Cărți

„După publicarea Cărții negre a comunismului, un ziarist a declarat că cele 85 de milioane de victime nu afectau prin nimic idealul comunist, fiind doar o regretabilă rătăcire... După Auschwitz, a continuat el, nu mai poți fi nazist; dar după lagărele sovietice poți rămâne comunist. Acest om, care vorbea cu sinceritate, nu realiza că ideea comunistă pervertise până într-atât principiul realității și principiul moral, încât putea într-adevăr supraviețui celor 85 de milioane de cadavre, în vreme ce ideea nazistă se prăbușise sub povara victimelor sale. Crezând că vorbește ca un om onest, idealist și intransigent, rostise o frază monstruoasă. Comunismul este mai pervers decât nazismul pentru că nu-i cere omului să facă în mod conștient pasul moral al criminalului și pentru că se servește de spiritul de justiție și de bunătate, prezent pe întregul glob, ca să răspândească peste tot răul.“ (ALAIN BESANÇON)

„Impactul lui Mill asupra gândirii politice a fost imediat şi a lăsat urme de durată. Tratatul lui rămâne pledoaria clasică pentru libertatea individuală.“ (ISAIAH BERLIN)

„Voința poporului înseamnă, practic, voința unei părți, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorității, sau a acelora care au reușit să se facă recunoscuți drept majoritate; poporul, așadar, poate voi să oprime o parte a sa, iar precauțiile luate împotriva acestei oprimări sunt la fel de necesare ca și precauțiile luate împotriva oricărui alt abuz de putere… «Tirania majorității» este în general inclusă printre pericolele împotriva cărora societatea trebuie să vegheze.“ (JOHN STUART MILL)

Despre criza culturii se vorbește astăzi pe nenumărate voci și pe toate meridianele. Dar înseamnă asta că înțelegem ce se întâmplă cu noi și că vedem mai clar încotro ne îndreptăm? Roger Scruton încearcă să dea un răspuns pornind de la rădăcinile culturii înalte și de la avatarurile suferite de ea odată cu „dezvrăjirea“ lumii petrecută în secolul Luminilor.

„O carte strălucită și încântătoare.“ (ALA Booklist)

„Puțini gânditori se ridică, astăzi, la nivelul lui Scruton. Modul în care este diabolizat și respins de establishmentul academic e de-a dreptul dizgrațios. În comparație cu el, cei mai mulți dintre criticii lui sunt niște pigmei intelectuali.“ (BRYAN APPLEYARD, The Sunday Times)

„În trecut, omenirea, ghidându-se după valorile impuse de cărturarii ei, făcea răul, dar cinstea binele. Dar se poate afirma că Europa modernă, călăuzită de magiștrii ei care-i laudă frumusețea impulsurilor realiste, face răul și cinstește răul. Ea seamănă cu tâlharul din povestirea lui Tolstoi; călugărul care-i primise spovedania exclamă uluit: «Ceilalți măcar se rușinau de tâlhăriile lor; dar ce mă fac cu ăsta, care se mândrește cu ele!»“ (JULIEN BENDA)

„O splendidă și controversată critică a culturii americane, vândută în aproape un milion de exemplare. Eminent specialist în filozofie politică, Allan Bloom realizează o dare de seamă asupra Americii, având «forța și efectul unei terapii cu electroșocuri».“ (The New York Times)

„Mai mult decât orice, cartea mea trebuie să fie privită drept o relatare de pe front. Cititorul poate judeca el însuși gravitatea situației în care ne găsim. Fiecare vârstă își are problemele ei, și nu pretind că lucrurile erau minunate în trecut. Descriu situația noastră prezentă și nu intenționez să folosesc vreo comparație cu trecutul pentru a ne felicita sau blama, ci doar pentru a clarifica ce contează pentru noi și ce e special în situația noastră.“ (ALLAN BLOOM)

„Dacă vrem să înțelegem cu adevărat de ce viața politică e în criză, de ce dreptul, drepturile omului și piața afectează statul-națiune sau de ce vorbim despre «ambiguitatea de nerezolvat a Europei», atunci această carte e una dintre cele mai lămuritoare. Și orice om, cetățean, are datoria morală de a o citi.“ (L’Expansion)

„Am scris acest manual ca să aflaţi ce drepturi şi îndatoriri aveți, ce garanţii sunt prevăzute în lege şi mai ales cum sunteţi protejaţi de organele statului atunci când aveţi o problemă majoră. Poate că informaţiile din această carte vă vor ajuta pe unii dintre voi să luaţi decizia corectă în ceea ce vă priveşte. Şi, cine ştie, poate că unii dintre voi vă veţi simţi atraşi de acest domeniu, şi în viitor vom deveni colegi.Aşa că vă invit să lăsaţi deoparte Facebookul pentru câteva ore şi să intraţi în universul regulilor şi al legilor. Începem cu prima regulă: aveţi dreptul să vă ştiţi drepturile!“ (CRISTI DANILEȚ)

După ce a lucrat douăzeci de ani ca judecător specializat în cazurile de delincvență juvenilă și peste cinci ani ca instructor de educație juridică în zeci de școli și licee din țară, Cristi Danileț ne propune un îndrumar practic cu privire la reguli și legi, destinat îndeosebi celor care sunt în formare, dar și cititorilor de orice vârstă care vor să-și cunoască mai bine drepturile și obligațiile, precum și felul în care legea îi poate sancționa sau îi poate apăra. Lectura cărții de față este indispensabilă celor care vor să-și consolideze cultura juridică și civică,dar mai ales credința în atotputernicia legii – văzută ca aliat și pavăză a binelui și a noastră, a celor care vrem să fim de partea ei.

„Cultura, în sensul tradițional al cuvântului, e în prezent pe cale să dispară.“ (MARIO VARGAS LLOSA)

Banalizarea artelor și a literaturii, triumful presei de scandal și frivolitatea politicii sunt simptome ale unui rău mult mai mare care chinuie societatea actuală: sacralizarea divertismentului drept valoare supremă și scop ultim al existenței noastre. Dacă în trecut cultura era o busolă, o călăuză și un fel de conștiință care ne împiedica să întoarcem spatele realității, astăzi, în epoca falșilor idoli și a postculturii, întâietatea spectacolului și a superficialității a devenit regula care face ca orice conștiință morală, intelectuală și politică să adoarmă, orbită și anihilată dimpreună cu libertatea noastră.

Sub pretextul călătoriei fabuloase a unui straniu personaj „elefantin“ născut în Transilvania, Diana Adamek reconstituie în detalii o întreagă lume, aflată în momentul unor schimbări subtile, care vor îmbrăca deseori în roman haina miraculosului. Europa Centrală în a doua parte a veacului al XVI-lea e un spațiu cu limite înșelătoare, iar Roro trăiește cu fascinația depărtării și a necunoscutului. El străbate o lume în care imaginația debordantă a barocului creează splendide obiecte imposibile, deopotrivă grotești și feerice, precum picturile lui Arcimboldo, oglindă a melancoliei și reflex al sfârșitului lent, sfâșietor al unei epoci.

Postfaţă de Robert Barron, episcop auxiliar de Los Angeles

„Această carte porneşte de la o singură mare întrebare: A pretins Isus Nazarineanul că e Fiul lui Dumnezeu?Trebuie să atrag atenţia de la început că nu e o pledoarie exhaustivă. Nu e nici o pledoarie adresată specialiştilor, deşi, în note, îi citez pe mulţi dintre ei. Creştini, evrei, musulmani, agnostici sau atei – indiferent de orientarea religioasă –, dacă aţi dorit vreodată să judecaţi singuri dovezile biblice şi istorice privitoare la Isus, atunci această carte vi se adresează.“ (BRANT PITRE)

„Isus își întreabă la un moment dat prietenii apropiați: «Cine zice lumea că sunt Eu?» Și de atunci până în zilele noastre această întrebare primește nenumărate răspunsuri: un profet, un învățător remarcabil, o întruchipare a lui Ioan Botezătorul, Mesia, un vizionar, un făcător de minuni, o figură mitică... Teolog erudit, Brand Pitre își pune credința la încercare cu fiecare nouă carte. În Fiul lui Dumnezeu? Pledoarie pentru Isus, investigația sa în lumea iudaică a secolului întâi se construiește ca un roman polițist în jurul întrebării: Cine zice Isus că este El? Care sunt dovezile, motivele și argumentele care îi conferă identitatea de Fiu al lui Dumnezeu? Această carte scrisă de un om care-și trăiește credința deopotrivă cu neliniște și pasiune se citește pe nerăsuflate și se adresează oricui e curios să-l descopere (din nou) pe Isus. (TATIANA NICULESCU)

Ilustraţia copertei: Marco Palmezzano, Salvator Mundi, ulei pe pânză, cca 1495-1498 (detaliu)

Ampla cercetare a lui Tudor Dinu urmărește să reconstituie civilizația Bucureștiului de secol XVIII sub toate aspectele ei.
Primul volum al lucrării se inti¬tula „Biserici, ceremonii, războaie“. Volumul de față se apleacă asupra modului de administrare a orașului, a sistemului de asistență socială și medicală, a vieții economice (meșteșuguri, industrie, comerț), dar și asupra catastrofelor naturale ce au lovit Bucureștii. Ultimul volum al monografiei va fi dedicat vieții cotidiene și vieții mondene, învătământului, culturii și alogenilor din capitala Valahiei fanariote.

Fotografia de pe copertă: Jeni Mateescu - Biserica Stavropoleos (detaliu)

Dacă mintea conştientă reprezintă doar vârful aisbergului din ceea ce înseamnă activitatea cerebrală, atunci cu ce se ocupă restul creierului uman? Și cine pe cine conduce oare în tandemul om? Specialistul în neuroștiințe David Eagleman plonjează în adâncimile subconștientului omenesc, care are o „viață personală" tainică și foarte intensă.

„Sunt răvășitoare lecțiile ținute de Eagleman! Și în Incognito ne obligă să ne lepădăm de ideile noastre anchilozate.“ (The Guardian)

„Autorul are talentul de a proba improbabilul ți de a pune la treabă idei aparent nebunețti, reuțind cu ajutorul lor să dea contur universului de altfel nedesluțit al conștiinței.“ (The New Yorker)

„Această carte e unică prin tonul ei seducător, plin de durere și de pasiune. Are o expresivitate încărcată de înțelesuri și o anume stringență, ceea ce o face una dintre cele mai frumoase și complexe scrisori de dragoste trimise vreodată." (COLM TÓIBÍN, The Guardian)

„Diferența există, alteritatea se construiește. Iată primul postulat pe care se întemeiază această carte. Celălalt nu există în absența Aceluiași și termenii sunt, evident, reversibili.
Scopul acestor pagini este de a aborda Întâlnirea așa cum are ea loc sub semnul vizibilului. Ele se plasează în prelungirea unei cercetări asupra imaginarului, ale cărei mize se cuvine să le definim. Evrei, țigani, negri, musulmani. Iată cele patru figuri ale alterității care vor face obiectul reflecției mele. E vorba, mai degrabă decât de o alegere liberă, de o necesitate impusă de formarea în zorii Timpurilor Moderne a ceea ce aș dori să desemnez ca «iconosfera diferenței», iconosferă a cărei construcție are loc în strânsă relație cu prospecțiunile unei Europe în căutarea propriei sale identități. Toți acești Ceilalți («interiori» sau «exteriori»), misterioși, amenințători, interziși, fascinanți, suscită reacții multiple, uneori negative, aproape întotdeauna amestecate: curiozitate, teamă, dorință, respingere… Dat fiind caracterul insolit al Celuilalt, locul său în iconosfera pe cale să se cristalizeze în conformitate cu reguli precise nu poate fi decât problematic. Nu mai puțin, în pofida dificultăților și reticențelor, «Diferitul» și «Neasemănătorul» sfârșesc prin a accede la vizibilitate.
În ce fel? Întrebarea e desigur de ordin antropologic, dar istoricul imaginilor îi poate furniza câteva răspunsuri. (VICTOR IERONIM STOICHIȚĂ)

Pe copertă: Hieronymus Bosch, Închinarea magilor (detaliu) și Albrecht Dürer, Trei otomani (detaliu)

Omenirea, privită ca specie biologică, pare să-și fi pierdut firescul instinct de conservare. Un rău cu mai multe chipuri amenință dezvoltarea noastră și, în același timp, e tocmai rezultatul acestei dezvoltări: suprapopularea, distrugerea mediului natural, competiția umană acerbă, atrofierea simțurilor, degradarea genetică, ruptura de tradiție, receptivitatea la îndoctrinare și cursa înarmărilor. Aceste opt păcate capitale sunt analizate cu finețe de Konrad Lorenz, unul dintre marii savanți ai secolului XX.

„Orice pericol își pierde considerabil din capacitatea de a ne îngrozi, dacă îi sunt cunoscute cauzele. Astfel, eu sper și cred că această cărticică va contribui puțin la diminuarea pericolelor ce amenință omenirea.“ (KONRAD LORENZ)

Dubla flacără explorează legătura intimă dintre sex, erotism și dragoste – temele preferate ale lui Octavio Paz, laureat al Premiului Nobel. Pornind de la Banchetul lui Platon și sfârșind cu romanele moderne, Paz scrie, de fapt, o istorie a dragostei și a erotismului. Paginile de față trec totul în revistă, de la tabuuri la reprimări, de la Sade la Freud, de la păcatul originar la inteligența artificială.

„Marele pericol care îi paște pe îndrăgostiți, capcana mortală în care mulți cad, este egoismul. Pedeapsa nu se lasă așteptată: ei nu văd nimic și pe nimeni în afară de ei înșiși, până când devin stană de piatră sau… se plictisesc. Egoismul e un puț adânc. Pentru a ieși la aer curat trebuie să privim dincolo de noi înșine: acolo este lumea și ne așteaptă.“ (OCTAVIO PAZ)

„Czesław Miłosz a ilustrat, cu splendidă clarviziune, condiția precară a omului în această lume dominată de conflicte.“ (Motivația juriului, Premiul Nobel)

„O carte de căpătâi pentru înțelegerea totalitarismului.“ (The New York Times Book Review)

„Un document esențial al literaturii antitotalitare, o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă asupra atâtor intelectuali din însângeratul și absurdul secol XX.“ (VLADIMIR TISMĂNEANU)

Este, într-adevăr, greu de conceput cum nişte oameni care au renunţat total la deprinderea de a se conduce singuri ar putea reuşi să-i aleagă corect pe cei care trebuie să îi conducă; şi nu vom izbuti cu nici un chip să credem că un guvern liberal, energic şi înţelept ar putea vreodată ieşi din sufragiul unui popor de servitori.

ALEXIS DE TOCQUEVILLE (1805–1859), născut la Paris într-o familie de viţă nobilă din Normandia, a fost istoric, filozof, om politic, sociolog şi, mai cu seamă, un fin observator al mişcării de democratizare a societăţilor moderne. După ce obţine diploma de licenţă în Drept în 1826, Tocqueville urmează cu mare interes cursurile despre istoria civilizaţiei europene ţinute de François Guizot în perioada 1828–1830 la Sorbona, în care fostul lider al monarhiştilor constituţionali conservatori în timpul Monarhiei din Iulie anticipa iminentul declin al aristocraţiei. Intrarea în magistratură, precum şi schimbările politice de la 1830 îi aduc lui Tocqueville oportunitatea de a întreprinde o călătorie de studiu în Statele Unite, cu scopul de a analiza sistemul penitenciar american. Astfel, împreună cu bunul său prieten Gustave de Beaumont, Tocqueville călătoreşte aproape nouă luni prin Lumea Nouă, timp în care descoperă o societate descentralizată, individualistă, cu un profund simţ al egalităţii şi modernizării, diferită în mod evident prin trăsăturile sale de dinamica ce traversa societatea franceză. Însemnările de călătorie făcute de Tocqueville asupra vieţii politice, religioase şi sociale stau la baza lucrării Despre democraţie în America (vol. I, 1835; vol. II, 1840). Cartea s-a bucurat de un succes imediat atât în Franţa, cât şi în Statele Unite, Tocqueville fiind considerat, pentru analiza sa comparativă originală, unul dintre părinţii fondatori ai sociologiei şi filozofiei istoriei. Liberalismul său politic, economic şi social a influenţat generaţii întregi de istorici şi gânditori politici, între care J.S. Mill, Max Weber, Fr. von Hayek, Raymond Aron, Francis Fukuyama, Raymond Boudon sau François Furet. Tocqueville este şi autorul uneia dintre primele încercări majore de a studia cauzele şi consecinţele Revoluţiei Franceze (Vechiul Regim şi Revoluţia), iar observaţiile sale rămân foarte relevante şi dau cheia înţelegerii evoluţiei ulterioare a societăţilor moderne. În anul 1841, Alexis de Tocqueville este ales membru al Academiei Franceze.

Explorator neobosit al lumii vii, creator al unor noi discipline şi al unor concepte fundamentale în ştiinţele biologice, Edward O. Wilson îşi pune vastele cunoştinţe în domeniu în slujba cercetării enigmei apariţiei şi existenţei omului. Încercărilor poetice sau metafizice de rezolvare a ei autorul le opune perspectiva unui om de ştiinţă al zilelor noastre, fără a dispreţui câtuşi de puţin aportul disciplinelor umaniste la relevarea dimensiunii unice a omului. Potrivit lui însă, rezolvarea misterului nu poate veni decât din cercetarea confluenţei dintre biologie şi preistorie, punând cap la cap rezultatele cercetărilor privitoare la comportamentul social avansat al fiinţei umane în comparaţie cu cel instinctiv al câtorva specii de animale, relaţia dintre instinct şi învăţare, dintre religie şi tribalism sau fundamentele biologice ale conştiinţei. „Ce-ar fi – se întreabă Wilson – dacă am înlocui genul ştiinţifico-fantastic, plăsmuirea unor fantezii de către o singură minte, cu noi lumi de o mult mai mare diversitate, bazate pe ştiinţa reală, creată de mai multe minţi?“

E adevărat că ştiinţa şi disciplinele umaniste se deosebesc fundamental prin ce spun şi ce fac. Dar sunt complementare la origine şi au apărut în urma aceloraşi procese creative din creierul uman. Dacă puterea euristică şi analitică a ştiinţei va putea fi îmbinată cu creativitatea introspectivă a disciplinelor umaniste, existenţa umană va căpăta un sens mult mai rodnic şi interesant.

„S-a întâmplat, acum vreo trei ani, să mă trezesc aşa, dintr-odată, cu spusele lui Prospero pe buze: Şi-un gând din trei să-ndrept către mormânt. Gândul a căzut din senin, abia apoi m-am dus la text și-am constatat că ţinusem bine minte. A fost un semn şi pentru altceva: mă obseda întrebarea (cu calm însă) de ce au venit versurile astea în capul meu? Până când mi-a venit explicaţia «secretă» și cred că am înţeles mesajul subconştientului: era dorinţa, uitată de mult, rătăcită prin cine ştie ce ungher al sufletului, să scriu nişte texte despre… Shakespeare.“ (GELU IONESCU)

Ilustraţia copertei: Edwin Austin Abbey, King Lear, actul I, scena 1 (detaliu)

Mircea Flonta adună în această carte articole şi contribuţii apărute în ultimii cincisprezece ani în volume colective şi în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate. Ele acoperă o vastă arie de preocupări privitoare la teme controversate – „răspântii ale gândirii“, cum le numeşte autorul: de la situaţia filozofiei în vremea noastră la conflictul ştiinţă-religie şi de la deontologia demersului filozofic la impactul regimurilor totalitare asupra creaţiei ştiinţifice şi filozofice. În ciuda acestei diversităţi, dată chiar de varietatea peisajului gândirii filozofice de azi, volumul are o unitate conferită, mai presus de orice, de însăşi personalitatea autorului. Căci în lumea noastră frământată de patimi puţini gânditori reuşesc să întruchipeze ca Mircea Flonta idealul dintotdeauna al filozofului, pentru care pasiunea şi echilibrul, exactitatea şi îndoiala nu se exclud, ci se completează reciproc.

„Am argumentat, desigur, cu stăruinţă în favoarea a ceea ce susţin. Sunt însă conştient că pot exista replici puternice, pe care le aştept cu interes. Aşa cum m-am străduit să arăt cu referire la tot ceea ce discut aici, există puncte de vedere incompatibile ce pot fi apărate într-un mod pe deplin convingător. Sper că tonul în care port discuţia lasă să se înţeleagă că nu îmi fac iluzii în această privinţă. Concluzia nu poate fi decât una singură: Moderato cantabile!“ (MIRCEA FLONTA)

„Eugène Ionesco a fost confruntat, încă din adolescenţă, cu o dilemă identitară – de natură familială, etnică, lingvistică şi, desigur, culturală (inclusiv literară, confesională şi politică) – transformată, curând, într-un conflict interior… Tânărul care se simţea exilat în România sa natală urma să-şi regăsească patria adevărată, spirituală, adică Franţa, şi cultura franceză, după o odisee de traumatisme «iniţiatice» care avea să dureze, intelectual vorbind, multă vreme…
Devenind francez, Ionesco se simte liber să abordeze acele «probleme esenţiale» aşa cum le concepe el, ca ridicole şi tragice în acelaşi timp, începând cu aceea a limbajului şi sfârşind cu aceea a scandalului morţii. Suntem, spune el, esenţial comici: tragedia noastră existenţială vine tocmai de aici. În cultura franceză, lipsit de complexe, el descoperă că explorarea subiectivităţii sale celei mai profunde poate fi un mod de comunicare cu ceilalţi, cu singurătatea lor, cu neliniştile şi obsesiile lor; descoperă, cu alte cuvinte, că «fiecare e universal».“ (MATEI CĂLINESCU)

„Dintre cele peste patruzeci de povești intersectate în construcția tridimensională a Orbitorului, am selectat pentru acest volum trei nuclee pe care le-am socotit deopotrivă foarte importante și foarte poetice: episodul trecerii Dunării de către clanul Badislavilor, spectacolul de circ la care asistă copilul Mircea într-o vară de neuitat și povestea contelui Witold Csartarowsky și-a nunții sale mistice petrecute în fantasticul decor al lacului Como.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)

Ilustrația copertei: François de Nomé (Monsù Desiderio), Distrugerea Sodomei și Gomorei (detaliu)

Râsul împreună cu doctorul de nutriție nu îngrașă!

„Am descoperit într-o zi că ne-a inundat pseudoștiința și că îi cad pradă oameni naivi, incapabili să discearnă între adevărul științfic, verificat și reproductibil de fiecare dată, şi testimoniale contrafăcute despre leacuri miraculoase contra orice sau preventive contra nimic.
Atunci m-am hotărât să scriu despre biologia și funcționarea corpului omenesc, despre biochimie și alimente, despre adevă¬rurile verificabile și fanteziile imposibil de reprodus promovate de medicina alternativă. Am început să scriu ceea ce s-ar putea numi niște pamflete medicale, pe care le-am postat pe Facebook. Fără ură și resentiment însă: consider că fiecare om are dreptul să aleagă orice i se pare potrivit sănătății sale, cu condiția să nu se pună pe sine și pe alții în pericol și să aleagă informat, nu dus de nas. Am scris așa cum vorbesc de obicei, zâmbind, fiindcă și eu cred că «glumind putem spune orice, chiar și adevărul» (Sigmund Freud). 
Într-o bună zi am fost contactată de Editura Humanitas și mi s-a propus să adunăm textele mele într-o carte. Sincer, nu mă așteptam ‒ și i-am întrebat de ce ar face asta. Răspunsul m-a convins: «Pentru că aveţi umor, aveţi vervă și aveți dreptate!» Așa s-a născut această carte pe care o ții în mână, cititorule. O carte care aș vrea să-ți descrețească fruntea și să te facă să râzi din toată inima, fiindcă ‒ știi ceva? ‒ râsul împreună cu doctorul de nutriție nu îngrașă! 
Sper să-ți ofere răspunsuri la întrebări despre mâncarea sănă¬toasă, vitamine, antioxidanți și la multe alte dileme ale omului modern. Și mai sper să te facă mai precaut ori de câte ori citești sfaturi fără semnătura unui specialist, ori de câte ori vrei să faci vreo analiză fantasmagorică ori să încerci un tratament miraculos și fără efecte adverse.“ (DR. SIMONA TIVADAR)

„Dragii mei, începem azi o poveste minunată! Când zic minunată, vreau să spun că seamănă cu minunile de care ne vorbeşte Sfânta Scriptură: nu înţelege uşor mintea noastră cum de s-a întâmplat aşa ceva. Şi acea poveste e Cum s-a născut poporul român. Ce neamuri au fost din vechime pe acest pământ care e astăzi al nostru, ce fel de oameni erau, cu ce se îndeletniceau. Cum au venit alte popoare, pe rând, cum s-au războit sau cum s-au amestecat unii cu alţii şi cum, în cele din urmă, după vreo mie de ani de mari mişcări şi mari frământări, a ieşit un popor întreg de sute de mii, apoi de milioane de oameni vorbind toţi aceeaşi limbă şi având aceleaşi datini şi obiceiuri.
O mie de ani! Vă sperie cifra, nu-i aşa? Dar gândiţi-vă: bunicul vostru s-a născut, poate, acum aproape o sută de ani. În orice caz, într-o sută de ani încap trei generaţii: bunicul, tatăl şi fiul, care, în general, apucă să se cunoască. Imaginaţi-vă deci de zece ori aceste trei generaţii ale unei familii şi iată-ne la strămoşii noştri din anul 1000! Vedeţi că o mie de ani nu-i aşa mult?“

Abordând cu exemplară obiectivitate istoria Ungariei, cu luminile şi umbrele ei, Lendvai analizează şi interpretează cu maturitate, luciditate şi spirit critic toate reperele – controversate şi paradoxale – ale acesteia: apariţia ungurilor „barbari“ în Europa secolului al IX-lea, regatul apostolic al Árpádienilor, dezastrul mongol din 1241, epoca eroică a Huniazilor, catastrofa de la Mohács, bilanţul funest al stăpânirii turceşti, Ungaria în umbra monarhiei habsburgice, lupta pentru libertate din veacurile al XVI-leaXIX-lea, dualismul austro-ungar, Trianon, 1956... Cum se explică răsunetul european al unei culturi ce a stat dintotdeauna sub semnul „singurătăţii excepţionale“ a limbii fino-ugrice care a plămădit-o? Ce înseamnă, în fond, spiritul maghiar?

„Paul Lendvai nu se mărgineşte să prezinte faptele istorice şi să le explice, ci reuşeşte să ne spună o poveste... O privire sintetică asupra istoriei ungurilor, o superbă antologie de crochiuri biografice şi o descriere a spiritului unui popor.“ (Neue Zűrcher Zeitung)

„O lucrare de neocolit, la cel mai înalt nivel istoriografic şi, în acelaşi timp, o lectură captivantă... Această poveste a celor o mie de ani de istorie a ungurilor în Europa este cât se poate de limpede şi de onestă.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

„Mai are voie scrisul, în lumea noastră grăbită, să fie abscons fără adâncime, complicat fără să transmită nimic, prețios și doar pentru o mână de oameni? Iar cei care au pretenția că gândesc mai pot s-o facă fără să aibă harul de a-i pune pe alții pe gânduri?
Am năzuit să scriu o carte frumoasă pur și simplu. De aceea, m-am adresat literaturii. Paginile din acest volum reprezintă modul meu de a fi întâlnit literatura dinăuntrul filozofiei. Reprezintă ceea ce a urmat după «cearta mea cu filozofia» de acum câteva decenii.
Ele sunt meditații despre nodurile vieții – despre libertate, Dumnezeu, plictis, prostie, frumusețe, îndrăgostire, neîntâlnire și altele asemenea –, dar împletite și strânse din «materia primă» a literaturii. Am gândit cu ajutorul Bibliei, al lui Shakespeare, al lui Flaubert, al lui Joyce, al lui Musil, al lui Caragiale sau Mircea Ivănescu și, făcând-o, mi s-a părut că aflu mai multe și într-un mod mai prietenos decât aș fi aflat dacă aș fi rămas singur, față în față cu «esențele pure».“ (GABRIEL LIICEANU)

„Cu excepţia celor care se referă la poezie, aceste texte sunt dovada măsurii în care istoria i-a răpit istoriei literare drepturile pe care le avea de la naştere asupra mea.“

„Nu există nici o îndoială că omenirea de azi este în criză. Dar există oare un singur moment al lungii sale istorii când să nu fi fost? Etimologic, în greaca veche cuvântul «criză» vine din verbul krinein, care înseamnă «a judeca», «a analiza». Acest sens și consecințele sale fiind de altfel și partea de câștig a încercării. Dacă în acest moment Europa își vede puse sub semnul întrebării toate principiile – care au făcut-o să fie ceea ce este și pe care a făcut tot ce-a putut nu numai să le respecte ea însăși, ci să-i convingă și pe ceilalți să le respecte –, ea este obligată să se oprească din goana irațională a profitului și progresului («un élan vers le pire», spunea Cioran), să tragă aer în piept și să se judece, să se analizeze, să privească în trecut ca într-o oglindă retrovizoare pentru a putea înainta corect. De altfel, Winston Churchill spunea: «Mă uit în trecut ca să am perspectiva drumului pe care îl am de urmat».“ (ANA BLANDIANA)

„Memoriile lui Ion Negoiţescu (Autobiografia, spunea el) reprezintă unul dintre cazurile rarisime din literatura română în care confesiunea este totală, şocantă, frustă, independentă de ideea unui auditoriu. Scrisă în exil şi pe patul de spital, Straja dragonilor spune totul, nu înfrumuseţează şi nu urâţeşte realitatea. Moartea apropiată este garanţia sincerităţii ultime. Singurul pericol care se presimte este epuizarea timpului, iar asta dă paginilor pe care bolnavul a mai apucat să le scrie despre primii săi douăzeci de ani de viaţă o nerăbdare şi o precipitare dezordonate, ca îmbulzeala ultimelor fire de nisip la gura clepsidrei.
Deşi încalcă tot soiul de tabuuri şi descriu fără inhibiţii, cu detalii dintre cele mai naturaliste, jocurile erotice ale copilului şi adolescentului (cu fetiţe, cu băieţei, apoi cu colegi şi, mai ales, cu soldaţi, ordonanţele tatălui ofiţer, prin umbrare din grădină, acasă, iar, mai târziu, în sălile de cinema), aceste Memorii, prin calitatea lor literară excepţională, nu alunecă nici un moment în vulgaritate şi obscen. Un amestec de basm, de naivitate, de voioşie, de umor, de mitologie şi de eroism fac literatură pură din scenele cele mai brutale.“ (IOANA PÂRVULESCU)