Cărți

Undeva, departe strânge amintirile lui Andrew Solomon despre țări care trec prin schimbări seismice de ordin politic, cultural și spiritual. De la baricadele Moscovei din august 1991 și ruinele afgane din 2002 până la atitudinea românească față de depresie și discriminare din 2014 și înflorirea rasismului în Europa și America ultimilor ani, Andrew Solomon ne oferă o perspectivă unică asupra unor transformări cruciale ale ultimului sfert de veac. Poveștile sale emoționante ne exprimă în cei mai clari termeni umanitatea.

„Undeva, departe este o carte frumoasă, inspirată de dorul de ducă și de incertitudinea propriului cămin, o celebrare a libertății care ne avertizează că libertatea trebuie uneori să fie învățată. Este mai mult decât un simplu jurnal de călătorie, este un portret al lumii noastre alcătuit de un om care a bătut-o în lung și-n lat.“ (SALMAN RUSHDIE)

„Undeva, departe este mai mare decât suma părților sale. Este presărată cu informații despre țările și despre oamenii pe care Andrew Solomon a avut privilegiul să-i cunoască în ultimul sfert de secol. Deși pătrunderea sa este adâncă, ceea ce autorul ne comunică cel mai bine și cu cea mai încântătoare claritate sunt adevărurile, temerile, regretele și speranțele oamenilor.“ (Booklist)

„Călătoria este un exercițiu prin care, pe de o parte, îți lărgești orizonturile, iar, pe de altă parte îți definești propriile limite. Călătoria te distilează până la o esență ruptă de context. Nu te vezi niciodată mai clar decât atunci când ești în mijlocul unui loc complet străin. În parte, pentru că oamenii presupun lucruri diferite despre tine: adesea, așteptările lor au legătură mai degrabă cu naționalitatea ta decât cu nuanțele felului tău de a vorbi, croiala hainelor tale sau înclinațiile tale politice. În egală măsură, călătoria te deghizează; în mod straniu, te poți simți camuflat și anonim când ești învelit în prejudecățile superficiale ale altora. Îmi place să mă simt singur atunci când mă însingurez în mod voit; pot să mă bucur de un loc îndepărtat și dificil atât timp cât cuiva îi e dor de mine acasă. Nu-mi plac constrânge¬rile sociale, iar călătoria m-a ajutat să mă eliberez de ele.“ (ANDREW SOLOMON)

ANDREW SOLOMON s-a născut în 1963. Şi-a făcut studiile la Yale şi Cambridge. Trăieşte la New York şi Londra. Este doctor în psihologie şi scrie literatură de factură politică, culturală, psihologică şi de ficţiune. Apare în mod regulat – cu o largă şi diversificată sferă de subiecte despre depresie, artiştii sovietici, renaşterea culturală afgană, politica libiană şi altele – în New Yorker, New York Times Magazine, Artforum, Travel and Leisure şi în alte publicaţii. Cartea sa The Noonday Demon: An Anatomy of Depression a câştigat în 2001 Premiul Naţional al Cărţii, în 2002 a figurat printre finalistele pentru Premiul Pulitzer, fiind inclusă în lista publicaţiei The Times a celor mai bune o sută de cărţi ale deceniului.

Opera: The Irony Tower: Soviet Artists in a Time of Glasnost, Alfred A. Knopf, New York, 1991; A Stone Boat, Faber & Faber, New York, 1994; The Noonday Demon: An Anatomy of Depression, Scribner, New York, 2001; Far from the Tree: Parents, Children, and the Search for Identity, Scribner, New York, 2012.

„Gerhard Velburg, soldat de ocazie, pleacă din garnizoanele din Germania, ajunge, pentru scurtă vreme, alături de alți intelectuali de formație, în capitala surprinzător de ofertantă a unei țări balcanice, ca să-și descopere umanitatea ultimă într-un sat uitat de pe malul brațului Borcea, în câmpia altfel fără sfârșit și fără relief a Bărăganului.
Velburg își petrece la Fetești cea mai mare parte a șederii lui în România. Izolat de freamătul istoriei, soldatul nu are decât două îndeletniciri: se ocupă cu paza bacului și e membru al unui birou de evidență a populației. În mod cu totul excepțional e convocat la deszăpezirea căii ferate spre București, merge în două rânduri în capitală, unde face cu oroare cunoștință cu centrul de tranzit al armatei de ocupație instalat la Malmaison, și se lasă vizitat de istoria mare, în persoana Kaiserului însuși, aflat în trecere prin Fetești la 14 octombrie 1917. La plecarea definitivă din România, ajunge să-și declare iubirea pentru români, dincolo de ideologii și de strategii geopolitice.
Meritul esenţial al volumului lui Gerhard Velburg este, spre deosebire de un simplu jurnal de război, felurimea vocilor care-l întrupează. Avem de-a face cu vocea unui războinic, a unui intelectual și a unui om pur și simplu. Vocile sunt cu atât mai autentice cu cât sunt mai dilematice. Însă fals Velburg nu cântă niciodată.“ (ȘTEFAN COLCERIU)

Fotografia de pe copertă: Ofițeri și soldați germani la Râmnicu Sărat, în vara anului 1917

GERHARD VELBURG (pseudonimul lui Bogislav Tilka, 1887–?), jurist de formație, a fost mobilizat ca rezervist încă de pe la începutul conflagrației mondiale, fiind încadrat în administrația de război atât în Germania, cât și pe întreaga perioadă petrecută în România, din decembrie 1916 până în iunie 1918. Despre autor știm doar că după război a trăit la Jena și la Leipzig, fiind consilier guvernamental și apoi repetitor legal. Pe lângă jurnalul apărut în 1930 și semnat cu pseudonim, a mai publicat, sub numele real, câteva lucrări de specialitate în domeniul juridic (printre care Wie studiere ich Rechtswissenschaft?, 1920; Das Recht der Ordnung der nationalen Arbeit, 1934; Prüfung und Ausbildung der Juristen im Reich, 1935; Die Besetzung Rumäniens im Weltkriege: Eine staats-, verwaltungs- u. völkerrechtliche Studie, 1939; Die Rechtswahrerprüfung, 1939). Nu cunoaștem data exactă a morții autorului.

„Nu merită osteneala să scrii Confesiuni decât dacă-i sunt adresate lui Dumnezeu. Recitit câteva pagini din sfântul Augustin. Ce patimă! Povestea convertirii sale. Drama noastră: trăim într-o epocă în care nu mai avem la ce să ne convertim. “ (CIORAN)

„Augustin este primul care a avut viziunea vastităţii sufletului omenesc şi, prin ea, a necunoscutului din noi. Căci ceea ce e vast e, prin însăşi natura sa, de necuprins şi de nestăpânit.“ (GABRIEL LIICEANU)

„Viața Sfântului Augustin, s-a spus de atâtea ori, reprezintă imaginea completă a celei mai fascinante aventuri în care poate fi angrenată o ființă umană: căutarea lui Dumnezeu, a Binelui și a Adevărului suprem, asumată în deplină cunoștință de cauză și cu implicare totală. De la simplul credincios care contemplă imaginea tradițonală a episcopului de Hippona – purtându-și în mână inima străpunsă de săgeți din care ies flăcările iubirii – la mai-marii lumii care caută în gândirea lui un sens și o justificare a puterii lor seculare, și până la intelectualul care se regăsește în neliniștea sa interogativă și în nevoia lui de certitudini, Augustin este pentru fiecare modelul apropiat, accesibil prin suferință și expiere, al unei umanități integrale. Acest mare păcătos devenit sfânt, acest erudit rafinat și senzual devenit cel mai redutabil polemist creștin, arhitect principal al impozantei teologii creștine și, deopotrivă, creator al instrumentarului ei conceptual, nu încetează, de la moartea sa în anul 430, să incite, să cheme, să trezească din amorțire, să uimească.“ (EUGEN MUNTEANU)

SFÂNTUL AUGUSTIN din Hippo (354–430), cel mai mare dintre părinţii Bisericii latine, s-a născut la Thagaste, în nordul Africii. A studiat şi apoi a predat la Cartagina, Roma şi Milano. Atras o vreme de maniheism şi de scepticism, în 386 s-a întors la creştinism, hotărâtoare în acest sens fiind influenţa episcopului Ambrozie din Milano, care l-a şi botezat, în noaptea de Paşti a anului 387. În 389 a revenit la Thagaste, unde a întemeiat o comunitate monahală, iar în 395 a fost numit episcop de Hippo, funcţie pe care a păstrat-o până s-a stins din viaţă. Dintre numeroasele sale tratate teologice (şi filozofice), cele mai cunoscute sunt Confesiunile (400; trad. la Humanitas, 1998, reed. 2005) şi Cetatea lui Dumnezeu (412–427). Adaptând filozofia Antichităţii (îndeosebi tradiţia platoniciană) la învăţătura creştină, Augustin a creat el însuşi un important sistem filozofic şi a contribuit astfel decisiv la fundamentarea gândirii creştine medievale şi moderne. Alte scrieri ale Sfântului Augustin apărutela Humanitas: De dialectica (ed. bilingvă; 1991, reed. 2003), Solilocvii (ed. bilingvă; 1993), De magistro (ed. bilingvă; 1994), De doctrina Christiana (ed. bilingvă; 2002), De libero arbitrio (ed. bilingvă; 2004), Despre îngeri şi oameni (2005), Despre adevărata religie (2007).

„Filocalia, de fapt, i-arată omului nu numai o învăţătură teoretică, ci îi arată un model de viaţă. De aceea, bine ar fi ca ea să fie citită des şi fiecare să-şi aducă aminte să citească în fiecare zi fie dintr-un părinte din Filocalie, fie din altul, şi cînd simte că are nevoie mai ales de dezvoltarea unei anumite virtuţi duhovniceşti să se ducă la acel părinte.
Să ajungă Filocalia familiară fiecăruia, aşa cum ar trebui să ştie fiecare creştin ce cuprinde fiecare Evanghelie, fiecare epistolă a Apostolului Pavel, şi cînd are nevoie să se lămurească într-o privinţă oarecare să se ducă acolo, la capitolul respectiv. Să devină o carte familiară, carte de îndrumare, un îndrumător pentru viaţă. Pentru aceasta, bine ar fi să aibă fiecare Filocalia proprie, să se găsească un mod de a se tipări în sute de mii de exemplare, ca să fie nelipsită din fiecare casă de creştin adevărat şi din fiecare chilie de călugăr.
Să devină o călăuză în plan spiritual, arătîndu-ne felul cum trebuie să ne fie viaţa în relaţiile noastre cu Dumnezeu şi în raporturile cu ceilalţi, ca să fie o viaţă de model, o viaţă care să întărească legăturile între noi, dragostea între noi, să nu avem nimic de criticat în viaţa noastră, nimic care nu se cuvine să se datorească unui creştin, cum ne învaţă atît de minunat Filocalia.“ (Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae)

Dovedește pe Kidibot.ro că ai citit „Povești dintr-o pădure 'naltă” și câștigi garantat 50 de puncte! De asemenea, poți câștiga multe alte premii!
https://www.kidibot.ro/povesti-dintr-o-padure-nalta/

Se iau cele mai frumoase basme ale fraţilor Grimm, câteva dintre fabulele lui Esop, se adaugă puţină mitologie greacă, un strop (sau mai mulţi) de umor şi se amestecă bine cu ilustraţii fantastice. De la „A fost odată“ şi până la sfârşitul cu totul surprinzător al cărţii, prin pădurea ’naltă, unde se petrec toate aventurile, se perindă regi într-o ureche, prinţese mofturoase, animale vorbitoare, pitici descurcăreţi, spiriduşi isteţi, răsucind cu toţii la iţele încurcate ale unor poveşti cum n-aţi mai citit niciodată. 

SHAUN MICALLEF este actor de comedie, scriitor și producător. În Australia, unde locuiește, este bine-cunoscut pentru apariţiile sale în populare emisiuni de radio și de televiziune, dar și pentru cărţile pe care le-a publicat.

Prima versiune a acestei scrieri a fost un text pe care Wittgenstein l-a dictat în engleză câtorva din studenţii săi de la Cambridge, în anul universitar 1934–1935. Cea mai mare parte a manuscrisului a fost rescrisă în germană în toamna anului 1936. Aici Wittgenstein arată, pentru prima dată, cum folosirea a ceea ce a numit „jocuri de limbaj“ poate conduce la clarificări esenţiale şi, pornind de la acestea, la înlăturarea impresiei atât de puternice şi persistente că există „probleme filozofice“. Textul de faţă a precedat în mod nemijlocit şi a pregătit elaborarea primei părţi a Cercetărilor filozofice, piesa cea mai reprezentativă a filozofiei târzii a lui Wittgenstein. El se recomandă, aşadar, ca o bună introducere pentru înţelegerea spiritului cu totul aparte care animă această filozofie.

„Este o boală foarte obişnuită şi foarte răspândită a minţii să postulăm, în spatele tuturor acţiunilor oamenilor, stări ale minţii din care «izvorăsc» acţiunile. Astfel apar pseudo-explicaţii de genul: această acţiune izvorăşte din caracterul omului, comportarea din caracterul poporului etc. etc. (Ne linişteşte să spunem ceva care are forma unei explicaţii.) – Presupune că cineva ar spune: «Moda se schimbă deoarece gustul oamenilor se schimbă.» – Iar dacă un croitor inventează acum o altă croială a fracului decât în anul precedent, de ce trebuie oare ca ceea ce noi numim schimbarea gustului său să nu constea, parţial sau în întregime, tocmai în aceea că el schimbă croiala?“ (Ludwig Wittgenstein)

LUDWIG WITTGENSTEIN s-a născut în 1889 la Viena şi a încetat din viaţă în anul 1951 la Cambridge. Viaţa şi activitatea lui s-au desfăşurat alternativ în spaţiul cultural şi intelectual central-european şi în cel anglo-saxon. Astăzi, Wittgenstein este socotit, alături de Martin Heidegger, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori ai secolului XX.

Din 20 aprilie până în 22 iunie 1945, o tânără germană consemnează în grabă, cu riscul de a fi prinsă și pedepsită, pe caiete școlare și pe bucățele de hârtie teribila experiență a ultimelor săptămâni de război, când Armata Roșie a ocupat Berlinul. Apoi transcrie întreaga poveste, transformând-o într-o teribilã confesiune despre supraviețuire, compromis și curaj.
Astãzi, jurnalul ei este considerat una dintre cele mai importante mărturii despre efectele devastatoare pe care cel de-al Doilea Război Mondial le-a avut asupra vieților oamenilor obișnuiți. Talentul narativ al autoarei, stilul său onest și demnitatea cu care spune nu doar povestea ei, ci şi a sute de alte femei, fără ură și autocompătimire, fac din această carte un document istoric autentic și totodată o copleșitoare și necesară lecție despre condiţia umană.

„Să citești O femeie din Berlin într-o după-amiază este o experiență senzorială marcantă: simți cum pereții parcă se apropie unul de altul, aerul devine mai dens, țipetele copiilor care se joacă afară capătă un aer lugubru. Această carte te captivează întru totul, este un jurnal cu un lirism aparte, care îți lasă cicatrici adânci.“ (The Observer)

„O femeie din Berlin este o mărturie de neuitat, care te atrage în vâltoarea temerilor și amenințărilor ce dominau lumea în care a fost scrisă... Abia acum pare că a sosit timpul ca vocea acestei femei să se facă auzită.“ (The Guardian)

„O lectură esențială. Autoarea anonimă este un observator rafinat, ce dă dovadă de un talent scriitoricesc ieșit din comun și care nu îți deplânge nici o clipă soarta nedreaptă. Este o carte pe care o veți ține minte mult timp după ce veți fi citit ultima pagină, un dar de o valoare istorică incontestabilă.“ (Daily Telegraph)

Autoarea acestui jurnal este o femeie germană care avea puțin peste 30 de ani în 1945, când decide să consemneze experiența celor opt săptămâni petrecute în Berlinul ocupat de Armata Roșie, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși manuscrisul a fost publicat în 1954 în Statele Unite – tradus în engleză –, autoarea a refuzat să-și divulge identitatea, numele ei rămânând un mister până în anul 2003. Prima ediție în limba germană apare în 1959. Cartea a fost tradusă în numeroase limbi și ecranizată în 2008.
Kurt Wilhelm Marek (1915–1972), cunoscut sub pseudonimul C.W. Ceram, a fost un jurnalist și scriitor berlinez renumit pentru lucrările sale despre istoria arheologiei, dintre care cea mai celebră, Götter, Gräber und Gelehrte (1949), a fost tradusă în peste 28 de limbi. Se numără printre primii cititori ai manuscrisului Femeii din Berlin, fiind și cel care ajutat-o pe autoare să-l publice.

În romanele poliţiste ale lui Sciascia, ucigaşii nu sunt niciodată daţi în vileag, detectivii sunt mai toţi omorâţi, şi asta înainte ca ei să-şi finalizeze ancheta, firul principal al anchetei intră într-o fundătură, după care anchetatorul începe să rătăcească pe poteci neumblate, există totdeauna un context menit să împiedice limpezirea faptelor; şi, probabil, mai important decât toate, miza romanului nu se situează pe firul anchetei, ci într-un cu totul alt registru, politic, etic, uneori chiar filozofic.
Sciascia e şi în Contextul, ca aproape în tot ceea ce scrie, un scriitor sumbru. Dar tratarea parodică face ca romanul acesta să fie unul dintre puţinele care-i oferă cititorului şi nenumărate prilejuri de a râde, fie şi doar scrâşnit. Ele nu sunt marginale, ci privesc exact contextul în care navighează ancheta. 
Dar dincolo de grotescul hilar al situaţiilor şi personajelor, peste ţara imaginară – adică tocmai „contextul“ şi totodată tema reală a romanului – pluteşte un aer de periculoasă demenţă, demenţa unei societăţi care tinde să se sustragă în structurile ei alcătuitoare controlului raţional şi responsabilităţii individuale. (SMARANDA BRATU ELIAN)

„Am scris această carte cu simpatie şi respect faţă de acei oameni care, în ultima sută de ani, au încercat să construiască, în condiţii grele, ceea ce, după părerea mea, merită România să fie: o ţară normală, nu un caz special, nici în bine, nici în rău, ci un stat de drept, democratic, în Europa.
Regimurile autoritar-totalitare din ultima sută de ani au fost susţinute chiar de forţe din ţară, oricât de mult s-a încercat mereu să se atribuie fascismul doar influenţei germane, iar comunismul, exclusiv celei sovietice. Este, desigur, o constatare dureroasă pentru români, dar fără o analiză a acestei continuităţi va fi dificilă vreo schimbare fundamentală în viitor.
La o sută de ani de la 1918 ar trebui sărbătoriți acei oameni care, după 1989, în ciuda statului, dincolo de acest stat, dar apoi şi în importante instituţii ale acestui stat, nu s-au angajat pe drumul naţionalismului izolaţionist și al specificității româneşti, ci pe drumul unei normalităţi europene.“ (OLIVER JENS SCHMITT)

„Există o lamentaţie publică în acest moment privind lipsa unui proiect de ţară… Unii spun că unirea cu Basarabia ar putea fi un proiect de ţară. Construirea de autostrăzi, spun alţii, este un proiect pentru următoarea mie de ani, iar alţii spun că generarea de prosperitate, pur şi simplu, este suficientă. Eu aş spune că instaurarea adevărului în centrul vieţii publice, acolo unde a fost foarte puţin prezent în România ultimilor o sută de ani, ar fi foarte importantă; poate că acesta este motivul care a dus la dispariţia încrederii în societatea românească. Încrederea în insti¬tuţii şi în «celălalt» este, într-adevăr, liantul cel mai important al unei democraţii.“ (MARIAN VOICU)

OLIVER JENS SCHMITT este profesor de istorie sud-est-europeană la Universitatea din Viena. Născut în Elveţia, la Basel, în 1973, a studiat bizantinistică, neoelenistică şi istorie esteuropeană în oraşul natal, precum şi la Viena, Berlin şi München.

„Îmi văd romanul nu numai ca pe o poveste despre cum îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre celălalt.“ (CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU)

„C.D. Florescu a scris un roman fulminant despre un secol de rătăciri, izgoniri, evadări, de căutare a norocului... Un roman în care abundă fantezia, frumusețea și imaginile fantastice. Florescu a dovedit și până acum că este un povestitor talentat. Aici ne oferă culmea creației sale.“ (ELKE HEIDENREICH, STERN)

Trei generații și două povești împletite într-un fir care pendulează peste Atlantic, între East River și Dunăre, între Sulina și Coney Island, între Broadway și o leprozerie dobrogeană. Pe fundal se profilează, în secvențe memorabile, freamătul Americii de început de secol XX, peisajul sălbatic al Deltei, tragedia Turnurilor Gemene și crâmpeie din România de ieri și de azi. Vocile cărora Cătălin Dorian Florescu le dă glas – Ray, artist de vodevil de pe Coasta de Est, și Elena, crescută în orfelinate și familii adoptive, lucrătoare într-o fabrică de textile – continuă să rezoneze în mințile și inimile cititorilor și după deznodământul magistral.

CĂTĂLIN DORIAN FLORESCU (n. 27.08.1967, Timişoara) trăiește în Elveția din 1982. A urmat studii de psihologie și psihopatologie la Zürich, specializându-se în terapia umanistă Gestalt. După absolvire a lucrat ca psiholog într-un centru de reabilitare pentru dependenţii de droguri. Din 2001 este scriitor liber-profesionist.

„Trăim așa cum ne dictează ei. E un gând înnebunitor ăsta, nu pot scăpa de el. Nu pot să accept că niște indivizi care, într-o lume dreaptă, ar trebui să înfunde pușcăriile și, apoi, să fie obligați să muncească o viață pentru a plăti răul pe care l-au făcut unei țări, țării noastre, au reușit, de un an încoace, să ne dicteze cum să trăim. Să ne dicteze cum să ne scriem jurnalele. Nu pot să accept că niște oameni pentru care rușinea e ceva de batjocorit ne țin lecții de moralitate, de cinste, de sacrificiu, de dragoste de țară. Nu pot să accept că niște mediocri scriu Educația pentru copilul meu, pentru copiii noștri. Nu pot să accept că niște nulități ne condamnă să ne însănătoșim în spitale cu miros de cimitir. Nu pot să accept un lucru simplu. Acela că niște hoți ne fac legi. Niște îmbuibați au ajuns să sluțească într-un asemenea fel adevărul, încât orice urmă de normalitate, de bun-simț, de logică, de principii se sfărâmă sub un crez nou. Un crez al degradaților. Un crez îndesat cu forța pe gâtul unui popor. Poporul nostru.“ (RAMONA URSU)

După ce a supus unei analize critice multiplele construcţii ale istoriei naţionale, Lucian Boia ne oferă propria sa interpretare a României. Din acest punct de vedere, România, ţară de frontieră a Europei completează şi reîntregeşte demersul iniţiat în Istorie şi mit în conştiinţa românească: cele doua cărţi fac acum corp comun. Ce este România? Răspunsul nu poate fi găsit decât în istorie, într-o istorie globală pe care Lucian Boia o construieşte altfel decât o ştim din istoriile tradiţionale de până acum.

„S-a întâmplat la un moment dat ceva ieşit din comun. Miracolul Occidentului. Ar fi putut să nu se întâmple? Cine poate şti? S-a ivit o civilizaţie altfel decât celelalte, care a împins omenirea pe drumul unde se află astăzi. Aroganţa Occidentului a fost pe măsură. În raport cu «ceilalţi», puterea lui a atins o cotă înspăimântătoare. Ne dăm seama astăzi că a fost doar o fază a istoriei. Dar a putut să pară – atât de mare ajunsese să fie distanţa – că e un dat fundamental al unei umanităţi ierarhizate.“ (Lucian Boia)

Se sfârşeşte o lume • Cum merge istoria • Miracolul occidental • Un Occident tot mai mic • Autodeprecierea • Dispariţii: femeia şi rasele • Viaţa de apoi sau zece ani în plus • Naţiunile şi Europa • Impasul democratic • Un deficit de utopie • „Ceilalţi" • Accelerare sau ruptură? • Amestecul • Trei scenarii europene • China, şi iar China • Încălzirea globală şi Noul Nord • Scenarii blânde, scenarii rele • Într-un fel sau altminteri

Ascensiunea omului urmărește, într-un stil unic, dezvoltarea societății umane prin prisma înțelegerii științei. Cartea lui Jacob Bronowski, ce însoțește renumitul documentar omonim BBC produs și prezentat de autor, a devenit un titlu de referință datorită perspectivei cuprinzătoare asupra omului și datorită felului în care elucidează contextul socioistoric al dezvoltării științei ca întreprindere pur umană.
Discutând inventivitatea umană de la uneltele de piatră la geometrie, de la agricultură la genetică și de la alchimie la teoria relativității, Bronowski arată în ce fel reprezintă acestea abilitatea noastră de a înțelege și a controla natura.

„O carte superbă.“ (SAGAN)

„O carte minunată… care m-a învățat foarte multe lucruri despre relația dintre istorie și știință.“ (SINGH)

„Aceasta nu este doar o carte despre știință, ci şi o carte care ne spune de ce știința contează și care este mesajul pe care aceasta ni-l transmite.“ (RADFORD, The Guardian)

„Cine în afară de Bronowski mai poate îmbina fără cusur gândirea științifică cu o cunoaștere profundă a istoriei, artei, antropologiei culturale, literaturii și filozofiei? Dar el o face cu dezinvoltură, fără sforțări, fără să dea vreodată dovadă de cea mai mică urmă de afectare. Bronowski se folosește de limba engleză – care nu este limba lui maternă, fapt cu atât mai remarcabil – la fel cum un pictor se folosește de pensulă, arătându-și măiestria atât pe pânza în ansamblu, cât și în neîntrecutele detalii miniaturale.“ (DAWKINS)

Cuvânt înainte de Richard Dawkins

În 1850, China era „bolnavul Asiei“. Acum se pregătește să devină cea mai puternică națiune de pe pământ. Povestea clară și cuprinzătoare a trecutului recent al Chinei spusă de Jonathan Fenby este ghidul definitiv al acestei transformări remarcabile.

„Uneori este un procuror care caută adevărul în spatele zidului ridicat de propaganda chineză… Alteori, priveşte ca un jurnalist atent la detalii… Fenby descoperă lucruri care ne şochează şi ne uimesc. (Daily Telegraph)

„O relatare accesibilă, competentă, onestă, cuprinzătoare şi foarte bine scrisă. O carte fără cusur.“ (History)

„Una dintre cele mai captivante şi mai obiective descrieri ale anilor phoenixului chinez… Simțul acut al observației, stilul cursiv al prozei şi un real talent narativ fac din cartea lui Jonathan Fenby o reuşită remarcabilă.“ (Times Literary Supplement)

Fotografia de pe copertă: Un băieţel îi salută pe soldaţii care înaintează spre Piaţa Tian’anmen, cu câteva ore înainte de declanşarea masacrului (1989).

Harta e o reprezentare a lumii. Dar, odată răsturnate reperele obișnuite, ea devine altceva. Fie că e vorba de hărțile diabolice ale lui Johannes Müller sau de harta subiectivă, interioară a Amaliei, călătoriile din romanul Laurei T. Ilea reconfigurează un spațiu al nefamiliarului, a cărui traversare presupune transformări – sufletești, psihice, morale – fundamentale. Lumea în continuă schimbare, reactualizarea, prin intermediul unor scenarii misterioase, a unor momente vitale din Marea Istorie, întâlnirile incredibile între personaje extravagante, care modifică pe nesimțite structura intimă a lucrurilor așa cum le cunoaștem, sunt câteva dintre temele de meditație ale romanului.

„Cartografia lumii de dincolo deambulează între regiuni arhaice ale Transilvaniei şi straniul imperiu al tinereţii eterne creat de Johannes Müller la Aachen, în Germania; între Paris şi New York, oraşul în care Armand Carpentier vrea să pună în practică un proiect pe cât de revoluţionar, pe atât de înspăimântător; între dansul cu rezonanţe barbare de la târgul de fete şi survolarea în trombă a Americii de către Amalia, personajul central al romanului. Mi-am dorit ca această carte să fie premoniţia lumii viitorului. O lume stranie, pe alocuri monstruoasă, condusă de obsesia lui all inclusive şi de noile reguli ale procreării. O lume pe măsura proiectelor extravagante ale celor câţiva excentrici notorii care o locuiesc.“

Cartea acceptă întru totul lanţul de eşecuri politice, diplomatice şi militare de care însăşi Germania este responsabilă, oprindu-se în cele din urmă asupra ororilor nazismului. Nu acceptă însă canonul interpretativ dominant al istoriografiei postbelice potrivit căruia Germania ar fi avut în mod exclusiv vocaţia unui stat generator de război, totalitarism şi antisemitism. În această privinţă este poate una dintre primele iniţiative intelectuale europene care aminteşte că în istoria modernă a Germaniei au existat aceleaşi neajunsuri care s-au văzut şi la alte naţiuni europene de seamă: expansionism, militarism, rasism, democraţie neconsolidată.

Nu în deficienţele structurale ar trebui căutată o explicaţie cauzală, ci pur şi simplu în înlănţuirea unor evenimente imparabile şi necontrolabile care, de la Bismarck la Hitler, duce către un deznodământ nefericit, deci către o tragedie.

„Cartea Máriei Pakucs-Willcocks oferă, printr-o analiză minuţioasă a documentelor inedite, o radiografie a unui oraş alcătuit diferit de cele din ţările române. De altminteri, acest oraş ne fascinează încă, iar volumul de faţă ne poartă într-o călătorie în lumea aparte a burgurilor transilvãnene. Cititorul este invitat să pătrundă în viaţa de zi cu zi a sibienilor şi să exploreze fiecare eşalon social şi politic: familia, vecinătăţile, breslele, şcoala, Biserica, Sfatul, Cetatea.
Ordinea şi disciplina sunt valorile care au guvernat Sibiul premodern şi au dus la construirea unui ideal care a ghidat toate acţiunile politice: acela al unei comunităţi bine ordonate. Pentru atingerea acestui ideal, oraşul a fabricat o serie de reguli de bună purtare, adresate tuturor. Autoarea oferă nu numai o analiză a acestor reguli, ci şi a modului în care ele au ajuns să se aplice în mod practic, cu detalii despre reacţia comunităţii la orice încercare de transgresare a «moralităţii» impuse.
Citind această carte, am descoperit o lume preocupată de «binele comun», de «buna înţelegere», dar şi obsedată de ordine şi moralitate, aşa cum n-am întâlnit pe uliţele târgurilor moldo-valahe. Am descoperit personaje pitoreşti, cum este, de exemplu, judele regal Albert Huet, autor al unor captivante însemnări autobiografice şi organizator al unor festivaluri care ne arată Piaţa Mare a Sibiului cuprinsă de forfotă medievală. Fiecare pagină ne aduce mai aproape un oraş cunoscut, de mulţi dintre noi, doar prin vestigiile arhitectonice ale prezentului, şi mai puţin prin istoria pasionantă care le-a dat naştere.“ (CONSTANŢA VINTILĂ-GHIŢULESCU)

Ilustraţia copertei: Radu Oltean, reconstituire a Pieței Huet din Sibiu la anul 1520

Cine deschide paginile acestei carti va descinde intr-o clipa la curtea voievozilor romani din timpurile vechi: va trece din sala tronului in iatac, va privi apoi de pe zidurile cetatii luptele dintre falnicii cavaleri si salbaticii cazaci pentru a apara o preafrumoasa Doamna, se va plimba nestingherit prin gradinile inmiresmate ale palatelor brancovenesti, va sta alaturi de nuntasi veseli, dar si de boieri inlacrimati. Va trage cu urechea la intrigile ce leaga si dezleaga domniile, va asista la incoronari pline de fast, dar si la crude maziliri. Va calatori la Stambul sau la curtile marilor imparati, in frumoasa Venetie, dar si in tinuturile salbatice locuite de tatari.

O călătorie spre începuturile timpului

La Marele Accelerator de Hadroni, impresionantul accelerator de particule construit în anii din urmă la graniţa dintre Elveţia şi Franţa, este pe cale să înceapă unul dintre cele mai importante experimente ştiinţifice din istorie. Savanţi veniţi din toate colţurile lumii sunt pregătiţi de explorarea primelor momente ale Universului, în încercarea de a căpăta informaţii despre Big Bang, explozia iniţială din care provin toate. Însă experimentul este pus în pericol de o organizaţie secretă, care intenţionează să împiedice orice progres al ştiinţei. George şi Annie, îndrăgiţii eroi ai primelor două volume ale acestei serii pentru copii şi tineri, sunt absorbiţi în vâltoarea unor noi aventuri care-ţi îngheaţă sângele în vine... În cursa lor contra cronometru pentru a dejuca planurile acelei organizaţii malefice, ei depăşesc graniţele galaxiei noastre, ba chiar şi graniţele Universului vizibil, ajungând să exploreze planul lumii cuantice. Alături le este, ca de obicei, Cosmos, cel mai performant calculator din lume, care le oferă ajutor şi informaţii atunci când au nevoie.

Cartea conţine câteva dintre cele mai recente teorii ştiinţifice cu privire la călătoria în timp şi la Big Bang, precum şi diverse eseuri speciale, aparţinând unora dintre cei mai mari oameni de ştiinţă din lume (printre aceştia, desigur, se numără şi Stephen Hawking). Maniera de prezentare, sub formă de naraţiune, este atractivă şi pe înţelesul tinerilor, diverse ilustraţii punctând de fiecare dată noile informaţii oferite cititorului. În finalul cărţii există chiar şi o bandă desenată ce prezintă, succint, o desfăşurare în sens invers a evoluţiei Universului, începând din prezent şi încheindu-se în momentul Big Bangului.

Volumul include 32 de pagini cu fotografii color ce înfăţişează imagini autentice din spaţiul cosmic.

EDIȚIE LIMITATĂ, cartonată, cu ilustrații color

Traducere de Nina Gafița
Ilustrații de A. Laptev

Una dintre cele mai iubite și mai citite cărți pentru cei mici, însoțită de minunatele ilustrații color care le-au încântat copilăria celor mari.

În Orașul Florilor, locuitorii săi prichindei au nume care spun totul despre talentele, ocupațiile și firile lor: Știetot, Pilulă, Șurubel și Piuliță, Zahar Zaharescu, Limonadă, Glonțișor, Acuarelă, Guzlă, Grăbilă, Dondănel, Tăcutul, Gogoașă, Zăpăcilă, Posibil și Probabil. Este clar că Habarnam nu știe nimic! Degeaba încearcă să se facă muzicant, pictor, poet, șofer de curse… Dar transformarea lui începe să se petreacă odată cu plecarea într-o expediție nemaipomenită în lumea prichindeilor, la capătul căreia Habarnam știe chiar să șI citească!

Tu ești mare acum. Ai învățat să citești bine-bine de tot și nu e nimic mai amuzant decât să te bucuri singur, când vrei tu, unde vrei tu, de o carte de aventuri! Fii însă cu ochii în patru și nu lăsa nicio clipă cartea din mână! Când erau de vârsta ta, părinții tăi se dădeau în vânt după Aventurile lui Habarnam.

Traducere de mariana Piroteală

„Ce ciudată a fost soarta acestei fetiţe care a trăit cele mai negre vremuri şi nu şi-a dat seama cu adevărat de asta decât atunci când s-a exilat în Statele Unite ale Americii. O viaţă tristă, melancolică, magistral povestită.“ (FRANÇOIS D’ORCIVAL, Revue des Deux Mondes)

„Beata de Robien spune povestea unui destin de excepţie. Această remarcabilă biografie se citeşte ca un roman rusesc.“ (CLAIRE JULLIARD, Le Nouvel Observateur)

„Viaţa e neîndurătoare, iar eu am fost luată pe sus ca o crenguţă într-un şuvoi învolburat“, spunea în 1967, la sosirea în Statele Unite ale Americii, Svetlana Allilueva. În Blestemul Svetlanei, Beata de Robien reconstituie destinul tragic al unicei fiice a lui Iosif Vissarionovici Stalin, o femeie pentru care viaţa a însemnat în primul rând perpetua căutare de sine şi fuga de umbra tatălui. Cartea are la bază o mare varietate de surse: documente recent declasificate ale serviciilor secrete americane, fotografii şi documente de arhivă păstrate în Polonia şi în Rusia, mărturii şi scrieri ale Svetlanei, ale rudelor, cunoscuţilor şi prietenilor săi, corespondenţă inedită, bogata istoriografie despre perioada comunistă. Autoarea le valorifică într-o naraţiune ce depăşeşte graniţele biografiei, făcând din protagonista ei eroina unui roman complex – saga de familie, roman istoric, psihologic, poliţist, de dragoste. Personalitate plină de contraste, de lumini şi umbre, fiica lui Stalin este, pe rând, fetiţa care-şi admiră tatăl, ferită de lumea reală între zidurile Kremlinului, tânăra răzvrătită, trăind iubiri complicate şi încercând să scape de stigmatul familiei sale, femeia matură care-şi asumă schimbarea numelui, fuga din URSS şi abandonarea propriilor copii, denunţarea ororilor comunismului şi supravieţuirea în lumea liberă. Iar povestea ei este în sine o lecţie tulburătoare.

„Oriunde voi merge, voi fi întotdeauna prizoniera politică a tatălui meu.“ (SVETLANA ALLILUEVA)

Fotografia de pe copertă: Svetlana alături de tatăl său, în 1934

Cuvânt înainte de Jack Canfield, coautor al volumului "Supă de pui pentru suflet".

O carte de înțelepciune și în același timp un ghid practic, aplicabil copiilor de aproape orice vârstă.

Cartea aceasta preia titlul unui vechi şi bine-cunoscut poem pedagogic al lui Dorothy Law Nolte. Preceptele lui au devenit un adevărat cod de comportament în viaţa de familie pentru generaţii întregi de părinţi americani. Iată unul dintre precepte: Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne. Sau: Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească. Adevăruri simple, de bun-simţ. Autoarele le-au dezvoltat în acest manual de „educaţie care insuflă valori" adresat părinților, bogat în istorioare ilustrative.

Alexander Cold, 15 ani, se alătură unei expediţii în Amazon, cu misiunea de a documenta existenţa Fiarelor, făpturi fabuloase pe care nimeni n-a reuşit să le vadă vreodată. În inima junglei, unde timpul curge altfel, tânărul îşi găseşte animalul totemic, jaguarul, o cunoaşte pe Nadia, fata de culoarea mierii, înzestrată cu agerimea acvilei, şi împreună descoperă deopotrivă secretele unei civilizaţii străvechi şi abisul inimii omeneşti.

Traducere de Emanoil Marcu și Vlad Russo

În 1935-1936, Denis de Rougemont acceptă un post de lector de literatură franceză la Frankfurt, nu în ultimul rând din dorința de a fi martor al istoriei, în deplină cunoștință de cauză. Jurnalul său înregistrează pas cu pas semnele unei istorii care a luat-o razna, de la micile și marile lașități cotidiene până la spectacolul înfricoșător al mulțimilor halucinate care urlă pe stadioane numele lui Hitler.

„Iată însă că se ridică un vuiet ca de maree, de-afară se aud trompete. Reflectoarele se sting în sală, în timp ce pe tavan se aprind săgeți luminoase îndreptate către o ușă aflată la nivelul primei galerii. O lumină de reflector dezvăluie în prag un bărbat scund, îmbrăcat în brun, cu capul gol, cu un zâmbet extatic. Patruzeci de mii de oameni, patruzeci de mii de brațe s-au ridicat ca unul singur. Bărbatul înaintează foarte încet, salutând cu un gest molcom, episcopal, în asurzitoare urlete ritmate: heil! (În scurtă vreme nu mai aud decât urletele răgușite ale vecinilor mei pe un fond de furtună și de răpăieli înăbușite.) Înaintează pas cu pas, primește omagiul, de-a lungul pasarelei ce duce la tribună. Timp de șase minute, foarte mult. Nimeni nu-și poate da seama că țin mâinile în buzunar: stau toți drepți, nemișcați, și urlă în același ritm, cu ochii țintă pe acel punct luminos, acel chip cu zâmbetul extatic, iar lacrimile curg pe fețe, în întuneric.“ (DENIS DE ROUGEMONT)

Fotografia de pe coperta 1: Denis de Rougemont, 1946
Pe coperta 4: Deschiderea primei părți a autostrăzii Frankfurt/Main–Darmstadt de către Hitler, 1935

Ediţie îngrijită de Iulia Vladimirov şi Viorica Milicescu

Miră-te! Cine vei fi, care mă vei citi vreodată, deși nu pentru altul am scris, ci pentru mine, astăzi, sculat de pe boală, slăbit ca un mort și scârbit de ce îndurăm de atâta vreme, simţind adânc tot ce ne doare și, durându-ne deodată în atâtea locuri, împunși și de aia, și de aia, și de aia, de nemâncare de luni de zile, de lipsă de confort, de serviciu, de murdărie, de mizerie, de descurajare faţă de nenorocirea soartei ce am avut și faţă de evenimentele nenorocoase ce ne tot vin, și cu perspectiva de a ne veni din ce în ce mai rele... e posibil să nu te doară toate veștile triste care-ţi vin peste suferinţa fizică?

Jurnalul inedit al doctorului Raul Dona, care începe la 29 ianuarie 1917, cu prilejul aniversării fiicei sale în vârstă de trei luni, și se încheie la 12 noiembrie 1918, într-un București devastat de război, dar totodată martor al retragerii grăbite și violente a germanilor, ne poartă, alături de autor, în vremea pribegiei din Moldova. Graţie acestor pagini, ajungem să-i cunoaștem pe membrii familiei sale, pe prieteni și apropiaţi sau pe cei care-i erau potrivnici, zugrăviţi în luminile și umbrele inerente unui demers atât de personal, pe fondul desfășurării celor mai dramatice momente pe care le-a traversat România în timpul Marelui Război. Însemnările lui Raul Dona sunt un veritabil tablou de epocă, în care viaţa personală absoarbe ecourile conflagraţiei ce cuprinsese lumea.

Ilustraţia copertei: Un tunar îşi repară rufele, acuarelă de Niculina Delavrancea-Dona

Avem în aceste prime jurnale „non-intime“, cum le numeşte Denis de Rougemont, un autor care se caută pe sine confruntându-se cu lumea de la sfârşitul deceniului trei al secolului trecut. O lume tihnită încă, lipsită de convulsii şi de derapaje, care nu face parcă decât să-l trimită înapoi, spre explorarea propriei interiorităţi, pentru a afla acel glas unic ce-i aparţine numai lui. Jurnalul de faţă este de aceea un discurs de o autenticitate rar întâlnită, care respinge deopotrivă atitudinea căldicică şi excesul în expresie, discurs echilibrat ce-l va caracteriza întotdeauna pe întemeietorul filozofiei personaliste.

„Nu mă interesează nici arta de a spune în sine, care este o zicere despre nimic şi căreia mai multe şcoli de retorică îi înnoiesc prin secole exigenţa austeră sau barocă; nici acel mod de a spune fără artă de care oricine s-a crezut capabil, dintotdeauna, pe motiv că a trăit. Dacă ar trebui cu orice preţ să aleg, probabil aş opta – împins de o nevoie inconştientă de a supracompensa – pentru povestire. Pentru Istorie, aşadar.“ (Denis de ROUGEMONT)

„Gândirea lui Denis de Rougemont este globală, se regăseşte la toate nivelurile, este totală fără a fi totalitară; nu e dogmatică, însă oferă cheile, metodele indispensabile pentru indispensabila gândire personală, fiind capabilă să răspundă problemelor de azi. Filozofia lui Denis de Rougemont ar fi, cu siguranţă, în măsură să le dea occidentalilor forţa intelectuală prin care să reziste la şantajul dogmelor totalitare. Dacă tinerii noştri gânditori, aflaţi într-un impas cogitativ, au nevoie de o direcţie şi de un model de gândire teoretică şi practică, le pot găsi, spre marele lor folos, la acest autor.“ (Eugène IONESCO)

Despre viaţa unui om angajat religios se vorbeşte de obicei din perspectiva înaltă, din perspectiva reperelor lui morale şi spirituale. C.S. Lewis, distins universitar englez, e un creştin dotat cu realism şi umor; el alege cealaltă perspectivă: cum se vede viaţa unui om din unghiul diavolului care îl are în grijă, care trebuie să îl achiziţioneze drept hrană pentru infern? Cartea joacă pe competenţa psihologică a diavolilor, pe priceperea de a folosi măruntele noastre slăbiciuni de fiecare zi, suficiente pentru a ne face deseori surzi la glasul Celuilalt. Cu toate astea, la capătul cărţii şi al unei vieţi duse cu onestitate şi cu atenţie spirituală, eroul anonim îl întâlneşte, discret şi simplu, pe Celălalt.

Ce se întâmplă atunci când un temut cămătar bucureștean trece printr-o criză mistică, aflând că s-a îmbolnăvit de cancer la plămâni? Dar când, într-o aparentă lume a binelui și toleranței, ies la iveală adevăratele fațete ale vieții monahale? Cu scene care amintesc de filmele lui Tarantino și ale fraților Coen, cu un umor întunecat și o luciditate necruțătoare, romanul lui Bogdan Răileanu impune un personaj memorabil, pe Maldini, interlop sângeros și sentimental. Dinții ascuțiți ai binelui e o carte scrisă cu înțelegere autentică față de lucruri pe care de obicei le înecăm în revoltă ipocrită, cu o poezie difuză, bine temperată, în care autorul îmbracă și periferia bucureșteană – sediul bandei lui Maldini –, și spațiul recluziunii călugărești.

„Am vrut să scriu despre destinul teribil al unui cămătar și despre căință. Am inclus aici, probabil, toate fricile și speranțele mele. Am avut coșmaruri și am visat frumos în același timp construind în minte drumul unui om. Nu am fibră de interlop în mine, recunosc. Mi-ar fi greu să dorm liniștit noaptea, dar cred că în fiecare interlop există o coardă a binelui, care vibrează. Pentru că în lumea lor e nevoie de echilibru, nu poate fi doar rău și amăgire. La fel cum, în oglindă, în lumea celor care se ocupă în mod evident doar cu binele, răul apare și echilibrează balanța ca un parazit de care un ecosistem are nevoie ca să funcționeze.“

Suntem Ana şi Ionuţ, un cuplu de arhitecţi. Din iunie 2011 până în august 2012 am făcut turul Africii cu motocicleta. În această călătorie de 14 luni şi 55 000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială în Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am parcurs 3 000 de kilometri de off-road extrem în R.D. Congo, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.

„Din doi «oameni albi» și o «Africă neagră» a ieșit o combinație foarte colorată.“ (SEGA, autorul romanelor Namaste)

„Ana și Ionuț sunt dream team-ul alături de care aș merge până la capătul lumii și înapoi. Oyibo e un imbold pentru a-ți urma visul. Care are toate șansele să se împlinească dacă îți iei inima-n dinți, te deconectezi de la «virtual» și faci pasul către «real». O poveste pe care mi-ar plăcea s-o fi trăit eu.“ (Alex GĂVAN, alpinist)

„Oyibo nu te va lăsa indiferent, să știi. S-ar putea să-ți vină să-ți dai demisia, să pleci în lume, s-ar putea chiar să vrei să faci asta cu o motocicletă. S-ar putea să vrei să fii viu.“ (Mihai Barbu, fotograf, autorul cărții Vând kilometri)