Cărți

GEORGE STEINER (n. 23 aprilie 1929, Paris – m. 3 februarie 2020, Cambridge), scriitor şi lingvist franco-anglo-american, cunoscut marelui public în special ca eseist, critic literar şi filozof. După o bursă Rhodes la colegiul Balliol, s-a alăturat, în 1952, echipei editoriale de la publicaţia The Economist. În 1956 a fost ales membru al Institutului de Studii Avansate Princeton. După ce a predat la catedrele universităţilor din Innsbruck, Cambridge şi Princeton, a ajuns, în 1974, profesor de engleză şi literatură comparată la Universitatea din Geneva, unde a rămas până în 1994, când s-a pensionat. De atunci, a susţinut numeroase conferinţe în toată lumea şi a predat la Oxford şi la Harvard. Universalismul său cultural i-a determinat pe unii să-l compare cu Stefan Zweig, Michel de Montaigne şi Erasmus din Rotterdam. A primit numeroase premii, printre care Guggenheim Fellowship şi Chevalier de la Légion d’Honneur. A fost distins, de asemenea, cu ordinul Commandeur dans l’ordre des Arts et des Lettres. A fost membru al Academiei Britanice, iar în 1999 a obţinut Premiul Truman Capote pentru întreaga activitate. În eseuri, a abordat subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei traducerii, filozofiei pedagogice, filozofiei politice etc. Selecţie de lucrări: Tolstoy or Dostoevsky: An Essay in Contrast (1960), The Death of Tragedy (1961; trad. rom. Moartea tragediei, Humanitas, 2008), Anno Domini: Three Stories (1964), Language and Silence: Essays 1958–1966 (1967), In Bluebeard’s Castle: Some Notes Towards the Redefinition of Culture (1971; trad. rom. În castelul lui Barbă-Albastră: Câteva însemnări pentru redefinirea culturii, Humanitas, 2013), Extraterritorial: Papers on Literature and the Language Revolution (1972), After Babel (1975; trad. rom. După Babel, 1983), Heidegger (1978), The Portage to San Cristóbal of A.H. (1981; trad. rom. Procesul de la San Cristóbal, Humanitas, 2009), Real Presences: Is There Anything in What We Say? (1989), Errata: An Examined Life (1997; trad. rom. Errata: O autobiografie, Humanitas, 2008), Grammars of Creation (2001; trad. rom. Gramaticile creației, Humanitas, 2015), Lessons of the Masters: The Charles Eliot Norton Lectures 2001–2002 (2003; trad. rom. Maeștri și discipoli: Prelegerile „Charles Eliot Norton“ 2001–2002, Humanitas, 2011), Nostalgia for the Absolute (2004; trad. rom. Nostalgia după absolut, Humanitas, 2021), The Idea of Europe (2005), My Unwritten Books (2008).

Fotografia autorului © W.M. Logan

SORIN IONIȚĂ e analist de politici publice şi comentator în presa de opinie. A fondat împreună cu o mână de colegi think tank-ul Expert Forum (EFOR), unde produce rapoarte de policy menite să facă guvernarea mai bună şi activism civic menit să o deranjeze periodic. A reprezentat România în Comitetul Economic și Social European la Bruxelles şi lucrează de douăzeci de ani ca expert internaţional în dezvoltare locală în ţări din Balcani şi fosta URSS. În ultimii ani a adăugat pe lista de activităţi şi combaterea dezinformării. A fost decorat în 2018 cu Ordre national du Mérite al Republicii Franceze pentru promovarea în regiune a agendei democratice şi europene. Este de formaţie inginer, apoi filozof, cu un masterat şi un doctorat în știinţe politice și o bursă Fulbright la Universitatea Georgetown din Washington, DC. Participă cu entuziasm debordant şi rezultate modeste la competiţii de fotografie și are în pregătire un foto-jurnal de călătorie.

Traducere de Cristian Ghenea

"Am citit tocmai acum scrisorile lui Mozart, care ar trebui să existe în fiecare bibliotecă; căci nu sunt interesante numai pentru artist, ci au un efect binefăcător asupra tuturor oamenilor. Dacă citiți aceste scrisori, Mozart va rămâne prietenul vostru pe viață și figura sa dragă se va ridica în fața voastră în toate ceasurile de cumpănă grea. Veți asculta râsul său bun, copilăros, eroic, și oricât de trist ai fi, roșești dacă te gândești la mizeria aceasta suportată cu atâta voioșie. Vrem să insuflăm din nou viață acestei apariții frumoase, stinse!" — ROMAIN ROLLAND

Născut, după propria-i mărturisire dintr-un fragment de biografie, la 1 martie 1837 (sau la 10 iunie 1839, după un înscris oficial), ION CREANGĂ a fost primul dintre cei opt copii ai lui Ştefan a lui Petrea Ciubotariul din Humuleşti, Neamţ, şi ai soţiei sale Smaranda, născută Creangă. După ce urmează, pe rând, cursurile şcolilor din Humuleşti, Broşteni şi Târgu-Neamţ (1846–1853), apoi pe ale Şcolii Catihetice din Fălticeni (1854–1855), ajunge să studieze la Seminarul de la Socola (Iaşi). În 1859 se căsătoreşte cu Ileana Grigoriu şi este hirotonisit diacon. Un an mai târziu se naşte unicul său fiu, Constantin. După un parcurs întortocheat, care include printre altele înscrierea la Facultatea de Teologie, curând abandonată, şi la Şcoala Normală Vasiliană de la Trei Ierarhi, al cărei director era Titu Maiorescu, ocupă prin concurs, în 1864, postul de institutor la Şcoala primară de la Trei Ierarhi. În 1865 absolvă Şcoala Normală. Este apoi institutor şi diacon. Alcătuieşte manuale şcolare. În 1871, refuză să mai respecte cutuma şi apare în biserică tuns şi cu pălărie. Publică Învăţătoriul copiilor – carte de cetit în clasele primare de ambele sexe cu litere, slove şi buchi, cuprinzând învăţături morale şi instructive, alături de C. Grigorescu şi V. Răceanu; manualul avea să primească patru ani mai târziu, alături de Metoda noua de scriere şi cetire pentru uzul clasei I primare, avizul ministrului Titu Maiorescu pentru studierea în şcoli. În 1873 semnează câteva articole despre care se consideră că ar aduce atingere preoţimii şi este destituit din cler, pierzând totodată şi slujba de institutor. În acelaşi an obţine divorţul, după ce se retrăsese la „bojdeuca din Ţicău", împreună cu Tinca Vartic, alături de care îşi va petrece întreaga viaţă. În 1874 îşi primeşte înapoi postul de institutor. Îi sunt publicate câteva povestiri şi poezii. În 1875, îl cunoaşte pe Mihai Eminescu, numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Cu ajutorul lui ajunge în cercul Junimii şi începe să publice constant poveşti şi povestiri în Convorbiri Literare. Din 1880, la sfatul bunului său prieten Eminescu, începe să pună pe hârtie Amintiri din copilărie. În anii următori se implică în diverse proiecte de manuale, îşi vede tipărite primele trei părţi din Amintiri. Starea sa de sănătate se înrăutăţeşte. Vestea morţii lui Eminescu îl afectează foarte mult. După ani de suferinţă şi numeroase concedii de boală, Creangă se stinge în noaptea de 31 decembrie 1889, în urma unui atac cerebral. Partea a IV-a din Amintiri din copilărie va fi publicată postum, în anul 1892.

DAN PERȘA este romancier, eseist, publicist. Absolvent al Facultăţii de Geologie-Geografie, secţia Geofizică. În prezent este redactor la revista Ateneu, Bacău. A publicat romanele: Vestitorul (1997), Şah orb… (1999), Război ascuns (2005), Cu ou şi cu oţet (2007), Cărţile vieţii (2009), Arca (2012), Viaţa continuă (2013), Şi eu am scufundat Atlantida (2016), Înapoi pe Solaris (2017), Dincolo (2018) şi volumul de versuri Epopeea celestă (1999). Colaborează la numeroase reviste culturale, între care: Vatra, Euphorion, Hyperion, România literară, Familia, Convorbiri literare, Luceafărul, Timpul. Cărţile sale au obţinut numeroase premii literare naţionale.

LEO LIONNI (1910–1999) s-a născut în Olanda; în copilărie a colindat muzeele din Amsterdam, desenând după picturile maeştrilor. În 1931 s-a mutat la Milano. A fost un exponent al futurismului şi al avangardei în pictură, sculptură, desen şi arta fotografică. În paralel, a obţinut un doctorat în economie la Universitatea din Genova. În 1939, a ajuns în Statele Unite, la Philadelphia, făcând carieră în grafica de publicitate. A fost membru al Advertising Art Hall of Fame. Din 1948, vreme de 12 ani, a fost art director al revistei Fortune. În acelaşi timp, creaţiile sale artistice, picturi sau desene, au devenit tot mai apreciate în galeriile din întreaga lume, de la New York şi până în Japonia. În 1960 s-a mutat înapoi în Italia, unde avea să-şi înceapă cariera de scriitor şi ilustrator de cărţi pentru copii. A publicat peste 40 de titluri, fiind primul autor care a folosit colajul ca tehnică principală de ilustrare. Pentru originalitatea şi curajul său artistic, dar şi pentru forţa şi simplitatea cu care vorbeşte în cărţile sale despre valorile umane, a fost răsplătit cu numeroase premii; o serie de patru Caldecott Honors (1961, pentru Inch by Inch; 1964, Swimmy; 1968, Frederick; 1970, Alexander şi şoricelul de jucărie), Deutscher Jugendliteraturpreis (1965) sau premiul acordat de American Institute of Graphic Arts (1984) l-au consacrat ca pe un clasic al literaturii pentru copii.

RADU OLTEAN (n. 1970) este astăzi unul dintre cei mai apreciați autori de ilustrație documentară cu subiect istoric. A absolvit Academia de Arte din București, Secția grafică, în 1997. A debutat cu seria de colaborări cu Neagu Djuvara: Cum s-a născut poporul român (2001), Mircea cel Mare și luptele sale cu turcii (2001), De la Vlad Țepeș la Dracula Vampirul (2003; trad. engl. From Vlad the Impaler to Dracula the Vampire, 2011), apărute la Humanitas. Pasiunea sa pentru ilustrația documentară este dublată de aplecarea spre studiul științific al istoriei; lucrările sale se bazează pe analiza riguroasă deopotrivă a izvoarelor directe și a cercetărilor celor mai recente. A conceput proiecte editoriale care valorifi că un patrimoniu iconografic cvasinecunoscut publicului larg: Bucureștii – 550 de ani de la prima atestare documentară (editor și coordonator, 2009), Carol Popp de Szathmari, fotograful Bucureștilor (2013, în colaborare cu Emanuel Bădescu), Bucureștii Belle-Epoque (2016, în colaborare cu Emanuel Bădescu). Volumul Art historia: Ilustrația istorică între artă și știință / Historical Illustration Between Art and Science (2018) reunește cele mai frumoase lucrări ale sale, apărute în țară sau în prestigioase publicații de profil din străinătate, cu care colaborează în mod constant. Din ampla sinteză, unică în spațiul istoriografiei noastre, Cetăți, castele și alte fortifi cații din România a publicat primul volum (2016, urmat de ediția în limba engleză); cele trei volume care întregesc seria apar la Humanitas începând cu 2019.Dacia. Războaiele cu romanii, lucrare proiectată în două volume (primul a apărut, în primă ediție, în 2013) aduce laolaltă informațiile esențiale și dă seamă de stadiul actual al cercetării în domeniu, într-o sinteză ilustrată cu un material iconografic deosebit de bogat, atât din lucrările proprii de reconstituire vizuală, cât și din surse documentare dintre cele mai diverse. Va fi urmat, în anul 2020, de o adaptare menită să continue seria de volume de popularizare pentru copii și cititorii mai tineri.

„Doar ironia ne restituie viu trecutul. Doar ironia ne redă seriozitatea trecutului – a ceea ce pentru noi nu mai prezintă seriozitate, pentru că nu mai face parte din viața noastră.“ — ALBERTO SAVINIO

„Romancier, nuvelist, poet, dramaturg, eseist, jurnalist, pictor, pianist, compozitor, muzicolog și regizor, Alberto Savinio (pe numele lui Andrea De Chirico) a fost un artist extraordinar de prolific, al cărui geniu a fost imediat recunoscut de unele dintre cele mai importante personalități culturale ale începutului de secol XX. Capodopera lui Savinio, Oameni, spuneți-vă povestea!, reunește paisprezece nuvele-biografii, scrise cu vioiciune, umor, fantezie și, mai presus de toate, cu o extraordinară căldură umană, menită să dezvăluie firescul și măreția celebrilor săi protagoniști, «scufundați, unii mai mult, alții mai puțin, în gelatina istoriei»: între ei, Nostradamus, Paracelsus, Jules Verne, Collodi, Apollinaire, Verdi și Isadora Duncan. Nuvelele lui Savinio ne propun astfel acea tensiune constantă între cotidian, cu circumstanțele și constrângerile lui lumești, și Marele Timp al eternelor reîntoarceri, între istorie și orizontul transistoric și transindividual în care personajele devin nemuritoare.“ — MIRUNA BULUMETE

Pe copertă: Auguste Rodin, Isadora Duncan, începutul secolului XX

Traducere, cronologie, note și îngrijirea ediției de Aurora Firța-MarinPrefață de Forenza Ceragioli

Campana comunică permanent cu tradiţia literară şi culturală, hrănindu-şi versurile şi prozele, pe de o parte, cu numeroase citate oculte, perfect integrate în noile opere inclusiv prin intermediul rafinatei tehnici cinematografice, şi, pe de altă parte, cu fragmente de ekphrasis ce creează un mozaic rafinat care individualizează stilul campanian în cadrul poeziei italiene din secolul trecut. Probabil că cititorul acestor Cânturi orfice, care conţin experienţele vieţii rătăcitoare şi tulburate a autorului lor – spirit itinerant şi european –, va dezvolta cu aceste creaţii o relaţie de tipul „dragoste şi ură“, asemănătoare cu cea pe care Campana a avut-o întotdeauna şi cu contemporanii săi, fapt care ar confirma rezistenţa acestei opere peste veacuri şi capacitatea ei de a dialoga cu prezentul. (FIORENZA CERAGIOLI)

CARLO M. CIPOLLA (1922–2000), reoutat istoric italian, pasionat de economie, a studiat la Sorbona şi la London School of Economics. Pe parcursul îndelungatei sale cariere academice, a predat istoria economiei la University of California, Berkeley, la Institutul European din Florenţa şi la Scuola Normale din Pisa. A mai publicat, printre altele: Storia dell'economia italiana (1959), Economic History of World Population (1962), The Economic Decline of Empires (1970), The Technology of Man: A Visual History (1980), Allegro ma non troppo (1988), Between Two Cultures: An Introduction to Economic History (1992).

LUCIAN BOIA, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. Opera sa, întinsă şi variată, cuprinde numeroase titluri apărute în România şi în Franţa, precum şi traduceri în engleză, germană şi în alte limbi. Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie). A adus, de asemenea, noi interpretări privitoare la istoria Occidentului, a Franţei şi a Germaniei. În 1997, lucrarea sa Istorie şi mit în conştiinţa românească a stârnit senzaţie şi a rămas de atunci un punct de reper în redefinirea istoriei naţionale.

Volume publicate la Humanitas: Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011) Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998, 2002, 2008) Două secole de mitologie naţională (1999, 2005, 2011) Mitologia ştiinţifică a comunismului (1999, 2005, 2011) Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit (1999, 2007) Pentru o istorie a imaginarului (2000, 2006) România, ţară de frontieră a Europei (2002, 2005, 2007) Mitul democraţiei (2003) Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre (2004, 2011) Jules Verne. Paradoxurile unui mit (2005) Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze (2005) Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (2006) Occidentul. O interpretare istorică (2007) Napoleon III cel neiubit (2008) „Germanofilii". Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial (2009, 2010) Franţa, hegemonie sau declin? (2010) Tragedia Germaniei: 1914–1945 (2010) Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (2011) Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia (2012) Explorarea imaginară a spaţiului (2012) De ce este România altfel? (2012) Eugen Brote (1850–1912). Destinul frânt al unui luptător naţional (2013) Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine (2013) Balcic. Micul paradis al României Mari (2014) Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (2014) Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii (2014) Suveranii României. Monarhia, o soluţie? (2014) Maria, regina României, Jurnal de rãzboi (3 vol., editor) (2014–2015) Cum s-a românizat România (2015) Mihai Eminescu, românul absolut (2015) Strania istorie a comunismului românesc (2016) Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei (2016) În jurul Marii Uniri de la 1918. Națiuni, frontiere, minorități (2017) Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018) Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac (2019) Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018) Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri) (2019) Românii şi Europa: O istorie surprinzătoare (2020)

Fotografia autorului © Matei Buță/BrandedCont.net.

GHEORGHE GUŢU (1906-1994), clasicist, istoric literar şi traducător. După absolvirea Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1928), desfăşoară o lungă şi fructoasă carieră didactică, mai întâi ca profesor de latină la licee din Târgovişte, Cluj şi Bucureşti, apoi în calitate de conferenţiar la Seminarul Pedagogic Universitar „Titu Maiorescu“. Volume publicate: Lucius Annaeus Seneca. Viaţa, timpul şi opera morală , 1944; Dicţionar latin-român, 1966; Limba latină, manual pentru clasa a IX-a, 1969; Publius Vergilius Maro, 1970. Traduceri din Seneca, Cicero, Quintilian, Juvenal, Tacitus.

GHEORGHE ILIE FLORESCU s-a născut la 8 mai 1944, în timpul unui bombardament anglo-american, în Biserica Sf. Treime din cartierul Dudeşti. La vârsta de 8 ani, după arestarea tatălui său, fost detectiv la Siguranţa Statului, începe să lucreze ca băiat de prăvălie, apoi ca ajutor al unchilor săi olteni care vindeau în Piaţa Vitan. Termină liceul, dar consideră că nu are condiţiile necesare pentru a urma Facultatea de Istorie, aşa cum şi-ar fi dorit. Se căsătoreşte şi, după terminarea stagiului militar, se angajează în comerţul de Stat. Între 1964 şi 1971 trece, pe rând, prin toate funcţiile operative ale comerţului en-gros (primitor-distribuitor, dispecer, şef de secţie al Depozitului de Delicatese Panduri din cadrul Agenţiei de Import). În martie 1971, preia de la mentorul său, cafegiul armean Avedis Carabelaian, magazinul de cafea şi dulciuri din Bd. Hristo Botev 10. Treptat, locul acesta devine un adevărat punct de reper al boemei artistice a Capitalei. Are aici drept clienţi mari personalităţi ale vieţii literare, artistice şi medicale, dar şi figuri im­portante din Justiţie, Miliţie şi Securitate. La 4 martie 1977, blocul din Hristo Botev 10 se prăbuşeşte, dar, printr-un extraordinar noroc, el scapă cu viaţă. În anii '80, lupta pentru aprovizionarea noului său magazin din str. Sfinţilor 6 se dovedeşte extrem de riscantă. În aprilie 1985 e arestat şi condamnat la 11 ani de închisoare. Eliberat condiţionat în 1988, se angajează din nou în comerţ. Participă la Revoluţia română, apoi la «fenomenul Piaţa Universităţii» ca şofer personal al unor jurnalişti americani. În octombrie 1990, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu o hemipareză pe partea dreaptă. Reînvaţă să scrie cu mâna stângă şi, în 2007, după patru ani de muncă intensă, reuşeşte să termine cartea de memorii Confesiunile unui cafegiu.

MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renaşterii (1928), şi la Calcutta, India (decembrie 1928–decembrie 1931). Îşi susţine doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga (1933). Între anii 1933 şi 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică şi publicistică, ţine cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului, este ataşat cultural al Ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 se stabileşte la Paris, unde predă istoria religiilor, întâi la École Pratique des Hautes Études (până în 1948), apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures" (1956–1957), acceptă postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 Catedra „Mircea Eliade") a Universităţii din Chicago.

Cronologia operei ştiinţifice şi filozofice (prima ediţie a volumelor): Solilocvii (1932); Oceanografie (1934); Alchimia asiatică (1935); Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936); Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937); Fragmentarium (1939); Mitul reintegrării (1942); Salazar şi revoluţia în Portugalia (1942); Insula lui Euthanasius(1943); Comentarii la legenda Meşterului Manole (1943); Os Romenos, Latinos do Oriente(1943); Techniques du Yoga (1948); Traité d'histoire des religions (1949); Le Mythe de l'Éternel Retour (1949); Le Chamanisme et les techniques archaïques de l'extase (1951); Images et symboles (1952); Le Yoga. Immortalité et liberté (1954); Forgerons et alchimistes(1956); Das Heilige und das Profane, 1957 (Le Sacré et le profane, 1965); Mythes, rêves et mystères (1957); Birth and Rebirth, 1958 (Naissances mystiques, 1959); Méphistophélès et l'Androgyne (1962); Patañjali et le Yoga (1962); Aspects du mythe (1963); From Primitives to Zen (1967); The Quest, 1969 (La Nostalgie des origines, 1970); De Zalmoxis à Gengis-Khan(1970); Religions australiennes (1972); Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions (1976); Histoire des croyances et des idées religieuses I-III (1976-1983); Briser le toit de la maison(1986).

ANA BLANDIANA (nume literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942. Studii de filologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. Burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin. Cărţi de poezie: Persoana întâi plural, 1964; Călcâiul vulnerabil, 1966; A treia taină, 1969; 50 de poeme, 1970; Octombrie, noiembrie, decembrie, 1972; Poeme, 1974; Somnul din somn, 1977; Întâmplări din grădina mea, 1980; Ochiul de greier, 1981; Ora de nisip, 1984; Stea de pradă, 1986; Alte întâmplări din grădina mea, 1987; Întâmplări de pe strada mea, 1988; Poezii, 1988; Arhitectura valurilor, 1990; 100 de poeme, 1991; În dimineaţa de după moarte, 1996; La cules îngeri, 1997, 2003, 2004; Cartea albă a lui Arpagic, 1998; Balanţa cu un singur talger, 1998; Soarele de apoi, 2000; Refluxul sensurilor, 2004; Poeme, 2005, Întoarcerea lui Arpagic, 2008; Patria mea A4, 2010; Pleoape de apă, 2010; Orologiul fără ore, 2016; Variațiuni pe o temă dată, 2018; Integrala poemelor (2019). Cărţi de eseuri: Calitatea de martor, 1970, 2003; Eu scriu, tu scrii, el/ea scrie, 1975; Cea mai frumoasă dintre lumile posibile, 1978; Coridoare de oglinzi, 1983; Autoportret cu palimpsest, 1985; Oraşe de silabe, 1987; Geniul de a fi, 1998; Ghicitul în mulţimi, 2000; Cine sunt eu?, 2001; A fi sau a privi, 2005; O silabisire a lumii, 2006; Spaima de literatură, 2004, 2010; Fals tratat de manipulare, 2013; Istoria ca viitor, 2017. Cărţi de proză: Cele patru anotimpuri, 1977, 2001, 2011 – nuvele; Proiecte de trecut, 1982, 2011 – nuvele; Sertarul cu aplauze, 1992, 1998, 2002, 2004 – roman; Imitaţie de coşmar, 1995 – nuvele; Oraşul topit şi alte povestiri fantastice, 2004 – nuvele; Povestiri fantastice, 2016 - nuvele. Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud. Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, 1982; Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, 1982; Premiul Naţional de Poezie, 1997; Premiul „Opera Omnia“, 2001; Premiul Internaţional „Vilenica“, 2002; Premiul Internaţional „Camaiore“, 2005; Premiul Special „Acerbi“, 2005; Premiul „Poetul European al libertăţii“, 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin", 2018. Interdicţii de publicare: 1959–1964, 1985, 1988–1989. În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

ESTHER (ETTY) HILLESUM s-a născut în 15 ianuarie 1914 într-o familie de evrei din Middelburg (Țările de Jos). Din 1924 familia se mută la Deventer, unde tatăl, profesor de limbi clasice, devine director al liceului local. După încheierea studiilor liceale, Etty se mută la Amsterdam pentru a urma dreptul, apoi slavistica. La începutul anului 1941 îl cunoaște pe Julius Spier, fost discipol al lui Jung, psiholog, psihoterapeut și chirolog; la început este pacienta lui (cel mai probabil ideea ținerii unui jurnal a venit dinspre acesta, ca parte din terapie), apoi secretară, prietenă și iubită. Însemnările foarte intime din jurnal surprind, în paralel cu explorările spirituale ale tinerei de 27 de ani, viața de zi cu zi din Amsterdamul ocupației naziste, persecuțiile la care au fost supuși evreii și tăvălugul de neoprit al istoriei, căruia îi vor cădea victime într-un final și autoarea și întreaga ei familie. Caietele lui Etty, cu scrisul lor mărunt și greu de descifrat, au avut un destin complicat vreme de aproape patru decenii, până în anul 1981, când a apărut, în îngrijirea lui Jan G. Gaarlandt, prima selecție în neerlandeză a jurnalului, alături de o serie de scrisori trimise de ea, majoritatea din lagărul de tranzit Westerbork. Prima ediție integrală a fost publicată în 1986. Ulterior, jurnalul și scrisorile au fost traduse în engleză și în alte 24 de limbi. Pe lângă importanța istorică, scrierile lui Etty înfățișează o tânără de o inteligență și o sensibilitate aparte, nonconformistă, de o intensă compasiune și cu abordări feministe sofisticate. Vocea sa vine ca o completare „de maturitate“ a jurnalului Annei Frank. Etty Hillesum a murit pe 30 noiembrie 1943 la Auschwitz.

Bine-cunoscuta autoare americană NANCY SPRINGER a scris peste 40 de romane pentru adolescenți și adulți – printre care faimoasa serie Tales of Rowan Wood – pentru care a primit numeroase premii. Dragostea ei pentru literatură vine din copilărie, când printre altele a citit cu nesaț operele com¬plete ale lui Sir Arthur Conan Doyle. Așa se face că, ajungând scriitoare, a îmbinat pasiunea pentru mister cu dorința de a crea un personaj feminin puternic, independent, care să le învețe pe tinerele cititoare să gândească cu mintea lor, să fie stăpânele propriului destin și să-ți aleagă singure drumul în viață. Astfel s-a născut Enola Holmes, sora cu mult mai tânără a celebrului Sherlock. Cazul marchizului dispăruta fost nominalizat la prestigiosul Edgar Award.

Ediția a II-a, bilingvă, îngrijită de Andrei Cornea

Traducere din greacă și latină, studiu introductiv și note de Andrei Cornea

„Mai este oare relevant Epicur pentru omul modern? Mesajul său mai poate spune azi ceva omului interesat de cunoaştere, etică şi cultură, dar aflat în afara unei sfere înguste de specialişti şi iubitori ai Antichităţii? Cred că avem câteva motive esenţiale pentru a răspunde afirmativ.

Mai întâi, sunt şanse bune ca a sa combinaţie înţeleaptă de hedonism şi ascetism să aibă, dacă e cunoscută şi înţeleasă bine, un ecou la omul modern. El ne arată că putem fi fericiţi, trăind plăcut şi totodată înţelept şi drept, protejaţi astfel de excese care conduc inevitabil la suferinţe. Apoi, Epicur ne învaţă să fim autonomi şi ne asigură că putem să ne alegem viaţa în chip optim – există libertate şi putem fi oameni liberi aproape în orice condiţii şi oricum ar cădea sorţii. În al treilea rând, filozoful Grădinii ne mai reaminteşte un lucru de preţ pe care aproape că l-am uitat, dominaţi cum suntem de universala indiferenţă: prietenia.

Lecţia fundamentală a filozofiei greceşti este că, departe de a fi un moft academic şi o trăsnaie teoretică mai mult sau mai puţin subtilă, filozofia reprezintă alegerea unui mod de viaţă optim şi coerent. Filozofia antică e, aşadar, un fel de soul-building, iar nuanţa aparte pe care o adaugă Epicur acestei învăţături e următoarea: nu vă crispaţi, separându-vă cu aroganţă de orice este comun; în plus, purtaţi-vă grijuliu şi omeneşte deopotrivă cu cei din jur şi cu voi înşivă şi, nu uitaţi, mai şi râdeţi! E mult, e puţin, e nimic, e esenţial? Cititorul să decidă.“ — ANDREI CORNEA

„Cine nu se mulţumeşte cu puţin, acela nu se mulţumeşte cu nimic.“ — EPICUR, 240, 3

IULIAN COMĂNESCU este antreprenor în sfera comunicării și autor. A publicat două cărți: Cum să devii un Nimeni: Mecanismele notorietății, branduri personale și piața media din România (Humanitas, 2009) și Mihnea Constantinescu. Omul care a schimbat România fără ca noi să știm (Curtea Veche, 2019). În 2006, după o carieră de jurnalist de peste 15 ani, și-a făcut propria companie, Comanescu&Partners, care se ocupă cu consultanță de imagine, conținut sponsorizat, grafică, video și branding. De la începutul lui 2020, trăiește la Bruxelles, unde și-a definit firma în zona de political intelligence și PR de criză. S-a apucat de scris cărți pentru copii după ce fiul lui, Efrem, a vrut și el o carte a lui, atunci când a văzut volumul Mihnea Constantinescu. Astfel, în 2020, a apărut la Humanitas Junior Călătorie pe Volta, Planeta Becurilor. | www.comanescu.ro

Fotografia autorului © Florin Costache

1265: DANTE ALIGHIERI, fiul lui Alighiero di Bellincione şi monna Bella (despre care nu se cunosc detalii şi care a murit înainte de 1275), se naşte la Florenţa, necunoscîndu-­se data exactă (se presupune între 21 mai şi 20 iunie), într-­o familie din mica nobilime. Familia de tradiţie guelfă (adică ataşată facţiunii politice propapale) trece prin declinul economic declanşat de transformările sociale petrecute în cadrul Comunei (oraşul-­stat caracteristic Italiei la sfîrşitul Evului Mediu), care au dus la ascensiunea clasei comercianţilor şi a artizanilor. Florenţa era cel mai prosper stat din Toscana, care a cunoscut o rapidă dezvoltare economică datorită extinderii traficului comercial, a expansiunii societăţilor meşteşugăreşti, axate pe obiecte de lux, şi nu în ultimul rînd datorită unei mari concentrări de capital financiar (deşi cămătăria era considerată un păcat grav). Fiul lui Alighiero a fost botezat foarte probabil cu numele Durante. Studiile, începute la vîrstă timpurie, se înscriu în linia tradiţională, şi anume studiază gramatica şi retorica cu un doctor puerorum. Prima figură importantă în formarea tînărului Dante este Brunetto Latini, important reprezentant al enciclopedismului medieval, autor al celebrei enciclopedii scrise în franceză Trésor, sintetizată în italiană sub titlul de Tesoretto. Dante îşi manifestă dragostea faţă de «maestrul» său în cîntul XV din Infern («ce mă­nvăţa odinioară cum / pătrunde ­un muritor în veşnicie»), dragoste ce nu l-­a împiedicat să-­l pedepsească pe Brunetto printre cei care au păcătuit împotriva naturii (sodomiţi). Între cei doi se creează un raport pedagogic liber, Dante nu a studiat într-­o formă instituţionalizată cu Latini, purtînd doar îndelungi conversaţii. Adolescentul intră apoi în contact cu tînăra poezie în limba italiană (limbă denumită pe atunci «vulgară» spre a o deosebi de limba cultă, care era latina) şi cu rimatorii florentini, frecventînd mediile intelectuale ale oraşului.

1270-1273: După moartea mamei sale, tatăl se recăsătoreşte cu Lapa di Chiarissimo Cialuffi, cu care va avea doi copii.

1274: O întîlneşte la vîrsta de 9 ani, potrivit celor afirmate în Vita Nuova, pentru prima dată pe Beatrice, fiica gentilomului Folco Portinari. Documentele care atestă existenţa reală a Beatricei sunt extrem de puţine, astfel încît s­a ajuns chiar la ipoteza existenţei sale exclusiv literare. Unicul document cert este testamentul lui Folco Portinari din 1287 prin care acesta îi lasă o moştenire fiicei Bice, măritată cu Simone de' Bardi. Anumite elemente biografice precum data naşterii, data morţii, întîlnirea cu Dante, salutul dat acestuia provin din prima operă a autorului. Beatricei îi va dedica Vita Nuova, în care elementele biografice se contopesc cu trăsăturile ideale: pe ea o reprezintă «mirabila doamnă» care va deveni figura centrală a întregii opere a ilustrului florentin.

1277: Se stipulează contractul matrimonial (de fapt, un fel de logodnă oficială) între Dante şi Gemma di Manetto Donati, care descindea dintr-­o ramură secundară a familiei Donati ce va conduce facţiunea guelfilor negri.

1281: Moare tatăl, lăsîndu-­i lui Dante o modestă moştenire care îi permite să se dedice studiului şi vieţii politice.

1283: Scrie primul sonet din Vita Nuova şi intră în contact cu alţi tineri poeţi florentini, printre aceştia şi Guido Cavalcanti care îi va deveni bun prieten. Guido Cavalcanti (1255-1300) a fost un important poet filozof al Dulcelui Stil Nou, din poeziile căruia reiese o reprezentare tragică a iubirii, cu abordări doctrinare (de origine averroistă) şi ermetice. Dante îi dedică Viaţa Nouă (cf. cap. XXX), însă numele acestuia nu apare citat în operă. Are loc a doua întîlnire cu Beatrice (Dante are optsprezece ani).

1284: Poartă o bogată corespondenţă, îndeosebi pe teme poetice, cu Guido Cavalcanti, Dante da Maiano, Lapo Gianni. Doi dintre aceştia, Cavalcanti şi Lapo Gianni, alături de Dante, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi, Gianni Alfani sunt reprezentanţii Dulcelui Stil Nou (1280-1310), o mişcare literară care a apărut la Florenţa şi care elaborează o nouă concepţie despre iubire. Poetul bolognez Guido Guinizzelli este considerat precursorul Dulcelui Stil Nou, iar canţona acestuia Al cor gentil rempaira sempre amore, în care teoria iubirii explică etic şi metafizic adoraţia faţă de femeie, devine manifestul noii orientări literare.

1285: Se căsătoreşte cu Gemma Donati, cu care va avea 4 copii: Giovanni (probabil primul născut, care a murit înainte de 1332), Pietro (autor al unor poezii şi al unui important comentariu, Comentarium, al Divinei Comedii) Jacopo (autor al unui capitol în versuri - componiment poetic în terţine, intitulat Divisione, care este un rezumat al Comediei, şi al unui comentariu al Infernului, intitulat Chiose - adică Glose), Antonia (care s-­a călugărit sub numele de Beatrice). După unii biografi ar fi avut însă doar trei copii.

1286: Dante se află la Bologna, unde va rămîne, se pare, pînă la începutul lui 1287. Aici începe, probabil, să lucreze la redactarea celor două opere în versuri Fiore şi Detto d'amore, care reprezintă transpunerea în italiană a celebrului poem alegoric Roman de la Rose, operă începută de Guillaume de Lorris (1237) şi terminată de Jean de Meung (1275-1278). Atribuirea paternităţii celor două opere lui Dante nu este unanim împărtăşită de exegeţi.

1287: Beatrice se căsătoreşte cu bancherul Simone de' Bardi.

1289: Dante participă la bătălia de la Campaldino (11 iunie) împotriva ghibelinilor (facţiune care susţinea puterea imperială şi era adversară declarată a Bisericii) care sunt înfrînţi de guelfi precum şi la bătălia de la Caprona (16 august) împotriva trupelor pisane conduse de Guido da Montefeltro. Pisa, cetate marinară, era concurenta şi duşmana tradiţională a Florenţei. Oraşul ghibelin prosper, protejat de împăratul Frederic II, a fost mereu rîvnit de Florenţa pentru ieşirea la mare.

1290: La 8 iunie moare Beatrice. Dante suferă o criză gravă. Trebuie menţionat faptul că în viaţa reală, precum reiese din Vita Nuova, cei doi nu şi-­au vorbit niciodată, relaţia dintre ei limitîndu-­se la două întîlniri (Dante avînd 9 şi 18 ani) şi la un salut din partea lui Beatrice la a doua întîlnire. Potrivit relatărilor din Vita Nuova şi Convivio, această cumplită criză îl va îndrepta către lectura operelor lui Boetius şi Cicero şi către studiul temeinic al filozofiei. El începe să frecventeze şcolile franciscanilor de la Biserica Santa Croce şi pe cele ale dominicanilor de la Biserica Santa Maria Novella, unde accesul laicilor era permis doar la lecţiile de teologie morală şi la dezbaterile în cadrul cărora faimoşi teologi răspundeau întrebărilor din public. Dante trece în această perioadă printr­un proces intens de îmbogăţire şi perfecţionare a cunoştinţelor filozofice şi teologice, care îi va conferi formidabila cultură enciclopedică oglindită în operele sale. El se apleacă cu asiduitate asupra textelor fundamentale ale scolasticii, parcurgînd operele lui Albertus Magnus, Toma d'Aquino, Sfîntul Bonaventura etc. şi îşi formează o proprie viziune filozofico-­teologică.

1294: Benedetto Caetani este ales papă sub numele de Bonifaciu VIII după abdicarea lui Celestin V. Cu alegerea noului papă se risipesc toate speranţele de întoarcere a Bisericii la idealurile pauperiste (o reîntoarcere la simplitatea evanghelică pentru a elimina corupţia şi opulenţa din sînul Bisericii şi pentru a reinstaura supremaţia bogăţiei spirituale), întărindu-­se dimpotrivă viziunea teocratică centrată pe puterea temporală. De­a lungul pontificatului său, Bonifaciu a emanat o serie de bule care formulau principiul primatului universal al papei, în faţa căruia trebuiau să se supună, fără excepţie, şi suveranii. Bonifaciu VIII, considerat responsabil pentru corupţia Bisericii, pentru sprijinirea făţişă a guelfilor negri şi, implicit, căderea politică a guelfilor albi, iar ca urmare şi pentru exilul lui Dante, va fi ţinta constantă a polemicii marelui florentin: «Aşa curînd te-­ai săturat de-­averea / de dragul cui să-­nşeli avut-­ai nas / mireasa dobîndită cu puterea ?» (Infernul, XIX, 55­57) sau «prinţul marei clici de farisei», «căci doar creştinii i-­au fost veci duşmani» (Infernul, XXVII, 85, 88). Dante nu-­l poate condamna la pedeapsa eternă a Infernului, deoarece călătoria sa în lumea de dincolo este plasată în 1300, cînd Bonifaciu era încă în viaţă, dar prin personajul Guido da Montefeltro (Infernul, XXVII) demască o parte din nelegiuirile comise de papă, astfel încît prin contele ghibelin este condamnat simbolic şi Bonifaciu la flăcările eterne în care sunt învăluiţi sfătuitorii de rele din cea de-­a opta bolgie. În această perioadă începe compunerea rimelor doctrinale (Voi che'ntedendo il terzo ciel movete; Amor che ne la mente mi ragiona care vor fi comentate în Convivio), dar şi a sonetelor comico-­realiste ale tensonului (schimb de sonete) cu Forese Donati. Prietenia dintre cei doi este evocată în cînturile XXIII­XXIV din Purgatoriu. Forese era fratele Piccardei Donati, care apare ca suflet beát în Paradisul, şi al lui Corso Donati, conducătorul guelfilor negri şi unul dintre duşmanii înrăiţi ai lui Dante (considerat, alături de Papa Bonifaciu, responsabil pentru alungarea guelfilor albi din Florenţa şi pentru propriul exil).

1294-1295: Scrie Vita Nuova (Viaţa Nouă), operă în care reciteşte şi comentează, în lumina iubirii pentru Beatrice, dar şi în cea a morţii acesteia, 31 de poezii alese din producţia poetică a deceniului precedent.

1295: Din acest an pînă la sfîrşitul secolului implicarea în viaţa politică va ocupa rolul fundamental în biografia autorului. Giano della Bella, figură importantă a vieţii politice florentine, descendent al unei nobile familii ghibeline, dar care a trecut de partea guelfilor din raţiuni pur politice, promulgase în timpul prioratului său, la 18 ianuarie 1293, aşa-­zisele Ordinamenti di Giustizia prin care se excludea participarea vechii aristocraţii la viaţa publică şi dobîndirea unor funcţii civice în favoarea burgheziei ascendente. În urma schimbărilor aduse de Consiliul general al Comunei, după alungarea lui Giano della Bella, se permitea nobililor, dar nu şi magnaţilor (marea nobilime de tradiţie feudală şi latifundiară), accesul la magistraturile publice prin simpla înscriere într­una din breslele existente. De aceea, pentru a avea acces la o funcţie publică, Dante se înscrie în breasla medicilor şi spiţerilor. Dante va parcurge rapid etapele carierei politice, în ciuda fragilei vieţi sociale şi politice a Florenţei. Deşi se spera că oraşul se va bucura de o perioadă de pace după înfrîngerea ghibelinilor din 1289 (bătălia de la Campaldino), Florenţa a fost supusă unor conflicte personale şi familiale izbucnite între două puternice familii guelfe: Cerchi şi Donati. Curînd neînţelegerile şi certurile au început să degenereze, extinzîndu-­se la nivelul întregului oraş şi, în consecinţă, facţiunea guelfă a ajuns la ruptură, împărţindu-­se în «albi» (cu o viziune politică mai echidistantă între papalitate şi imperiu, cu o linie politică mai apropiată de popor) şi «negri» (filopapali declaraţi, cu o linie politică elitistă). Primii erau conduşi de familia Cerchi, bogaţi negustori cu origini umile, în timp ce «negrii» erau cîrmuiţi de familia Donati, din vechea oligarhie citadină. Dante se va alătura, la început cu o oarecare moderaţie, guelfilor albi.

1295-1296: Este ales în Consiliul Căpitanului Poporului (1 noiembrie 1295-30 aprilie 1296), în Consiliul Înţelepţilor, în Consiliul Celor O Sută (mai 1295-septembrie 1296). Aceste consilii făceau parte din guvernul oraşului şi aveau sarcini bine definite: Consiliul Căpitanului Poporului veghea asupra legalităţii vieţii politice, Consiliul Înţelepţilor era consultat pentru alegerea priorilor şi elabora normele pentru alegerea acestora, iar Consiliul Celor O Sută se ocupa de aspectele economice şi de administrarea banului public. Procesele-verbale din anii 1298-1301 ale diferitelor consilii s-­au pierdut, dar se presupune că, dacă Dante ar fi avut vreo funcţie importantă, vreo referire la aceasta s-­ar fi găsit în alte documente. Dante reapare ca membru al Consiliului Celor O Sută în 1301.

1296: Începe redactarea rimelor petrose (2 canţone şi 2 sextine), care descriu o dragoste dificilă pentru o Doamnă Pietra. Aceste poezii reprezintă un exerciţiu stilistic care reia aşa-­zisul trobar clus al poetului provensal Arnaut Daniel, adică o manieră poetică dificilă, aproape ermetică. În cazul lui Dante acest stil se manifestă nu atît la nivel conceptual, cît la nivelul unei sonorităţi aspre a sunetelor, îndeosebi a rimelor.

1300 mai: Cardinalul Matteo d'Acquasparta este numit legat papal în Toscana şi Romagna, cu sarcina de împăciuitor între cele două facţiuni adverse, însă el va purta o politică ascunsă de favorizare a guelfilor negri.

1300 15 iunie-15 august: Dante este ales unul dintre cei şase priori ai Florenţei. Prioratul, o magistratură publică, era organismul cel mai înalt al Comunei, instituit în 1282, reprezentînd, alături de Căpitanul Poporului, puterea executivă. Priorii, iniţial în număr de trei, apoi de şase, erau aleşi pe o perioadă de 2 luni. Perioada prioratului reprezintă atît culmea, cît şi sfîrşitul carierei politice danteşti. Pentru a linişti animozităţile din ce în ce mai aprinse între guelfii albi şi cei negri şi pentru a salva pacea oraşului, priorii deliberează în data de 24 iunie trimiterea în exil a părţilor turbulente, la Sarzana (albii) şi la Castel della Pieve (negrii), printre care şi pe capii celor două facţiuni, Gentile Cerchi şi Corso Donati şi, odată cu ei, şi pe marele prieten al lui Dante, Guido Cavalcanti. În timp ce guelfii albi se supun hotărîrii de exil, cei negri, bucurîndu-­se de sprijinul legatului papal Matteo d'Acquasparta, în realitate de cel al papei, refuză să plece. Astfel se declanşează un conflict deschis între priori şi Matteo d'Acquasparta (implicit şi între Dante şi papa Bonifaciu VIII) care se termină aparent cu victoria primilor. Aprobarea hotărîrii de exil îi va procura lui Dante alte neplăceri cînd, după terminarea prioratului său, hotărîrea va fi parţial revocată, adică doar pentru «albi», pe 19 august de priorii succesivi, «albii» întorcîndu-­se deci la Florenţa. Anularea hotărîrii de exil, care va declanşa furia papei, a fost, se pare, motivată de grava îmbolnăvire a lui Cavalcanti, care va muri la puţine zile după reîntoarcerea sa în patrie (29 august). Revocarea a fost evident o eroare politică ce sublinia poziţia părtinitoare a priorilor, iar Dante, conştient de consecinţe, se disociază de această decizie.

1301 iunie: Bonifaciu VIII exercită o presiune puternică pentru a obţine prelungirea ajutorului militar (100 de cavaleri) din partea florentinilor, acordat, cu două luni înainte, împotriva familiei Aldobrandeschi. Dante, în calitate de membru al Consiliului Celor O Sută, se opune cu fermitate acestei solicitări. Consiliul votează în favoarea continuării sprijinului militar, fapt ce îl izolează pe Dante de restul membrilor Consiliului şi îi va crea imense probleme în viitorul imediat.

1301 septembrie: Papa decide să trimită la Florenţa un alt mediator de pace în persoana lui Charles de Valois, fratele regelui Franţei, Filip cel Frumos. Bonifaciu VIII, filofrancez, solicită un ajutor armat de la rege pentru a interveni în războiul care se purta pentru regatul Siciliei între aragonezi şi francezi (Casa d'Anjou). În realitate, scopul papei era acela de a oferi sprijin guelfilor negri, aliaţii lui, pentru a recîştiga puterea politică la Florenţa şi pentru a­i alunga pe guelfii albi.

1301 octombrie: Dante este unul din cei trei ambasadori trimişi la Roma pentru a-­i solicita Papei să renunţe la trimiterea lui Charles de Valois ca împăciuitor la Florenţa, dar acesta din urmă era deja pe drum. Papa îi retrimite la Florenţa pe cei doi ambasadori, dar îl reţine pe Dante la Roma, considerîndu-­l prea influent, deci periculos. (După alţi biografi această misiune diplomatică ar fi avut loc în 1300, anul primului Jubileu).

1301 noiembrie: Charles de Valois intră în Florenţa permiţînd guelfilor negri să preia puterea. Dante află de înfrîngerea suferită de guelfii albi în drum spre Florenţa, unde nu se va mai întoarce niciodată, fiind constrîns la o umilitoare peregrinare care a durat 20 de ani. Este foarte dificilă stabilirea unei cronologii şi topografii exacte a acestei peregrinări.

1302 ianuarie: La Florenţa, aflată în mîna guelfilor negri, sunt pornite persecuţii feroce împotriva guelfilor albi. În procesul care li se intentează acestora, Dante este acuzat de fraudă, corupţie, extorcare de bani şi bunuri. Chemat să se disculpe, Dante refuză cu demnitate să se prezinte dinaintea unui tribunal mincinos. Este condamnat în contumacie de judecătorul Cante dei Gabrielli da Gubbio, în data de 27 ianuarie, la plata unei amenzi usturătoare de 5000 de florini, la doi ani de exil şi la interdicţia pe viaţă de a mai ocupa funcţii publice.

1302 martie: Pactul de la Gargonza între guelfii albi şi ghibelini; încheierea pactului va duce la o atitudine şi mai înverşunată din partea «negrilor». În noua circumstanţă, neprezentîndu-­se la Florenţa pentru a-­şi plăti amenda, Dante, împreună cu alţi 14 imputaţi, este condamnat la moarte prin ardere pe rug şi la confiscarea averii.

1302 iunie: Participă la San Godenzo la întîlnirea dintre «albii» exilaţi şi căpeteniile ghibeline din Toscana care avea ca scop organizarea unei campanii militare împotriva «negrilor» pentru a restabili puterea «albilor» la Florenţa. Deziluzionat de lipsa de calitate morală şi organizatorică a exilaţilor, Dante se va distanţa de ei preferînd să caute o găzduire demnă pe lîngă curţile senioriale din Italia de nord.

1302 noiembrie: Bonifaciu emite bula papală Unam sanctam prin care se proclamă superioritatea puterii spirituale asupra celei temporale: prima este condusă de Biserică prin papă, a doua este condusă în favoarea Bisericii prin rege, dar la indicaţiile papei. Relaţiile papei cu regele Franţei se deteriorează cînd acesta din urmă vrea să extindă impozitele statale şi asupra bunurilor Bisericii. Bonifaciu îl excomunică pe rege în 1302, iar în 1303 Filip cel Frumos trimite o expediţie condusă de ministrul său Guillaume de Nogaret care îl face prizonier pe papă la palatul din Anagni. Bonifaciu VIII moare în 1303 la puţin timp după eliberarea sa.

1303: În prima parte a anului Dante se află probabil la Forlě, la Scarpetta degli Ordelaffi, seniorul oraşului, pentru a căuta ajutor în vederea campaniei împotriva «negrilor». În a doua parte a anului merge la Verona, la seniorul oraşului Bartolomeo della Scala, în acelaşi scop. Începe redactarea în limba latină a tratatului, rămas neterminat, De vulgari eloquentia (Despre arta cuvîntului în limba vulgară, 1303-1305). Proiectul iniţial prevedea redactarea a patru cărţi, dar autorul întrerupe tratatul la capitolul XIV din cartea a doua. Spiritul eclectic al lui Dante se manifestă din plin în acest tratat lingvistic, care dobîndeşte însă conotaţii multiple: conţine ante litteram elemente de lingvistică generală, şi se poate defini şi ca un tratat de filologie romanică, un manual de literatură comparată şi un tratat de poetică şi retorică. Dante inaugurează aşa-­zisa questione della lingua, o dezbatere­dispută care va dura secole asupra caracteristicilor limbii literare italiene (deja Dante a ilustrat 13 dialecte în De vulgari eloquentia).

1304: Dante se întoarce în Toscana, probabil la Arezzo. Noul papă Benedict XI îl numeşte pe cardinalul Niccolň da Prato mediator de pace al facţiunilor adverse din Florenţa. Dante scrie Epistola I, în care exilaţii «albi» îşi declară încrederea în misiunea pacifică a cardinalului, misiune care însă eşuează. Moare Benedict XI, iar scaunul pontifical este ocupat de Clement V, arhiepiscop de Bordeaux, cel care va transfera în 1309 sediul pontifical la Avignon. Dante scrie Epistola II, de fapt o scrisoare de condoleanţe adresată conţilor Oberto şi Guido da Romena pentru moartea unchiului lor Alessandro. Dante nu poate vizita familia îndoliată din cauza situaţiei economice precare în care se afla, astfel încît în spatele acestor rînduri se ascundea şi solicitarea unui ajutor financiar. Are loc bătălia de la Lastra din 20 iulie: guelfii albi exilaţi atacă Florenţa; Dante, nefiind de acord cu această decizie, se disociază definitiv de tovarăşii de exil. Bătălia se încheie cu victoria guelfilor negri. Dante renunţă la ideea de a se întoarce în Florenţa cu ajutorul armelor şi părăseşte Toscana. Apoi, dar în acelaşi an, Dante este probabil la Treviso, ca oaspete al contelui Gherardo da Camino, seniorul oraşului între anii 1283 şi 1306. Se naşte Francesco Petrarca.

1305: Lucrează la redactarea celui de­al doilea tratat, de data aceasta unul filozofic şi scris în italiană (limba «vulgară»), şi acesta nefinalizat, Convivio (Ospăţul, 1304-1307), care trebuia să comenteze 14 canţone. Din proiectul iniţial (introducere plus 14 cărţi) autorul realizează doar introducerea şi 3 cărţi. Acest tratat se voia o enciclopedie, un «banchet» cultural (în tradiţia anticelor banchete ale înţelepciunii) cu multe «bucate» filozofice oferite noului public vorbitor de limbă vulgară. Dante spera ca prin cele două tratate să reuşească să-­şi consolideze şi faima de autor doct prin care să poată obţine, desigur, revocarea exilului. Din păcate Florenţa nu-­şi apreciază marele scriitor, şi această cale de întoarcere rămîne doar o iluzie. Dante descrie în Convivio (I, III, 4­5), într-­un fragment de o amărăciune dezolantă, statutul său de exilat: «pedeapsa, zic, a exilului şi a sărăciei, pentru că cetăţenilor din preafrumoasa şi vestita fiică a Romei, Florenţa, le-­a fost placul să mă alunge din sînul ei dulce - unde născut şi hrănit am fost pînă în culmea vieţii mele şi unde, cu îngăduinţa ei, doresc din toată inima să-­mi odihnesc sufletul ostenit şi să-­mi sfîrşesc zilele ce mi-­au fost hărăzite. Aşadar, am umblat pribeag prin mai toate locurile unde răsună acest grai, aproape cerşind şi arătînd, împotriva dorinţei mele, urgia soartei de care adesea pe nedrept este socotit vinovat cel lovit. În adevăr, am fost o corabie fără de pînză şi cîrmă, purtată spre felurite porturi, limanuri şi ţărmuri de vîntul uscat pe care-­l exală amarnica sărăcie.»

1306: Dante îşi continuă peregrinările, se pare, în Veneto. Ca şedere atestată rămîne cea din Lunigiana, teritoriu cuprins între actualele regiuni Toscana şi Liguria, la marchizii de Malaspina, familie guelfă. Pentru marchizi, care nu prea ştiau carte, prezenţa lui Dante a fost foarte binevenită, încredinţîndu-­i-­se delicata misiune de a media pacea cu episcopul de Luni, cu care familia era în conflict de 20 de ani. Poartă o corespondenţă poetică cu Cino da Pistoia (jurist şi poet al Dulcelui Stil Nou), şi el exilat din Pistoia din cauza apartenenţei sale la facţiunea guelfă; lui îi adresează Epistola III.

1307: Este iarăşi în Toscana, oaspetele contelui Guido di Battifolle (familia Guido era una dintre cele mai vechi familii din Toscana, aparţinînd aristocraţiei ghibeline), la castelul acestuia de la Poppi din valea Casentino. Scrie Epistola IV adresată marchizului Morello Malaspina, în care îi prezintă canţona Amor, da che convien pur ch'io mi doglia.

1308: Este la Lucca, oaspete al unei misterioase nobile doamne Gentucca, amintită în cîntul XXIV din Purgatoriul. Începe redactarea capodoperei sale intitulate Comedia (poate chiar începînd din 1307, din momentul întreruperii tratatului filozofic Convivio, fiind deja prins de concretizarea amplului proiect al poemului). Epitetul «divina» va fi dat ulterior de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante şi apare pentru prima dată într­o ediţie din 1555. Ideea poemului apare deja profetizată în ultimul capitol al Vieţii Noi. Ficţiunea poetică a Divinei Comedii are la bază o alegorie fundamentală generală - călătoria în lumea de dincolo. Aceasta are ca scop descrierea istoriei reale a eului­ călător care, traversînd experienţa păcatului (Infern) şi a purificării (Purgatoriu), ajunge la condiţia privilegiată a înţelegerii ordinii divine (Paradis). Beatrice reapare ca personaj­simbol al credinţei, asumînd funcţia de călăuză în Paradis, după Vergiliu - simbol al raţiunii, călăuză fidelă şi înţeleaptă a lui Dante în Infern şi Purgatoriu. Redactarea Infernului se înscrie cu aproximaţie în perioada 1308 (1307 ?)-1309. Henric VII de Luxemburg (Arrigo VII) este ales rege al Germaniei. El va încerca să restaureze gloria Sfîntului Imperiu, din care, teoretic vorbind, Italia făcea încă parte. Dante a avut o imensă admiraţie pentru el, sperînd că va deveni salvatorul Italiei şi totodată cel care îi va redeschide lui porţile Florenţei.

1309: Henric VII este încoronat la Aachen, în Germania, pe 6 ianuarie.

1309-1310: Este posibil ca Dante să fi făcut o călătorie la Paris, după afirmaţiile istoricului Giovanni Villani şi ale lui Boccaccio.

1310: Compune celebra Epistola V adresată principilor şi poporului italian pentru a-­l primi pe Henric VII cum se cuvine, celebrînd misiunea sa salvifică. Dante începe probabil să lucreze la a doua cantică a Divinei Comedii, Purgatoriul. Henric VII ajunge în Italia de nord.

1311: Dante este din nou oaspetele contelui Guido di Battifolle, la Poppi. Scrie Epistola VI adresată florentinilor cărora le reproşează rezistenţa arătată împăratului şi Epistola VII adresată chiar lui Henric VII, în care îl îndeamnă să nu mai rămînă în nordul Italiei, ci să coboare în Toscana. Tot la Poppi scrie, în numele contesei di Battifolle, şi Epistolele VIII, IX şi X, adresate împărătesei Margareta de Brabant, soţia lui Henric VII.

1312 martie: Henric VII ajunge în Toscana, probabil la Pisa, unde va merge şi Dante pentru a-­şi prezenta omagiile. Aici se va întîlni cu foarte tînărul Francesco Petrarca, ce îşi însoţea tatăl în acelaşi scop.

1312 iunie: Henric VII este încoronat de legaţii papali (Clement V fiind la Avignon) în Bazilica San Giovanni in Laterano ca Împărat al Sfîntului Imperiu Roman, primul împărat german încoronat de papă după marele Frederic II de Hohenstaufen (1220).

1312 septembrie: Împăratul asediază Florenţa.

1313: Henric VII retrage asediul Florenţei; lovit de malarie va muri brusc pe 24 august la Buonconvento. Cu moartea acestuia, se risipesc atît speranţele politice ale lui Dante, cît şi posibilitatea lui de a se întoarce la Florenţa. Dante pleacă la Verona unde va fi, pînă în 1318, oaspetele lui Cangrande della Scala, considerat principele ideal în ochii lui Dante, datorită curajului său şi activităţii de mecena. Autorul îi creionează un portret pozitiv în Paradisul (XVII, 76­93). Se naşte Giovanni Boccaccio.

1314: Moare Papa Clement V. Dante scrie cu această ocazie Epistola XI către cardinalii reuniţi în conclav, îndemnîndu-­i să aleagă un papă italian care să reinstaleze Curia papală la Roma. Dante îl pedepseşte pe Clement în cercul infernal al simoniacilor.

1315: Potrivit unei vechi tradiţii, de sărbătoarea Sfîntului Ioan guvernul din Florenţa îi graţia pe unii condamnaţi, în general hoţi şi răufăcători. În acest an graţierea se extinde şi la exilaţii politici, aceştia primind posibilitatea de a se reîntoarce în patrie dacă plătesc o amendă şi dacă participă la procesiunea de penitenţă din Baptisteriu. În Epistola XII scrisă unui prieten florentin, Dante, care devenise deja un cărturar de mare renume în toată Italia, îşi exprimă dezacordul şi indignarea faţă de condiţiile umilitoare impuse: «Oare asta este binevoitoarea chemare, prin care, după ce a îndurat surghiun timp de aproape cincisprezece ani, e chemat iarăşi în patrie Dante Alighieri ? Asta a meritat oare nevinovăţia lui, limpede pentru orişicine ? Asta, sudoarea şi munca fără răgaz a strădaniilor cărturăreşti ? [...] Departe fie de un om care propovăduieşte dreptatea, ca, după ce a îndurat nedreptăţi, să plătească din banii săi, ca unora care ar fi binemeritat de la el, tocmai acelora care l­au nedreptăţit.» Astfel, neprezentîndu-­se la Florenţa, pe 6 noiembrie este din nou condamnat la moarte, împreună cu fiii săi, şi la confiscarea bunurilor.

1316: Lucrează deja la redactarea Paradisului, cantică pe care o dedică, prin Epistola XIII (a cărei autencitate este încă pusă sub semnul îndoielii) lui Cangrande della Scala. Dante oferă aici un comentariu al primului cînt din Paradis, precum şi o ilustrare a sensului general al poemului. Ultima cantică va fi împărtăşită publicului doar după moartea lui Dante, în 1322, de către fiii acestuia, după ce ultimele 13 cînturi au fost găsite în mod miraculos la opt luni de la moartea poetului. Dante a fost cel care, potrivit biografiei lui Boccaccio, i-­a indicat în vis fiului Jacopo locul unde se găseau manuscrisele, în van căutate pînă atunci. Începe să lucreze şi la tratatul politic De Monarchia, scris în latină, prin care dorea să apere drepturile Imperiului împotriva pretenţiilor ridicate de Biserică. Dante condamnă doctrina teocratică care îi dădea Bisericii dreptul de a conferi autoritate împăratului, susţinînd că autoritatea acestuia vine direct de la Dumnezeu şi nu de la papă. Proclamă deci răspicat că cele două puteri, cea spirituală şi cea temporală, sunt independente.

1317: Infernul şi Purgatoriul, care circulau deja în formă manuscrisă, încep să fie cunoscute.

1318: Se stabileşte la Ravenna ca oaspete al lui Guido Novello da Polenta, seniorul oraşului între anii 1316 şi 1322. Vor veni la Ravenna şi cei trei copii, Pietro, Jacopo şi Antonia (suor Beatrice), care vor rămîne alături de Dante pînă la moarte.

1319: Scrie cele două Eglogae în latină, o corespondenţă poetică cu profesorul bolognez Giovanni del Virgilio.

1320: Scrie Quaestio de aqua et terra, care este de fapt transcrierea disertaţiei cosmologice pe care a ţinut-­o la Biserica Sant'Elena din Verona la începutul aceluiaşi an (20 ianuarie).

1321: Este trimis de Guido Novello în misiune diplomatică la Veneţia pentru a aplana conflictele din ce în ce mai acute dintre cele două oraşe. Se îmbolnăveşte grav de febră malarică în timpul călătoriei de întoarcere la Ravenna. Moare la cîteva săptămîni după aceea, în noaptea de 13 spre 14 septembrie (13 septembrie potrivit epitafurilor, 14 potrivit lui Boccaccio). La dorinţa lui Guido Novello i se organizează funeralii solemne, fiind înmormîntat la mănăstirea San Francesco din Ravenna. La puţin timp după moartea lui Dante, florentinii au început să reclame corpul ilustrului poet pentru a fi readus în patrie. Papa Leon X (Giovanni di Lorenzo de' Medici) a aprobat în 1519 cererea florentinilor de a preleva osemintele pentru a fi duse la Florenţa. Dar în momentul deschiderii sarcofagului, acesta a fost găsit gol: fraţii franciscani luaseră osemintele şi le ascunseseră, aşa încît rugăminţile de restituire ale florentinilor au rămas neascultate. Rămăşiţele lui Dante se odihnesc şi astăzi la Ravenna, în mausoleul în stil neoclasic, comisionat de cardinalul Luigi Valente Gonzaga şi construit în 1781 de arhitectul Camillo Morigia. La Florenţa, după solicitările seculare vane ale osemintelor, a fost ridicat în 1829 un cenotaf în stil neoclasic în Biserica Santa Croce.

MAYA SORIAN are 20 de ani, este fiica Mirelei Retegan și a învăţat de mică faptul că există povești pentru sufletul fiecărui copil. A crescut odată cu lumea Zurli, a contribuit la crearea multor personaje, inspirând totodată multe dintre temele abordate în cântece și spectacole. Nu-i de mirare că a devenit astfel cel mai bun cunoscător al acestui univers colorat și că cea mai mare dorinţță a ei este să ducă mai departe povestea Zurli. În prezent, Maya este studentă la Comunicare și Media la Goldsmith, University of London, și lucrează ca manager de proiect pentru Aplicaţia Zurli.

MIRELA RETEGAN este creatoarea fenomenului Zurli. Este scriitoare, om de radio, antreprenoare, jurnalistă cu peste 20 de ani de experienţă și „Antrenorul Părinţilor“ din România. Este autoarea celor mai iubite cântece pentru copii ale momentului și a unora dintre cele mai îndrăgite povești pentru cei mici, personajele sale fiind modele pentru milioane de copii, iar jocurile și jucăriile create de ea epuizându-se într-o clipită. Are o supercomunitate pe care a câștigat-o prin articole de mare succes pe blogul personal și în revistele Tango, Avantaje, Mami și Parents. A creat Jocuri de jucat în trafic (CD educativ în două volume) și a scris cărţile Mami, tati, joacă-te cu mine, Pledoarie pentru mami și tati și Astăzi este despre astăzi, care se bucură de recorduri de vânzări. Mirela Retegan este speaker la evenimente dedicate părinţilor, susţine conferinţe și sprijină cauze sociale și umanitare care au în prim-plan copiii. De ani buni, produce spectacole și face săli pline atât în România, cât și în străinătate, iar copiii și părinţii o cunosc drept Tanti Prezentatoarea, inima Găștii Zurli.

O carte de activități superamuzantă, pe care copiii o pot colora fără se se murdărească!

Când cei mici vor deschide această carte de colorat, vor vedea niște ilustrații foarte nostime, alcătuite din punctulețe gri. Îndemnați-i să ia puțină apă și s-o întindă pe pagini cu o pensulă sau cu degețelele, și vor vedea apărând deodată cele mai frumoase culori! Anume pentru a le oferi copiilor o experiență vizuală și tactilă deosebită, paginile cărții sunt din hârtie groasă, texturată.

Micii artiști isteți și talentați vor fi încântați să se joace și să descopere lucruri noi!

● Fiecare carte conține 8 planșe de colorat ● Culorile apar pe hârtie imediat ce copilul atinge pagina cu pensula umedă sau chiar cu degețelele ● Activitate potrivită acasă, la grădiniță și în călătorii ● Produs sigur pentru copii

O carte de activități superamuzantă, pe care copiii o pot colora fără se se murdărească!

Când cei mici vor deschide această carte de colorat, vor vedea niște ilustrații foarte nostime, alcătuite din punctulețe gri. Îndemnați-i să ia puțină apă și s-o întindă pe pagini cu o pensulă sau cu degețelele, și vor vedea apărând deodată cele mai frumoase culori! Anume pentru a le oferi copiilor o experiență vizuală și tactilă deosebită, paginile cărții sunt din hârtie groasă, texturată.

Micii artiști isteți și talentați vor fi încântați să se joace și să descopere lucruri noi!

● Fiecare carte conține 8 planșe de colorat ● Culorile apar pe hârtie imediat ce copilul atinge pagina cu pensula umedă sau chiar cu degețelele ● Activitate potrivită acasă, la grădiniță și în călătorii ● Produs sigur pentru copii

O carte de activități superamuzantă, pe care copiii o pot colora fără se se murdărească!

Când cei mici vor deschide această carte de colorat, vor vedea niște ilustrații foarte nostime, alcătuite din punctulețe gri. Îndemnați-i să ia puțină apă și s-o întindă pe pagini cu o pensulă sau cu degețelele, și vor vedea apărând deodată cele mai frumoase culori! Anume pentru a le oferi copiilor o experiență vizuală și tactilă deosebită, paginile cărții sunt din hârtie groasă, texturată.

Micii artiști isteți și talentați vor fi încântați să se joace și să descopere lucruri noi!

● Fiecare carte conține 8 planșe de colorat ● Culorile apar pe hârtie imediat ce copilul atinge pagina cu pensula umedă sau chiar cu degețelele ● Activitate potrivită acasă, la grădiniță și în călătorii ● Produs sigur pentru copii

O carte de activități superamuzantă, pe care copiii o pot colora fără se se murdărească!

Când cei mici vor deschide această carte de colorat, vor vedea niște ilustrații foarte nostime, alcătuite din punctulețe gri. Îndemnați-i să ia puțină apă și s-o întindă pe pagini cu o pensulă sau cu degețelele, și vor vedea apărând deodată cele mai frumoase culori! Anume pentru a le oferi copiilor o experiență vizuală și tactilă deosebită, paginile cărții sunt din hârtie groasă, texturată.

Micii artiști isteți și talentați vor fi încântați să se joace și să descopere lucruri noi!

● Fiecare carte conține 8 planșe de colorat ● Culorile apar pe hârtie imediat ce copilul atinge pagina cu pensula umedă sau chiar cu degețelele ● Activitate potrivită acasă, la grădiniță și în călătorii ● Produs sigur pentru copii

O carte de activități superamuzantă, pe care copiii o pot colora fără se se murdărească!

Când cei mici vor deschide această carte de colorat, vor vedea niște ilustrații foarte nostime, alcătuite din punctulețe gri. Îndemnați-i să ia puțină apă și s-o întindă pe pagini cu o pensulă sau cu degețelele, și vor vedea apărând deodată cele mai frumoase culori! Anume pentru a le oferi copiilor o experiență vizuală și tactilă deosebită, paginile cărții sunt din hârtie groasă, texturată.

Micii artiști isteți și talentați vor fi încântați să se joace și să descopere lucruri noi!

● Fiecare carte conține 8 planșe de colorat ● Culorile apar pe hârtie imediat ce copilul atinge pagina cu pensula umedă sau chiar cu degețelele ● Activitate potrivită acasă, la grădiniță și în călătorii ● Produs sigur pentru copii

O carte de activități superamuzantă, pe care copiii o pot colora fără se se murdărească!

Când cei mici vor deschide această carte de colorat, vor vedea niște ilustrații foarte nostime, alcătuite din punctulețe gri. Îndemnați-i să ia puțină apă și s-o întindă pe pagini cu o pensulă sau cu degețelele, și vor vedea apărând deodată cele mai frumoase culori! Anume pentru a le oferi copiilor o experiență vizuală și tactilă deosebită, paginile cărții sunt din hârtie groasă, texturată.

Micii artiști isteți și talentați vor fi încântați să se joace și să descopere lucruri noi!

● Fiecare carte conține 8 planșe de colorat ● Culorile apar pe hârtie imediat ce copilul atinge pagina cu pensula umedă sau chiar cu degețelele ● Activitate potrivită acasă, la grădiniță și în călătorii ● Produs sigur pentru copii

MICHEL HOUELLEBECQ, pe numele său real Michel Thomas, s-a născut în insula Réunion, la 26 februarie 1956 sau 1958 (după afirmația autorului). După absolvirea Institutului Național de Agronomie Paris-Grignon, se înscrie la secția Cinematografie a Școlii Naționale Superioare Louis Lumière, abandonând-o înainte de a-și lua diploma. Poet, romancier, eseist și regizor, este cel mai important scriitor francez contemporan, cunoscut ca atare în toată lumea. Cariera literară şi-o începe publicând versuri. Prima sa culegere de poeme atrage atenția criticii: În căutarea fericirii (La poursuite du bonheur) primește în 1991 Premiul Tristan Tzara, iar următoarea, Sensul luptei (Le sens du combat), obține în 1996 Premiul Flore. Urmează volumele Renaștere (Renaissance, 1999) și Configurația ultimului țărm (Configuration du dernier rivage, 2013). În 2015 îi apare la Gallimard Neîmpăcat. Antologie personală 1991–2013 (Non réconcilié. Anthologie personnelle 1991–2013; Humanitas Fiction, 2016). Ca romancier cunoaşte un succes fulminant după ce publică în 1994 Extinderea domeniului luptei (L’Extension du domaine de la lutte) şi, mai ales, „scandalosul“ Particulele elementare (Les Particules élémentaires, 1998), câștigător al Premiului Novembre și, în 2002, prin traducerea engleză, al Premiului Internațional IMPAC Dublin. Fiecare nouă apariţie romanescă a autorului – Platforma, (Plateforme, 2001), Posibilitatea unei insule (La possibilité d’une île, 2005), pentru care primeşte Premiul Interallié – trezeşte polemici înverşunate, iar numărul admiratorilor săi nu este egalat decât de cel al detractorilor. În 2010, Harta şi teritoriul (La Carte et le territoire) e încununat cu Premiul Goncourt. Înainte de apariţia pe piaţă (prevăzută pentru 7 ianuarie 2015, dată care, printr-o coincidenţă tragică, a fost ziua atentatului din redacţia Charlie Hebdo), romanul Supunere (Soumission; Humanitas Fiction, 2015) a fost piratat şi citit de mii de internauţi, ajungând ulterior bestseller internațional. Supunere s-a situat în fruntea topurilor de vânzări atât în Franța, cât și în alte 40 de țări. Pe 4 ianuarie 2019 apare Serotonină (Sérotonine; Humanitas Fiction, 2019), care urcă amețitor în topurile de vânzări din lume. În aprilie 2019, Houellebecq primește Legiunea de Onoare.

Fotografia autorului © Mariusz Kubik