Cărți

Traducere de Simona Cioculescu

„Se poate face un circ cu purici. Puricii trebuie dresați, primul lucru care trebuie făcut este să se obțină ca puricii să nu mai sară. Cum se ajunge aici? Se pun puricii sub un pahar. Puricii încearcă să sară, se lovesc de sticlă, cad la loc. Dintr-un anumit moment, ei nu mai sar. Paharul poate fi ridicat. Și iată-i pe purici avansând încet, prostiți; ei pot fi împinși cu degetul, se poate sufla peste ei, nu mai sar.“

Ilustrații de Radu Oltean

Aţi aflat deja de la şcoală despre Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti (adică al Munteniei), care a domnit între 1386 şi 1418, ducând lupte grele cu turcii. Apoi, probabil aţi citit sau poate chiar aţi învăţat pe dinafară, din Scrisoarea III a lui Eminescu, superba evocare a bătăliei de la Rovine: înainte de înfruntare, sultanul îl sfidează pe Mircea cu aceste cuvinte: „Şi, purtat de biruinţă, să mă-mpiedic de-un moşneag?“ Iată că şi genialul Eminescu s-a înşelat asupra înţelesului epitetului „cel Bătrân", căci pe vremea lui, la noi, cercetările istorice erau abia la început! În realitate, la Rovine, Mircea era foarte tânăr. „Cel Bătrân“ i s-a zis în veacurile următoare, când au ajuns în scaunul Ţării Româneşti şi alţi domnitori purtând (sau luând la înscăunare) acest nume. Atunci când se pomenea de primul voevod Mircea, de marele Mircea, i se spunea „cel Bătrân“, adică „cel Vechi“, cel din vechime. Asta înseamnă „cel Bătrân“. Să ştiţi, de asemenea, că datorită înfăptuirilor şi a nobleţei caracterului său i s-a mai zis şi „cel Mare": Mircea cel Mare. Veţi judeca şi voi, din povestirea care urmează, dacă e vrednic să i se spună astfel.

Fie că suntem sau nu părinți, mămici, tătici, bunici sau educatori, atunci când încercăm să înțelegem copiii mici, adolescenții și pe noi înșine ne ajută pe toți descoperirea parcursului dezvoltării întru independență.

Împreună putem să ne mirăm, să ne amintim, să explorăm și să ne întrebăm:
• Cum ajunge mama să fie un mediu de supraviețuire pentru copilul ei? 
• Cum sprijinim, prin joc, controlul sfincterian al copilului? 
• Ce semnificații profunde au tulburările alimentare?
• Ce rol are limba maternă în echilibrul afectiv?
• Ce înseamnă abandonul?
• Ce trăiesc părinții adoptivi?
• În ce constă rolul civilizator al tatălui?
• Cum ne influențează societatea în care trăim, comunitatea și grupurile?
• Cum să ne raportăm la lene, la cumințenie, la hiperactivitate, la lipsa de control?
• Cum formăm rezistența la frustrare?
• Ce rol au interdicțiile, impunerile și hotărârile adulților?
• Cât de serios este jocul pentru formarea unei personalități independente?

Traducere de Iustina Croitoru

O poveste încântătoare despre noaptea magică de Ajun...

Când un clinchet cristalin o trezește din somn, Ollie, o fetiță de-o șchioapă, descoperă că sunetul melodios vine de la hamul tivit cu clopoței de argint al unui ren fermecat.
Cei doi se împrietenesc și, înainte ca Moșul să apuce să împartă darurile, pornesc în zbor peste mări sclipind în lumina lunii și țări acoperite de o pătură pufoasă de zăpadă, într-o aventură fantastică, pe care n-o vor uita niciodată.

STOC EPUIZAT!!! UN NOU TIRAJ ESTE DISPONIBIL INCEPAND CU DATA DE 20.11.1018.

„Încerc să înfăţişez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părţi asemănătoare, însă distincte). Avem o ţară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaştem deschis cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e afectată de mari întârzieri şi de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcţia naţională. La 100 de ani de la Marea Unire, avem datoria să ne reparăm ţara.“ – Lucian Boia

„Până la urmă, ce este Vântureasa lui Marius Chivu altceva decât poezie de dragoste? Mulţi au văzut în carte numai ce se vede imediat, accidentul cerebral teribil, tuburile de perfuzie, chingile, trepanarea şi copcile, agonia lângă patul bolnavei, afazia, bâiguielile, spitalul, capela cu lumânările, mizeria corpului paralizat. Pentru mine e limpede că «subiectul» atroce, neobişnuit, impresionant în sine al volumului n-a fost decât elementul său declanşator şi cutia sa de rezonanţă.
Cartea este, de fapt, o mărturie despre dragostea fără limite, sau dincolo de limite, a unui bărbat tânăr pentru o femeie numită Lidia, care se-ntâmplă să fie mama lui. Putem da la o parte toată recuzita spitalului şi-a suferinţei: dragostea rămâne. Căci, dincolo de atrocitate, avem în Vântureasa scene de tandreţe, joacă, râsete nebune, cuvinte şoptite-mpreună, amintiri distruse şi recompuse prin puterea legăturii (la propriu ombilicale) dintre două fiinţe care se iubesc şi care-şi inversează, peste decenii, rolurile, mama devenind fetiţa fiului ei.
Frazarea în sine e una dintre marile calităţi ale cărţii. Nu mi s-a întâmplat prea des să citesc o carte de versuri atât de reţinută, de sobră, de pură în formulări. Impresia de autentic, de emoţie vie, dar stoică, e imediată şi copleşitoare. Doar din loc în loc câteva poeme sparg printr-o imagerie surrealistă sau expresionistă această scriitură simplă, meditativă, care se extinde asupra întregii vieţi a personajului care vorbeşte. Confruntată cu urgenţa nenorocirii, viaţa explodează în mii de ţăndări şi-n cele din urmă în cenuşiu şi insignifianţă. Lidia este urgenţa, iar revelaţia cărţii este că ea a fost urgenţa dintotdeauna, din primele clipe ale mamei şi fiului împreună. Vântureasa este una dintre cele mai memorabile cărţi din noua poezie românească. O poezie a sincerităţii, a emoţiei şi a libertăţii interioare fără compromisuri.“ – MIRCEA CĂRTĂRESCU

Traducere de Ianina Marinescu

„O poveste onestă, optimistă, plină de speranță, care te va emoționa.“ (OK!)

Să fii mamă e o experiență incredibilă care schimbă felul în care arăți, gândești și simți. Devii mai puternică, mai protectoare, mai iubitoare. Dar este totodată și o provocare fizică, mentală, emoțională.
Mamă fericită, copil fericit nu e o carte despre cum să ai o familie perfectă, ci e o relatare sincerã, plină de căldură și foarte personală despre experiența de părinte. Cu o sinceritate dezarmantă, autoarea își împărtășește aventura de a fi mamă în zilele noastre – când e atât de ușor să te simți judecată, nesigură pe tine și copleșită de sfaturile celor din jur – și te încurajează să ai încredere în tine și în deciziile pe care le iei.

„Fiecare copil e diferit. De asta nu cred că există o strategie sau o metodă bună la toate, indiferent cât de atrăgătoare poate părea ideea. Cel mai bine e să aduni toate sfaturile laolaltă, să cercetezi de una singură, iar apoi să le laşi cât colo pe toate şi să găseşti o modalitate potrivită pentru tine şi familia ta.“ (Giovanna FLETCHER)

„O formă de viață necunoscută le aduce numeroșilor admiratori ai eseurilor Andreei Răsuceanu surpriza pe care am avut-o și eu, de a descoperi o prozatoare de forță, care construiește o narațiune plină de dramatism, cu fire desfășurate contrapunctic. Autoarea juxtapune poveștile a trei femei care n-au cum să se întâlnească, trăind în epoci diferite, dar care au în comun simțul trecerii și dorința de a opri curgerea necontenită a timpului, construind ceva – o biserică, o casă, o familie. A ales momente de criză – a țării cufundată în război (unul este chiar cel serbat de Centenar), a cuplului încercat de boală, a existenței ajunse la final, a despărțirii prin moarte. Prozatoare a prezentului, în aceeași măsură ca și evocatoare a trecutului, Andreea Răsuceanu știe să dea viață personajelor și lasă să se vadă, sub narațiunea plină de culoare, desenul subtil al destinelor, meditația profundă despre generații, viață și moarte. O carte frumoasă, în care plăcerea de a trăi e permanent însoțită de o discretă melancolie“. – Gabriela Adameșteanu

Ediție îngrijită, traducere din franceză, studiu introductiv și note de Florin Țurcanu

„Volumul de față reunește o corespondență inedită al cărei destinatar, Arsène Henry – ministrul Franței la București între anii 1897 şi 1904, a numărat printre prietenii săi români membri ai mai multor familii de vază din prima jumătate a secolului trecut. Relațiile lor s-au prelungit mulți ani după încheierea misiunii diplomatului francez în capitala României și, așa cum o atestă corespondența publicată aici, personalitățile feminine ale vremii – Sabina Cantacuzino, Maria Pillat sau Anna Kretzulescu-Lahovary – au fost cele care au perpetuat și nuanțat o prietenie înfiripată odată cu secolul XX și încheiată în 1931, la moartea lui Arsène Henry. Scrisorile primite de fostul ministru de la corespondentele sale dezvăluie o subtilă înlănțuire de gânduri și sentimente conturate pe fundalul marilor evenimente și transformări prin care au trecut România și Europa după Primul Război Mondial. Importante momente și personalități politice, figuri intelectuale și artistice, amintiri, dar și speranțele născute odată cu formarea României Mari se estompează treptat, în pas cu trecerea timpului. Numele Clarei Haskil, a cărei prezență artistică o caută spre sfârșitul vieții bătrânul diplomat pasionat de muzică, se alătură în această corespondență prietenelor fidele din elita românească.“ – Florin ŢURCANU

„Amintirile pe care le evocaţi au trezit în mine imaginile unei vieți iremediabil trecute. Nu doar din cauza celor dispăruţi, pe care îi iubeam, și a tinereții noastre, care înfrumuseța orice lucru, ci și din cauza îmbătătoarei atmosfere care precedă toate catastrofele. Întorcându-ne cu gândul atunci, nu vi se pare, oare, că era cu adevărat o altă lume, iar noi eram alții? Căci o lume s-a sfârșit, fără îndoială, și o alta a început: toate împărțirile convenționale făcute de oameni – secolele, anii – nu înseamnă nimic și degeaba schimbăm data la 1 ianuarie, căci nimic nu justifică importanța plină de prejudecăți care se dă acestei schimbări, în timp ce, în Europa cel puțin, o eră istorică e definitiv încheiată și o nouă eră se deschide.“ – Sabina CANTACUZINO, scrisoare din 2 iunie 1922

Pe copertă: colaj de ilustraţii din revista Wiener Chic (cca 1900)

„Comemorarea Centenarului poate fi mai mult decât sărbătoririle oficiale încărcate de fast ipocrit. Secolul care ne desparte de anul 1918 s-a dovedit tulbure, accidentat şi tragic, iar demnitatea umană a fost, de cele mai multe ori, sacrificată pe altarul tiraniilor. Pentru cei de astăzi, trecutul este mai mult decât o realitate îndepărtată – este materia din care ne croim viitorul. De aici necesitatea lucidităţii patriotice ca alternativă la minciuna delirului naţionalist şi la laşitatea complice. Reîntemeierea patriotismului nu se poate imagina fără existenţa libertăţii. Drumul către România eliberată de povara despotismului este cel pe care îl indică, modest, şi cartea de faţă.“ (Ioan STANOMIR)

„«Luciditatea patriotică» e, cred, sintagma care se repetă cel mai frecvent în această recitire sintetică pe care Ioan Stanomir o face secolului României Mari. Începând cu Declarația de la Alba Iulia din 1918 și încheind cu rezistența anilor 2017 –, Ioan Stanomir construiește, cu junimistă pasiune a moderației, id est exact cu luciditatea patriotică pe care și-o asumă ca imperativ, o narațiune de o extraordinară claritate istorică și morală a României din ultimul secol, cu bunele și relele ei. E cea mai credibilă narațiune a României ca stat pe care o cunosc; iar dintre foarte puținii noștri intelectuali publici, Ioan Stanomir, prin calitățile lui superlative (deopotrivă academice și morale), era și chemat, și dator să o pună în operă.“ (Radu VANCU)

„Cu ocazia Centenarului, Ioan Stanomir oferă cititorilor un inventar al patologiilor din politica şi societatea românească actuală. Cu luciditate, autorul creionează drama spaţiului public autohton, o lume bombardată cu discursuri şi apeluri patriotarde care deturnează atenţia opiniei publice de la chestiunile presante. Teze ale istoriografiei naţional-staliniste din timpurile lui N. Ceauşescu sunt reciclate şi adaptate zilelor noastre, iar teme precum tradiţia şi identitatea sunt instrumentalizate politic de către o castă guvernantă nedemnă. Rezultă de aici imaginea unui Centenar ratat, mânjit de o crasă lipsă de adecvare, de ipocrizie şi populism etnocratic. Cartea lui Ioan Stanomir este un strigăt de durere al unui intelectual public şi spectator angajat, căruia îi pasă de problemele cetăţii şi care nu admite să tacă atunci când adevărul şi bunul-simţ sunt strivite. Pentru a contracara maladiile cultural-politice de azi, autorul a ales să schiţeze istoria ultimului secol, selectând luminile şi umbrele, cu speranţa că lecţiile trecutului ar putea servi acelora care sunt dispuşi să le asculte.“ (Cristian VASILE)

Traducere de R. Popescu

Luca și Raluca, doi prieteni buni, trăiesc nenumărate aventuri, iar poveștile lor vesele și zăpăcite se întretaie și se îmbogățesc cu fiecare nouă pagină plină de culori și magie.
Leușorul Luca stă cocoțat pe o creangă, iar șoricica Raluca se plimbă într-o barcă...
Luca se visează acrobat, în timp ce Raluca aleargă printre spiriduși...
225 de povești într-o carte unică, numai bună să le însuflețească imaginația și creativitatea celor mici.

Traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo

În ultima parte a Jurnalului unei epoci, Denis de Rougemont este un adevărat „spectator angajat“ al conflagraţiei mondiale. Mobilizat mai întâi în armata elveţiană în timpul aşa-numitului „război ciudat“, conspirând împotriva guvernului din ţara cantoanelor, el este invitat să ţină conferinţe în Statele Unite ale Americii, unde rămâne în exil până la încheierea războiului. Exilul îi prilejuieşte autorului cunoaşterea culturii americane şi a Americii profunde, un periplu argentinian plin de farmec exotic, precum şi întâlniri semnificative cu emigraţia franceză, din rândul căreia se detaşează André Breton, Marcel Duchamp sau Antoine de Saint-Exupéry. Observaţiile sale, mereu pătrunzătoare, dezvăluie aceeaşi conştiinţă vie, aceeaşi verticalitate dovedită cu nenumărate prilejuri şi aceeaşi dragoste neclintită pentru Europa, pentru proiectul de unificare a ei, căruia i se va dedica în anii postbelici.

„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.“ (Eugène IONESCO)

Vârsta recomandată: 4+

O călătorie ca un vis în inima plină de iubire a unui copil Finn locuieşte lângă mare şi marea locuieşte lângă el. De fiecare dată când se uită pe geam, îşi aminteşte poveştile pe care i le spunea bunicul lui despre locul acele îndepărtat unde cerul întâlneşte marea, unde balene şi meduze plutesc pe valurile înspumate şi peşti aurii cunosc drumul către lună. În amintirea bunicului, Finn construieşte o corabie şi porneşte spre acest loc neasemuit. Ajuns acolo, băiatul va descoperi însă ceva ce nu căutase niciodată.

Cu fotografii de Andrei Pandele, Dan Vartanian, Dan Dinescu, Sorin Vasilescu, Peter Derer, Şerban Lăcriţeanu, Andrei Bîrsan, Nic Hanu, Radu Ştefănescu

„Poate că Andrei Pandele a inventat aparatul fotografic ideal, acela care imprimă direct în memoria noastră ceea ce vedem, dar cu inima, sufletul şi viziunea lui.“ (DINU LAZĂR)

„Fotografiile lui Andrei Pandele sunt singurele fotografii-document făcute cu umor şi interes, şi singurele care rezistă unei probe a timpului.“ (COSMIN BUMBUŢ)

 

„Laudele mistice ale lui Iacopone au ştiut să înfăţişeze cu o remarcabilă vioiciune acea veche rană a sufletului uman care mai sângerează încă: dorul după Altceva, pe care Iacopone îl găseşte în Dumnezeu, acea nevoie atât de umană de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, către Infinit. O fugă de sine însuşi al cărei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotrivă, iubirea de sine: întrucât omul este el însuşi doar dacă îşi întoarce fiinţa către exteriorul său, iar mersul său către un altul se umple de sens. Iacopone ne arată că a înţeles, ca şi Blaise Pascal patru sute de ani mai târziu, că doar depăşindu-se omul devine pe deplin el însuşi.
De aceea omul nu poate înceta să dorească, să tânjească, să caute: este în chip fericit osândit să trăiască acea contradicţie de a-şi căuta sinele în afara sa, pentru că identitatea lui nu este altceva decât «tensiune, ţâşnire» către o Iubire îndepărtată.“ (MATTEO LEONARDI)

Va invitam sa faceti o calatorie prin intinderile nemarginite ale spatiului extraterestru si, in toiul unei aventuri fantastice, sa descoperiti misterele fizicii si universului impreuna cu George, cu noii lui prieteni - omul de stiinta Eric si fiica sa Annie - si cu superinteligentul calculator Cosmos, care ii poate transporta oriunde si ii poate aduce inapoi, scotandu-i chiar si dintr-o gaura neagra. Sau nu-i poate scoate din asa ceva? Si cine oare o fi vrand sa puna mana pe Cosmos? Aceasta carte amuzanta si foarte bogata in informatii va ofera ocazia sa zburdati putin nestingheriti prin spatiu, timp si univers.

„Dragii mei, începem azi o poveste minunată! Când zic minunată, vreau să spun că seamănă cu minunile de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură: nu înţelege uşor mintea noastră cum de s-a întâmplat aşa ceva. Şi acea poveste e Cum s-a născut poporul român. Ce neamuri au fost din vechime pe acest pământ care e astăzi al nostru, ce fel de oameni erau, cu ce se îndeletniceau. Cum au venit alte popoare, pe rând, cum s-au războit sau cum s-au amestecat unii cu alţii şi cum, în cele din urmă, după vreo mie de ani de mari mişcări şi mari frământări, a ieşit un popor întreg de sute de mii, apoi de milioane de oameni vorbind toţi aceeaşi limbă şi având aceleaşi datini şi obiceiuri.
O mie de ani! Vă sperie cifra, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă: bunicul vostru s-a născut, poate, acum aproape o sută de ani. În orice caz, într-o sută de ani încap trei generaţii: bunicul, tatăl şi fiul, care, în general, apucă să se cunoască. Imaginaţi-vă deci de zece ori aceste trei generaţii ale unei familii şi iată-ne la strămoşii noştri din anul 1000! Vedeţi că o mie de ani nu-i aşa mult?“

„Cultura, în sensul tradițional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară.“ (MARIO VARGAS LLOSA)

Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.

România de astăzi. O ţară care se încăpăţânează să fie altfel.

„Ţările şi naţiunile sunt diferite. Asemănătoare şi diferite. România intră şi ea, fireşte, în acest joc al asemănărilor şi deosebirilor. Nu cumva este totuşi şi mai diferită? Cu alte cuvinte, nu se situează oare mai «excentric», sub tot felul de aspecte, în raport cu ceea ce ar fi o medie sau o relativă normalitate europeană? Modul extravagant în care s-a derulat psihodrama politică din vara anului 2012 a lăsat impresia că ţara e defectă. Desigur, cei care privesc din afară sunt mai impresionaţi decât românii, obişnuiţi cât de cât cu ei înşişi, dar până şi printre români exasperarea creşte. Ceva nu merge în România, şi nu doar sus, în clasa politică, şi nu doar de ieri, de alaltăieri. Să fie un blestem? Nu, e doar o istorie. Dar poate că înseamnă acelaşi lucru.“ (Lucian Boia)

Ediția a II-a, adăugită

Stephen Hawking este fizicianul de excepţie care, imobilizat într-un cărucior, suferind din tinereţe de sindromul lateral amiotrofic, ţine legătura cu lumea printr-un calculator care „vorbeşte“ în locul lui. Ceea ce nu-l împiedică să se afle, prin studiile sale, în avangarda cercetărilor privind spaţiul, timpul, originea universului şi particulele elementare. Marele succes al cărţilor sale de popularizare Scurtă istorie a timpului şi Universul într-o coajă de nucăa schimbat perspectiva publicului asupra întrebărilor esenţiale ale fizicii.
Volumul de faţă, superbă lecţie de gândire creatoare, conţine deopotrivă pagini autobiografice şi eseuri ştiinţifice. Cartea se încheie cu un interviu al cărui punct de pornire e muzica: ce discuri ar lua Hawking cu el pe o insulă pustie?...

„Nu sunt de acord cu punctul de vedere că universul este un mister, despre care am putea avea numai intuiţii, fără a-l putea însă analiza sau înţelege vreodată în întregime.“ (Stephen W. HAWKING)

Încercând să lămurească momentul naşterii universului, cosmologia ultimelor decenii a ajuns în punctul cel mai fierbinte al fizicii: necesitatea elaborării unei teorii care să descrie toate interacţiunile din natură. Aici, dificultatea esenţială ţine de incompatibilitatea dintre relativitatea generală, valabilă la scară cosmică, şi mecanica cuantică, creată pentru a explica fenomenele de la scară microscopică. În Teoria universală, Stephen Hawking oferă o privire panoramică asupra temelor fundamentale de cercetare din cosmologie şi fizică: evoluţia universului, găurile negre, sensul şi semnificaţia timpului, teoria corzilor.

„Ce ar însemna dacă am descoperi într-adevăr teoria ultimă a uni¬ver¬su¬lui? S-ar încheia un capitol lung şi glorios din istoria strădaniilor noastre de a înţelege universul şi, în acelaşi timp, s-ar schimba per¬spectiva publicului larg privind legile care guvernează universul. Dacă vom descoperi până la urmă o teorie completă, cu timpul, ea va ajunge să fie înţeleasă în prin¬ci¬piu de toată lumea, nu doar de câţiva oameni de ştiinţă.“ (Stephen W. HAWKING)

În Marele plan, Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow îşi confruntă cititorii cu unele dintre cele mai profunde şi grave întrebări pe care şi le pot pune oamenii: Când şi cum a apărut universul? De ce ne aflăm aici? De ce există ceva mai degrabă decât nimic? Care este natura realităţii? De ce legile naturii sunt atât de fin reglate, încât să permită apariţia unor fiinţe ca noi? Este oare aparentul „mare plan“ al universului nostru dovada existenţei unui creator, sau poate ştiinţa oferi o altă explicaţie?

Răspunsurile date aici de Stephen Hawking, unul dintre cei mai mari savanţi ai timpurilor noastre, şi de Leonard Mlodinow, fizician şi scenarist al serialului Star Trek, pornesc de la ideea că universul nu are doar o singură istorie, ci toate istoriile sale posibile există simultan – idee care ne schimbă radical felul în care suntem obişnuiţi să privim lumea.

Antologie, traducere și note de Dan Hurmuzescu
Introducere și tabel cronologic de Dionisie Constantin Pîrvuloiu

Nici acum nu pot uita sau exprima puternicele emoţii care îmi învolburau mintea când am intrat în Cetatea Eternă. După o noapte de nesomn, am pășit semeţ printre ruinele Forumului. Fiecare loc memorabil unde a stat Romulus, unde a glăsuit Cicero sau unde s-a prăbușit Caesar era, dintr-odată, viu în faţa ochilor mei... La Roma, pe 15 octombrie 1764, pe când ședeam, meditând, printre ruinele Capitoliului, iar călugării desculţi își intonau cântecele de seară, mi s-a zămislit în minte, pentru prima oară, ideea de a așterne pe hârtie declinul și căderea Romei.

Pe copertă: Giovanni Paolo Pannini, Cuvântarea Sibilei printre ruinele romane lângă statuia lui Apollo, 1740

„Povestea vieţii lui Neagu Djuvara are verva sălbatică a unui peisaj luxuriant. Nu e suficient să spui că a trecut prin multe. A trecut prin tot. Război şi Universitate, aventură şi savantlâc, exil şi repatriere, Europa şi Africa, diplomaţie, filozofia istoriei, spionaj, jurnalistică, Sorbona, Niamey şi Bucureşti, boierie şi sărăcie, profesorat, politică, explozie creatoare după vârsta de 80 de ani, anonimat şi glorie, acţiune, contemplativitate, radicalitate, cordialitate, hazard. Recunoaşte singur că a fost mereu însoţit, în momentele decisive, de un «noroc» salutar.
A prins ultimul tren spre Helsinki după marea revoluţie rusească din octombrie şi a fost trimis la Stockholm pe 23 august 1944, anume, parcă, pentru a supravieţui tăvălugului bolşevic. Trecut de 95 de ani, are încă mari proiecte, speră să-şi afle sfârşitul pe un vapor, e ubicuu, tonic, şarmant, distins, fără fasoane, bucuros de glumă şi de tacla. De câte ori îl văd, mă contaminez de buna lui dispoziţie, savurez bunele lui maniere şi admir curajul opiniilor sale, adeseori în afara convenţiilor curente.“ (Andrei PLEŞU)

Pe copertă: Neagu Djuvara la Paris, în 1936.

NEAGU M. DJUVARA s-a născut la Bucureşti în 1916, într-o familie de origine aromână aşezată în ţările române la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni politici, diplomaţi şi universitari. Licenţiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) şi doctor în drept (Paris, 1940).

„E nevoie de o doză de magie pentru a face știința atât de amuzantă, captivantă și simplă cum a făcut-o Feynman. Indiferent dacă citiți prima sau a cincea oară Vă țineți de glume, domnule Feynman!, sper să vă placă la fel de mult ca mie." (Bill Gates)

Cu excepția lui Einstein, în jurul nici unui om de știință nu s-a creat o legendă comparabilă cu cea a lui Richard Feynman. Vă țineți de glume, domnule Feynman! istorisește aventuri savuroase – de la spargerea seifurilor cu documentele secrete ale proiectului bombei atomice și de la farsele jucate colegilor până la stratagemele de cucerire a femeilor în baruri – în care întâlnim neastâmpărul, spiritul ludic și plăcerea de a găsi soluții neconvenționale care l-au făcut pe Feynman să schimbe fața fizicii secolului XX. Rebel, profund original și independent atât în plan intelectual, cât și în plan social, plin de umor, de fantezie și de viață, preocupat până la obsesie să lămurească toate misterele care-i ieșeau în cale, absolut onest, mânat de o curiozitate fără limite, gata să se lanseze în orice aventură – așa ni se înfățișează Feynman în amintirile sale.

RICHARD PHILLIPS FEYNMAN s-a născut la New York în 1918. Din copilărie, înzestrările sale excepţionale s-au manifestat în pasiunea pentru experimente şi în capacitatea de a descoperi pe cont propriu matematica. A studiat la Institutul Tehnologic din Massachusetts şi la Princeton.

 

În căutarea imaginii pierdute a oamenilor epocii fanariote, profesorul Tudor Dinu a străbătut în lung și în lat Țara Românească și Moldova, de la hotarele Banatului până la Nistru, de la Iași până la Dunăre, pentru a identifica toate acele biserici care, în pofida vicisitudinilor istoriei, păstrează pe zidurile lor chipurile ctitorilor de odinioară. După peripeții demne de un roman de aventuri, a izbutit să vadă cu propriii ochi și să fotografieze cele circa 135 de tablouri votive din epocă, în care sunt reprezentați vreo mie de semeni de-ai noștri în ipostaza în care își doreau să rămână în amintirea posterității, etalându-și cele mai frumoase costume, bijuterii, arme ori coafuri. Este vorba nu doar de domnitori cu familiile lor, ca în primele secole din existența țărilor române, ci și de oameni aparținând unor categorii sociale dintre cele mai diverse (boieri și boiernași, militari, negustori, meșteșugari, ciobani, moșneni și, de bună seamă, clerici de toate rangurile, de la semeții mitropoliți și episcopi până la umilii monahi), uniţi între ei doar de credința în Dumnezeu și de o certă bunăstare, care le-a permis să contribuie la înălțarea unor lăcașuri de cult. Completând datele oferite de tablourile votive cu cele furnizate de sursele scrise ale epocii, Tudor Dinu oferă o fascinantă istorie vizuală a oamenilor din țările române în veacul al XVIII-lea și în primele două decenii ale secolului al XIX-lea.

Ilustraţia de pe copertă: Vel pitarul Ioan și soția sa, Elenca, ctitorii bisericii din Păișani (Gorj, 1810). Foto: Tudor Dinu

TUDOR DINU (n. 1978) este conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, unde predă limba, literatura şi civilizaţia greacă. A susţinut prelegeri şi conferinţe, ca profesor invitat, la universităţile din Atena, Nicosia, Berlin, Kiev şi Brno şi la mai multe societăţi ştiinţifice din Grecia. În ultimii ani, a participat la cele mai importante congrese internaţionale de studii neoelene (Granada, 2010; Nicosia, 2012; Tbilisi, 2012; Atena, 2012; Paris, 2013; Salonic, 2014). În 2014, a fost ales secretar general al Societăţii Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale – dedicate unor chestiuni de filologie şi istorie greacă veche, bizantină şi postbizantină, dar şi elenismului din ţările române – au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franţa, Cehia, Letonia, Ucraina şi Georgia. A publicat traduceri din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior) şi moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Empirikos, Hristos Iannaras etc.). Este fondatorul şi redactorul-şef al primei reviste româneşti de studii neoelene, Neograeca Bucurestiensia. La Editura Humanitas, a publicat volumele Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir şi Nicolae Mavrocordat – rivalităţi politice şi literare la începutul secolului XVIII (2011), Bucureștiul fanariot. Biserici, ceremonii, războaie (2015).

Abia întorşi din Oraşul Fiarelor, Nadia şi Alexander pornesc într-o nouă călătorie magică, de data aceasta spre Regatul Interzis din munţii Himalaya. Misiunea lor: să ajungă la Dragonul de Aur, puternica statuetã-oracol ascunsă în subteranele palatului regal, înaintea unui personaj malefic numit Colecţionarul. Când, din pricina acestuia, Nadia dispare, Alex pleacă în căutarea ei, sfidând primejdiile şi provocând destinul la fiecare pas.

ISABEL ALLENDE, nepoata fostului președinte chilian Salvador Allende, s-a născut pe 2 august 1942 la Lima, în Peru. Își petrece copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet se refugiază în Venezuela, unde rămâne timp de 15 ani și lucrează ca ziaristă. În 1982, primul ei roman, Casa spiritelor, are un succes fulminant și devine imediat bestseller internațional. În 1984 publică Despre dragoste și umbră, apoi Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) și Planul infinit (1991). În 1992, fiica scriitoarei, bolnavă de porfirie, moare. Următoarea ei carte, Paula (1994), îi este dedicată. De mult succes se bucură volumul Afrodita (1997), romanele Fiica norocului (1999) și Portret în sepia (2000), volumul de memorii Țara mea inventată (2003) și romanul Zorro (2005). În 2006 îi apare romanul Inés a sufletului meu, în 2007, volumul autobiografic Suma zilelor, în 2009, romanul Insula de sub mare, în 2011, Caietul Mayei, iar în 2012, volumul Dragoste. În 2014 vede lumina tiparului thrillerul Jocul RIPPER, în 2015, romanul Amantul japonez și, în 2017, Dincolo de iarnă. În 1994, statul francez i-a acordat titlul de Chevalière de l’Ordre des Arts et des Lettres, în 2004 a fost primită în American Academy of Arts and Letters, iar în 2014 i s-a decernat Presidential Medal of Freedom.

Nadia şi Alexander se reîntâlnesc pentru o nouă aventură, poate ultima, în Kenya, unde bate inima Africii. Sub soarele arzător, înconjurat de o reţea de credinţe şi superstiţii, trăieşte un trib care şi-a pierdut regina. Pentru a o găsi, cei doi tineri invocă forţa animalelor lor totemice, acvila şi jaguarul, petrec o noapte stranie într-un cimitir aflat la graniţa dintre lumea de aici şi cea de dincolo şi descoperă că prietenia lor s-a transformat în ceva mai puternic.

„În copilăria mea, eram cu aceia pe care îi iubeam și numai cu ei, mereu alături de ei. O dulce atmo-sferă impregnată de iubire, în care sufletul ce înmugurește la viață nu întâlnește decât blândețe, suflul rece al indiferenței străinilor nu îl atinge, inima se deschide ca o plantă sub razele soarelui și a ploii calde ce ajută ramurilor să se întindă și să înflorească.
Oamenii care s-au format așa, în mijlocul dragostei și bunătății, sunt cei pe care viața îi rănește cel mai mult, dar, chiar împovărați de suferințe, ei umblă prin lume răspândind acea formă și acea culoare ce și-au pus amprenta asupra lor. Necazurile care îi lovesc nu tulbură seninătatea ce le-a fost dată. Răniți, sufocați, rămân mereu agățați de acel fir, care e esența ființei lor.“

„Amintirile Annei Kretzulescu-Lahovary, reconstituie aici pentru prima dată din fragmentele păstrate la Arhivele Naționale, merită citită nu doar ca un document istoric, ci și ca o mărturie a unei umanități universale, la fel de familiară nouă pe cât o simțea, în veacul ei, autoarea însăși.“ (ALINA PAVELESCU)

ANNA KRETZULESCU-LAHOVARY (1865–1964) a fost fiica unică a doctorului şi politicianului Nicolae Kretzulescu şi a Sofiei Kretzulescu, născută Iacovenco. Și-a petrecut copilăria şi adolescenţa pe moşia tatălui său din Leurdeni (judeţul Argeş), alături de copiii familiilor Brătianu, Davila, Golescu, prieteni de joacă şi vecini de moşie.

Spaima de ruși a înlocuit de mult în mentalul românesc frica de turci sau de tătari. De fiecare dată, năvălirea sau ocupația s-a numit protectorat sau alianță. Doar că, spre deosebire de alții, rușii veneau cu gândul de-a rămâne. Dincolo de raptul teritorial, de jaf, de crime, ocupația ruseascã mai avea un rezultat – și cel mai important: scotea la lumină, punea laolaltă și aducea în frunte tot ce era mai netrebnic și mai venal în societate. Tuturor vecinilor mai slabi marele imperiu eurasiatic le-a aplicat același tratament.
De trei decenii, lumea noastrã aspirã la valorile civilizației occidentale – democrația liberală, drepturile omului și libertatea individului. Rusia propune acum alternativa: societatea închisă, în care statul, iar nu individul, este supremul scop, „democrația“ dirijată, iliberală, simbioza dintre puterea politică și religie, post-adevărul, adică minciuna susținută fără scrupul, militarismul, xenofobia, protecționismul și autoritarismul unei puteri stăpâne pe viața oamenilor. În încercarea ei, se sprijină pe vocile resentimentului și urii, pe care le susține oriunde le găsește.
Cele cinci perspective din această carte ne povestesc trecutul și deslușesc prezentul, pentru ca viitorul să nu ne mai surprindă.