dileme filozofice ale vieții într-un context modern, accesibil. O viață minunată este o călăuză neprețuită pentru toți cei care își caută locul în lume și scopul în viață.

„Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare nu este nici o colecție pestriță de gânduri răzlețe, nici o articulare detaliată a unui program politic; este mai degrabă o entuziasmantă reafirmare de către Russell a valorilor liberale în mijlocul cărora s-a născut, pentru care a militat de-a lungul vieții și în care era convins că trebuie ancorată o lume nouă.

Scrisă cu luciditatea și verva-i caracteristice, cartea de față este rând pe rând exuberantă, combativă, gravă și presărată cu aforisme ambițioase… Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare a devenit repede una dintre cele mai accesibile și mai populare cărți ale lui Russell.“ — KIRK WILLIS

„O sărbătoare intelectuală… deliciul acestei cărți vine din acea combinație care l-a făcut pe Russell celebru, o împletire de spirit și sensibilitate, de viziune largă și exprimare firească.“ — Financial Times

„Lui Russell nu-i stă în putință să fie anost, la fel cum e incapabil de superficialitate.“ — The Observer

Devenită simbol al ştiinţei, mai mult, simbol al unei înţelepciuni care depăşeşte frontierele ştiinţei, ajungând la întrebările esenţiale despre ordinea universului şi rostul nostru pe pământ, figura lui Einstein continuă să exercite o fascinaţie fără egal, atât asupra oamenilor de ştiinţă, cât şi asupra profanilor, cuceriţi de clarviziunea, nonconformismul şi umorul său. Cum văd eu lumea reuneşte articole şi conferinţe ale lui Einstein, definitorii pentru calea urmată în cercetările sale ştiinţifice, pentru personalitatea şi viziunea lui asupra lumii, texte prin care savantul a urmărit să se apropie de publicul larg, fără a lăsa în umbră rigoarea fizicianului.

Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.

În martie 1988, la o universitate americană pentru surdomuți s-au declanșat ample proteste: studenții nu cereau doar schimbarea rectorului, ci, în ultimă instanță, acceptarea statutului lor aparte, greu de înțeles pentru lumea din jur care aude. Incitat de acest eveniment, Oliver Sacks întreprinde o cercetare a universului surzilor și a limbajului semnelor – un limbaj de o formidabilă bogăție și plasticitate, posedând o gramatică proprie, a cărei înțelegere ne conduce spre cele mai profunde straturi ale gândirii. Văzând glasuri e o carte revelatoare. Ne îndeamnă să medităm asupra limbajului în genere și ne spune povestea emoționantă a unor oameni care sunt la fel ca noi, și totuși foarte diferiți. Ne apropie de esența condiției umane.

Marea despărţire este Divina comedie a lui C.S. Lewis. Povestea alegorică ne poartă într-o călătorie din Iad, un oraş cenuşiu cu străzi pustii, care se dovedeşte a fi Purgatoriul pentru aceia care se hotărăsc să-l părăsească, până în apropierea Raiului, un munte înverzit la care ajung cei ce au puterea de a renunţa la iluziile vieţii pământeşti. Însă drumul anevoios între cele două tărâmuri îl aduce pe narator în preajma unor personaje – artistul neînţeles, intelectualul cinic, savantul sceptic, clericul apostat, bruta belicoasă – încredinţate de permeabilitatea graniţei dintre bine şi rău şi astfel sfâşiate de imposibilitatea alegerii. „La urma urmei, scrie Lewis, sunt două feluri de oameni: unii care îi spun lui Dumnezeu: «Facă-se voia Ta» şi alţii cărora Dumnezeu le spune «Facă-se voia ta».“

„E tânăr şi foarte viu, plin de energie, ca un rocker adevărat, dar când te aştepţi mai puţin îl surprinzi bântuit de spaima că îmbătrâneşte şi moare. E un poet care face proză în forţă, ca la sală, ca pe biţă sau motor, care aici, în Banat, sunt bicicleta şi motocicleta; narează, descrie, construieşte, dar când te aştepţi mai puţin îl vezi cum trage un ştamplu (păhărel, aici, în Banat) de lirism. E frust, chiar dur şi necruţător cu tot ce vede în jur şi în el, dar când te aştepţi mai puţin scapă un gest sau o vorbă de mare delicateţe. E bărbătos şi infantil, brutal şi tandru. E prinţ şi cerşetor, erou şi loser absolut în lumea lui, aşa cum o vede, cum o trăieşte sau o imaginează. O lume de la marginea marginilor (cartiere timişorene, periferii de metropole, sate din pustă), cu oamenii ei neştiuţi sau uitaţi. Toate (locuri, chipuri, vorbe) l-au aşteptat pe el, pe Borco Ilin, să le descopere şi reînvie, ca să intre într-o carte. Ca să intre în cărţi, cu toate atuurile. Între care, mai de preţ, îmi par a fi două: al noutăţii lumii pe care o dezvăluie şi al limbii pe care o caută. Deşi el spune că nici una din ele, nici româna, nici sârba, nu l-au găsit. Pusti nas, Borco! Lasă-ne, Borco, n-ai dreptate, fiindcă le-ai găsit pe amândouă în limba fără pereche a literaturii pe care tocmai ai scris-o.“ — ADRIANA BABEȚI

„16 autori din tot atâtea orașe au scris câte o proză despre locul natal sau în care se regăsesc cel mai bine. În unele texte, atmosfera orașului se insinuează pe nesimțite printre întâmplări, referirile directe la spațiu fiind aproape absente. În altele, acesta comunică imperceptibil cu psihologia personajelor, anticipându-le sau justificându-le gesturile și acțiunile. O lectură în cheie ironică, o privire nostalgică, o imersiune în trecutul istoric al unui loc – toate sunt variante de a citi și a scrie orașul. Scriind despre orașul lui, fiecare prozator și-a făcut de fapt propriul portret.“ — ANDREEA RĂSUCEANU, coordonatoarea volumului

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat? Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

Cartea de față este, așa cum o numește chiar autorul, „un roman care vorbește despre vremurile noastre“, alcătuit din articole publicate în reviste precum La Repubblica, Vanity Fair sau Wired, cu subiecte diferite, de la politică, filozofie și literatură până la sport și impresii de călătorie. Fotbalul, aromatul ceai de mentă din Tanger, praful și sângele coridelor, bolizii de Formula 1, desenele animate, teatrul, politica, muzica, filmul, literatura, toate se învârt într-un iureș neîncetat, pe cât de fermecător, pe atât de tulburător. Baricco e un umanist lucid, un cronicar al eternei comedii omenești, care ne invită să înțelegem mai bine lumea de astăzi, un spectacol în care fiecare dintre noi este atât public, cât și actor.

„N-avem de unde ști dacă vor dispărea cărțile, eliminate de noile tehnologii, dar, atâta vreme cât cărțile există, trebuie apărate. Nu reușesc să-mi imaginez vreun tip de umanism care să se poată lipsi de cărți. Literatura produce dorințe, revoltă, sensibilitate la diferențe. Cartea e indispensabilă. Și-apoi, sunt convins: cultura imaginii este, în esență, o cultură conformistă, atent controlată, supusă prea multor reguli. În schimb, literatura e libertate. Așa că da, cred că trebuie apărată până în pânzele albe.“ — MARIO VARGAS LLOSA, în dialog cu Alessandro Baricco

În 2021, concursurile „Vreau să fiu ilustrator la Humanitas Junior!“ şi „Vreau să fiu povestitor la Humanitas Junior!“ au ajuns la ediţia a doua, iar numărul participanţilor ne-a depăşit cele mai optimiste previziuni, semn că talentul şi imaginaţia copiilor nu aşteaptă decât prilejul să se exprime. Iar noi ne-am bucurat să li-l oferim printr-o nouă carte de povestiri semnată şi ilustrată de douăzeci dintre juniorii talentaţi care s-au înscris la cele două concursuri.

ERNST JÜNGER se naşte la Heidelberg în 29 martie 1895. Studii liceale la Hanovra. La 18 ani fuge de-acasă şi se angajează în Legiunea Străină. În 1914 se înrolează voluntar, luptă cu bravură şi i se decernează cea mai înaltă distincţie militară germană, „Pour le mérite“. După război, studii de filozofie la Leipzig şi de zoologie la Napoli. Câteva specii de insecte descoperite ulterior îi vor purta numele. În cel de-al Doilea Război Mondial participă la campania din Franţa. În urma atentatului eşuat împotriva lui Hitler (1944), este demobilizat şi declarat „nedemn de a face parte din armată“. Între 1945 şi 1949, forţele aliate îl pun sub interdicţie de publicare. Din 1950 se stabileşte la Wilflingen. În 1959 întemeiază, împreună cu Mircea Eliade, revista Antaios. În 1982 i se decernează Premiul Goethe; în 1995, la centenarul naşterii, i se aduc omagii naţionale şi internaţionale de anvergură. Ernst Jünger se stinge din viaţă la 17 februarie 1998. Între 1956 şi 1995 i s-au acordat 27 de premii, titluri şi distincţii în Germania, Franţa, Italia, Spania, i s-au închinat numeroase volume omagiale, numere de reviste, mii de pagini de critică şi exegeză literară. Opere: In Stahlgewittern (1920; trad. rom. În furtuni de oţel), Der Kampf als inneres Erlebnis (1922), Das abenteuerliche Herz (1929; trad. rom. Inimă aventuroasă), Die totale Mobilmachung (1930), Der Arbeiter (1932), Afrikanische Spiele (1936; trad. rom. Jocuri africane), Auf den Marmorklippen (1939; trad. rom. Pe falezele de marmură), Gärten und Straßen (1942; trad. rom. Grădini şi drumuri), Die Pariser Tagebücher (1949; Jurnale pariziene), Heliopolis (1949), Über die Linie (1950), Der gordische Knoten (1953), Gläserne Bienen (1957; trad. rom.Albine de sticlă), Die Hütte im Weinberg (1958; trad. rom. Coliba din vie), Subtile Jagden (1967), Annäherungen: Drogen und Rausch (1970; trad. rom. Aproximări: Droguri şi extaz), Die Zwille (1973; trad. rom. Praştia), Eumeswil (1977), Die Schere (1990), Siebzig verweht (1980–1995).

DINU PILLAT, fiul poetului Ion Pillat şi al pictoriţei Maria Pillat-Brateş, s-a născut pe 19 noiembrie 1921 la Bucureşti. A făcut clasele primare şi secundare la Liceul Spiru Haret din Bucureşti, debutând cu proze lirice şi critică literară în paginile revistei şcolii, Vlăstarul. Între 1940 şi 1944 a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, unde a cunoscut-o pe viitoarea lui soţie, Cornelia (Nelli) Filipescu. După absolvirea facultăţii a devenit asistentul profesorului G. Călinescu la Catedra de istorie a literaturii române moderne. Şi-a susţinut teza de doctorat, sub îndrumarea lui G. Călinescu, în 1947, cu studiile Romanul de senzaţie în literatura română din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi Contribuţiuni la biografia lui Ion Pillat. În acelaşi an, în urma unei restructurări pe criterii politice, a fost îndepărtat de la catedră. Între 1950 şi 1956 a lucrat pe un post de casier şi apoi de pontator la cooperativa de praf de sânge „Muntenia". În toamna lui 1956, G. Călinescu a reuşit să-l aducă la Institutul de Istorie Literară şi Folclor, al cărui director devenise, pe un post de cercetător. Arestat de Securitate în primăvara lui 1959, este anchetat şi inculpat în aşa-numitul „proces al intelectualilor", în „lotul Noica-Pillat"; i se dă o condamnare de 25 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale", unul dintre principalele capete de acuzare fiind romanul Aşteptând ceasul de apoi, scris în 1948 şi dat ulterior spre lectură unor cunoscuţi, inculpaţi şi ei în proces. Eliberat din închisoare în 1964, în urma amnistiei generale a deţinuţilor politici, e reîncadrat în acelaşi an la institutul condus de G. Călinescu. În 1975, în urma unei noi restructurări pe criterii politice, este dat afară şi retrogradat pe un post de documentarist la Biblioteca Centrală Universitară. Bolnav de cancer, moare pe 5 decembrie 1975.

Scrieri publicate. Romane: Tinereţe ciudată (Ed. Modernă, Bucureşti, 1943), Moartea cotidiană (Ed. Vatra, Bucureşti, 1946); aceste două romane, împreună cu Jurnalul unui adolescent, au apărut ulterior într-un singur volum, sub titlul Tinereţe ciudată (Ed. Minerva, Bucureşti, 1984), iar apoi sub titlul Tinereţe ciudată şi alte scrieri (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011); Aşteptând ceasul de apoi (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010). Studii şi monografii: Mozaic istorico-literar (EPL, Bucureşti, 1969; ed. a II-a, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971), Ion Barbu (Ed. Tineretului, Bucureşti, 1969), Dostoievski în conştiinţa literară românească (Cartea Românească, Bucureşti, 1976), Itinerarii istorico-literare, ed. de George Muntean (Ed. Minerva, Bucureşti, 1978); ultima lucrare a apărut ulterior într-o ediţie adăugită, sub titlul Spectacolul rezonanţei. Eseuri, evocări, sinteze, ed. de Monica Pillat şi George Ardeleanu (Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012).

VLAD ZOGRAFI s‑a născut la Bucureşti în 1960. A studiat fizica la Universitatea din Bucureşti, iar în 1994 a obținut un doctorat în fizică atomică la Universitatea Paris XI, Orsay. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993 şi Omul nou, 1994), apoi teatru: Isabela, dragostea mea (1996, Premiul Uniunii Scriitorilor), Oedip la Delphi (1997), Regele şi cadavrul (1998), Viitorul e maculatură (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor), America şi acustica ( 2007, Premiul Uniunii Scriitorilor), Petru (2007, conținând variante revăzute ale unor piese publicate anterior), Toate minţile tale (2011). Petru a fost prima piesă de teatru românească pusă în scenă după 1989 la Teatrul Bulandra, iar spectacolul (regizat de Cătălina Buzoianu) a fost invitat la Bienala de la Bonn în 1998. În 2012 a publicat eseul Infinitul dinăuntru. Șase povestiri despre om, societate și istorie. În 2016 a publicat romanul Efectele secundare ale vieții (Premiul Observator Lyceum, 2017), apărut în limba cehă (traducere de Jiři Našinec, Editura Havran, Praga, 2019) și în limba sârbă (traducere de Ðura Miočinović, Editura Knjževna radionica Rašić, Belgrad, 2020). În 2018 a publicat romanul Șapte Octombrie.

CONSTANȚA VINTILĂ este cercetătoare la Institutul de istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Directoarea proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Patimă și desfătare. Despre lucrurile mărunte ale vieţii cotidiene în societatea românească (1750–1860), Humanitas, București, 2015; Evgheniţi, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernităţi românești (1780–1860), Humanitas, București, 2013; În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate, căsătorie și divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea, Humanitas, București, 2004, reeditare în 2011; tradusă în germană cu titlul Im Schalwar und mit Baschlik. Kirche, Sexualität, Ehe und Scheidung in der Walachei im 18. Jarhundert, Frank & Timmme, Berlin, 2013. Alte scrieri: Dimitrie Foti Merișescu, Tinereţile unui ciocoiaș. Viaţa lui Dimitrie Foti Merișescu de la Colentina, scrisă de el însuși la 1817, ediţie critică, introducere și note de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Humanitas, București, 2019; Focul amorului: despre dragoste și sexualitate în societatea românească (1750–1830), Humanitas, București, 2006; tradusă în germană cu titlul Liebesglut: Liebe und Sexualität in der rumänischen Gesellschaft 1750–1830, Frank & Timme, Berlin, 2011. Coordonatoarea volumelor: Women, Consumption, and the Circulation of Ideas in South-Eastern Europe, 17th–19th Centuries, Brill, 2017; From Traditional Attire to Modern Dress: Modes of Identification, Modes of Recognition in the Balkans (XVIth–XXth Centuries), Cambridge Scholars Publishing, 2011.

GIULIA CALVI este profesoară în cadrul Departamentului de Știinţe Istorice și Patrimoniu la Universitatea din Siena, cu specialitatea istorie premodernă. Din 2004 și până în 2012 a fost directorul secţiunii „Gender History in Europe and the World (XVI–XIX)“ din cadrul Departamentului de Istorie și Civilizaţie al Institutului Universitar European din Florenţa. Este cercetătoare în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Histories of a plague year: The Social and the Imaginary in Baroque Florence, California University Press, 1989; Il contratto morale: madri e figli nella Toscana moderna, Laterza, Roma-Bari, 1994; Barocco al femminile, Laterza, Roma, 1992; La Mujer barroca, Alianza, Madrid, 1995; Le Donne Medici nel sistema europeo delle corti, Polistampa, Florenţa, 2008 (împreună cu Riccardo Spinelli). Ultimele publicaţii se opresc asupra circulaţiei imaginilor, textelor și culturii materiale: Imperial Fashions: Cashmere Shawls between Istanbul, Paris and Milan (Eighteenth and Nineteenth Centuries), în European History Yearbook, vol. 20; Dress and Cultural Difference in Early Modern Europe, ed. By Cornelia Aust, Denise Klein & Thomas Weller, 2019, pp. 159–176; Healing, Translating, Collecting: Doctor Michelangelo Tilli across the Ottoman Empire (1683–1685), în Cromohs, 21 (2017–2018), pp. 55–69; Translating imperial practices, knowledge, and taste across the Mediterranean: Giulio Ferrario and Ignatius Mouradgea d’Ohsson, în Constanţa Vintilă-Ghiţulescu (ed.), Women, Consumption and the Circulation of Ideas in South-Eas­tern Europe, 17th-19th centuries, Brill, Leiden, 2018, pp. 12–46.

MÁRIA PAKUCS-WILLCOCKS este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupată de istoria orașului Sibiu și de reţelele comerciale construite în jurul acestui important centru urban al Europei de sud-est, cercetătoare în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Sibiul veacului al XVI-lea. Buna rânduială a unui oraș transilvănean, Humanitas, București, 2018; Sibiu-Hermannstadt: Oriental Trade in Sixteenth Century Transylvania, Böhlau Verlag, Köln, 2007 (seria Städteforschung, vol. 73). Ediţia primei cărţi a orașului Sibiu: „zu urkundt in das Stadbuch lassen einschreiben“. Die ältesten Protokolle von Hermannstadt und der Sachsischen Nationsuniversität (1522–1565), ed. Mária Pakucs-Willcocks, Schiller Verlag, Sibiu/Bonn, 2015.

NICOLETA ROMAN este cercetătoare la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupată de istoria socială și economică, istoria femeilor și istoria copiilor din Ţara Românească, în secolele XVIII–XIX, prin prisma bunurilor, a mobilităţii și a culturii materiale asociate lor, subiecte de lucru privite în context sud-est european. Cercetătoare în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, Humanitas, București, 2016. Coordonatoarea volumelor Copilăria românească între familie și societate (secolele XVII–XX), Nemira, București, 2015; Orphans and Abandoned Children in European History, Sixteenth to Twentieth Centuries, Routledge, Londra, 2017.

MICHAŁ WASIUCIONEK este cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“, Academia Română. Preocupat de teoria reţelelor, patronaj, clientelism și comunităţile periferice în sud-estul Europei, secolul al XVII-lea, cu un interes aparte pentru ţările române, Imperiul Otoman și spaţiul polono-lituanian. Cercetător în cadrul proiectului european „Luxury, Fashion and Social Status in Early Modern South-Eastern Europe“ (http://luxfass.nec.ro). Scrieri: The Ottomans and Eastern Europe: Borders and Political Patronage in the Early Modern World, Tauris, London–New York, 2019.

Jan Cornelius s-a născut la Reșiţa și trăiește la Düsseldorf din 1977. Este scriitor bilingv (română si germană) și traducător de literatură. A studiat franceza și engleza la universităţile din Timișoara, Düsseldorf și Stirling (Scoţia). A publicat în Germania numeroase cărţi de proză satirică, volume pentru copii, poezii, eseuri despre literatura modernă. A colaborat cu reviste satirice germane și elveţiene și a scris o lungă serie de comentarii despre cultura modernă și piese de teatru radiofonic pentru posturile de radio naţionale din Germania și Elveţia. În România, a publicat comentarii despre literatură în Observator cultural, Dilema veche și România literară. A tradus și a prezentat în mediile germane și în numeroase lecturi publice din spaţiul german cărţi ale multor scriitori români actuali. În 2013 a publicat la Berlin excelent primitul roman Narrenstück, în română apărut la Humanitas cu titlul Eu, Dracula și John Lennon, cu puternice tente absurde și satirice (Berliner Zeitung numește cartea „cel mai hilar roman al primăverii 2013” și-l încadrează pe autor în tradiţia lui Bohumil Hrabal). Împreună cu Adina Popescu a scris volumul De ce nu-s românii ca nemţii (2019, Editura Paralela 45). În 2020 a publicat la editura Lebăda neagră din Iași pseudojurnalul umoristic Aventurile unui călător naiv. Între mișcare și izolare.

"Nimic nu poate schimba faptul ca am trait, am fost eu, chiar daca pentru atat de scurt timp" isi spune Barbellion "intr-unul dintre cele mai emotionante jurnale scrise vreodata". H.G. Wells, Raymond Queneau sau Emil Cioran erau fascinati de "Jurnalul unui om dezamagit". Autorul a fost comparat cu Joyce si Kafka. Cartea facea furori printre intelectualii romani din interbelic.

H.C. ANDERSEN (1805‒1875), scriitor danez, autor de nuvele, romane, poeme, piese de teatru, memorii de călătorie (care toată viața a refuzat să semneze cu prenumele întreg, Hans Christian, folosindu-și doar inițialele), este celebru mai ales pentru basmele sale, traduse în peste o sută de limbi. Dar Andersen a fost și un călător pasionat, cu spirit de aventură, care nu s-a oprit la Italia (obișnuita călătorie a epocii romantice), ci a trecut mai departe spre sud, notându-și cu empatie și umor sec danez impresiile din locuri până atunci prea puțin cunoscute europenilor. A scris astfel mai multe volume, îmbinând descrierea cu documentarul, pasaje filozofice, poezii, legende și ficțiune pură, într-un amestec foarte personal (ilustrat uneori prin propriile schițe și desene sugestive). Pe lângă memoriile de călătorie în munții Harz (1831), Suedia (1851), Spania (1863) și Portugalia (1866) și autobiografiile sale, referitoare și la călătorii, volumul de față (En Digters Bazar/Bazarul unui poet, 1842 ‒ publicat acum de Humanitas în ediție integrală) este cel mai cunoscut, fiind considerat o capodoperă a expresivității, pitorescului și detaliului poetic.

PAUL NURSE (n. 1949), genetician și specialist în biologie celulară, a identificat felul în care este controlată reproducerea celulară, proces aflat la baza creșterii și dezvoltării tuturor organismelor vii. Este directorul Institutului Francis Crick din Londra. În plus, a condus Cancer Research UK și a fost președinte al Universității Rockefeller și al Societății Regale. Este laureat (împreună cu Leland Hartwell și Tim Hunt) al Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină (2001) și a fost distins cu Premiul Albert Lasker și cu medaliile Regală și Copley din partea Societății Regale. A fost înnobilat în 1999 și i s- a acordat Legiunea de Onoare din partea Franței în 2003 și Ordinul Soarelui Răsare din partea Japoniei în 2018. A făcut parte vreme de 15 ani din Consiliul pentru Știință și Tehnologie și este în prezent consilier științific principal pentru Comisia Europeană și administrator al British Museum.

JOHN D. BARROW (1952–2020) a studiat matematică și fizică la Universitatea din Durham și a obținut la Oxford titlul de doctor în astrofizică. Pe lângă activitatea de cercetare – a publicat peste cinci sute de articole de cosmologie, fizică teoretică și matematică –, Barrow a predat la mai multe universități de prestigiu, iar din 1999 a condus la Cambridge proiectul Millennium Mathematics, care urmărea îmbunătățirea predării matematicii și aplicațiilor ei. A scris numeroase cărți de popularizare a științei, între care Originea universului și Cartea infinitului, publicate la Humanitas. În 2015 a primit Premiul Dirac și Medalia de Aur a Institutului Britanic de Fizică, iar în 2016 Medalia de Aur a Societății Regale de Astronomie.

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

STEFANO BOTTONI s-a născut la Bologna, Italia, în 1977. A obținut doctoratul în istorie la Universitatea din Bologna. A predat istoria Europei de Est sub contract cu Universitatea din Bologna, după care s-a alăturat Academiei Ungare de Științe, unde a fost, între 2009 și 2019, cercetător la Institutul de Istorie în cadrul Centrului de Cercetări în domeniul Științelor Umaniste. Din 2019 este conferențiar la Universitatea din Florența, unde predă istoria Europei de Est și istorie universală. A fost bursier la Zentrum für Zeithistorische Forschung din Potsdam și la „Imre Kertész“ Kolleg din Jena, precum și membru al proiectului internațional „COURAGE“, finanțat de UE în cadrul programului Horizon Europe, despre opoziția culturală în Europa de Est în epoca socialismului de stat. Principalul său domeniu de cercetare este politica față de minorități și relațiile interetnice în blocul sovietic. În limba română a publicat recent Lungul drum spre Occident: O istorie postbelică a Europei de Est (Editura Mega, Cluj-Napoca, 2021).

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.