Cărți

Traducere de Patricia Rădulescu
Ilustrații de Sara Menetti

Călătorește în secolul trecut ca să înţelegi mai bine prezentul!

Nu cu multă vreme în urmă, în secolul XX, oamenii trăiau fără internet, fără smartphone și fără aplicaţii pe mobil. Cu toate acestea, cei o sută de ani cuprinși între 1901 și 2000 au fost cei mai interesanţi, cei mai plini de evenimente și cei mai bogaţi în descoperiri știinţifice și tehnologice din toată istoria noastră. Deschide această carte și pornește într-o fascinantă călătorie în timp! Pagină după pagină, vei face cunoștinţă cu pionierii aviaţiei, vei lua parte la descoperirea uimitoarelor picturi din peștera Lascaux, vei fi martor la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, vei găsi alături de oamenii de știinţă structura moleculei de ADN, vei trăi emoţia căderii Zidului Berlinului. 18 povești palpitante despre inteligenţa și curajul deschizătorilor de drumuri, în care vei descoperi marile evenimente ale secolului XX care ne-au schimbat viaţa pentru totdeauna.

Traducere de Mariana Bărbulescu

Rutina și confortul de pe o insulă turistică din nord sunt tulburate de ivirea la orizont a unei flote misterioase. Pe un sector de frontieră, o întâlnire tensionată se încheie cu un schimb neașteptat. Un client își depozitează mobilierul vechi, din perioada sovietică, în holul unui hotel de lux din Elveția. De la proza autobiografică În buricul pământului până la destinele paralele care se intersectează în preziua unui 11 septembrie, Cătălin Dorian Florescu explorează, pe parcursul a nouă povestiri memorabile, feluritele chipuri ale dezrădăcinării și dislocării. Aflate în cumpănă, personajele din centrul tuturor acestor istorii ilustrează, deopotrivă, rezistența în fața adversităților, fie ele exterioare sau lăuntrice. Povestirea intitulată Eu trebuie Germania din acest volum a fost distinsă, în noiembrie 2019, cu premiul întîi la Concursul Internațional de Literatură „Frontiere/Grenzen“, adresat scriitorilor din spațiul Alpilor.

„Povestirile din acest volum se pot citi independent una de cealaltă, dar și cât se poate de cursiv, grație scriiturii limpezi și talentului aparte al lui C.D. Florescu. Cei care i-au citit romanele sunt familiarizați deja cu abilitatea lui de a spune povești memorabile, care se întind de-a lungul a întregi generații, continente și secole. Personaje și istorii care la prima vedere nu par să aibă nimic în comun sunt conectate și împletite de povestitor cu formidabilă măiestrie. Florescu dovedește cu această carte că stăpânește la perfecţie tehnica prozei scurte. Cititorului i se oferă astfel o lectură agreabilă, care îl va răsplăti pe deplin.“ – Literarische Monat

Traducere din engleză și adaptare de Magda Dragu şi Mihaela Miroiu

„De-a lungul istoriei moderne, femeile au luptat să fie recunoscute în totalitate ca ființe umane: moral, intelectual, precum și ca cetățene cu drepturi politice și civile depline. La nivel global, nenumărate femei nu se bucură nici astăzi de cetățenie deplină sau de egalitate de gen. Volumul de față examinează drumul femeilor către cetățenie democratică, așa cum s-a conturat în ultimii 70 de ani în România.“ – MARIA BUCUR, MIHAELA MIROIU

„Prin incursiunile în istorie, în etnografie și în domeniul analizei politice, Nașterea cetățeniei democratice. Femeile și puterea în România modernă se constituie într-un adevărat tur de forță. Toți cei interesați de Europa postcomunistă vor dori să citească această carte, care dezbate chestiuni de referință în România, Polonia și Ungaria. Temele sale principale ‒ statutul femeilor, puterea și democrația ‒ se adresează atât cercetătorilor, cât și publicului larg.“ – JEFFREY C. ISAAC, Indiana University, Bloomington

„Când se vorbește despre «Statul paralel», sunt într-o dilemă conceptuală, căci nu știu la cine sau la ce anume se referă. Dar este cert că există două Românii: una a oamenilor care vor lege, justiție și meritocrație și una a celor care vor protecție personală, îmbogățiri ilegale și evitarea răspunderii. Să nu ne mai ascundem după deget: țara noastră colcăie de corupție și incompetență. Iată însă că prin atacul la justiție s-a produs un alt efect decât cel pe care l-au vizat corupții: s-a trezit o conștiință în publicul tânăr care nu mai poate fi adormită. «Justiție, nu corupție!» va răsuna mult timp de acum încolo, ca un mesaj al celor care vor o singură Românie, cea a statului de drept, în care ceea ce guvernează este doar legea menită să ocrotească oamenii onești.“ – CRISTI DAINLEȚ

Cetăți, castele și alte fortificații din România este un proiect conceput în patru volume, care adună, în premieră, date și imagini legate de arhitectura de apã­rare de la noi. Volumul de față poate fi citit, în aceeași măsură, ca un compendiu de istorie militară a celor trei țări din jurul Carpaților în secolul al XVI-lea – de la bătălia de la Mohács (1526) până la moartea lui Mihai Viteazul (1601), cu un accent aparte pe zbuciumata istorie a Transilvaniei.

Cartea conține peste 130 de imagini: fotografii vechi, fotografii aeriene, desene istorice și planuri de locuri fortificate, stampe și documente puțin cunoscute din arhive românești și mai ales străine – germane, maghiare, austriece. Reconstituirile istorice ale lui Radu Oltean aduc în fața cititorilor, pentru prima oară, tablouri vii ale cetăților și mănăstirilor întărite, așa cum vor fi arătat ele acum patru secole.

„Vreme îndelungată, istoria distrugerilor provocate de fanatismul creștinilor din primele veacuri a fost ocultată cu bună-știință. Catherine Nixey ne spune această poveste a nimicirii lumii clasice, într-o carte care a stârnit o furtună de polemici.
Epoca întunecării ne poartă într-o călătorie de jur împrejurul Mediteranei, de la Roma la Alexandria și din deșerturile Siriei până la Atena, demontând o tradiție plină de stereotipuri și prejudecăți care îi prezintă pe creștini drept victime ale persecuțiilor păgâne. Mutilarea statuilor, arderea marilor biblioteci, dărâmarea Templului lui Serapis din Alexandria, distrugerea Palmyrei, uciderea cu sălbăticie a Hypatiei, actele de vandalism ale monahilor creștini, controlul totalitar asupra vieții private, interzicerea filozofiei, misoginia, intoleranța și ura față de ceilalți sunt ipostazele mai puțin cunoscute ale primelor secole de creștinism.
Epoca întunecării scoate la iveală ce s-a pierdut odată cu victoria creștinismului. Este o carte cutremurătoare despre o epocă a distrugerii și disperării, în care Catherine Nixey îmbină cu pricepere și talent tonul serios al cercetătorului cu expresivitatea și cursivitatea jurnalistului. O carte cu adevărat provocatoare, care va pune într-o lumină nouă tot ce știm despre începuturile creștinismului.“ – The Times

„Cu un curaj ieșit din comun, Catherine Nixey reușește să facă lumină în povestea tristă a intoleranței religioase.“ – The New York Times

Traducere de Carmen Strungaru și Doru Căstăian

Cosmosapiens se adresează cititorilor pasionați de înțelegerea științifică a lumii și oferă cea mai cuprinzătoare analiză a ideilor științifice actuale, de la inflația cosmică, energia întunecată și formarea Pământului până la apariția vieții, dezvoltarea cooperării și manifestările conștiinței. Prin acest demers, autorul așază evoluția omului în contextul evoluției vieții și a materiei ce alcătuiește întregul univers, arătându-ne totodată cât de multe lucruri am aflat despre noi înșine și lumea în care trăim și cât de multe vom putea descoperi într-un viitor nu foarte îndepărtat.

„În acest studiu ambițios și exhaustiv, Hands întreprinde o investigare interdisciplinară a întregii cunoașteri umane actuale pentru a răspunde la două întrebări presante: Ce suntem și de unde venim? Rezultatul este practic un dialog rațional între Hands și cei mai cunoscuți experți din diferite domenii… Hands își fundamentează argumentele pe logică și pe descoperiri științifice pentru a pro¬duce un tratat care-i va stimula neîncetat pe cei a căror curiozitate nu cunoaște limite.“ – Publishers Weekly

„Acum 150 de ani, Originea speciilor a lui Charles Darwin a marcat începutul unei abordări cu totul noi. Metoda empirică adoptată de Darwin a dus în cele din urmă la ideea că suntem produsul evoluției biologice. Cu 50 de ani în urmă, cosmologii au ajuns la concluzia că materia și energia din care suntem alcătuiți își au originea într-un Big Bang din care a apărut universul. Iar acum vreo 30 de ani specialiștii în neuroștiințe au început să arate cum ceea ce vedem, auzim, simțim și gândim se corelează cu activitatea neuronilor din anumite părți ale creierului. [...] În această carte voi încerca să văd ce informații de încredere ne poate oferi știința, prin observație sistematică și experiment, despre modul în care am evoluat de la originea universului și dacă ceea ce suntem ne face diferiți de toate celelalte animale.“ – JOHN HANDS

Cu o prefaţă a autorului la ediţia românească
Traducere de Wilhelm Tauwinkl, Mariana Piroteală, Elena Ciocoiu, Adina Cobuz, Emanoil Marcu şi Vlad Russo

„Da, am împușcat, împușcăm și vom continua să împușcăm cât va fi nevoie!“ — Che Guevara la tribuna ONU în decembrie 1964

„În timpul bătăilor sau al electrocutărilor, ţipatul este interzis.“ — Regulamentul închisorii S-21

„Cadavrele au utilitatea lor, îngrașă pământul.“ — Mao

„Am bătut, batem și o să mai batem. Procurorul nu are nimic de spus. E treaba noastră.“ — Stanisław Radkiewicz, ministrul polonez al securităţii publice

„Din respect față de victime avem datoria de a nu uita ce a însemnat cu adevărat noaptea totalitară comunistă. Sacrificiul pe care l-au făcut acei oameni, de toate vârstele, de toate condițiile, de toate naționalitățile, depășește orice capacitate de înțelegere. Victimele sunt adevăratul chip al acelor regimuri care au purtat – ceva nemaivăzut în istoria omenirii – un război civil permanent împotriva propriilor popoare. Toți acei oameni au suferit aceeași soartă, dar fiecare și-a dus crucea singur și neștiut, și fiecare și-a murit moartea într-o singurătate fără sfârșit. Noi, omenirea întreagă, avem datoria morală de a le păstra memoria, indiferent dacă am cunoscut la rându-ne regimurile fără de lege, dacă le-am fost complici, cu gândul sau cu fapta, sau dacă am închis ochii și nu ne-am lăsat atinși de tragedia care se desfășura în vecinătatea noastră. Victimele comunismului reprezintă conștiința noastră vinovată.“ – THIERRY WOLTON

„Parlamentul European reamintește că regimurile naziste și comuniste au comis genocid și crime în masă și au recurs la deportări, cauzând în secolul XX pierderi de vieși omenești și privări de libertate la o scară nemaivăzută în istoria omenirii; condamnă în termenii cei mai categorici actele de agresiune, crimele împotriva umanității și încălcările în masă ale drepturilor omului comise de regimurile totalitare nazist, comunist și de alte regimuri totalitare.“ – Rezoluția Parlamentului European din 19 septembrie 2019

„O istorie mondială a comunismului e un pic prea anticomunistă… Cel de-al doilea volum, dedicat cortegiului de victime, redă cu mare acuitate crimele barbare, deși anumite pasaje sunt revoltătoare.“ – L’Obs

Carte recompensată cu Premiul Jan Michalski (Elveția, 2017) și Premiul Aujourd’hui (Franța, 2018)

Traducere de Georgeta-Anca Ionescu

„Negaționismul înseamnă negarea faptelor istorice dovedite sau deformarea lor. Termenul se referă în general la cei care contestă existența camerelor de gazare naziste ori care minimalizează amploarea fenomenului de exterminare a evreilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Dar cum rămâne cu cei care neagă bilanțul comunismului, care-i trec sub tăcere morții și îi ascund cauzele? Se poate vorbi în acest caz de un negaționism de stânga, diferit, așadar, de un negaționism de dreapta? Distincția e arbitrară, ne-ajută doar să nu confundăm tipurile de negare, și trebuie înțeleasă fără nici o conotație politică... Adevărata diferență ține de percepția asupra acestor negaționisme: unul este unanim condamnat în numele adevărului, al istoriei, al moralei, pe când celălalt este în cel mai bun caz ignorat, dacă nu chiar aprobat în ciuda tuturor evidențelor, în pofida realității istorice și a eticii. Cartea de față are drept subiect tocmai acest negaționism de stânga, care nu-și găsește nici o justificare și despre care se vorbește atât de puțin ori deloc.“ – THIERRY WOLTON

Traducere de Liviu Ornea

Nici un alt număr n-a dobândit celebritatea (matematică și nu numai) de care se bucură numărul π, raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul lui. Urmărindu-i destinul încă din antichitatea egipteană și mesopotamiană, Pietro Greco ajunge să refacă, la nivelul evoluției con­ceptelor, o bună parte din istoria matematicii, în care apare personaje marcante: Arhimede, Newton, Euler, Cantor. Și, în același timp, autorul surprinde cu finețe poezia de care se înconjoară acest număr care de milenii ne stimulează imaginația.

„Natura tocmai dezvăluită a raportului dintre circumferinţă şi diametru pare înconjurată de o aură filozofică, iar aceasta ridică imediat constanta la nivelul unui parametru fundamental al universului şi al cercetării raţionale a realităţii. În plus, ne obligă să formulăm o serie de întrebări: care e natura acestui număr? Există cu adevărat ceva profund în constanta asta?“ –PIETRO GRECO

„Robert Negru și Alexei Toma, un jurnalist și un preot, își redescoperă prietenia din copilărie și merg împreună într-un city break la Veneția. Prin meserie, unul e deprins să privească în afară, celălalt să se îngrijească de cele dinăuntru. Pare simplu, dar e declicul unei aventuri în care experiența turistică lasă locul unei povești despre înstrăinare, ștergerea granițelor și a diferențelor, dezumanizare, derută, simulacru, dar și despre prietenie, asumarea trecutului, aparență și esență, căutare a sinelui și, în cele din urmă, despre non­șalanță și vinovăție, despre viață și moarte. Cititorul descoperă o Veneție infestată de graba vizitatorilor de a-și confirma clișeele, care devine, treptat, o metaforă a lumii contemporane: haotică, superficială, lipsită, cum observă preotul, de perspectivă. Teoria apropierii este un roman alert, scris într-un ritm de thriller, dar care-i ridică cititorului o serie de întrebări tranșante despre lumea de azi.“ – BOGDAN CREȚU

„Ceea ce aproape frapează în proza lui Bogdan Răileanu e recursul neobosit la realitate, un fel de situare continuă în cotidian care face din proză o specie de frescă a prezentului așa cum se întâmplă el. Și, da, titlul spune același lucru, deși pare ocolit: orice teorie a apropierii nu e, în fond, decât o practică a povestirii prezentului. Ce altceva să îți dorești de la un roman, în vremile tulburi în care trăim toți?“ – CRISTIAN FULAȘ

Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de Grigore Vida

„Expresia amicus Plato… e a lui Platon însuși înainte de-a fi a detractorului lui Platon. Niciodată nu ești în tihnă cu Platon. Gândirea lui riscă. Întreg efortul dialectic înseamnă consimţire la risc. Iar de fiecare dată totul poate cădea. Consimţi la această aventură? Ești apt să-l înţelegi pe Platon.
Dacă nu, te poţi mulţumi cu adevărurile școlii.
Platonismul întreg, și cu el doctrina lui Socrate, ar reprezenta o mare platitudine dacă s-ar reduce la a spune: trebuie să știm «exact» despre ce vorbim. Socrate și Platon n-ar fi fascinat cultura veacurilor dacă ar fi adus simpla exigenţă de exactitate în discursurile noastre. Dincolo de cunoștinţele exacte ne mai trebuie o știinţă: e știinţa Ideilor.“ – CONSTANTIN NOICA

„Volumul de faţă reunește toate textele lui Noica despre Platon publicate în perioada de după război. În timp ce Descartes, Kant și, în final, Hegel au fost ca niște trepte pentru Noica, de Platon nu s-a despărţit niciodată. Neîndoielnic, pe Noica îl atrăgea faptul că gândirea lui Platon se pune mereu pe sine la încercare, dar, mai mult decât atât, ceea ce trebuie că îl făcea să revină mereu la filozoful antic era meditaţia pe care o găsea la acesta asupra relaţiei dintre real și ideal; căci marea temă a filozofiei lui Noica ar putea fi considerată felul în care «realul se împletește cu idealul». Noica repetă cu fiecare prilej că Ideea platonică nu este supra-instituită realului, dublându-l pe acesta, că nu este «transcendentă», așadar, ci mai degrabă «transcendentală», întemeietoare a realului. Deși admite că Platon încurajează prea des evaziunea din real, totuși lumea Ideilor «nu e în ceruri», ci «Ideile se întorc asupra realului, se împlântă în el, absorbite parcă. Ideile sunt setea realului». Potrivit lui Noica, la esenţă se ajunge întotdeauna răsfrângând realul asupra lui însuși, iar Ideea este o ridicare spre esenţial, dobândind arheul lucrurilor.“ – GRIGORE VIDA

Cuvânt înainte de Cristian Leonte

Este o carte pe care o deschidem cu optimism, ne-o dorim inspirație pentru cei care își doresc să facă binele și model tuturor celor care văd prea multe tonuri închise în viitorul României.

Oamenii care fac binele sunt eroii acestei cărți. Oameni care s-au ridicat deasupra propriei condiții, unii deasupra vremurilor, și și-au dus tot mai sus visul, familia, comunitatea. Ei și ele au harul de a-i ajuta pe alții – în suferință sau în nevoie –, au darul și norocul să devină lideri în munca lor. Ei și ele sunt dovezi că se poate, că voința și munca aduc rezultate, împlinire și chiar fericirea, după 30 de ani în care prea mulți români au fost alungați din țară de lipsa oportunităților oneste, de incompetenți sau ticăloși instalați peste noapte în posturi de decizie, de proiecte veșnic neîncepute vândute ca promisiuni ferme. Volumul acesta le este închinat oamenilor care împing lucrurile înainte în jurul lor, celor care luptă să schimbe lucruri ce se încăpățânează să rămână neschimbate.

„Caragiale a fost primul meu maestru în sens literar, de la el cred că mi se trage totul în ceea ce priveşte teatrul ca gen literar. Din acest motiv am decis să-i aduc un omagiu scriind la rândul meu o serie de «momente» şi «schiţe». Ele sunt o dublă invitaţie, la lectură şi la scenă. Cititorul îşi poate imagina din fotoliu cum ar funcţiona aceste texte pe scenă. Regizorul are libertatea să le combine cum simte el de cuviinţă, să le reorganizeze cum i se pare mai interesant.
În prozele sale scurte, uneori având caracterul unor fulguraţii textuale, Caragiale se joacă însă şi cu ceea ce rămâne nespus, cu situaţii vagi sau cu caractere lăsate în suspensie. Este principalul motiv pentru care ultima secțiune a acestui volum se numește teatru vag. Personal n-am inventat nimic, Caragiale e de vină.“ – MATEI VIȘNIEC

Ilustrații de Ana Alfianu

„După bestsellerul Fizica povestită, Cristian Presură revine cu o nouă carte la fel de captivantă, de data aceasta dedicată copiilor pasionați de spațiul cosmic. Însoțită de minunatele ilustrații ale Anei Alfianu, O călătorie prin univers: astrofizica povestită spune cea mai grozavă poveste din câte s-au spus vreodată: aceea a uni¬versului și a oamenilor care au visat dintotdeauna să-i descifreze tainele.
Dragi prieteni, astăzi pornim într-o palpitantă călătorie prin univers. Misiunea noastră spațială n-are nevoie de rachetă, fiindcă ne vor propulsa dorinţa de a cunoaşte şi puterea imaginaţiei. Împreună, vom îndrăzni să demontăm uluitoarea maşinărie cosmică şi să aflăm după ce legi funcţionează, să cercetăm cu metodă ştiinţifică incredibila acumulare de materie şi energie răspândită prin univers, să punem întrebări și să căutăm răspunsuri.
Sunteţi gata? Să pornim, necunoscutul ne aşteaptă!" - CRISTIAN PRESURĂ

Traducere de Diana Zotea

Londra, 1831. Viitorul naturalist Charles Darwin se pregăteşte pentru expediţia vieţii lui. Vasul Beagle are să-l poarte peste Atlantic, de-a lungul coastelor Americii de Sud, spre Arhipelagul Galápagos, Noua Zeelandă, Australia şi prin sudul Africii, dându-i prilejul să studieze fascinantele specii de animale care populează pământul şi să descopere fosilele gigantice ale unor ciudate mamifere dispărute. Dar această călătorie, însufleţită de promisiunea unor descoperiri ştiinţifice revoluţionare, nu-i lipsită de încercări, de obstacole şi de peripeţii demne de romanele lui Jules Verne.
La capătul a cinci ani plini de evenimente, vreme în care strânge informaţii esenţiale pentru dezlegarea tainelor naturii, Charles Darwin se întoarce, în sfârşit, acasă, unde va lucra pentru tot restul vieţii la faimoasa teorie despre evoluţia speciilor care va schimba pentru totdeauna mersul ştiinţei.

„Imaginați-vă că am trăi într-o lume ca o bilă mică. Asta ar însemna că spațiul este curb. Acum, să presupunem că eu aș întinde mâna înainte. Dacă sfera lumii noastre ar fi foarte mică, știți ce s-ar întâmpla? Mâna mea mi-ar atinge ceafa. La rigoare, într-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, având adică o curbură îndeajuns de mare, pentru a-mi scărpina ceafa ar trebui să întind mâna în față. Asta e vestea bună. Vestea proastă este că, într-o astfel de lume, în fața mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta aș fi chiar eu!
Dar se mai întâmplă ceva, independent de faptul că spațiul este sferic ori nu. Ceea ce eu văd atunci când mă uit drept în față nu este o situație contemporană cu mine, ci una care s-a petrecut în trecut: mi-aș vedea, dacă spațiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineață, să zicem, nu ceafa de acum. Atunci când privim cerul înstelat de deasupra noastră, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situațiilor stelare la care ne uităm: orice privire în adâncul cerului este de fapt o privire aruncată în trecut, și anume, cu cât mai departe ne uităm în spațiu, cu atât mai la început – spre începutul timpului – pătrundem. La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui să fie originea universului. Această afirmație, corectă în cosmologia modernă, ne readuce imediat în minte descrierea făcută de Dante lumii văzute de el în ascensiunea sa. Căci Dante se îndreaptă constant spre Dumnezeu, adică spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezintă, la care sunt sigur că ar subscrie, este aceea în care Pământul este centrul unei enorme sfere pline, a cărei circumferință reprezintă chiar originea timpului și spațiului – adică Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ana Blandiana | Mircea Cărtărescu | Ioana Pârvulescu | Corina Şuteu | Gabriel Liiceanu | Cristina Cioabă | Gabriela Tabacu | Ioan-Florin Florescu | Monica Pillat | Florin Bican | Ioana Nicolaie | Augustin Cupşa | Marie-France Fauvet | Steinar Lone | Andreea Răsuceanu | Bogdan Răileanu | Mihaela Miroiu | Adriana Bittel | Marius Chivu | Alina Pavelescu | Jean A. Harris

Mistere, ciudățenii, uimiri? Întâmplări adevărate din viețile noastre, pentru care nu găsim nici o explicație rațională? Iată-ne pe toți cei adunați în acest volum al uimirilor povestindu-ne unii altora și cititorului situații neobișnuite, coincidențe, vise, ciudățenii, apariții inexplicabile, de care primii surprinși suntem noi înșine. Surprinși în ambele sensuri: surprinși de situațiile în care ne-am trezit și surprinși în flagrant delict de coabitare cu o logică nevăzută care ne depășește și ne face ridicoli în fața propriei rațiuni. Împărtășim fragmente ale unei lumi care poate fi, desigur, descifrată psihologic, antropologic, cultural, psihanalitic, în lumina proiecțiilor, preocupărilor, traumelor, revelațiilor, lecturilor sau a obsesiilor fiecăruia dintre noi. Dar dincolo de interpretări stă adevărul experienței nemijlocite și al povestirilor. Oricum le-am interpreta, ele conțin un tâlc indescifrabil care, vrem-nu vrem, ne dă de înțeles că, în orice clipă, putem plonja, fără voie, într-o altă realitate.

„N-am fost în stare să scriu altfel decât ieşind din viaţa mea obişnuită, decupând timpul poeziei din timpul vieţii… Plecam la scris cum plecau sfinţii în pustie, ca să-l întâlnească pe Dumnezeu, iar ceea ce urma avea uneori într-adevăr trăsăturile miracolului. Când începeam să scriu, nu aveam senzaţia preaplinului care se revarsă, ci mai curând a uimirii că trecea prin mine. Când se oprea, mă descopeream golită, pustie şi, mai ales, cu sentimentul că este de tot. Deşi ştiam că mi se mai întâmplase, deşi îmi spuneam că şi de alte dăţi mi se păruse la fel şi că totuşi minunea se repetase, mă uitam la ultima poezie scrisă cu sfâşietoarea convingere că de astă dată este într-adevăr ultima, că niciodată nu voi mai fi în stare să scriu nimic. Iar dacă următoarea evadare se dovedea zadarnică şi Dumnezeu nu venea la întâlnire, întâmplarea nu era decât o verificare în plus, pentru o perioadă, a acestei convingeri. Recădeam în contingent mai deprimată decât în momentul evadării, până când încet-încet începeam să simt că se pregăteşte o nouă iluminare care nu aşteaptă, pentru a se produce, decât o nouă fugă.“ – ANA BLANDIANA

„Cei care au împărtățit, aidoma nouă, condiția exilului se vor regăsi pe ei, cel puțin în parte, în această corespondență. Prietenia pe care am evocat-o consistă în dorința vie de-a face celuilalt binele; prietenul este, în reciprocitate și oglindă, cel mai devotat și mai spontan dintre terapeuți. În nici un caz el nu îți face morală, în nici un caz nu îți minimizează suferința. Prietenia este un «da» permanent, un «da» neconvențional și lipsit de ipocrizie.“ – ION VIANU

„E interesant că nici Eliade, nici Cioran (Ionescu a fost salvat de partea lui franceză) n-au putut înțelege, nici măcar teoretic, totalitarismul – de dreapta sau de stânga, fascismul (pentru care au avut simpatii) sau comunismul. E, dacă vrei, o formă de iresponsabilitate, și e justificat ca ei să fie acuzați de asta. Noi am fost loviți atât de năprasnic, încât nu am avut prilejul să dăm dovadă nici de responsabilitate, nici de iresponsabilitate; mentalitatea noastră a devenit una de supraviețuitori (în sensul tehnic: cei care au supraviețuit unei catastrofe). Orizontul nostru intelectual-psihologic e acela tipic supraviețuitorului. Eliade, în concluzie, reprezintă generația de imediat dinaintea Potopului (generație care nu-și putea închipui Potopul, deși, indirect – sau chiar direct ‒, putea fi «fascinată» de el); noi suntem cei dintâi de după Potop, scăpați ca prin minune de marea devastare, devastați totuși de însuși faptul că am scăpat. Ar fi de dezvoltat această teorie a «supraviețuirii» (un lucru teribil de trist) ca fenomen generațional.“ – MATEI CALINESCU

„Am învăţat multe din cărţi – spunea cineva – dar am învăţat totul de la câţiva oameni.“

 Suntem, în bună mă­sură, suma întâlnirilor de care am avut parte. În ce mă priveşte, am fost norocos. Parcursul de-a lungul căruia s-a alcătuit biografia mea privată şi publică mi-a prilejuit o sumedenie de contacte umane, a căror ''urmă“ m-a modelat, într-un fel sau altul, de la croială până la cusătură. Şi mă simt îndemnat să dau seamă de această şansă. Am, în plus, convingerea că portretele care urmează pot fi, dincolo de ceea ce înseamnă ele pentru mine, şi foarte utile documente de epocă. (Andrei Pleşu)

 Am ales din cuprinsul cărţii câteva categorii de portrete, ca să vă faceţi o idee mai clară:

MARGINALI, PUŞCĂRIAŞI, MAEŞTRI: Alexandru Dragomir, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Alexandru Paleologu, Andrei Scrima, Şora, Corneliu Coposu, Marin Tarangul, Ion Frunzetti, Alice Voinescu, Toto Enescu , Radu Bogdan

APROAPELE DE DEPARTE: Soljeniţîn, Václav Havel, Helmut Kohl, Bronisław Geremek

OAMENII DILEMEI: Cosaşu, Mircea Vasilescu, Tita Chiper, Zigu, Lena, Leo, Adrian Cioroianu

GAZETĂRIE DE TRANZIŢIE : Emil Hurezeanu, Ion Cristoiu, Cu laptopul pe maidan, O impostură, O meserie ingrată: analist politic, Omul nepotrivit, Moderator, Tehnici ale interviului

POLITICIENI ÎN TRANZIŢIE: Monica Macovei, Mihai-Răzvan Ungureanu, Un politician second-hand, Portrete fără chip, Adrian Păunescu, Sfătuitorii de campanie, „Intelectuali“ şi „politicieni“, Manele şi politică

EXIL ROMÂNESC: Emil Cioran, Monica Lovinescu şi Paul Miron, Mircea Eliade, Neagu Djuvara, Herta Müller, Exil românesc

CÂŢIVA PRIETENI: Gabriel Liiceanu, Petru. Petru Creţia, Wolf Lepenies, Adam Michnik, Dan Setlacec, Dan Sluşanschi, Edmund Pollak, Victor Rebengiuc, Johnny Răducanu, Profesorul Cajal, Mihai Botez, Mircea Dinescu

Textele au mai apărut fie în prefeţele sau postfeţele celor portretizaţi, fie prin Dilema, Dilema Veche şi Adevărul, fie prin alte culegeri de texte. Trei portrete sunt inedite: Mihai Şora, Gabriel Liiceanu şi primul text despre Noica.

Și se auzeau greierii e un roman scurt, puternic, cu o temă necruțătoare: avorturile clandestine dinainte de Revoluția din 1989 și consecințele lor cumplite asupra existenței individuale. Confesiunea unei femei, directă, cu rare momente de tandrețe și căldură, atunci când gândurile i se îndreaptă către fetița ei, Sonia, recompune fracturat, dar în detalii de o acuitate uneori insuportabilă un capitol întunecat din istoria românească. Fie că vorbește despre viața muncitoarelor din fabricile comuniste, că rememorează momente dintr-o copilărie chinuită, marcată de figura unui tată violent, sau că face să se audă, la final, vocea Soniei, cartea păstrează un ritm și o intensitate care taie răsuflarea cititorului.

„Mi-am trăit copilăria în anii ’80, într-un mic oraș de munte, la adăpost de istorie. Cu colegii mei de la Școala generală nr. 3 făceam toate nebuniile din lume, în orele de PTAP doamna dirigintă ne du­cea în Parcul Ştefănescu să adunăm castane, mă consideram norocoasă când la cofetăria Garofiţa băgau savarine, nu-mi dădea prin cap s-o compar pe Angela Similea cu Rolling Stones, iar părinţii mei nu aveau ambiţii nemăsurate în ceea ce mă privește. Despre cruzime nu știam mare lucru pe atunci, mult mai târziu, după Revoluție, am aflat că în anii aceia au murit cel puțin 10.000 de femei în urma avorturilor ilegale. Că până şi moartea lor a fost folosită ca propagandă. Că trupul neînsufleţit al uneia dintre aceste femei a fost expus în fabrica în care lucra, avertisment pentru celelalte muncitoare. Când întâmplarea asta îmi revenea în minte mă suspectam că n-am reținut corect, că așa ceva, chiar și înainte de ’89, n-ar fi fost posibil. Am început să scriu Şi se auzeau greierii din nevoia de a accepta. Am încercat să integrez realitatea cu ajutorul literaturii.“ – CORINA SABĂU

PRECOMANDA cu livrare din data de 20.11.2019

„Datoria artistului de a fi martor al timpului său a fost dublată de o conștiință civică fără rest, pentru care arhitectul și omul Andrei Pandele merită respectul și prețuirea noastră.“ – NECULAI CONSTANTIN MUNTEANU

Ilustrații de Sidonia Călin
Traducere și note de Anca Bărbulescu

Publicată pentru prima oară în 1915, Visătorul de visuri este probabil cea mai cunoscută și mai iubită dintre scrierile beletristice ale reginei Maria.

Cartea spune povestea sfâșietor de frumoasă a lui Eric Gundian, pictorul cu plete aurii găzduit la castelul regelui Wanda, dintr-un ţinut îndepărtat. Noapte de noapte, tânărului îi apare în vis o făptură cu ochi luminoși, care îi înrobește sufletul și-i fură liniștea fără de care nu poate picta.
Fermecat de fata fără nume și dornic să-și încheie capodopera rămasă neterminată pe peretele castelului, Eric pornește prin lume în căutarea ei. Călătoria, plină de aventuri, îi este presărată cu probe de curaj și credinţă și îi prilejuiește întâlniri miraculoase cu oameni care îi oferă adevărate lecţii de viaţă.
Ce-l așteaptă pe Eric la capătul drumului? Oare visul lui se va întrupa aievea, sau va rămâne de-a pururi de neatins?

„Imaginea Daciei și a dacilor în conștiința noastrã este astăzi, parcă mai mult ca oricând, tributară clișeelor. Unele s-au impus ca mituri fondatoare în istoriografia româneascã încă din secolul al XIX-lea, fiind apoi deturnate și exploatate în sprijinul ideologiei național-comuniste la finele secolului trecut. Altele sunt de dată recentă, produse stranii ale derutei identitare din era globalizării.
Deși cercetarea arheologică și istorică a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii, descoperirile stau ascunse în lucrările academice, inaccesibile amatorilor de istorie. Mi-am dorit deci să aduc în fața marelui public o sinteză a cunoștințelor științifice pe care le avem acum despre acești strămoși ai noștri. Dincolo de ilustrația neobișnuit de bogată (peste 190 de imagini color: ilustrații complexe și reconstituiri de detaliu, fotografii de artefacte și monumente, hărți), această carte vă propune o viziune proaspătă asupra istoriei conflictelor daco–romane de acum aproape 2000 de ani, o istorie curățată de balastul ideologic.
Am adunat și adaptat pentru publicul iubitor de istorie marea majoritate a rezultatelor cercetărilor, studiilor și descoperirilor arheologice mai vechi și mai noi. Nu mi-am permis să speculez excesiv în privința momentelor istorice neclare, însă am folosit de multe ori cuvinte precum „probabil“ sau „poate“. Dar nici nu m-am ferit să sugerez unele posibilități atunci când – rar – izvoarele istorice sau urmele arheologice au fost ceva mai generoase. Unii cititori ar putea fi surprinși că anumite afirmații sau momente istorice prezentate în carte nu corespund cu ceea ce știau din filme, de la școală, din vechile cărți și reviste sau chiar din unele muzee. Sper ca tot ceea ce vor citi în această carte să fie puțin mai aproape de acel adevăr istoric pe care îl căutăm, teoretic, cu toții.“ – RADU OLTEAN

Un bărbat se trezeşte ducându-şi viaţa sub dominaţia unei cifre. Un altul e luat de pe o bancă din parc şi pus să imite, într-un show ţinut în inima Capitalei, un şarlatan presat de urgenţe neamânabile. Un preacucernic angajează un evlavios care trans­formă un cantonament în loc de rugăciune şi plasează mătănii în locul televizoarelor din camere. Doi surdomuţi deschid, într-un târguşor din Provence, un joint venture care cheamă la luptă gustul şi mirosul. O fată cu nume înşelător se îndreaptă spre groapă ascultând obsesiv Sepultura. O pereche de pungaşi adolescenţi fură de prin case şi lasă o semnătură sfidătoare, colorând de fapt visul unui al treilea. O povestitoare bizară deapănă o păţanie în care lucrurile scapă de sub control în centrul Romei.

Sunt şapte întâmplări de ieri şi de azi, din Franţa sau din Italia, dintr-un colţ al Bucureştiului sau dintr-altul. În Omul care mută norii, Radu Paraschivescu se suie la volanul prozei scurte şi îşi plim­bă cititorii pe un traseu cu o serie de opriri la cerere: stu­poare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă.

„«Orice lucru e ca o oală cu două toarte: una de care poți să-l apuci, cealaltă de care, apucându-l, te arzi.» Această vorbă a lui Epictet îmi pare că rezumă cel mai bine ajutorul pe care i-l dă cititorului cartea de față. Scrise cu limpezime, paginile lui Wilhelm Tauwinkl răspund în fond la această întrebare: cum pot religia și credința să ne întunece mintea și să ne schimonosească purtarea, în loc să ne ajute și însenineze?
Toată viața, în apropierea celor sfinte, am auzit expresia «e pe placul lui Dumnezeu». Sau «e voia Domnului». Dar, mă întrebam, cum pot fi aflate placul sau voia Domnului cu măsura omului? Există vreun muritor «hăruit» în asemenea măsură încât să pretindă că îi cunoaște lui Dumnezeu, în fiecare clipă și împrejurare, gândul și placul? Apoi, se măsoară iubirea de Dumnezeu neapărat prin mersul la biserică, prin rugăciunea care cere ceva pentru cel ce se roagă, prin pioșenia afișată public? Nu cumva tot ce ține de spațiul credinței se validează mai cu seamă în raport cu fapta cântărită în spațiul moralității umane?
Într-o lume plină de bigotism și superstiție, de o modestă catehizare a credincioșilor și nu întotdeauna de o autentică vocație a unora dintre slujitorii credinței, cartea profesorului Wilhelm Tauwinkl, prin prospețimea ei, face mai inteligentă lumea în care trăim. Rar mi-a fost dat să citesc un text mai dezinhibat scris de un teolog în România.“ – GABRIEL LIICEANU

„Dumnezeu poate fi mituit?
Cu prilejul unor evenimente religioase, publicul e întrebat uneori de reporteri pentru ce se roagă, iar de obicei răspunsurile sună cam așa: «Pentru sănătate, pentru spor în casă, pentru ca băiatul nostru să-și găsească un loc de muncă mai bun…»
Dar ce sens are oare rugăciunea pentru un loc de muncă mai bun? Cel care rostește o astfel de rugăciune egoistă speră că, dacă a aprins o lumânare în cinstea lui, Dumnezeu îi va oferi lui ce și-a dorit, și nu altcuiva, care poate e mai bine pregătit sau are mai mare nevoie. A face acest lucru echivalează cu încercarea de mituire a lui Dumnezeu, ca și cum El, o Ființă desăvârșită, ar putea fi manipulat sau corupt, luând partea cuiva în detrimentul altora.
Atunci de ce să te mai rogi? Din punct de vedere creștin, rugăciunea e în primul rând un mod – printre altele – de a păstra o relație personală cu Dumnezeu și doar în al doilea rând un mod de a-i cere ceva lui Dumnezeu.“ – WILHELM TAUWINKL

„La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Eşecul României Mari este eşecul scenariului paşoptist însuşi. Generozitatea utopică a anului 1848 a lăsat loc ambiţiei de a fonda o naţiune etnică omogenă, prin acţiunea statului omnipotent, incapabil să accepte limitările impuse de domnia legii şi să respecte libertăţile politice.
Cultivarea libertăţii individuale, ca fundament al civismului şi al constituţionalismului – iată ceea ce paşoptismul şi brătienismul de după Unirea de la 1918 nu au fost pregătite nici să încurajeze şi nici accepte. Cei de astăzi au datoria să construiască un drum intelectual şi etic care să redea cetăţeanului demnitatea sa suverană. Doar în acest mod patria noastră poate căpăta, în fine, un sens al duratei.“ – IOAN STANOMIR

Ian este un copil ca oricare altul, „nici supără­cios, nici exagerat de vesel, nici vorbăreț, nici cuminte mereu“. Are parte de grija oamenilor mari, de cadouri frumoase și de brazi minunat împodobiți de sărbători. Cu toate acestea, uneori băiatul se simte singur și nu-și dorește nimic mai mult pe lume decât ca Moșul, dacă există cu adevă­rat, să-l ia și să-l ducă într-o poveste numai a lui! Iar într-o noapte magică, ceva nebănuit i se întâm­plă… Ceva care îi aduce înapoi bucuria Crăciunului. O carte frumoasă și emoționantă despre visuri care se adeveresc și puterea poveștilor de a crește binele din oameni.

„Liana a scris o povestioară ca un cocon de căldură sufle­tească. Ți-e cald și te simți în siguranță în cartea ei. Îți face bine la suflet și parcă respiri aer mai pur când o citești. S-a născut din nevoia ei de a le mulțumi tuturor acelor oameni cu aju­torul cărora miracolele devin posi­bile. Avem atâta nevoie să credem în miracole și să în­cer­căm să le înfăptuim! Miracolul cel mai mare este iubirea, și tare mai avem nevoie de ea!
P.S. Eu știu că Moș Crăciun există și știu că și tu știi.“ – OANA PELLEA

Ilustrații de Ana Alfianu

Concepție grafică și colaje de Angela Rotaru

„Nu mai țin minte întocmai când mi-a venit ideea acestui volum. E bine să te cațeri din când în când pe acoperișul lumii, mi-am spus, și să râzi de tine și de alții, cu dorința de a scăpa măcar o clipă de masca gravă pe care ți-au întipărit-o pe figură filozofia, textele speculative și scrisul «încruntat».
Știam însă că riscul de a te face de râs propunându-ți să-i faci pe alții să râdă era mare. De altfel, un autor al editurii, cel puțin la fel de «serios» ca și mine, ratase experiența evadării în registrul comic. Culmea e că tocmai eu îl sfătuisem să renunțe la ideea publicării! Nu mă ascultase. La capătul eșecului, fără să-mi poarte pică, îmi spusese obidit că e mai ușor să faci un cititor să plângă decât să râdă.
Dacă voi păţi şi eu la fel? m-am întrebat, după ce am pus laolaltă cele 14 texte care se voiau pline de haz...“ – GABRIEL LIICEANU

„Vă închipuiți cât de mare mi-a fost uluirea să văd, în toamnă, deși spusesem clar că mi-am retras cartea, vitrina librăriei Humanitas de la Cișmigiu plină cu exemplare ale volumului Ludice. Exerciții de umor criptic. Eram compromis pe vecie! Am sunat-o pe doamna directoare a editurii, care, jenată, mi-a povestit că, după cearta crâncenă dintre mine și editor, editorul insistase ca volumul să fie totuși publicat, «ca să nu vă pierdem ca autor». Am anunțat-o că, pentru acest afront echivalent cu o tentativă de compromitere, voi da editura în judecată și voi cere despăgubiri de un milion de euro.
Așadar nu uita, dragă cititorule: acest volum a apărut fără acordul autorului. Aceste pagini nu mă reprezintă! De altfel, în locul meu ca autor, contractul cu editura a fost semnat de Liiceanu ca editor. Nu mă îndoiesc că acest șiretlic va fi scos la lumină de instanță. Voi cere și expertiză grafologică, deși, semnăturile fiindu-ne identice, nu știu cum vor ieși din încurcătură doamnele și domnii judecători.“