Cărți

Ca şi Amintirile din pribegie, aceste Amintiri şi poveşti mai deocheate sunt un prilej minunat de a călători în timp, căci memoria lui Neagu Djuvara, ajutată de fermecătoarea sa limbă română, e cea mai bună călăuză - şi, de astă dată, o călăuză mai pusă pe şotii şi dispusă la indiscreţii ca oricând.

Şi El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu)

Suntem în afara regulii, în afara propriului nostru proiect, în afara rostului nostru originar. În afară. Am pierdut contactul cu interogaţia esenţială, cu interioritatea întrebărilor ultime. Ceea ce încearcă Parabolele lui Iisus nu este să ofere un comod evantai de răspunsuri, ci să invite în spaţiul întrebării.

În universul parabolelor, nimeni nu e exclus în mod arbitrar şi nedrept, dar nimeni nu e inclus în mod necondiţionat.Am încercat să definim, recurgând la însuşi corpul parabolelor, condiţiile incluziunii, criteriile după care se poate decide gradul de accesibilitate al adevărului duhovnicesc. Parabolele facilitează recepţia, dar o pot şi bloca. Care e metabolismul acestei ample mişcări contradictorii? Ce trebuie să faci şi cum trebuie să fii, pentru a nu rămâne printre cei „din afară“? Şi care sunt piedicile cu care te vei confrunta?

Andrei Pleşu

În filozofia sa, care s-a impus printr-o terminologie cu totul originală şi prin crearea unor concepte mereu inedite, Martin Heidegger a omis constant şi în mod intenţionat cuvântul „iubire“ – deşi discursul său filozofic avea ca principal obiect, mai cu seamă în perioada de tinereţe, „fiinţa umană“ (Dasein) şi tot ce ţine de ea.
În scrisorile către Hannah Arendt, publicate în volumul de faţă, acest cuvânt intră în prim-plan şi este rostit cu toată tăria, dezvăluind „prea-omenescul“ impetuos al filozofului. Iubirea devine dintr-odată mai mult decât un simplu cuvânt, devine o forţă „daimonică“, incontrolabilul însuşi. „Daimonicul m-a izbit din plin“, spune Heidegger într-una dintre primele sale scrisori, la câteva zile după ce are loc prima întâlnire cu Hannah.
Şi totuşi, chiar aici, în aceste epistole înflăcărate de iubire, sunt reluate şi puse tot mai direct marile întrebări filozofice despre om şi despre jocul periculos pe care acesta încearcă, de fiecare dată, să-l joace cu istoria. Textele de faţă dau mărturie despre istoria unei iubiri strâns legate de istoria secolului XX, din inima căruia, cu tot patosul său interogativ – şi lăsând deoparte orice „cod filozofic“ –, Martin Heidegger se întreabă: „Oare prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?“

„Filozofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute «domnişoarei Arendt» sunt scrise în cel mai crâncen «cod heideggerian»), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?“ (GABRIEL LIICEANU)

Amintirile lui Charles Darwin, scrise pentru „copiii şi nepoţii mei“, deschid o perspectivă revelatoare asupra vieţii şi gândirii unui savant care a revoluţionat nu doar studiul naturii, ci şi felul în care ne vedem pe noi înşine. Această versiune completă a Autobiografiei restituie pasajele – considerate prea radicale – cenzurate de familie la momentul primei publicări. Darwin îşi zugrăveşte devenirea pe fundalul unui tablou mai amplu al vieţii intelectuale victoriene, alternând expuneri esenţiale, precum aceea despre credinţa religioasă, cu relatări anecdotice.

Autobiografia este întregită în acest volum cu o selecţie reprezentativă din jurnalul ţinut de Darwin în timpul călătoriei sale în jurul lumii la bordul vasului Beagle (1831–1836). Dacă înaintea acestei expediţii tânărul absolvent al Universităţii Cambridge cocheta cu ideea de a deveni preot de ţară, periplul de cinci ani prin nenumărate ţinuturi l-a făcut să pună la îndoială multe dintre credinţele acceptate despre om şi Pământ şi l-a condus în cele din urmă la elaborarea celebrei sale teorii a evoluţiei prin selecţie naturală. Relatările lui Darwin despre băştinaşii din Ţara de Foc, despre marele cutremur produs pe teritoriul chilian în 1835 sau despre speciile observate în arhipelagul Galápagos constituie nu doar un document unic în istoria ştiinţei, ci şi un fascinant jurnal de călătorie.

Sentimentul dominant ce răzbate atât din Autobiografie, cât şi din Călătorie este cel al uimirii în faţa lumii naturale şi al entuziasmului nemărginit pentru descoperirea ştiinţifică. De peste un secol şi jumătate, figura lui Darwin este caricaturizată în necunoştinţă de cauză, iar ideile sale sunt supuse unor nesfârşite răstălmăciri. Mărturiile fundamentale reunite în acest volum, însoţite de numeroase ilustraţii, îi prilejuiesc cititorului un contact direct şi nemistificat cu savantul, gânditorul şi omul Charles Darwin.

Pe copertă: Gravură colorată după un desen de John James Audubon, 1838
Pe forzaț: Harta lumii cu itinerarul vasului Beagle, din Ch. Darwin, Journal of researches, J. Murray, London, 1890

„O mai scurtă istorie a timpului pentru un public mai tânăr.“ (USA Today)

George și luna albastră vă invită alături de eroii ei într-o călătorie fantastică spre una dintre lunile lui Jupiter. George și Annie se alătură unui program spațial pentru astronauți și se pregătesc din greu într-o tabără de antrenament pentru zborurile interplanetare. Realiatea nu este însă nici pe departe ceea ce pare la prima vedere: cei doi descoperă că pe Pământ și în Cosmos se petrec lucruri ciudate, află că au loc misiuni spațiale misterioase și își dau seama că antrenamentul la care sunt supuși devine pe zi ce trece mai înspăimântător.

Cea de-a cincea aventură a seriei scrise de Lucy Hawking împreună cu tatăl ei, profesorul Stephen Hawking, vă aduce informații și descoperiri de ultimă oră din lumea științei.

„Martor al unei epoci desfigurate de ură și resentimente, un cioban pornit din Muscel ne lasă în însemnările sale – neștiute de nimeni timp de o sută de ani – o radiografie a traumelor prin care trece o lume în vremuri de război. Destinele unor generații întregi se joacă la ruleta deciziilor pe care elitele politice le iau în momentele cruciale din istoria națiunii lor. Marele Război este o astfel de răscruce. Fie că au pariat corect, fie că au greșit, oamenii politici ai vremii sunt cei la care ne gândim atunci când judecăm trecutul. Ignorăm astfel soarta celor mulți, pe umerii cărora s-a sprijinit și ridicat o țară. Aventurierul Nicolae Șucu ne împinge, astăzi, să facem un exercițiu de imaginație și să privim altfel epopeea României Mari. Nu-i puțin lucru!“

„Memoriile lui Nicolae Șucu se citesc ca un scenariu de western. Vedem cu ochii săi Bărăganul, bălțile Ialomiței și Dunării și mai ales Dobrogea, ținuturi de frontieră, cu locuitori puțini, cutreierate de haite de lupi și păscute de turme imense, unde oamenii își păzesc avutul și viața bizuindu-se pe bâta ciobănească, pe cuțit și revolver. Fire aventuroasă, eroul nostru se lasă sedus de atracția unui trai ușor. Însă vin anii războaielor – cele balcanice, apoi conflagrația mondială. Nicolae Șucu stă sub arme mai bine de cinci ani și ia parte la marile bătălii care vor desena harta Balcanilor. E martor al schimbării frontierelor, al mișcărilor de populație și al atrocităților care brăzdează epoca și spațiul geografic. Cu toate calitățile sale – e, fără îndoială, un om care știe să se descurce –, faptul că reușește să supraviețuiască vremurilor este, până la urmă, miraculos. Citindu-i povestea vieții, ne putem da seama că miraculoasă a fost, de fapt, supraviețuirea tuturor anonimilor prinși în vâltoarea acestei istorii.“ (DANIEL CAIN)

Coperta: Șezătoare la Dobromir (jud. Constanța), la începutul sec. XX

„Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possum’s Book of Practical Cats mi-a luat cam treizeci de ani. Pe parcursul primilor douăzeci și nouă, traducerile rezultate refuzau cu încăpăţânare să reproducă ritmul sprinţar al originalului, deși îi erau fidele până la mimetism și mai și rimau. Dar nu păreau deloc fidele spiritului limbii în care erau traduse. Și mă-ntrebam de ce oare?
Eram gata să accept că pisicile lui Eliot erau incompatibile cu româna, dacă nu chiar cu România. Mi-am schimbat atunci radical abordarea, hotărându-mă să transplantez, în loc să traduc, «Pisicile» în română.
Versiunea astfel rezultată, încheiată în mai puţin de un an, este în egală măsură, chiar dacă la prima vedere nu pare, opera comună, în sens de opus alchimic, a autorului, a traducătorului și – sper – a cititorului. Dar, în ciuda circumscrierii strict locale a acestei versiuni, la originea ei nu poate sta cu nici un chip altcineva decât T.S. Eliot.“ (Florin Bican)

„Cred că scopul ultim al tuturor ființelor umane este dobândirea fericirii și a unui sens al împlinirii. Oamenii de știinţă studiază în special materia, dar nu pot ignora mintea omenească sau conștiinţa. Practicanţii spirituali sunt preocupaţi în primul rând de dezvoltarea minţii, dar nu-și pot ignora cu desăvârșire nevoile fizice. Iată de ce am insistat întotdeauna asupra importanţei de a împleti abordarea mintală cu cea materială în atingerea fericirii.“ (Sanctitatea Sa DALAI LAMA)

„Dialogul dintre psihologiile budismului și Occident reprezintă întâlnirea unor paradigme diferite, fiecare cu propria unitate de măsură a experienţei umane. Doar în cadrul unei asemenea întâlniri intelectuale se poate naște o sinteză nouă. Pe măsură ce aceste sisteme, atât de mult timp separate, își continuă interacţiunea, există mari șanse ca fiecare să-l îmbogăţească pe celălalt.
La fel cum psihologia modernă poate învăţa multe de la o veche știinţă a interiorităţii, tot așa pot exista căi prin care abhidharma și alte sisteme orientale de gândire să beneficieze de descoperirile știinţei moderne despre minte și creier. Într-adevăr, așa cum Sanctitatea Sa a spus despre dialogul dintre budism și știinţă: dacă știinţa modernă a dovedit că vreo credinţă budistă este greșită înseamnă că budismul va trebui să se schimbe, la rândul meu nutresc speranţa ca, în această întâlnire a căilor, psihologia modernă să fie la fel de flexibilă.“ (DANIEL GOLEMAN, ROBERT A.F. THURMAN)

Un ghid practic scris cu pasiune și un semnal de alarmă tras de Steve Biddulph, autorul bestsellerului internațional Cum să ne creștem băieții.

Trăim într-o lume în care presiunile sociale asupra fetelor și femeilor tinere sunt enorme, după cum enorme sunt și presiunile economice care îi țin adesea pe părinți departe de copii. Cartea lui Steve Biddulph descoperă nebănuite resurse de forță și energie în viața de familie și îi învață pe părinți cum să crească fete încrezătoare în forțele lor, bine adaptate și fericite. Scriind cu căldură și umor, nu doar din perspectiva psihologului, ci și a tatălui, autorul le dezvăluie atât cuplurilor de părinți, cât și mamelor și taților singuri cum să navigheze cu abilitate printre obstacolele ivite în calea fiicelor lor, îndrumându-le cu dragoste și ajutându-le să devină puternice și independente.

Din cuprins:
• Cele cinci etape ale copilăriei și adolescenței fetelor
• Trecerea lină spre adolescență
• Imaginea despre sine, alimentația și tulburările de nutriție
• Prieteniile și încrederea în sine
• Pericolele rețelelor de socializare

Text stabilit de Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru. Indice de nume și de lucrări de Victor Bârsan.

A ține un „jurnal de idei“ a fost preocuparea constantă a lui Noica începând din 1939, anul primelor notații pentru viitorul Jurnal filozofic, publicat în 1944. Știm că până în 1958 umpluse nouă caiete cu însemnări și reflecții, caiete care s-au pierdut. În anii de detenție politică (1959–1964), Noica, desigur, n-a mai făcut însemnări. După moartea lui (1987), s-au găsit, pe lângă un caiet din 1958 abia început, șase caiete și agende acoperind perioada 1965–1987. Ele au fost descifrate și publicate sub titlul Jurnal de idei în 1990. Volumul de față reia cu minime modificări acea ediție.
Notațiile Jurnalului – acumulări de atelier în vederea unor viitoare cărți, încercări succesive de definire și nuanțare a ideilor filozofice proprii, cugetări, aforisme, comentarii de lectură, însemnări autobiografice – dau simultan o impresie de policromie și coerență. Autorul își alimentează și verifică ideile-obsesie recurgând la cele mai diverse discipline, de la matematică și logică până la științele naturii, teologie sau arte, dar în desfășurarea aceasta speculativă există o perfectă armonie internă.
Jurnalul de idei este cea mai bună introducere în gândirea lui Noica, în sistemul său filozofic și chiar în Weltanschauung-ul și psihologia sa.

În România, de la doar 1500 de titluri de doctor în științe acordate timp de aproape o sută de ani (1900–1990), s-a ajuns la 67000 de titluri în nici treizeci de ani (1990–2017).
Cele mai multe, peste 30000, în ultimii șase ani.
Se plagiază peste tot în lume. Dar frauda intelectuală în lanț s-a inventat în România în „anii tranziției“. În Academii create ad-hoc, pulsează, într-un ritm greu de urmărit, falsul intelec¬tual, în care doctori plagiatori devin peste noapte profesori coordonatori de doctorate plagiate. Ies pe bandă rulantă, cu zecile de mii. Dintre acești infractori protejați se aleg în România prim-miniștri, miniștri, generali, comisari, procurori, oameni politici, primari, profesori universitari etc. „Elita țării“. Acest spectacol neverosimil ne macină fundamentele nației.
Există lucruri pe lume cu care nu se poate glumi. Cu granițele unei țări, de pildă. Iese război. Nici cu granițele spiritului nu se poate glumi. Pentru că atunci se amestecă prostia cu inteligența, cinstea cu hoția, meritul cu potlogăria. Ajungem sã fim conduși de șmecheri, de hoți și de impostori. Exact asta ni s-a întâmplat. Abolind granițele intelectuale, ne-am pomenit invadați și ocupați din interior de pegra societății noastre.

„Cartea Emiliei Șercan este o bijuterie a jurnalismului de investigație. Dar și o poveste care se citește cu înfrigurare: povestea unei abjecții în formă continuată.“ (GABRIEL LIICEANU)

Este o şansă faptul că unul dintre marii fizicieni ai lumii, laureatul Nobel Steven Weinberg, s-a pasionat de istoria ştiinţei şi a oferit publicului larg o perspectivă pătrunzătoare şi originală asupra evoluţiei cunoaşterii. Lumea explicată e povestea descoperirii ştiinţei moderne – o aventură începută în Grecia antică, apoi continuată în Evul Mediu arab şi european şi dusă la bun sfârşit prin opera lui Newton. Weinberg priveşte cunoştinţele trecutului ca un fizician al zilelor noastre, dar cultura lui umanistă îl ajută să înţeleagă legăturile subtile ale ştiinţei cu poezia, muzica, religia şi filozofia.

„Sunt fizician, nu istoric, însă de-a lungul timpului istoria ştiinţei a ajuns mă fascineze tot mai mult. Este o poveste extraordinară, una dintre cele mai interesante din istoria omenirii. Este, de asemenea, o poveste care, pentru oamenii de ştiinţă ca mine, are o miză personală. Cercetarea actuală poate fi ajutată şi limpezită de cunoaşterea trecutului ei, iar pe unii savanţi cunoaşterea istoriei ştiinţei îi stimulează în activitatea lor.“ (STEVEN WEINBERG)

„Lotusul se naşte în noroi, dar floarea sa rămâne întotdeauna albă şi curată. Asta e cea mai mare provocare pentru noi: să trăim în inima unei probleme, dar să nu fim subminaţi de ea. Fericirea e pretutindeni, accesibilă pentru toţi cei care vor s-o vadă. Secretul fericirii este să preţuieşti. Să ştii cum să fii mulţumit cu ceea ce ai. Budiştilor nu le este deloc frică de moarte: e în mod sigur singura certitudine din viaţă. Are, pe deasupra, o putere fără egal de a-i face pe oameni să privească atent în inima lor şi să decidă ce este esenţial şi ce este superfluu. Think big, start small. Ador această propoziţie. Mi-o repet mie insămi foarte des. De fiecare dată când mă lansez într-un nou proiect. Nu m-am gândit niciodată că mi-ar fi imposibil să fac ceva. Nu e aroganţă, ci pur şi simplu încredere în viaţă. În forţa ei.

Putem schimba cursul întâmplărilor. Fiecare, la nivelul său, poate face lumea mai bună. Lumea are nevoie de sfinţi. Dar are nevoie şi de oameni obişnuiţi, simple fiinţe umane care pot să înţeleagă durerea celorlalţi. Practica budistă ne învaţă să ne privim duşmanul ca pe un învăţător, să profităm de cel care ne provoacă pentru a ne combate propria negativitate. Ca un magnet atras în direcţii opuse, m-am construit în jurul iubirii şi urii, violenţei şi dragostei necondiţionate, limitării şi infinitului. Am fost atrasă întâi într-o parte, apoi în cealaltă, până când receptorii mei interni au încetat să intre în panică şi să-mi trimită mesaje contradictorii, până când mi-am găsit stabilitatea.“ (ANI CHÖYING DROLMA)

„În «Epilogul» cărții sale A citi, a reciti: Către o poetică a (re)lecturii (intitulată, în versiunea sa originală, Rereading), Matei Călinescu spune că a ajuns la ideea de a o scrie atunci când a recitit anumite texte pentru a le descoperi secretul. Prin nenumărate reflecții extraordinar de inteligente și ingenioase, mustind de informație istorică de calitate, Matei Călinescu reușește de fiecare dată să elucideze misterul, dar şi să arate că misterul textului literar nu este o criptografie, ci un mister consubstanțial. Iar acest mister ireductibil îndeamnă la recitire chiar cartea pe care o citiți. Faptul de a reciti nu este un moft: el decurge din caracterul infinit al textului literar. Or lucrurile care nu pot fi epuizate până la capăt au în ele ceva din esența vieții, astfel că o metodă a recitirii așa cum o practică Matei Călinescu este și un mod de a pune în lumină viața extraordinar de bogată a marilor texte literare. Cărțile studiate și analizate de Matei Călinescu învie, prin cartea sa, în sufletul nostru. Recitirea, în mâinile sale de hermeneut, se transformă într-un soi de «scris pe suflet», care însuflețește cartea citită și readuce la viață, în noi, lumea de gânduri și imagini a autorului dispărut. Recitirea poate fi, dacă e practicată cum ne-a învățat Matei Călinescu, un mijloc de a ne recăpăta trupurile la judecata de apoi a cititului veritabil.“ (HORIA-ROMAN PATAPIEVICI)

„Modernitatea, în perioada formaţiei mele intelectuale, era un miraj primejdios. Întemeiată pe spiritul critic şi interogativ, pe îndoiala metodică în faţa autorităţii, pe individualism, ea nu putea avea nimic comun cu dogmatismul şi colectivismul primitiv impuse de poliţia ideologică orwelliană a vremii. Mai târziu, când regimul şi-a permis luxul a ceea ce nu putea fi decât o pseudomodernizare economică şi culturală, s-a putut discuta pentru o vreme despre modernitate şi despre tradiţiile ei în domenii limitate cum ar fi literatura sau artele.
Subiectul tezei mele, poetica implicită a poeziei moderne sau, mai precis, istoria conceptului de poezie din care se legitima modernismul poetic internaţional, de la romantism până la suprarealism, reprezenta pentru mine ieşirea la lumina zilei a unei vechi pasiuni secrete, întărită de-a lungul anilor de liceu şi apoi de facultate, tocmai pentru că se opunea culturii oficiale, cenzurii, controlului ideologic. Puteam deci scrie despre poeţii pe care-i citeam din adolescenţă cu un entuziasm inexprimabil.“ (MATEI CALINESCU)

La sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII, Europa era framântată de conflicte violente nu doar în plan politic și social, dar și în aparent mult mai pașnicul domeniu al științelor matematice. Dacă pe câmpurile de luptă Reforma se confrunta cu Contrareforma, în matematică bătălia se dădea între partizanii infinitezimalelor – readuse acum la viață, după ce puseseră grele probleme anticilor – și matematicienii tradiționaliști, fideli modelului geometriei euclidiene. Ni se pare azi greu de închipuit cât de subversivă a fost ideea de infinit mic și ce miză politică, religioasă și culturală a avut susținerea ei.

Preocupat de raporturile dintre matematică, istorie și cultură, Amir Alexander ne spune în Infinitezimal povestea impunerii noțiunii de infinit mic la începuturile lumii moderne, subliniind consecințele ei pe termen lung. Eroii cărții sunt oameni de știință (Galilei, Torricelli, Wallis, Newton), filozofi (Hobbes, Locke), clerici și conducători politici – cu toții prinși într-o luptă care, în ultimă instanță, demonstrează forța de iradiere a ideilor din matematică.

„Este continuumul alcătuit din infinitezimale? – cu greu ne putem închipui ce pasiuni a stârnit această întrebare ciudată. Dar în secolul XVII, în toiul bătăliei, combatanții din ambele tabere credeau că răspunsul putea modela toate aspectele vieții în lumea modernă care se năștea. Și au avut dreptate: când vacarmul bătăliei s-a stins, apărătorii infinitezimalelor învinseseră. Iar de atunci lumea s-a schimbat ireversibil.“ (AMIR ALEXANDER)

Cum duc Statele Unite ale Americii povara libertăţii? La ce bun o memorie a libertăţii şi cum se întreţine în mod adecvat aceasta? Ce forme de egalitate se potrivesc în chip natural libertăţii? Care sunt adversarii libertăţii Statelor Unite ale Americii, din interior sau din exterior? Ce ameninţă libertatea – astăzi şi mâine? Ce trebuie să apărăm? Cum trebuie să ne apărăm? Ce putem spera?
Dialogul incitant dintre Martin S. Martin şi Cristian Pătrăşconiu răspunde la aceste întrebări în contextul geopolitic complex al lumii în care trăim.

„Vedem în prezent cum, în lu¬mea occidentală şi cu precădere în Statele Unite, ia amploare (mai ales în rândul tinerilor) o miş¬care ideolo¬gică prin care se încearcă modificarea limbajului, a concepţiilor, chiar a modului de a gândi. Corectitudinea politică nu naşte o realitate, ci premisa unei sperate realităţi, care, în faza în care suntem, seamănă cu realitatea virtuală. Nu e ce se vede, poţi fi înşelat de ce ţi se arată, dar, dacă ai minte, vezi că ai de-a face cu o plăsmuire.“ (MARTIN S. MARTIN)

„Nimic nu va putea să-mi scoată din minte că lumea asta e fructul unui zeu tenebros ce-şi prelungeşte umbra în mine, şi că misiunea mea este să duc la ultimele consecinţe blestemul ce apasă asupra lui şi a operei sale.“ (CIORAN)

„Dacă esențele pe care oamenii le stimează atât de mult, fără să le iubească, n-au putut salva nimic, atunci nu ne mai rămâne decât curajul amăgirilor.
Să rămânem adică aici pe pământ, să ne compromitem și să ne lichidăm ca amăgiri între amăgiri.
Esențele ne distrug dincolo de lume: este o distrugere mai interesantă, dar nu mai dureroasă.
A te distruge cu toți amărâții acestui pământ este o renunțare mai mare, mai tristă, mai nemiloasă.
Să știi că lupți numai pentru amăgiri și că pentru esențe n-are rost să faci sacrificii presupune atâtea lucidități, atâtea rostogoliri și atâtea victorii, încât nu te mai poate opri de la un suprem orgoliu și de la o supremă umilință.“ (CIORAN)

Emil Cioran. S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

Emil Cioran. S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti.

„În patima vidului, doar zâmbetul cenușiu al ceții mai însuflețește descompunerea măreață și funebră a gândului.
Unde sunteți voi, cețuri crude și amăgitoare, de nu vă răsturnați încă pe o minte împăienjenită? În voi aș vrea să-mi sfâșii amarul și să-mi ascund o spaimă mai vastă ca amurgul plutirii voastre!“ (CIORAN)

Faceți cunoștință cu Jojo, cel mai năzdrăvan pisoi din câți ați întâlnit! Îi plac trenulețele de jucărie, se dă în vânt după plăcinta cu mere a bunicii și e mare cititor de cărți de povești. În ultima vreme însă, el are de furcă cu un ditamai monstrul de culoare verde, pe care – ciudat lucru! – nu-l vede nimeni în afară de el. Cum se poate una ca asta? Deschideți cartea și descoperiți cum reușește Jojo să afle secretul fioroasei creaturi și s-o îmblânzească. Bineînțeles, împreună cu mama și tata.

„O carte frumoasă pentru întreaga familie. Spaimele copiilor pot părea imense, dar această poveste minunată îi va învăța pe cei mici să le îmblânzească. Dincolo de ilustrațiile amuzante și de povestea simpatică e un mesaj profund: copiii au nebănuite resurse interioare ca să facă față emoțiilor puternice, iar părinții îi pot ajuta prin joc și empatie.“ (LAWRENCE J. COHEN, doctor în psihologie)

 

„Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notații atât de dense, atât de competente în zona culturală și atât de umane în cea emoțională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni și mai atotcuprinzători ai generației lui. Poet, universitar, activist cultural și civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (și post-uman) nu le e străin.“ (MIRCEA CĂRTĂRESCU)

„Dacă înainte de acest jurnal era doar credință, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului – iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mișcare: pe de-o parte, ne falsifică viața, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puțin de atât.“ (RADU VANCU)

Delia are nouă ani și o energie debordantă. Îi plac cărțile („Delia citește tot“, zic cunoscuții), călătoriile, muzeele de artă, muzica, animalele, în special melcii, și culorile. Asta pentru că Delia e artistă în toată puterea cuvântului și se pricepe de minune să găsească prilejuri de desenat. Cu creioane, carioci ori acuarele, imaginație nemărginită și talent pe măsură, ea zugrăvește cele mai năstrușnice întâmplări. De pildă, în această carte frumoasă ca un album, Delia a desenat povestea incredibilă-dar-adevărată a unei zile care a început la școală și s-a terminat în Olanda. Nu-i nemaipomenit?

”Vouă v-ar plăcea să locuiți, când veți fi mari, în magazine de delicatese? Dar să aveți meseria de excursioniști? Dar să vă antrenați pentru a fi cei mai grozavi cititori? Dar să fiți călători-vizitatori-de-muzee sau măcar târgoveți de plușuri? Sau, de ce nu, scufundători în Oceanul Pacific? Dacă da, cartea Deliei e ghidul perfect. O să vă dea tuturor idei, o să vă înveselească și o să vă bucure cu niște desene fantastice. Căci Delia știe perfect cum să pui un elefant înăuntrul altui elefant, cum să faci pisici sfârâitoare, și melci filozofi, și prințese cool, și o mulțime de minunății.” Ioana Nicolaie

”Primiți cu melcul? Eu zic să primiți, că rău n-o să vă pară… Delia e o colindătoare beton, iar melcul ei cu ștaif franțuzesc îi ține isonul de minune.” Florin Bican

”O vioiciune molipsitoare răzbate din ceea ce face Delia, fie că povestește, fie că desenează. Cartea ei e un fel de mic jurnal ilustrat. Portretele scriitorilor, prezentarea lui Melcovici („nu spui ține… persoană însemnată…“) și intervențiile acestuia, precum și călătoria în Olanda sunt bucățile mele preferate. În numai câteva pagini, Delia reușește să ivească un curcubeu de idei, emoții și imagini. La doar nouă ani, ea povestește atât pentru copii (sunt convins că vor adora cartea și că mulți dintre ei vor încerca să-i calce pe urme), cât și pentru adulți. Eu, unul, mă declar cucerit.” Ciprian Măceșaru

Despre autoare

DELIA locuieşte în Vaslui, este elevă în clasa a treia, cititoare împătimită şi artistă în toată puterea cuvântului. De desenat, desenează de când se ştie, iar de citit, citeşte de la 5 ani cam tot ce-i pică sub privirile curioase. Nu-i de mirare că, împletindu-şi cele două mari pasiuni, până la urmă a ajuns să deseneze ce citeşte şi să născocescă istorii incredibile pe care apoi le ilustrează. Pe deasupra, Delia este mare iubitoare de călătorii de-adevăratelea sau cu gândul: şi-a propus de mică să viziteze toate muzeele lumii, însă unde nu poate ajunge cu trenul sau cu avionul îndrăzneşte să ajungă cu imaginaţia. Aflând despre toate acestea, ne-am hotărât să o cunoaştem şi s-o rugăm să ne povestească mai multe despre ea, ca să facem împreună o carte. Iar Delia ne-a povestit – cu talent, cu haz şi cu desene de o nemaipomenită bogăţie a amănuntelor – o palpitantă zi din viaţa ei. Şi ne-a cucerit pe loc!

O plimbare pe întuneric, la cinci dimineaţa, printr-o pădure populată, zice-se, de mistreţi. O conferinţă internaţională cu două sute de femei şi un singur bărbat: interpretul. Un meniu franţuzesc într-un oraş populat de români, germani, maghiari şi sârbi. O idilă cu o actriţă pentru care rolul vieţii este scoaterea partenerului din minţi. O carte poştală despre una (sau doua) dintre casele vieţilor noastre şi o alta despre oraşul în care ne ducem zilele . O poveste despre un cântec în care bănuieşti fiori tantrici, pentru a conchide că e de fapt despre timp. O incursiune în lumea absurdului cazon şi a hazului fără voie. O restanţă studenţească şi stânjenitoarele ei consecinţe. O plecăciune în faţa unei voci şi a unei chitare. O păţanie cu scalde nocturne şi miliţieni cu instinct literar. În fine, relaţia subtilă dintre un meci de fotbal şi o coadă la carne. În total, treisprezece texte de aducere aminte. Cu stupori şi înveseliri. Cu exasperări şi jubilaţii. Cu arome vechi şi dulciuri noi. Cu foame de viaţă şi de poveşti. Am fost cândva femeie de onoare îl dezvăluie pe Radu Paraschivescu în ipostaza celui care se uită înapoi şi simte – uneori tandru, alteori năprasnic – nevoia confesării.

Suntem confiscați de ,,actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare.

Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

„Viaţa rezervă surprize. Una dintre cele mai neaşteptate - pentru mine - s-a dovedit excepţionala primire de care s-a bucurat cartea, îndată după apariţia ei în mai 1997. A devenit subiect predilect de discuţie în mediile intelectuale. Au elogiat-o nume de primă mărime ale culturii româneşti.
Cartea ţintea până la urmă chiar mai departe decât îmi fusese intenţia. Nu doar istoria era în discuţie, ci cultura românească în ansamblu şi conştiinţa de sine a românilor. Am scris o carte onestă despre istorie, nu o carte partizană sau de conjunctură." (LUCIAN BOIA)

Pe copertă: Egon Schiele, Tânăr în tunică violet, cu mâinile împreunate, 1914

„Atlet al realismului ezoteric şi campion al tristeţilor metafizice, Dan Stanca este cel mai dostoievskian (şi eliadesc) scriitor din peisajul nostru literar. De peste trei decenii se luptă narativ cu demonismul, erezia, vinovăţiile năucitoare şi ispăşirile halucinante. Indiferent că-i vorba de mistică, politică, sexualitate, de ocultism, legionarism, alcoolism, alchimie, gazetărie, simbologie sau guénonism, el alcătuieşte frenetic scenografii fantaste, şubrezite de ispite abisale, iniţieri morbide, deprimism hipnotic, hierogamii şi hierofanii delirante. Proza lui pare că rivalizează sufleteşte cu lupta biblică din Vadul de la Peniel.
Imaginaţi-vă, acum, un «Fenomen Piteşti» conjugal (cu o soţie torţionară), corelat cu destinul aiuritor al lui Sandu Tudor, stranietatea iniţiatică a grupării Rugului aprins de la mănăstirea Antim, sculptori atinşi de «tipologia deznădejdii şi deformării», dispariţii magice din puşcăria Aiudului, şocante inserturi erotice de tantrism punitiv, plus un final paradoxal – totul textuat cu sarcastică ambiguitate de personajul… Hector Noroaie!
Altminteri, o lecţie tulburător parabolică de ce poate însemna, în istorie, ca şi în destinul individual, coincidenţa contrariilor.“ (DAN C. MIHĂILESCU)

„Pentru mine, un roman este transformarea demonului sau a daimonului în înger. Mi-am gândit cărţile ca pe un proces spiritual, în care plec de undeva de foarte jos, sau în orice caz dintr-o materie foarte frământată şi chinuită, ca să ajung la o transparenţă unde sensurile spirituale se pot desluşi.“ (DAN STANCA)

 

Traducere de Iustina Croitoru

Pandora trăieşte singură, într-o căsuţă înjghebată din rămășițele pe care le aruncă oamenii, şi cea mai mare bucurie a ei este să repare lucruri stricate. Într-o zi, o pasăre albastră cade din înaltul cerului în curtea ei, iar viața Pandorei nu va mai fi niciodată la fel. O poveste emoţionantă despre prietenie, speranţă şi regenerare, despre forţa creatoare a naturii şi puterea binelui de a schimba lumea.