Cărți

Traducere de Ianina Marinescu

Seria Enigmele Enolei Holmes a fost tradusă în 16 limbi și va fi ecranizată cu Millie Bobby Brown, prota¬go¬nista serialului Stranger Things, în rolul principal. Autoarea este distinsă cu Edgar Award.

Enola Holmes, adolescenta care-și găsește propriul drum

Când rebela Enola, sora mai mică a celebrului Sherlock Holmes, descoperă că excentrica ei mamă a dispărut, pornește fără să stea pe gânduri în căutarea ei. Drumurile o poartă până la Londra, unde o așteaptă un șir de aventuri la care o fată de 14 ani n-ar îndrăzni să se gândească: e implicată fără voie în răpirea unui tânăr marchiz, înfruntă o bandă de răufăcători, se ascunde într-un cartier periculos, dezleagă cifruri, se luptă cu tot felul de superstiții și practici oculte, și toate acestea în vreme ce adună indicii. În vâltoarea atâtor evenimente, independenta Enola își descoperă adevărata chemare, care o smulge din plicticosul rol de „domnișoară de familie bună“ și o aruncă în calea unor enigme și mai încurcate, pe care va trebui să le rezolve. Aventura ei abia acum începe!

O carte minunat ilustrată care repovesteşte pe înţelesul copiilor Originea speciilor a lui Charles Darwin, punand în lumină teoria care a schimbat pentru totdeauna felul în care înţelegem lumea: evoluţia.
Revoluţionara teorie a naturalistului englez nu oferă o explicaţie pentru apariţia vieţii pe Pămant, ci lămureşte cum evoluează speciile odată cu trecerea timpului şi cum, prin procesul selecţiei naturale, de-a lungul a mii şi mii de ani, se dezvoltă specii noi din cele existente.

Ilustrații de Rebecca Bagley

Jeremy Strong a scris peste o sută de cărți, vândute în mai multe milioane de exemplare în întreaga lume.

Tatu și Țup locuiesc într-o căsuță din Pădurea Mare. Lui Țup îi place la nebunie să cânte la o tubă care împrățtie în aer brioșe și acadele, baloane, curcubeie și sclipici. Tatu, în schimb, se dă în vânt după sendvișurile cu brânză, pe care uneori le pictează. Cei doi se mai și ciondănesc, așa cum li se întâmplă chiar și celor mai buni prieteni, dar țin tare mult unul la altul și împreună își ajută amicii – Pantera cu dinți ascuțiți, Girafa cu picioare lungi și elegante, invizibila Insectă-Băț – să-și vadă visurile împlinite.

O poveste amuzantă și tandră despre prietenia dintre un tatu și un iepure, care ne dezvăluie că, deși la suprafață suntem diferiți, avem cu toții aceleași visuri și aceleași dorințe.
O lectură excelentă pentru cititorii la început de drum, care vor fi încântați de capitolele scurte și de ilustrațiile nostime, numai bune de imitat și de colorat.

Ediție îngrijită de Eugen Negrici

Nicu Negrici a luptat ca ofițer al Armatei Regale a României în al Doilea Război Mondial atât în campania din est (1941–1944), cât și în cea din vest (după 23 august 1944) şi a fost grav rănit în cumplita bătălie de la Oarba de Mureș. Dăruit cu spirit de observație și talent literar, și-a scris în detaliu amintirile din război, dar manuscrisul s-a pierdut în anii ’70, la demolarea casei sale din Râmnicu Vâlcea. Și-a reconstituit în parte amintirile în anii ’80, iar fiul său, criticul literar Eugen Negrici, le publică acum într-un volum întregit cu file din jurnalul de front redactat tot de tatăl său, versuri trimise de acesta acasă soției sale, mărturii despre autor și fotografii din arhiva familiei.

Căpitanul Nicu Negrici, despre care se știe că a salvat o mie de militari români din încercuirea de la Cotul Donului, dobândind recunoștința lor veșnică, evocă în aceste Amintiri din război câteva scene fabuloase, cu o încărcătură emoțională cutremurătoare.

Cu un cuvânt însoţitor al Preasfinţitului Mihai Frăţilă, episcop greco-catolic de Bucureşti

„Martiri ai credinței, martori ai fericirii, sfinți... Fiecare dintre noi a cunoscut oameni care au trăit în curățenie morală, care au vorbit despre fericire, care au trăit asemenea sfinților. Mulți români de-a lungul deceniilor comuniste au murit în penitenciare, au avut parte de experiențe atroce și de privațiuni teribile. De ce doar unii dintre ei sunt canonizați?
Pentru că martiriul celor șapte episcopi greco-catolici povestit în aceste pagini s-a petrecut în raport cu o comunitate de credință și cu un jurământ de slujire prin care ei nu-și mai aparțineau ca inși. Se puneau cu viața lor de zi cu zi la dispoziția celorlalți, devenind garanții celor mai înalte valori ale noastre ca oameni. Între gând, faptă și cuvânt nu a existat la ei niciodată o fisură. Și au făcut toate astea neîngâmfați, cu umilință și cu iubire adevărată de semeni.
Proba cea mai înaltă a slujirii este să nu abjuri de la un legământ pe care l-ai făcut cu oamenii în fața lui Dumnezeu. Când, în 1948, comuniștii au desființat Biserica Greco-Catolică, al cărei rol a fost uriaș în nașterea sentimentului de nație a românilor, în educarea lor și în apariția conștiinței latinității noastre, le-au cerut episcopilor să se lepede de legământul făcut de Biserica lor în urmă cu 248 de ani. Cu toții au luat această cerință ca pe o insultă. Și au ales, cum spune unul dintre ei, «marea cinste a temniței pentru credință».“ – Gabriel Liiceanu

„În momentul strivirii brutale a tuturor elitelor spirituale, intelectuale şi politice din România de către autoritățile comuniste, Biserica Greco-Catolică a oferit o contribuție inestimabilă de mărturie creștină dusă până la capăt, precum bobul de grâu căzut în pământ, care moare spre a aduce mult rod. Această carte se întemeiază pe dosarul înaintat la Vatican în vederea recunoașterii martiriului celor șapte episcopi greco-catolici morți sub prigoana comunistă între anii 1950 și 1970. Pentru ei, trăirea în credință n-a însemnat o simplă resemnare în fața suferințelor pe care le-au avut de îndurat, ci mai degrabă o anume bucurie de a se întâlni cu Cristos în pătimirea lui.“ – Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu

„Legăturile noastre cu Papa, Episcopul Romei, nu sunt orânduiri omenești, pe care să le putem schimba, ci orânduiri dumnezeiești, pentru care datori suntem să suferim, la nevoie, ocări, bătăi, amenințări, poate temniță și sărăcie, căci asta înseamnă a-l preamări pe Isus Dumnezeu, înseamnă a-i dovedi iubirea nemincinoasă, înseamnă a ne chezășui de acum și a ne agonisi, cu o trecătoare suferință, o veșnică mărire, mai presus de orice măsură (2 Cor 4, 17), căci durerile ceasului de față nu pot să stea în cumpănă cu mărirea ce va să se arate pentru noi (Rom 8, 18).“ – Scrisoare a episcopilor greco-catolici către credincioși, 24 iulie 1948

Pe copertă: Victor Vasnețov, Arhanghelul Mihail în genunchi, schiță pentru pictura Catedralei Sfântul Vladimir din Kiev, 1885–1893

„Noi, cu toții – nu doar oamenii de știință, industriașii și generalii –, ar trebui să ne întrebăm ce putem face pentru a profita de beneficiile viitoarei inteligențe artificiale și a evita riscurile. Aceasta e cea mai importantă dezbatere a epocii noastre, iar incitanta carte a lui Tegmark vă îndeamnă să participați la ea.“ – Stephen Hawking

Fizicianul Max Tegmark, profesor la Institutul Tehnologic din Massachusetts, explorează posibilitățile oferite de inteligența artificială nu doar în viitorul imediat, dar și în perspectiva îndepărtată a colonizării cosmosului. Viața 3.0ne invită să medităm asupra celor mai delicate probleme de ordin social, militar, juridic și etic generate de dezvoltarea inteligenței artificiale, iar ideea centrală a lui Max Tegmark este că avem capacitatea și datoria morală de a influența evoluția vieții.

„Una dintre cele mai spectaculoase evoluții în cursul celor 13,8 miliarde de ani scurși de la big bang este că acea materie mută și neînsuflețită a devenit inteligentă. Cum s-a petrecut asta și cum poate progresa inteligența în viitor? Ce are de spus știința despre istoria și destinul inteligenței în cosmosul nostru?“ – Max Tegmark

„Un ghid pasionant pentru provocările și alegerile aduse de căutarea unui viitor măreț al vieții, inteligenței și conștiinței – pe Pământ și dincolo de el.“ – Elon Musk

Traducere de Vlad Russo

„Fizicianul care ne-a transformat perspectiva asupra universului.“ – Financial Times

Carlo Rovelli, unul dintre protagoniștii cercetărilor din gravitația cuantică, urmărește evoluția ideilor despre alcătuirea lumii, din Antichitate până la descoperirile și modelele teoretice cele mai recente, care ne modifică radical perspectiva asupra materiei, spațiului și timpului. Consecința punerii de acord a teoriei cuantice cu relativitatea generală este că spațiul și timpul nu sunt entități continue, divizibile la infinit, ci au o structură granulară.

„De-a lungul întregii mele cariere ştiinţifice, prietenii şi oamenii pur şi simplu curioşi mi-au cerut să le explic ce e cu cercetarea în domeniul gravitaţiei cuantice. Cum e posibil să studiezi noi modalităţi de a concepe spaţiul şi timpul? Mi s-a cerut de nenumărate ori să scriu o relatare pe înţelesul tuturor a acestor cercetări.“ – Carlo Rovelli

„Ajunse la rond, unde îl aștepta Vasile Singurătate. Coborâse de pe soclul său și levita la o palmă deasupra aleii. În dreptul frunţii, al coastelor și-n josul pântecului piatra lui nobilă era spartă. Dar ţinea încă la piept o carte, singura scrisă de el vreodată, o carte ilizibilă de piatră. Băiatul se-apropie de soclu și citi înc-o dată inscripţia săpată-n aramă: CUM NINGE SOARTA? Își lipi fruntea de ea și-o repetă în gând până cuvintele își pierdură sensul. Apoi se-ndreptă către marele mutilat și-l luă, fără să-l privească, de braţ. Porniră-mpreună de-a lungul șinelor de tramvai, lăsându-și în urmă umbrele lungi și subţiri. Strada era tăcută și pustietatea totală. Drumul n-avea sfârșit. Omul de piatră avea să-l însoţească de-acum toată viaţa.“

Un roman despre trei generații de femei, surprinse în momente de criză ale vieții lor, Trilogia sexului rătăcitor e totodată povestea unei maturizări dure, descrise prin intermediul unei autoscopii necruțătoare, care propune, dincolo de narațiunea propriu-zisă, o poetică a corporalității și a visceralului, a organicului și a vieții instinctuale. Dincolo de portretele individuale ale femeilor și de istoriile lor personale se conturează însă imaginea unei Românii în timpul războiului, în comunism și apoi în perioada tranziției, o oglindă a unor epoci care își pun decisiv amprenta asupra celor care le trăiesc.

„Într-o primă etapă a scrierii cărții m-am lăsat ghidată de imaginea unui cor polifonic de voci feminine care povestesc momente-cheie din viața lor. În cazul fiecăreia, un anumit prag emoțional sau social este depășit în chip violent, cu multă suferință. Eram într-un metrou din Paris, când am scos telefonul din buzunar, l-am deschis, și așa au apărut primele fraze. Scenele și personajele provin din fapte imaginate, trăite, fantasmate și auzite. Când am adăugat punctul final, am înțeles că este o carte despre femei, despre femeie, despre om și copilarie, despre durerosul proces al maturizării.“ – Cristina Vremeș

În cele peste cinci decenii de critică și istorie literară, Eugen Negrici a adus contribuții esențiale la cercetarea literaturii noastre vechi, a literaturii române sub comunism și a ideologiilor literare.
În fermecătoarele eseuri din Simulacrele normalității, criticul își propune, după cum mărturisește, să identifice „prejudecăţile literare, situările greşite, falsele concepte, clişeele, fenomenele ignorate, interpretările inerţiale, viziunile discutabile ale istoriilor noastre literare“. Fie că se oprește asupra poeziei boierilor stihuitori de la începutul secolului al XIX-lea, asupra avangardei literare ori asupra literaturii române în comunism sau imediat după, autorul ne cucerește prin impetuozitatea și forța sa argumentativă.

„Această cartea își propune să parcurgă câteva dintre chipurile experienței spirituale, așa cum sunt ele înfățișate în scrierile Părintelui André Scrima. De fiecare dată, încercarea omului de a ieși dintre hotarele lumii este devansată de o discretă, dar decisivă coborâre a cerurilor în adâncul lucrurilor, acolo unde își lasă semne și repere. Transcendentul nu este niciodată construit într-o experiență spirituală, ci recunoscut de fiecare dată în transparența detaliilor care găzduiesc nemărginiri. Încercarea de față nu este nici despre experiența spirituală în genere, nici despre o biografie spirituală anume. Ea își propune să însoțească paginile cărților Părintelui Scrima și să sesizeze semnificația ultimă care le locuiește – cu alte cuvinte, să le devină prieten.“ – Ioan Alexandru Tofan

„La vremea lui, comunismul părea veşnic. Nu se întrevedeau soluţii de ieşire. Pe cât am putut, mi-am amenajat mici spații de libertate, inevitabil însă limitate și aflate sub supraveghere.
Începând din 1980, nu s-au mai făcut nicăieri avansări în sistemul universitar. Era o nedreptate flagrantă, care, în ce mă priveşte, se traducea şi printr-o jenă financiară permanentă. De la un an la altul, viaţa devenea tot mai complicată. Începând cu pâinea cea de toate zilele. Oamenii, aşezaţi la cozi nesfârşite în faţa magazinelor alimentare goale, aşteptau să se aducă ceva, orice. Maică-mea descoperise la o coadă «rezonabilă» aşa-zişii «cârnaţi de bere», cam suspecţi de felul lor, pe care îi împărţeam cu câinele. Câinelui chiar că-i plăceau.
Evadam, pe cât posibil, din neplăcuta realitate citind pe nerăsuflate cărţi franţuzeşti. Seară de seară, ascultam cu regularitate Vocea Americii. Am putut urmări astfel filmul întreg al destrămării regimurilor comuniste în Polonia, Ungaria, Cehoslovacia… În presa românească nu se sufla o vorbă despre ceea ce se petrecea la doi paşi de noi, de jur împrejurul ţării. România părea imobilă. Până într-o zi, când totul a explodat, cu o violenţă neînchipuită.“ – Lucian Boia

Ediţie îngrijită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu
Traducere, studii introductive şi note de Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ (ANDREI PLEŞU)

Cartea Genezei, rodul unui proces îndelung de cristalizare şi redactare, este, în ansamblu, o admirabilă revelare a lui Dumnezeu spre a putea fi accesibilă oricărui om. Prin lectură, cititorul este purtat atât în timpul începuturilor, unde evenimentele creaţiei se desfăşoară în ordinea şi în armonia instituite prin cuvântul rostit în mod suveran de Dumnezeu, cât şi în timpul istoric al umanităţii, în care în multe rânduri şi în multe chipuri El vine în întâmpinarea omului ce riscă să-şi rateze împlinirea propriei existenţe fiindcă s-a abătut de la legea poruncită lui ca o condiţie de viaţă.
Ţinând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiţie îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generaţiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite cvasi-ininteligibile, cât şi neologismele stridente şi lipsite de conotaţii poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumuseţea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

• • •

Volumul de faţă, Geneza, este primul dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci şi nouă de cărţi ale Bibliei ebraice însoţite de studii introductive, note şi comentarii.

Ediţie îngrijită de Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu
Traducere, studii introductive şi note de Maria Francisca Băltăceanu, Monica Broşteanu, Melania Bădic, Emanuel Conţac, Octavian Florescu, Victor-Lucian Georgescu, Cristinel Iatan, Alexandru Mihăilă, Delia Mihăilă, Ovidiu Pietrăreanu, Tarciziu-Hristofor Șerban, Silviu Tatu, Cătălin Vatamanu

„Textul Bibliei confirmă, prin structura şi istoria lui, teologia Treimii. Căci el are trei autori: Dumnezeu (inspiratorul lui suprem, izvorul Revelaţiei), autorii textului consemnat în scris (primitorii şi transmiţătorii Revelaţiei) şi traducătorii textului originar. Cu volumul de faţă, ne aflăm în prezenţa traducătorilor, exponenţi ai «vorbirii în limbi», mediatori ai Duhului, păstori ai cuvintelor aflate în căutarea Cuvântului. Ei merită toată admiraţia noastră. Pentru că reuşesc să pună erudiţia cea mai temeinică în serviciul cordialităţii, al nevoii de a înţelege ceea ce e dincolo de înţelegerea obişnuită.“ – Andrei Pleșu

Exodul este a doua carte din Tora; împreună cu următoarele trei formează o unitate tematică privind eliberarea poporului israelit din robie şi mersul lui îndelungat prin pustiu, până la Ţara Făgăduinţei, având în centru Legământul încheiat de Dumnezeu cu el. Este considerat cartea esenţială a Vechiului Testament, pentru că tot ceea ce urmează îşi află aici momentul fondator, referinţa exemplară. Deşi sistemul complex de jertfe din Levitic nu mai este de actualitate, citirea Leviticului rămâne importantă pentru creştin fiindcă îl ajută să înţeleagă atât lumea religioasă în care a trăit Isus, cât şi conceptele de care s-a folosit El pentru a-şi formula mesajul. În plus, dincolo de prescripţiile complicate şi adesea caduce, cartea Leviticului vehiculează şi adevăruri veşnice, care ţin de relaţia omului cu Dumnezeu.

Ţinând seama că este vorba de un text care provine dintr-un trecut îndepărtat, că există o tradiţie îndelungată a traducerii Bibliei în limba română, că textul rămâne contemporan cu toate generaţiile, s-a urmărit echivalarea lui într-o limbă actuală, firească, evitând atât arhaismele devenite aproape de neînţeles, cât şi neologismele stridente şi lipsite de conotaţii poetice. Am dorit astfel să ne apropiem, pe cât posibil, de frumuseţea originalului: pentru omul credincios ea este „semnătura“ Duhului lui Dumnezeu.

• • •

Volumul de faţă, Exodul. Leviticul. este al doilea (primul fiind Geneza) dintr-o serie care va cuprinde traducerile celor treizeci şi nouă de cărţi ale Bibliei ebraice însoţite de studii introductive, note şi comentarii.

Acest proiect a fost realizat în cadrul Colegiului Noua Europă.

Ilustraţia copertei: pagină din Biblia Cervera, manuscris cu anluminuri de Joseph Assarfati, Spania, 1299, păstrat la Biblioteca Naţională a Portugaliei.

Puterea exemplului este elementul-cheie al cartii de fata: autoarea este nu doar mama si bunica, ci si o scriitoare de succes, care-si impartaseste intelepciunea cu talent si umor. Fiecare sfat din aceasta colectie personala este pretios pentru orice cititoare, fie ea fiica sau mama, care doreste sa se simta stapana pe propria viata si sa-si gaseasca echilibrul interior.

Pentru a fi fericite si a impaca cerintele vietii de familie cu cele ale unei cariere solicitante, Alexandra Stoddard ne recomanda, printre altele, sa cultivam valori precum autodisciplina, punctualitatea, independenta financiara, fara a uita sa savuram bucuriile marunte, momentele de singuratate si reflectie si ritualurile vietii de zi cu zi.. Sfaturile ne surprind adesea prin originalitate: „Calatoreste cu multe bagaje“, „Nu fi punctuala, e bine sa ajungi mai devreme“, „Durerea este inevitabila, suferinta este o alegere“. Pe rand grave, haioase, indraznete, nu formeaza o reteta facila, ci pun in lumina repere esentiale pe care nici o femeie care vrea sa se simta implinita nu le poate trece cu vederea.

„Si-abia atunci, cand voi cu totii va veti fi lepadat de mine, am sa ma-ntorc din nou la voi. Da, cu alti ochi ii voi cauta atunci, o, frati ai mei, pe cei pe care-odata i-am pierdut; si cu-alta dragoste atunci va voi iubi.

Si inca-o data-o sa-mi deveniti prieteni si fii ai unei singure sperante: caci pentru-a treia oara am sa fiu cu voi, spre-a celebra cu voi Marea-Amiaza. Si-aceasta Mare-Amiaza este atunci cand omul la mijlocul cararii sale va sta-ntre animal si Supraom, sarbatorindu-si drumul spre amurg drept cea mai nobila speranta-a sa: caci este drumul spre-o noua dimineata.

Si-n clipa-aceea chiar cel ce-apune se va binecuvanta, pentru ca trece-o vama mai inalta; iar soarele cunoasterii sale-i va fi atunci in crucea zarii nemiscat. Morti sunt toti zeii: acum noi vrem ca Supraomul sa traiasca – aceasta ne va fi candva, in crucea amiezii celei mari, vointa ultima !“

Traducere de Teodora Nicolau

Dorința sexuală este fără îndoială una dintre cele mai importante cărți de filozofia sexului.
Roger Scruton propune o viziune originală, care, evitând deopotrivă puritanismul și permisivitatea, încearcă să depășească separația platonică între iubirea erotică și dorința sexuală. Deși vine din tradiția analitică și folosește mijloacele analizei conceptuale, intuiția fundamentală a lui Scruton este fenomenologică: dorința sexuală este caracterizată cel mai bine prin conceptul de intenționalitate, fiind un fenomen al lumii vieții, care nu se lasă redus la descrierile științei naturii și care scapă oricărei taxonomii biologice. A da seamă de dorința sexuală nu poate reveni decât filozofiei, pornind de la o analiză fenomenologică a unui fapt cât se poate de cotidian, precum acela că John o dorește pe Mary. Polemizând cu Freud și cu viziunea îngustă a sexologilor, Scruton parcurge întregul spectru al fenomenelor sexuale, de la iubirea platonică până la sadomasochism, într-un discurs care invocă nenumărate exemple din artă şi literatură.

Traducere de Vlad Zografi

Timpul ascunde în sine un mister care nu încetează să ne uimească. Filozofii, artiștii și poeții au încercat să-i surprindă semnificația, iar oamenii de știință au descoperit că natura lui e diferită de ceea ce ne spune intuiția. De la Boltzmann la teoria cuantică și de la Einstein la gravitația cuantică cu bucle, perspectiva noastră asupra timpului a suferit transformări radicale: în cele din urmă găsim că timpul nici măcar nu apare în ecuațiile fundamentale ale fizicii.

Carlo Rovelli este autorul best-sellerului Șapte scurte lecții de fizică, vândut în peste un milion de exemplare.

Se iau crocodili care se cred dive, bunici sărite de pe fix, verze bully și trandafiri-vampiri, cochilii care n-au chef să imite sunetul mării, pinguini cu covrigi în coadă, vaci care dau vin și oi care fac pariuri…, se pun într-o barcă, se adaugă umor cât cuprinde, rime și piper, și se citește cu hohote de râs din copilărie până la orice vârstă.

 Cine a pus piper în mare?, a patra carte a autoarei care a descoperit secretul cititului din plăcere la copii și pe cel al întoarcerii la copilărie a oamenilor mari, cu ilustrații de Petridean.

Carmen Tiderle e poetă-șefă la Direcția de Rime Șmechere pentru Copii și nu Numai, copywriter-iță și mama lui Dor și a lui Ro. Îi plac maimuțele și râmele, culoarea albastru, lucrurile pe dos și ar vrea să trăiască la mare. Călătorește des în Bucurville și o dată a ajuns tocmai la Polul Vest.

 Lui Petridean îi plac atât de mult textele lui Tiderle încât le și ilustrează.

De aceiași autori: Pe dos, poezii cu prostii pentru copii, În orașul Bucurville, Marele Acoperiș.

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu și cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Nesimţirea e un virus redutabil, cu instalare rapidă şi efecte demolatoare. Ea se instalează în aproapele anonim, dar îi afectează mai mult pe cei din jur. Nesimţitul devine pe zi ce trece o prezenţă constantă, greu de evitat şi imposibil de strunit. În tren sau la operă, în autobuz sau la biserică, în parc sau la teatru, în Parlament sau la bloc, reprezentanţii acestei categorii fondează un cult volatil, fără agendă şi fără orizont. Religia lor e sfidarea celorlalţi. Nesimţitul nu are un cod de reguli, dar se comportă ca şi cum l-ar avea. E invaziv până la ubicuitate, pisălog până la nevroză şi vociferant până la delir. Îl vezi unde nu te aştepţi, îl auzi peste tot, îl adulmeci la fiecare colţ de stradă şi pe fiecare culoar de vagon. Însă nici măcar el nu deţine toate pârghiile meşteşugului. E imperfect şi are nevoie de îndrumări. Exact asta face Ghidul nesimţitului – furnizează reglajele necesare celor ispitiţi de performanţa în domeniu. Sigur, miza lui formativă şi informativă e o glumă. Ghidul nesimţitului vrea în primul rând să amuze. Numai că în spatele tonului ironic al cărţii răsar fapte, întâmplări şi buclucuri de care foarte mulţi dintre noi au avut parte. Şi peste care n-au putut trece doar cu un duş, o casetă cu muzică de relaxare sau o înjurătură bine ţintită.

„Noi ne acceptăm eroii abia atunci când şi-au luat locul într-un trecut care nu ne obligă. Cât sunt vii, preferăm să le împrumutăm urâţenia noastră decât să imităm frumuseţea lor.
Adevărul e că, de peste două decenii, Doina Cornea n-a mai existat pentru noi. N-a devenit un model, așa cum s-ar fi cuvenit. Nu i s-a mai cerut părerea, pentru a acompania cu rectitudinea spiritului ei toate strâmbătățile care au pus treptat stăpânire pe noi. Cei care fac opinia publică în țara asta au uitat-o repede și și-au amintit, scurt, de ea abia când a plecat dintre noi.
Făcând ce a făcut, Doina Cornea n-a așteptat nimic de la nimeni. Dialogul ei cu libertatea l-a purtat în absoluta lui gratuitate: fără punerea în scenă a unei parade etice şi fără gândul de a prezenta vreodată nota finală societăţii care beneficiase de pe urma îndrăznelii ei. Disidenţa Doinei Cornea n-a fost, până la urmă, decât expresia publică pe care a căpătat-o, în chip firesc, o devenire interioară.“ – Gabriel Liiceanu

„Până la urmă, acesta este destinul cuvântului: să treacă în faptă. Cât de mare este responsabilitatea autorului cuvântului pentru faptele viitorimii? Nu știu să spun exact. Și, pentru că nu știu, practic această mică lașitate - ficțiunea, lasând lucrurile să se dezvolte aproape de la sine. Mai departe, n-am o soluţie." - Andrei Cornea

Ținea minte perfect (sau așa credea) ce fusese înainte, dar, când era vorba despre ce se întâmplase după, anii i se învălmășeau în cap și totul plutea într-un fel de negură, care anihila limitele lunilor și anilor. A fost mult, a fost puțin – parcă totul nu fusese decât un pe urmă prelungit luni și ani de zile. Un provizorat, o tranziție (spre ce?), o trecere spre altă viață (care?); așa că, deși unele detalii îi erau clare, întregul, sensul general al mișcării rămâneau obscure. Pesemne că totul se schimba prea repede; lucrurile vechi piereau pe neașteptate, oamenii se îmbrăcau mereu altfel, arătau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau dărâmate sau revopsite, străzile căpătau mereu alte nume, se puneau alte afișe și alte semne de circulație; până și bordurile trotuarelor le schimbau frenetic. Apăreau mereu trenuri noi, mașini noi, telefoane noi, ziare noi, tâmpenii noi și mai ales oameni noi care pățeau țanțoși, enervanți, nestingheriți de trecut. Iar de felul adevărat de viață de dinainte își aminteau tot mai puțini. Lumea citea cu nesaț ziarele, se uita la noile tele-ecrane și comenta tot felul de noutăți, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, șomaj, bătăi, revolte, greve, dar despre ce făcuse sau ce fusese fiecare înainte nimeni nu voia să vorbească ori pretindea cu seninătate că nu ținea minte, sau chiar că lucrurile fuseseră cu totul altfel decât știa el bine că fuseseră. Fiindcă el chiar știa.

„Radiografia sistemului de protecție specială mi-a arătat că acesta eșuează în misiunea lui esențială, aceea de a avea grijă de copiii crescuți de către stat, de a le dezvolta capacitățile și de a face din ei niște cetățeni integrați. Odată ce au împlinit vârsta legală, odată ce nu mai pot alimenta, prin însăși persoana lor, funcționarea sistemului, tinerii sunt lăsați la o parte ca o povară de care acesta trebuie să scape. Am avut teribila senzație că imensa mașinărie impersonală a sistemului de protecție e un uriaș Moloh în căutare de noi și noi victime, un monstru al cărui singur scop este supraviețuirea, prin orice mijloace și cu orice preț. Sunt oare de-ajuns sensibilitatea și umanitatea ca să oprim monstrul? Cât pot face mijloacele pur administrative pentru salvarea celor mai fragili și mai lipsiți de apărare dintre noi?
În pofida controalelor efectuate, a semnalelor de alarmă trase de televiziuni și a articolelor de investigație, lupta cu această instituție-gigant ar putea părea pierdută din start. Abuzurile sunt comise cu acordul tacit ori chiar cu concursul serviciilor care ar trebui să îi protejeze pe copii și să le asigure starea de bine. Vocea copiilor, strigătele lor de ajutor par să se piardă prin hățișul birocratic care îngroapă realitatea sub tone de hârtii cu ștampilă.
Poate că e nevoie să ne gândim și la soluții de tipul: unde statul nu face mai nimic, comunitatea trebuie încurajată să compenseze! Protecția copilului devine atunci o obligație morală a întregii societăți. S-ar declanșa un proces general de reflecție și mobilizare pentru a lumina cu adevărat viața acestor copii. Pentru că ei nu sunt copiii nimănui, ci sunt ai noștri, ca societate. Iar stadiul în care societatea noastră se află este perfect reprezentat de felul în care îi tratăm. Schimbând ceva în viețile lor, ne schimbăm pe noi, în bine.“ – Vlad Alexandrescu

„Scriind paginile acestui jurnal de idei nu m-am putut desprinde de imaginea «spiritului universal» ca activitate a unui uriaș creier al omenirii traversat fără încetare de ideile celor care, de-a lungul câtorva mii de ani, au gândit în beneficiul speciei noastre. Ramificațiile ideilor exprimate de fiecare dată altfel, adăpostite de acest mega-creier, reprezintă cultura lumii.

Urmărirea acestor zig-zaguri și ricoșeuri mintale, fie că e vorba de recu­noștință și ingratitudine, de nevoia de a te compara, de uitare, de prostie, de calomnie, de remușcare, de invidie, ură și crimă, de beție, de ticăloșie, de cruzime, de iubirea care nu așteaptă nimic, mă rog, de toate temele pe care omenirea le macină la nesfârșit de două-trei milenii în filozofie și literatură, mi-a produs mari satisfacții, m-a făcut să mă simt bine citind și notând deopotrivă, m-a făcut să nu mă plictisesc niciodată.
Am ajuns în final să sper că paginile mele i-ar putea convinge și pe alții că splendoarea este la îndemână: nu trebuie decât să deschizi un volum de pe un raft și să te lași purtat de ceea ce am numit undeva «dans cu o carte». Cei ce au lăsat în scris aceste idei au devenit, fără să știe, prietenii mei, toți prietenii mei.“ – Gabriel Liiceanu

„Mulţi dintre cei plecaţi nu povestesc mai nimic din suferinţele lor: dorul nu se poate povesti, iar lacrima se tace. Am dat glas adevărului, în numele tuturor.
Am trecut prin emoţii foarte mari la lansările pe care le-am făcut aici, în Italia, traducerii în limba italiană a Cireşelor amare... M-am temut că ei, italienii, se vor supăra, că se vor simţi răniţi de adevărurile pe care le-am spus despre ei în carte. Dar am întâlnit oameni care s-au ruşinat şi care, plecând capul în pământ, mi-au spus că habar n-au avut câte au îndurat emigranţii din pricina unora dintre ei, italienii adică. 
Cineva, italiancă, mi-a cerut să-i scriu lângă autograf «Nu pleca!» – cu siguranţă luase traducerea s-o dea cadou cuiva drag, încercând să-i împiedice plecarea. O chinezoaică stabilită în Italia mi-a mulţumit că am scris cartea şi mi-a mărturisit că şi ei se recunosc în ea... Toţi emigranţii lumii oftează la fel. Toţi speră că se vor întoarce într-o zi...
Apoi, au fost două femei din Sardinia, tot italience, care m-au îmbrăţişat în plină stradă! Copiii uneia, fraţii celei¬lalte sunt şi ei plecaţi aiurea, în Anglia şi în Germania. Nu mai eram din tabere diferite, eram mame şi surori, atât!“ – Liliana Nechita

Pe fundalul prăbușirii imperiilor și a monarhiilor, între noile granițe ale României Mari, viața politică e zguduită de o poveste de dragoste. Prințul moștenitor fuge în lume, în plină epocă antisemită, cu o femeie cu origini evreiești. Despre ei și povestea lor se va vorbi necontenit timp de decenii. Legionarii și, pe linia lor, comuniștii îi vor descrie în contururi îngroșate de ură, invidie și resentiment. Presa internațională va căuta să-i situeze când în descendența marilor iubiri interzise, când în anticamera unor tenebroase intrigi și comploturi politice. Vor fi condamnați de toți, bârfiți, hărțuiți și defăimați în ziare, în manuale și în cărți de istorie. Vor rămâne împreună în ciuda tuturor. Ce se află însă dincolo de bârfe și clișee și ce ascund ele sub masca discursului patriotard, antisemit sau moralizator? Din documente de arhivă, scrisori inedite, memorii, jurnale și mărturii ale contemporanilor, această carte reconstruiește culisele celui mai stăruitor scandal politic din istoria interbelică a României.

Traducere de Anca Barbulescu

ANDI FIRICEL e pe fuga. Trebuie sa scape de MICHI INHATAU si tovarasul lui de rele, TEO P. RICULOSU! Unde sa se ascunda? In padurea din apropiere, da peste cea mai nemaipomenita casuta in copac, dotata cu capcane Clantztrank 5000, sageti licuricioase, bombe cu urzici si cate si mai cate!
Acolo stapanesc misteriosul si haiosul REGE UGU si HERBERT, wombatul lui credincios. ANDI si UGU isi unesc fortele impotriva lui Michi Inhatau si a bandei sale de batausi, iar ce urmeaza e cea mai tare aventura care s-a petrecut vreodata intr-o vacanta de vara!

Cele mai rele 5 zile din TOATA VIATA LUI ANDI!
1. Azi. ACUM
2. Concursul de inot de la scoala - cand am sarit in apa si mi-a CAZUT SLIPUL de pe mine! 
3. Cand i-am zis din greseala „mami“ domnului TOCATU, profesorul de geografie! 
4. Cand mi-a inghitit RATA aia cea mai tare figurinaROBO-SOLDAT. 
5. MIERCURI 1 APRILIE…

Ilustrații de Chloe Bristol
Traducere de Anca Bărbulescu

Casa de iarnă, primul volum al trilogieicu acelaşi nume, este o fantezie urbană inteligentă şi captivantă.

Casa de Iarnă este hotelul plin de secrete și oaspeți bizari al venerabilului domn Norbridge Autumnal, unde Elizabeth, o fată superdeșteaptă, pasionată de șarade și jocuri de cuvinte, ajunge să-și petreacă vacanța. Împreună cu noul ei prieten, Freddy, Elizabeth explorează toate cotloanele hotelului și mai cu seamă biblioteca uriașă, unde găseşte, consemnate încifrat, pagini din istoria cel puțin ciudată a locului. Cu ajutorul unei cărți magice, fata începe să dezlege mister după mister și descoperă că viața ei și trecutul familiei lui Norbridge sunt inexplicabil legate. Și, pentru că șirul coincidențelor nu se oprește aici, Elizabeth este singura care poate să ridice blestemul ce apasă asupra Casei de Iarnă și să arunce-n aer toate enigmele care o înconjoară.

„O carte numai bună pentru toți cei pasionați de puzzle-uri și jocuri de cuvinte, amintind de biblioteca domnului Lemoncello și de Pseudonymous Bosch.“