Cărți

Cu un interviu realizat de Claudia Nedelcu-Duca și Gabriela Tabacu

„Cartea are caracterul unei biografii profesionale, dar nu corespunde fără rest genului memorialistic; așa cum e mai complexă literar decât un simplu interviu. Nu e nici istoria romanțată a unei vieți de arhitect, pentru că se referă mai ales la viața profesională, menținându-se sobră și precisă chiar și atunci când devine mai lirică; dar nu are deloc caracterul neutru al unui text științific – din contra, e dinamică, colorată, directă și pe alocuri colocvială...“ — ANA MARIA ZAHARIADE

„Cuvintele de ordine care au însoțit această lungă conversație au fost arhitectură și libertate, cu diverse corolare adesea frapante. În jurul lor s-a scris povestea noastră, consemnând o viață trăită la cote uimitoare, uneori de-a dreptul neverosimile.

Fiindcă trebuie spus aici că domnul profesor Belea este unul din puținii arhitecți ai ultimei sute de ani care au avut șansa să se așeze pe o cale aparte în profesie, apoi știința și forța să o urmeze fără abatere, până la ultimele consecințe, realizând sau participând la realizarea unor proiecte deosebit de însemnate pentru București, de natură să comute orașul pe alte coordonate arhitecturale și culturale, încă de la sfârșitul anilor ʹ50 și până astăzi.“ — GABRIELA TABACU

Romeo Ștefan Belea este unul dintre acei arhitecți care au izbutit să își păstreze simțul proporției nu doar la planșetă, ci și în biografie. Născut la Tulcea, format la Craiova și instruit profesional la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu“, el ilustrează modelul omului care nu-și pierde măsura în fața succesului, pentru că nu confundă vocația cu zgomotul.

Doctor în arhitectură, profesor timp de zeci de ani și proiectant al unor clădiri devenite repere – Sala Palatului, Hotel InterContinental, Teatrul Național din București, alte spații culturale, administrative și sportive –, Belea a rămas mereu constant cu sine: calm, precis, eficient, așezat sub aripa unui umor absolut stenic, chiar și în cele mai grele împrejurări. Evitând excesele inutile, arhitectura sa nu caută să epateze, ci să îmbogățească locuri, întregind contexte și funcționând formator.

Este genul de profesionist care nu își face din notorietate un scop, ci mai curând, din coerență, o regulă. Fără patetism, fără emfază, doar cu un respect funciar pentru lucrul bine făcut și cu o solidă practică de proiectare.

Membru corespondent activ al Academiei Române, arhitectul Romeo Belea continuă să lucreze la vârsta la care alții se retrag. Poate și pentru că se bucură încă de o formidabilă energie a spiritului și de o gândire integratoare care poate „pune puncte pe i“ acolo unde nimeni nu a înțeles că e nevoie.

Dintre numeroasele interviuri acordate de Ana Blandiana în ultimii ani publicațiilor din străinătate, cele 36 reunite în acest volum decupează aceeași conștiință morală bine cunoscută publicului român, directă, limpede, chiar necruțătoare câteodată. Dincolo de convențiile specifice convorbirilor, răzbat aici ca niște fire roșii aceleași trei coordonate constante în opera scriitoarei: memoria ca formă de justiție, salvarea prin cultură și libertatea ca valoare absolută.

Tonul martorului moral care a fost vreme de decenii Ana Blandiana rămâne mereu egal cu sine în dialogul continuu cu timpul său. Iar reflecțiile asupra identității europene și a sensului culturii cuprinse în interviuri vin ca un avertisment, dar și ca o cale de salvare colectivă, într-o lume copleșită de ideologii, cinism și crize identitare de tot felul. Cartea aceasta devine astfel o veritabilă meditație despre rezistența prin poezie, despre scris și memorie ca îndatoriri etice, despre pri­mej­diile corectitudinii politice sau ale abdicării de la valorile umaniste – și atâtea alte teme de cele mai multe ori evitate, din lașitate sau comoditate, de societatea contemporană.

Participanţi: Virgil Ciomoş, Anca Manolescu, Horia‑Roman Patapievici, Andrei Pleşu

Notă introductivă de Andrei Pleşu

Volum îngrijit de Anca Manolescu

„Colecţie de o sută paisprezece cuvinte (logia) ale lui Iisus către ucenici, Evanghelia după Toma e un text apărut în primele veacuri creştine. El preia multe pasaje din evangheliile canonice pentru a le pune într-un context de căutare a unei cunoaşteri vii, verticale, eliberatoare. Părintele André Scrima urmăreşte sensurile ascunse în adâncimea textului, le propune cu o pricepere care îmbină fineţea exegetică, referinţele la marile culturi religioase şi propria experienţă spirituală.“ — ANCA MANOLESCU

„Cititorul va întâlni, în paginile acestei cărți, o sugestie strategică pentru buna desfășurare a unui parcurs spiritual productiv. Conceptele centrale vor fi: interogativitate bine țintită și itineranță neobosită. În fond, e vorba de radicalul cuvânt al lui Christos consemnat de Evanghelistul Ioan (14, 6): «Eu sunt calea, adevărul și viața». Adevărul e, evident, axial, dar nu funcționează deplin fără nuanța însoțitoare a căii și a vieții. Experiența căii, a drumului către, a întrebării mereu reînnoite, e mai importantă și mai fertilă decât posesiunea suficientă a certitudinii. Răspunsul care anulează veghea, vibrația interogației nu mai produce minunări dinamizante, ci somnolență sterilă, dogmatism... Cititorul va întâlni, pe aceste teme, o dezbatere multicoloră, o combinație de cunoaștere și emotivitate, de prudență și curaj, un portret atotcuprinzător al unui mare teolog, la împlinirea a o sută de ani de la nașterea lui.“ — ANDREI PLEŞU

„O preafrumoasă mătuşă pe nume Ioana, plecată în exil la Paris în iarna lui 1946 şi căsătorită mai târziu cu celebrul dirijor Sergiu Celibidache...“

Monica Pillat auzise încă din copilărie vorbindu-se în familie despre ea. Dar destinul a vrut s-o cunoască târziu, abia în 2009. Devenise de multă vreme o pictoriţă apreciată – i se spunea „surioara lui Paul Klee“. Îşi semna lucrările Ioana şi atât, nevrând ca numele celălalt, ştiut de toată lumea, să-i influenţeze cariera artistică.Emoţionate, bucuroase că în sfârşit se întâlniseră, nepoata şi mătuşa, acum octogenară, au stat de vorbă faţă-n faţă, în locuinţa pariziană a Ioanei Celibidache, şi pe Internet. Incitată de Monica Pillat, mătuşa regăsită şi-a povestit existenţa aventuroasă. Şi-a deschis, cum mărturiseşte chiar ea, sufletul încuiat cu trei lacăte.„Ioana e viaţa, în fiecare moment e alta“, spunea Sergiu Celibidache. Înseamnă că Monica Pillat a reuşit imposibilul: să surprindă şi să fixeze în aceste pagini portretul exuberantei, jucăuşei, neconvenţionalei sale mătuşi.

Introducere de Radu Stanciu

Ilustrații de Mihail Coșulețu

Edda lui Snorri Sturluson este cartea din care știm azi mitologia nordică: poveștile cosmogonice scandinave, de la nașterea universului și rostul zeilor până la profeția sfârșitului lumii (Ragnarök) ori Amurgul Zeilor, dar și poveștile despre Ódin, Thór, Loki, Frigg și Freya sau despre valkirii. Aici găsim lumile mitice prin care călătoresc eroii: Hăul Căscat, Tărâmul Ceții, Tărâmul Múspell; ele sunt locuite de Uriașii de Chiciură ori de Căpcăunii Munților. Care a fost prețul plătit de Ódin pentru a dobândi înțelepciunea? Cum a obținut el miedul poetic? Cum arătau palatele din Valhöll, unde ostașii fără seamăn se luptau și se ospătau?

Snorri fiul lui Sturla, învățat creștin și om politic din Islanda medievală, îi privește pe zeii cei vechi cu admirație, dar și cu luciditate; când povestește, măreția se împletește cu ridicolul, aventura cu umorul, solemnitatea cu jovialitatea. Cartea lui ne arată astăzi cum vedeau nordicii destinul, curajul și fragilitatea vieții.

Un tablou dinamic al domnilor: bărbați pe cal, în tren, în aeroplan, bărbați cu enigmă, nopți de dragoste, când „înăuntrul lor se face lumină“, riscurile prieteniei și riscurile meseriei, clinchetul ispititor al banilor, proști unul și unul, îndrăgostitul preferat – Rică sau Hyperion? –, un ghid al cavalerilor de ieri pe înțelesul tinerilor de azi și multe alte fețe, mustăcioase sau nu, ale bărbăției.

Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei. Comparația între domni și doamne este, de cele mai multe ori, explicită.

O tipologie a personajului masculin din literatura română modernă, de la Artist la Ziarist. Sperăm să le delecteze pe doamne și să-i intereseze pe domnii care se vor zări în oglinda paginii.

Încă de la început, francmasoneria s-a înconjurat, prin simbolurile și însemnele sale, cu o aură de mister și echivoc. Și totuși istoria Breslei e presărată cu nume dintre cele mai distinse și provenind din toate domeniile, de la Mozart, Benjamin Franklin și Churchill până la Buzz Aldrin, Walt Disney sau Shaquille O'Neal. Din 1717, când și-a pus bazele la Londra ca o frăție secretă vag umanitaristă și metafizică, masoneriei i-au fost de-ajuns doar două decenii ca să cucerească tot globul. Deja în vremea lui George Washington credințele masonice impregnau întreaga națiune americană ce tocmai se năștea.

Rețelele Breslei au ținut laolaltă teritoriile Imperiului Britanic; sub Napoleon, s-au transformat în instrument al autoritarismului, apoi în paravan pentru conspirațiile revoluționare. Și mormonii, și mafia siciliană își datorează originile masoneriei. Treptat, membrii acesteia au devenit pe cât de temuți, pe atât de influenți. În ochii Bisericii Catolice, în schimb, n-au fost altcumva decât vânduți diavolului. Hitler, Mussolini și Franco percepeau lojile ca pe niște surse de răspândire a maladiilor pacifismului, socialismului și influenței evreiești; au încercat să le stârpească.

Cartea profesorului John Dickie constituie o explorare captivantă și ieșită din canoane a unei mișcări care nu numai că a contribuit la formarea societății moderne, dar are și acum un impact substanțial asupra lumii, fie și numai prin valul de teorii ale conspirației pe care l-a stârnit. La cei 400.000 de membri în Marea Britanie, peste un milion în SUA și aproximativ șase milioane în întreaga lume, e important să înțele­gem rolul pe care îl joacă încă francmasoneria în zilele noastre.

Împletind autobiografia, antropologia și (auto)ironia, romanul-confesiune al lui Dan Alexe evocă în culori vibrante un tablou din viața cenușie a unui sat din Bărăganul anilor ’60–’70. Prin ochii copilului și ulterior adolescentului, care își pierde inocența descoperind treptat duplicitatea adulților, erotismul și moartea, romanul reconstituie dureros de real copilăria petrecută în comunism, zugrăvind totodată o frescă socială burlescă, cu personaje sfâșiate, vii și dialoguri savuroase. Densă, mustind de umor, dar străbătută de amărăciune, La apa morților surprinde esența unei Românii dispărute și oferă în același timp o perspectivă surprinzătoare asupra faliilor universului totalitar, fiind scrisă cu luciditatea unui etnolog și cruzimea unui poet care refuză nostalgia.

Ilustrații de Oana Ispir

Oamenii mari își spun mereu unul altuia, cu regret: „Trece vacanţa și n-am făcut nimic…“. Asta după ce tot restul anului au zis în gura mare: „Abia aștept să vină vacanţa, să nu fac nimic!“. În aventura asta însă, lucrurile stau cu totul altfel. Pentru că o fetiţă în vacanţă ajunge să se ocupe de treburile împărăţiei, iar ajutorul va veni de la o caracatiţă numită Ananas. Peripeţii fără pereche din care aflăm de ce, ca să explici câteva cuvinte, trebuie să inventezi o limbă întreagă și ce cărţi cumpără Sara de la librăria subacvatică pentru biblioteca de pe submarin. Iar contelui de Yng nu i se poate opune decât o prietenie care cuprinde în ea toată frumuseţea lumii.

Scriitorului și arheologului Cătălin Pavel i-au mai apărut la Editura Humanitas cinci cărţi pentru oameni mari: Aproape a șaptea parte din lume, Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal, Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie, Toate greșelile care se pot face și Adevărul despre vacanţe. Cel mai important însă e că în colecţia Junior a publicat aventurile Sarei din Muntele cu uși.

Ceea ce veți citi nu e o poveste cu eroi și antieroi, cu tușe limpezi de alb și negru. Este povestea unei umanități fragile, imperfecte, prinse în vârtejul unei crize sistemice, obligată să își revizuiască dramatic și în grabă reperele, să facă, tot în grabă, alegeri cruciale de care depindea întreaga sa existență viitoare. E, de asemenea, povestea indivizilor care o compun, care încearcă să supraviețuiască și care, în ultimă instanță, aleg – pentru că alegerile, mai ales cele morale, sunt întotdeauna individuale. Orice asemănare cu prezentul nu e deloc întâmplătoare.

Azi mai mult ca oricând, societatea românească are nevoie de cărți de istorie care să readucă împreună toate tipurile de memorie a evenimentelor traumatizante. Ne propunem să adunăm vocile aparent disparate, discursurile aparent paralele, perspectivele aparent contrastante într-o imagine care ne poate ajuta să înțelegem tabloul general. Toate personajele cărții noastre – militari și civili, femei și bărbați, tineri și mai puțin tineri, români și ne-români, bogați și săraci, decidenți sau cetățeni de rând, vedete sau simpli anonimi – au trăit împreună în aceeași Românie. Poveștile însumate ale vieții lor sunt piesele din care se construiește istoria epocii.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial și în lungile decenii de comunism, barbaria oarbă a făcut numeroase victime în România. Ar fi profund nedrept să le uităm sau să nu le cinstim amintirea așa cum se cuvine. Și mai nedrept față de toate victimele totalitarismelor secolului XX ar fi însă să nu învățăm nimic din istoria care le-a zdrobit viaţa… Orbirea are întotdeauna un preț greu de plătit.

ALINA PAVELESCU (n. 1972) este arhivistă, istoric, scriitoare și traducătoare. Are un doctorat în științe politice obținut în 2009 la Institutul de Studii Politice din Paris, cu o teză intitulată Le Conducător, le Parti et le Peuple. Le discours nationaliste comme discours de légitimation dans la Roumanie de Ceauşescu (1965–1989). A debutat în literatură cu romanul Moștenirea babei Stoltz (Herg Benet, 2016). În 2019, a publicat la Humanitas romanul Sindromul Stavroghin. A editat corespondență și memorialistică inedită aparținând Marthei Bibescu, Annei Kretzulescu-Lahovary și lui Louis Basset, secretarul personal al regilor Carol I și Ferdinand I. Cea mai recentă traducere: Aude Terray, Singură împotriva tuturor. Viața prințesei Martha Bibescu, Humanitas, 2025. Cea mai recentă lucrare de autor: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Art, 2024.

ȘERBAN-LIVIU PAVELESCU (n. 1967) este cercetător la Institutul de Studii Politice de Apărare și Istorie Militară din București. Are un master în științe politice la Institutul de Studii Politice din Paris și un doctorat în istorie la Universitatea din București. A publicat volumul Stat și Biserică în reconstrucția politică a societăților postcomuniste din Balcani (Editura Militară, 2013). A editat și îngrijit volumul Aliatul inamic. Descompunerea armatei ruse și pericolul bolșevizării României. 1917–1918 (Humanitas, 2020). În ultimii ani a publicat, în lucrări colective apărute în România și în străinătate, studii referitoare la memorialistica și istoriografia celui de-al Doilea Război Mondial. Cel mai recent dintre acestea, „Memory, Historiography and Monuments of World War II in Comunist Romania. An Analysis of the Ideological Impact of Societal Memory“ a apărut în Areti Adamopoulo, Anna Maria Droumpouki (eds), Monuments for World War II: Memory and Oblivion in the Balkans and Central-Eastern Europe, University of Ioannina/ Hellenic Foundation for Research and Innovation, 2024.

Thich Nhat Hanh este cel care a introdus în cultura occidentală spiritualitatea buddhistă într-o formă lucidă și accesibilă, transformând meditația și explorarea dimensiunilor conștiinței dintr-o practică monastică într-un instrument universal al păcii și compasiunii cotidiene.

„Calea cea veche m-a dus la Bodh Gaya în anul 2008. Ajunsesem, în sfârșit, după multe drumuri și peripeții, la copacul pippala, căruia i se spune Copacul Trezirii. Cu 2 500 de ani în urmă, chiar în acest loc, un om se trezise din visul pe care îl visăm cu toții. I-au spus aceluia Buddha, adică Cel Trezit.  A doua oară când am ajuns acolo, în vara anului 2014, mi-a căzut în poală o carte. Am petrecut zile în șir la umbra copacului citind și răscitind cartea lui Thich Nhat Hanh, până când am văzut și norii cei albi plutind pe cer fără țintă. Într-un fel, povestea vieții lui Buddha era și povestea mea. Și a oricărui om născut vreodată pe lumea asta.

Despre Dharma, învățătura lui Buddha, se spune că ia forma vasului în care este turnată. Thich Nhat Hanh a turnat-o atunci în mine, prin cartea sa. Și, privind la calea cea veche de sub tălpi, la norii cei albi de pe cer, nici nu îndrăzneam să-mi imaginez că voi ajunge să-ți aduc această carte ție, celui sau celei care o ține acum în mână. Nu credeam atunci că limba română va deveni acel vas neprețuit din care Dharma lui Buddha și a lui Thich Nhat Hanh se va revărsa blând, găsindu-și drumul, într-o lume tot mai gălăgioasă, spre inimile tăcute, însetate de adevăr.“ — SEGA

„Thich Nhat Hanh ne învață că nu trebuie să trăim ani întregi pe vârful unui munte pentru a atinge înțelepciunea buddhistă. Este de ajuns să fim conștienți de propria respirație și să ne întoarcem, prin ea, în clipa prezentă – acolo unde gesturile obișnuite capătă o frumusețe tainică și o bucurie simplă. Când suntem pe deplin prezenți aici și acum, grijile se risipesc, iar bunătatea și compasiunea se nasc firesc din liniște.“ — Time Magazine

Ediția a doua, cu un nou cuvânt înainte de Danielle Allen și o introducere de Margaret Canovan

Condiția umană este una dintre cele mai profunde și mai vizionare reflecții asupra existenței umane și a vieții comunitare moderne.

În această operă esențială, Hannah Arendt propune un vocabular nou pentru a înțelege relația dintre gândire și acțiune, influența tehnologiei, erodarea intimității, înstrăinarea și pierderea libertății în lumea contemporană. Ea distinge între muncă, lucru și acțiune, cele trei forme fundamentale ale activității umane, și arată cum echilibrul dintre acestea s-a schimbat radical odată cu modernitatea. Este o invitație la gândirea sensului vieții active și a condiției noastre de ființe care, trăind împreună, creează o lume comună.

Prin finețea analizei și actualitatea ideilor, Condiția umană rămâne o carte indispensabilă pentru toți cei care caută să înțeleagă sensul libertății, al acțiunii și al responsabilității în epoca noastră.

„Hannah Arendt este în primul rând teoreticiana începuturilor. Toate cărțile ei sunt povești despre neașteptat (fie că e vorba de ineditele orori ale totalitarismului ori de noii zori ai revoluției), iar reflecțiile despre capacitatea omului de a începe ceva nou îi impregnează întreaga gândire. Când a publicat Condiția umană în 1958, a pus ea însăși pe lume ceva neașteptat, iar acum, zeci de ani mai târziu, originalitatea cărții e mai frapantă ca oricând. Fiindcă nu poate fi încadrată în nici un gen, n-a avut parte de imitatori de succes, iar stilul și metoda ei rămân cu totul aparte. Chiar dacă Arendt n-a încercat niciodată să-și adune discipoli și să întemeieze o școală de gândire, a fost o mare educatoare, căci le-a deschis cititorilor săi ochii către noi moduri de a privi lumea și treburile omenești.“ — MARGARET CANOVAN

„Dacă ar fi în viață astăzi, Hannah Arendt probabil ar susține că faima pe TikTok indică ceea ce ea descrie în carte drept «cea mai fatală, mai sterilă pasivitate pe care a cunoscut-o istoria vreodată», trăită de «ființe lipsite de gândire rămase la mila tuturor dispozitivelor tehnice cu putință». Pentru această problemă, autoarea nu oferă nici o soluție facilă. Ea ne îndeamnă să apelăm la cel mai important lucru care ne face oameni: «Propun… ceva foarte simplu», scrie ea: «Nimic mai mult decât să gândim ceea ce facem».“ — The Conversation

„Cea mai importantă lucrare filozofică scrisă de Hannah Arendt.“ — New Republic

„Unul dintre cele mai controversate subiecte din România perioadei de după Revoluția din 1989, de tranziție la democrație, a fost reforma sistemului de securitate. Chiar și astăzi, aceste servicii se află în centrul multor teorii ale conspirației. Și totuși de la ele se așteaptă să protejeze societatea și să ofere sprijin celor care iau decizii, într-o perioadă de amenințări și incertitudine. Felul în care instituțiile de apărare din România sunt supravegheate și controlate în spiritul democrației constituie un important test al funcționării și responsabilității statului postcomunist. Marian Zulean oferă o analiză solidă și bine documentată a rolului, structurii și competenței acestor servicii începând din 1990 și până în prezent.“ — DENNIS DELETANT

Sistemul de securitate al României continuă să fie marcat de dis­funcțiile moștenite din perioada comunistă: mentalități rigide, reflexe instituționale depășite, carențe structurale care persistă de peste trei decenii. În ciuda reformelor declarate, statul român funcționează încă pe o arhitectură fragilă, construită în parte pe compromisuri și improvizații. România nu este o țară cu adevărat sigură, ci una aflată într-un echilibru precar, protejată mai degrabă de conjuncturi favorabile decât de un sistem solid.

Cartea aceasta oferă un diagnostic lucid și necruțător, în mozaicul complicat al istoriei noastre recente. Într-un peisaj internațional marcat de tensiuni regionale, conflicte hibride și reașezări geopolitice la granițele țării, autorul ridică o întrebare esențială: cât timp mai poate conta România pe conjuncturi favorabile în locul unei strategii coerente?

Articolele reunite aici combină perspectiva istorică și observațiile de actualitate, oferind o imagine complexă a modului în care inerțiile instituționale, lipsa de viziune și ignorarea semnalelor de avertizare pot transforma vulnerabilitatea într-o amenințare reală. Este o carte deopotrivă necesară și inconfortabilă, o reflecție critică asupra unei securități naționale mai degrabă declarative decât garantate.

MARIAN ZULEAN este profesor abilitat la Universitatea din Bucureşti. A obținut un doctorat în sociologie la aceeași universitate şi un master în politici publice şi relaţii internaţionale la Universitatea din Pittsburgh. A publicat mai multe cărţi şi articole despre relaţiile dintre armată şi societate, în domeniul sociologiei militare și al studiilor de securitate. Cea mai recentă carte (coeditată) este Social Values and Identities in the Black Sea Region (Bloomsbury, 2023). Înainte de cariera academică, a avut şi o bogată experienţă practică, în calitate de consilier la Preşedinţia României şi de ofiţer paraşutist (în Ministerul Apărării Naționale). Ca urmare a contribuţiei la aderarea României la NATO a fost decorat cu Ordinul „Virtutea Militară“. În prezent, pregăteşte un volum despre Şcoala sociologică de la Bucureşti în arhivele americane, alături de Zoltán Rostás.

Introducere şi comentarii de Alex Drace‑Francis

„În prima jumătate a secolului al XIX-lea, lumea s-a pus în mişcare. Epoca de făurire a statelor şi culturilor naţionale a fost plină de conexiuni transnaţionale. O descoperire recentă ne permite să recitim povestea aceasta, dar să şi aflăm multe lucruri noi despre starea lumii de atunci, prin ochii unui personaj uitat. Scrisorile și reportajele lui Bernhard Stolz – jurnalist și om de litere cu ascuțit simț critic, un personaj erudit, monden, cu vederi deschise, şi un fin comentator al artei, literaturii, muzicii – se remarcă prin curiozitatea, precizia şi umorul cu care autorul observă, oriunde călătorește – la Pesta, București ori Constan­tinopol –, viața locală. 

De la ceremoniile de curte «de sus» la viaţa domestică «de jos», de la fenome­nele astronomice de pe cer la canali­zarea de sub pământ, almanahuri, artificii, bâlciuri, cântăreţe, chelneri, comete, girafe – nimic nu scapă privirii atente a praghezului Stolz.“ — ALEX DRACE-FRANCIS

„Mă voi strădui să vă zugrăvesc întâmplările ciudate și puțin cunos­cute ale capitalei noastre în adevăratele lor culori… Bukarest – mai corect Bukurest, adică după etimologia general acceptată: loc al bucuriei, al plăcerii – nu face o impresie favorabilă călătorului care vine de la Dunăre. Întinderea sa nu e mai mică decât a Parisului, dar oraşul e construit aşa de năstruşnic, încât cu greu ar putea exista vreun altul asemănător. Te crezi într-un sat mare în care sunt mai multe case frumoase, dar mai ales barăci destul de mizerabile. Amestecul frapant de elemente orientale și europene este inconfundabil și vizibil în toate privințele: mod de viață, îmbrăcăminte, obiceiuri, instituții, biserică, sistem politic. Totul poartă încă un caracter de bază oriental, dar cu multe schimbări.“ — BERNHARD STOLZ

Această carte e liberă. De aceea o dedic tuturor celor care se mai bucură să exploreze în voie spațiul dintre coperte, doamnelor și domnilor deopotrivă, studentelor și studenților de la Litere, cititoarelor și cititorilor care dau sens (și sensuri noi) efortului unui scriitor. Știu că asemenea oameni vor exista și în vremurile cele mai puțin propice cititului.

Cartea oferă o tipologie a personajelor feminine din literatura română, de la doamna B. a lui Negruzzi la doamna T. a lui Camil Petrescu. Combină critica și istoria literară cu istoria mentalităților, sociologia cu istoria culturală, experiența de viață cu cea de bibliotecă: în fond cam tot ce folosim când citim și judecăm literatura, fără mânie și părtinire.

Alfabetul doamnelor nu se dorește, desigur, a fi exhaustiv (oricum, nu trece de Interbelic). Fiecare dintre noi are cu siguranță unul propriu, bazat pe afinități. Acesta este al meu. Nu-l impun, îl propun. 

„Bucuria de a te exprima, trufia pe care ți-o dă cuvântul domesticit, gata să și se supună, senzația că el este treapta care te poartă în locul acela înalt, la care îți faci uneori iluzia că doar tu poți ajunge. Știu, desigur, că prin cuvânt noi despărțim lumea între ființe «cuvântătoare» și «necuvântătoare». Dar scriitorul se socotește mai mult decât un cuvântător. El este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe altă treaptă a ei, dându-i o putere de care îndeobște lumea nu are nici cea mai mică idee.

Dar dacă scriitorul este mai mult decât un simplu cuvântător, dacă el este un sacerdot al cuvântului care ridică limba pe suprema treaptă a ei, acolo unde Verbul a născut lumea și unde nimeni în afara lui, după Creator, nu mai poate ajunge – nu trebuie el oare pedepsit? Pedeapsa acestei ascensiuni este dobândirea unei conștiințe a cărei luciditate este atât de mare, încât ea devine simultan mântuire și blestem.“

„Există oare un laborator al filozofiei? O încăpere în care experiențele de zi cu zi sunt puse pe masa gândirii şi disecate spre a fi înțelese? În care bucățile mele de viață devenite «viață gândită» sunt înțelese înainte de a fi uitate? În această încăpere trebuie să ai curajul să intri cu trăirile tale, cu pățaniile tale stranii, cu iubirile tale, cu dezamăgirile tale, cu indignările tale, cu tot ceea ce, pentru tine, a devenit problemă de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

Într-o noapte magică de decembrie, pisica Ursula trăieşte o spaimă cumplită: cei doi pisoi ai săi, Zgâtia şi Şnur, sunt luaţi de lângă ea şi abandonaţi cine ştie unde. Deşi totul pare pierdut, animalele din cartier împreună cu un băiat curajos fac tot posibilul s-o ajute. Astfel, între oameni şi animale se naşte o prietenie neaşteptată, iar poveştile întreţesute ale inimoaselor fiinţe ne ţin cu sufletul la gură. 

Fiindcă întreaga aventură se petrece într-o noapte ca nicio alta, graniţa dintre realitate şi fantezie devine tot mai subţire, înţelegem graiul animalelor, le citim visele, le aflăm temerile şi speranţele, astfel că vrem din toată inima ca, până în zori, să se întâmple un miracol şi totul să se termine cu bine.

Manfred Spitzer este un expert recunoscut în rețelele neuronale – fundamentul inteligenței artificiale. Cartea de față adună toate informațiile relevante existente pe această temă, punându-le într-o perspectivă realistă: se pot face multe speculații cu privire la foloasele și pericolele integrării IA în viața noastră, dar nimeni nu poate prezice cu adevărat în ce măsură ea ar putea aduce salvarea sau distrugerea omenirii.

Anul 2023 va rămâne în istorie ca începutul unei noi ere, când inteligența artificială a intrat în casele oamenilor. În doar doi ani lumea s-a schimbat mai rapid și mai profund decât s-ar fi așteptat oricine. Manfred Spitzer descrie în detaliu progresele enorme făcute (sau prognozate) cu ajutorul IA în medicină, în cercetarea științifică, în lupta cu schimbările climatice, în economie, educație, domeniul militar, politică, prevenirea criminalității, afaceri sau chiar în viața de zi cu zi. IA a pătruns deja în societate, în țesătura vieții noastre – și este în continuare dificil de reglementat.

Concluzia sa este că trebuie să ne temem nu atât de IA, cât de cei care o mânuiesc. Dincolo de atitudinile panicarde, riscul rămâne: odată încăpută pe mâini greșite, inteligența artificială poate arunca omenirea în abis.

„O carte plină de informații, detaliată, cu discernământ critic și extrem de ușor de citit.“ — Jung-Journal

„Inteligența artificială oferă o imagine de ansamblu asupra situației actuale, vorbind pe înțelesul nespecialiștilor. Sunt abordate în amănunt atât binefacerile, cât și blestemul cu care vine o tehnologie ce-ar putea salva omenirea sau, dimpotrivă, ar putea-o distruge. Nu există lectură mai captivantă  în acest moment.“ — Querblatt

MANFRED SPITZER (n. 1958) este unul dintre cei mai faimoși specialiști în neuroștiințe din Germania, foarte implicat în dezbaterile despre tehnologie și educație. A studiat medicina, psihologia și filozofia la Universitatea din Freiburg, iar în prezent este profesor de psihiatrie la Universitatea din Ulm, unde conduce din 1997 Clinica psihiatrică universitară și din 2004 Centrul pentru neuroștiințe și învățare. A fost de două ori profesor invitat la Universitatea Harvard. Este gazda emisiunii TV săptămânale Geist und Gehirn (Minte și creier), în care prezintă unui public larg rezultatele cercetărilor sale în domeniul neuroștiințelor. A publicat numeroase cărți, dintre care Lernen (Învățarea), Vorsicht Bildschirm! (Atenție, ecran!) și Digitale Demenz au devenit bestselleruri.

În anii 1830, Dobrogea era aproape necunoscută lumii occidentale. Călătorii străini o descriau drept o câmpie nepopulată și săracă.

Zonă periferică a Imperiului Otoman, Dobrogea a căpătat o mai mare importanță strategică după ce Rusia a ajuns la Gurile Dunării, preluând astfel controlul asupra liberei navigații. Inginerii, negustorii și diplomații europeni au propus construcția unui canal sau a unei linii ferate care, ajungând la Constanța, trebuia să ușureze comunicațiile dintre Europa Centrală și Constantinopol, ocolind și zona periculoasă a Deltei. În 1860, la scurt timp după Războiul Crimeii, un consorțiu britanic a finalizat prima cale ferată din regiunea Balcanilor, legând Cernavodă de Constanța. Era o scurtătură în spațiu și timp care promitea să revoluționeze profitabilul comerț cu cereale dunărene.

Povestea Dobrogei ne este și astăzi puțin cunoscută. Pornind de la destinul spectaculos al căii ferate dobrogene, de la conturarea primelor proiecte și până la vânzarea ei către statul român, în 1882, Constantin Ardeleanu ne oferă, cu rigoare documentară, dar și cu gust pentru narațiune, o adevărată istorie a acestei provincii. Infrastructura modernă de transport este un punct de plecare pentru a analiza complexitatea „civilizării“ Dobrogei Centrale, cu referire la transferul de tehnologie modernă, colonizarea și urbanizarea rapidă, reprimarea fărădelegilor și domesticirea naturii. Episoadele pe care le întâlnim în carte par adesea desprinse dintr-un western clasic. Inginerii britanici au adăugat noi tușe imaginii Dobrogei ca „Est Sălbatic“, un spațiu periferic, primitiv, exotic și violent, dar bogat în resurse naturale, care se putea dezvolta doar prin tehnologie modernă și capitalism.

Cartea pe care o țineți în mână e tot ce poate fi mai aproape de un proces al comunismului românesc, în accepțiunea morală și istorică. La peste 35 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, cu excepția raportului Comisiei Tismăneanu și a câteva inițiative private curajoase, comunismul riscă să scape basma curată la judecata istoriei, deși a făcut în România în jur de 800.000 de victime, dintre care 100-150.000 de morți.

Astăzi, nici vinovații, nici victimele nu mai au cum vorbi într-o sală de tribunal. O fac însă în paginile volumului lui Dennis Deletant, care, ținând seama de anvergura și acribia documentării, are toate șansele să devină o monografie definitivă a comunismului românesc. Sursele vii sau de arhivă pe care le-a consultat istoricul timp de mai multe decenii alcătuiesc un tablou complet și apăsător al celor peste 40 de ani de dictatură comunistă din România și demontează multe „adevăruri“ folclorice care continuă să circule, în lipsa unei lucrări de referință – precum acela că regele Mihai i-ar fi dat pe Ion și Mihai Antonescu pe mâna comuniștilor sau că Gheorghiu-Dej ar fi fost un politician rudimentar, cvasianalfabet.

Oricât de apropiat ar fi Dennis Deletant de România, privirea detașată a cercetătorului străin obiectivează și contextualizează lucrurile, conferind narațiunii istorice calmul necesar înțelegerii profunde.

„Implicarea mea în studiile românești s-a produs la jumătatea anilor 1960, cu studiul limbii și literaturii, și a ajuns să se extindă în mod natural la istorie și cultură, ca întreg. Studiul detaliat desfășurat pe parcursul a mulți ani s-a combinat cu experiențele proprii. Cercetările mele se bazează nu numai pe surse primare, ci și pe contactele mele cu disidenții, mai ales poeți și critici, care au apărut pe scena publică în stadiile târzii ale regimului Ceaușescu. Nu e de mirare că am devenit persona non grata pentru regim în ultima parte a anului 1988. După Revoluția din 1989, acest gen de identificare morală cu societatea – în cel mai larg sens al acesteia – mi-a deschis uși care erau închise celor mai mulți dintre cercetătorii autohtoni și «occidentali». Investigațiile mele cu privire la aparatul de securitate și conexiunile lui cu conducerea politică reflectă aceste experiențe…  Vizitatorii României de azi vor găsi încă destule vestigii ale moștenirii regimului Ceaușescu, printre care, mai ales, monumentala Casă a Poporului din centrul Bucureștiului, cea mai mare clădire din Europa, și fabricile abandonate rezultate din efortul de industrializare al regimului. Mai puțin vizibile sunt cicatricile psihologice rămase în urma regimului său represiv. Această carte încearcă să ofere o radiografie a lor.“ — DENNIS DELETANT

Pornind de la figura reală a lui Andrei Radu Benke, cunoscut ca „exterminatorul de strigoi“, Recensământul morților este un roman al fantomelor care nu pot fi îngropate: fantomele istoriei, ale vinovăției și ale unei conștiințe ce nu-și găsește alinarea. În centrul poveștii se află Rudi Baraba, un deținut de drept comun devenit unealtă a regimului, care își rememorează viața cu luciditate și groază. Cartea îmbină ficțiunea cu documentul și aduce în prim-plan trauma deținuților politici din lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră. Poate fi citită ca un Bildungsroman, dar nu al formării, ci al destrămării interioare: o devenire inversă, în care libertatea, voința și răspunderea se estompează pe măsură ce sinele se golește. Ce înseamnă să devii cineva într-un context care nu îți mai permite să fii om? Această întrebare se insinuează printre rândurile romanului ca o judecată suspendată în negura istoriei româneşti.

„Publicul nostru, aşteptat şi nădăjduit, va fi acela al iubitorilor de poezie, de vitejie şi de înţelepciune: dintre cei mulţi care sperăm să se bucure luând în mâini această carte, nu vor lipsi nici copiii, nici bunicii, citind împreună despre isprăvile iscusitului Odysseu; dar cititori statornici credem că ne vor fi, deopotrivă, elevii şi studenţii, nu doar cei filologi, precum şi oamenii în toată firea, osteniţi de prea multă „post-post-modernitate". Urăm cât mai multora acea nevoie de curăţie, de coerenţă şi de candoare, atât de necesare pentru o viaţă mai plină de înţeles, care să-i facă să simtă dorinţa de a trăi mereu cu Homer alături, ca şi grecii de odinioară.“ (Dan SLUŞANSCHI)

Tradusă în hexametri, cu o postfaţă, bibliografie şi indici de Dan Sluşanschi şi ilustrată de Alexandru Rădvan

„Titlul acestei cărţi, împrumutat din textul lui Emil Cioran Mon pays, rezumă cel mai bine vâltoarea anilor ’30 în România, acea epocă a «martirilor sângeroşi» sau a «visătorilor sanghinari», întemeietori ai unei «mişcări crude, amestec de preistorie şi profeţie, de mistică a rugăciunii şi a revolverului». O epocă, spune Cioran, care «fusese întemeiată pe idei feroce» şi care «a dispărut în ferocitate».

Povestea lui Corneliu Zelea Codreanu nu poate fi înțeleasă în afara contextului istoric în care acesta a trăit, a oamenilor pe care i-a cunoscut, a școlilor prin care a trecut, a experienţelor pe care le-a parcurs, a lecturilor care l-au format și a unei Europe răvășite, aflate între două războaie devastatoare şi în căutarea unei speranţe de supravieţuire. Reconstituind chipul unei epoci care a amestecat religia cu politica și a sfârșit în sânge și barbarie, această carte încearcă să-l redea pe Corneliu Zelea Codreanu trecutului și istoriei.“ — TATIANA NICULESCU

Fericirea, spune Russell, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi. Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia... Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână. Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic. Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“. Întrebările criticului: Cine spunea că scriitorul român a uitat să povestească? Cine spunea că e misogin?

Ce este vinovăția? O povară inutilă, sau o resursă fundamentală pentru sănătatea noastră psihică și morală?

Într-o societate în care rușinea a luat locul vinovăției, iar autocritica e tot mai des înlocuită de victimizare, Donald L. Carveth ne propune o reflecție profundă asupra unuia dintre cele mai complexe sentimente omenești. Cu o voce lucidă, dar profund umanistă, autorul explorează aspecte adesea trecute cu vederea în teoria și discursul psihanalitic, examinând rolul vinovăției în formarea conștiinței și în dinamica vieții morale.

Avem în față o introducere accesibilă și totodată exigentă în sfera unor concepte esențiale ale psihanalizei: conștiința, supraeul, autopedepsirea, reparaţia. Mai mult decât o simplă analiză teoretică, volumul este un apel la redescoperirea responsabilității ca fundament al unei vieți psihice sănătoase. În acest context, autorul ne clarifică o distincție esențială – pe care Freud nu a surprins-o – între vinovăția persecutorie, orientată spre pedeapsă, și vinovăția reparatorie, capabilă să deschidă un drum spre împăcare și transformare interioară.

Scrisă limpede, cu argumente clare și exemple revelatoare, Vinovăția este o lectură necesară pentru toți cei interesați de psihanaliză, de probleme etice și de înțelegerea mecanismelor vinovăției.

„Respectat la nivel internațional, Donald Carveth este unul dintre cei mai originali și pătrunzători teoreticieni ai psihanalizei din Canada. Printre contribuțiile sale notabile se numără adăugarea conceptului de conștiință la noțiunea freudiană de supraeu, obținând astfel o imagine a psihologiei morale mult mai complexă decât cea a lui Freud.“ — ANDREW BROOK, Carleton University

„Imaginea Daciei și a dacilor în conștiința noastrã este astăzi, parcă mai mult ca oricând, tributară clișeelor. Unele s-au impus ca mituri fondatoare în istoriografia româneascã încă din secolul al XIX-lea, fiind apoi deturnate și exploatate în sprijinul ideologiei național-comuniste la finele secolului trecut. Altele sunt de dată recentă, produse stranii ale derutei identitare din era globalizării. Deși cercetarea arheologică și istorică a făcut progrese remarcabile în ultimele decenii, descoperirile stau ascunse în lucrările academice, inaccesibile amatorilor de istorie. Mi-am dorit deci să aduc în fața marelui public o sinteză a cunoștințelor științifice pe care le avem acum despre acești strămoși ai noștri. Dincolo de ilustrația neobișnuit de bogată (peste 190 de imagini color: ilustrații complexe și reconstituiri de detaliu, fotografii de artefacte și monumente, hărți), această carte vă propune o viziune proaspătă asupra istoriei conflictelor daco–romane de acum aproape 2000 de ani, o istorie curățată de balastul ideologic. Am adunat și adaptat pentru publicul iubitor de istorie marea majoritate a rezultatelor cercetărilor, studiilor și descoperirilor arheologice mai vechi și mai noi. Nu mi-am permis să speculez excesiv în privința momentelor istorice neclare, însă am folosit de multe ori cuvinte precum «probabil» sau «poate». Dar nici nu m-am ferit să sugerez unele posibilități atunci când – rar – izvoarele istorice sau urmele arheologice au fost ceva mai generoase. Unii cititori ar putea fi surprinși că anumite afirmații sau momente istorice prezentate în carte nu corespund cu ceea ce știau din filme, de la școală, din vechile cărți și reviste sau chiar din unele muzee. Sper ca tot ceea ce vor citi în această carte să fie puțin mai aproape de acel adevăr istoric pe care îl căutăm, teoretic, cu toții.“ — RADU OLTEAN

„Ce talent grozav are Ana Alfianu! Pe de o parte, spune o poveste iniţiatică, în genul celor ale lui Michael Ende sau Peter Beagle, cu băieţei și ţestoase vorbitoare, cu pești care se hrănesc cu lacrimi, cu prelegeri policolore despre puterea cuvintelor, cum foarte rar s-au scris în literatura noastră. Pe de altă parte, își ilustrează singură povestea cu imagini de o frumuseţe care îţi taie respiraţia, exact acele imagini ideale cu care ne visam în copilărie poveștile. Prin urmare, dragi cititoare & cititori, cartea pe care o aveţi în mână nu e doar o carte — e chiar copilăria voastră ilustrată. Deschideţi-o: o veţi iubi de îndată. Eu, cel puţin, așa am păţit.“ — RADU VANCU

Val are 10 ani și face parte din specia visătorilor. Îi place să se joace, să exploreze prin pădurea din apropierea casei și să citească povești. Cu siguranţă, nici nu i-a trecut prin cap s-ajungă el însuși personaj într-o poveste. Însă, într-o bună zi, cuprins de dorul bunicului său, plecat fără putinţă de întoarcere în Cetatea Sufletelor, Val se hotărăște să caute acest loc straniu, netrecut pe nici o hartă din lume. Împreună cu Malila, o broască-ţestoasă zburătoare, băiatul porneşte într-o călătorie fantastică, presărată cu primejdii, probe de curaj, nenumărate întrebări şi cu descoperiri pe care le faci doar atunci când te apropii de sfârşitul copilăriei. Drumul îi poartă pe cei doi din regatul mării, unde domneşte caracatiţa Elacaravolturna, care ştie să vindece suferinţele cu poveşti, într-un oraş ciudat, care-şi schimbă forma cu fiecare cuvânt rostit de locuitorii săi, în ţinutul balaurului poet O şi, în cele din urmă, în Palatul Lunii, unde stăpânesc visele, păstrătoarele tuturor tainelor omeneşti. Ajuns aici, Val e uimit să descopere că sfârşitul drumului nu-i capătul călătoriei şi că pentru el adevărata aventură de-abia începe.

Acum un film de succes cu titlul Împăratul împăraților

Cei care au citit Poveste de Crăciun vor îndrăgi cu siguranță Viața Domnului nostru, o altă operă clasică a lui Charles Dickens. Adaptată în 2025 pentru marele ecran, cartea prinde viață cu ajutorul unei distribuții de excepție, din care fac parte Kenneth Branagh, Uma Thurman, Mark Hamill și Pierce Brosnan.

În preajma Crăciunului, un tată le spune copiilor lui povestea lui Isus Cristos, pruncul născut în iesle. Istorisirea este o adaptare emoționantă, profund personală și fermecător de simplă a Evangheliei după Luca. Povestitorul are grijă să vorbească pe înțelesul micilor lui ascultători, să explice, să scoată la lumină sensuri ascunse. Cum este scriitor, din relatarea destinată doar familiei lui a luat naștere o carte clasică pentru toți copiii, a cărei încărcătură spirituală rezonează de-a lungul generațiilor.

Charles Dickens a scris Viața Domnului nostru pentru copiii lui între 1846 și 1849, cam în perioada în care scria David Copperfield, și fără nicio intenție de a o publica. Mai mult, a făcut tot posibilul să se asigure că familia Dickens nu va scoate vreodată din casă manuscrisul ori o copie a acestuia. De-abia în 1933, ultimii membri ai familiei hotărăsc, în urma unui vot, să publice Viața Domnului nostru, care vede astfel lumina tiparului în 1934, la aproape 65 de ani de la moartea autorului. Traducerea în română, semnată de Luana Stoica, a apărut în 2004 la Humanitas, în colecția „Cartea de pe noptieră“ coordonată de Ioana Pârvulescu.

Pe copertă: afișul filmului Împăratul împăraților © August Film

Istoria omenirii e plină de fapte sângeroase; am dat dovadă de atâta cruzime față de semenii noștri, încât stăm și ne întrebăm: există bunătate? Și, dacă există, bunătatea e ceva cu care ne naștem, sau o învățăm pe parcurs – dacă avem această șansă? Suntem oare o specie condamnată la războaie fără sfârșit? Dar, explorându-ne trecutul, vom descoperi cu uimire că în vremurile de mult uitate, în preistorie, nu existau conflicte. Când au apărut războaiele între oameni și de ce?

În căutarea bunătății ne oferă dovezi convingătoare din domenii precum biologia, psihologia, istoria și arheologia: în 95% din timpul în care oamenii au existat pe pământ, supraviețuirea celor mai puternici a însemnat triumful celor mai buni. Éamonn Toland scrie convingător, obiectiv și pe alocuri ironic, susținând ideea conform căreia colaborarea este mai adânc înrădăcinată în natura umană decât competiția; numai lucrând împreună putem prospera.

Într-o lume tot mai polarizată, această carte ne oferă o viziune optimistă asupra dezvoltării umane; e o lectură esențială pentru cei interesați de evoluția speciei căreia îi aparținem cu toții.