Cărți

Ultimii ani ai vieții îl găsesc pe Tolstoi la moșia de la Iasnaia Poliana, trăind ca un mujic. Lăsase în urmă societatea mondenă petersburgheză, onorurile, ba chiar și propriul destin literar. Devine un fel de patriarh nonconformist, în răspăr cu autoritățile laice și cu cele ecleziastice. Ajunsese la o credință în care puțini îl puteau urma. Găsise un fel de-a se exprima mai simplu. Aici, la Iasnaia Poliana, în singurătate, stă de vorbă cu sine despre Dumnezeu și oameni, iar jurnalul, care l-a însoțit permanent, e spațiul unde pune întrebări infinite, unde caută să înțeleagă și să se exprime altfel decât o făcuse în romane.
Aceste meditații au fost cenzurate în edițiile anterioare ale jurnalului – puterea sovietică putea accepta „stilul“ lui de mujic, dar nu și spiritul care se împotrivea oricărei revoluții.

După 150 de ani, teoria evoluției prin selecție naturală continuă să lase iluzia că e ușor de înțeles — și în genere e greșit înțeleasă, ba chiar e încă respinsă de un număr surprinzător de mare de oameni, în ciuda dovezilor zdrobitoare în favoarea ei care s-au adunat de la Darwin încoace. În Ceasornicarul orb Richard Dawkins își asumă sarcina de a explica în detaliu pentru publicul larg tot ce pare la prima vedere imposibil de explicat pe cale naturală: apariția primelor forme de viață pe Pământ, dezvoltarea organelor complexe cum sunt ochii sau aripile, așa-zisele „verigi lipsă“ despre care vorbesc paleontologii, precum și numeroase aspecte stranii ale lumii vii. Cheia explicațiilor lui Dawkins e înțelegerea corectă a caracterului treptat, pas cu pas, al evoluției și a raportului dintre întâmplare (mutația genetică) și determinism (selecția naturală). Ceasornicarul orb e o demonstrație de forță intelectuală care își are locul, alături de Originea speciilor, între marile cărți de biologie.
Richard Dawkins este unul dintre cei mai importanți oameni de știință ai timpului nostru. În afara carierei sale de cercetător și a celei didactice (este profesor de zoologie la Oxford), Dawkins a scris numeroase cărți adresate marelui public. Pentru Ceasornicarul orb a primit Premiul Societății Regale de Literatură și Premiul Literar al ziarului Los Angeles Times.

„Regulile: nu doar o carte, un curent." - Time

Comentarii ale cititorilor pe www.amazon.com:

› Regulile ar trebui să devină o lectură obligatorie pentru toate fetele care urmează să împlinească 16 ani.

› Cartea aceasta dă rezultate... E în răspăr cu comportamentul feminin portretizat în cultura populară, dar adevărul este că nici un bărbat nu-şi doreşte o femeie uşor de obţinut.

› Femeilor nu le plac regulile, însă, dacă nu vrei să-ţi pierzi vremea cu bărbaţi al căror unic interes este să te aducă în patul lor, ai nevoie de această carte!

› Îmi plac toate cărţile cu Reguli ale acestor autoare. Sunt unice, şi cred că cele două doamne au spart tiparele genului.

› Regulile m-au încurajat să devin o persoană sigură pe ea, activă, fericită, cultivată, care nu se mulţumeşte să stea lângă telefon, aşteptându-l să sune. Nimeni nu preţuieşte ceva dobândit prea uşor, asta e tot.

› Stă în firea lucrurilor... aşa sunt făcuţi bărbaţii şi femeile. La început n-am fost deloc sigură că trebuie să le folosesc. Sunt o tipă care a reuşit în viaţă, instruită şi dedicată carierei, însă Regulile au dat rezultat în cazul meu şi am avut maximum de succes la întâlniri când le-am folosit.

› Da, Regulile sunt ultrademodate şi sunt extrem de iritante şi deprimante pentru orice om cu o viziune feministă ori postmodernă, dar am descoperit că au o oarece dimensiune eliberatoare. Şi o să încerc câteva, aşa, ca să-mi fac cheful.

› A fost o bucurie să citesc această carte. Mi-a plăcut pentru că le învaţă concret pe fete cum să aibă o relaţie fără să se transforme în lipitorile prietenilor lor...

› Am răsfoit cartea din plictiseală... şi am fost uluit. Ce m-a şocat este precizia cu care defineşte o serie de lucruri de bază privind întâlnirile şi bărbaţii.

› Excelentă carte. Mi-am dorit s-o fi citit acum 25-30 de ani.

„Ce punţi de legătură se pot identifica, în istoria secolului XX, între germanul Hindenburg şi francezii Pétain sau de Gaulle, între polonezul Piłsudski şi finlandezul Mannerheim, între turcul Mustafa Kemal şi oricare dintre cei pomeniţi mai sus? Faptul că toţi s-au remarcat ca militari destoinici şi că toţi au ajuns, în ţările lor, să ocupe funcţia supremă. În ce mod, pentru cât timp şi cu ce rezultate e deja o altă chestiune. Dar acest lucru s-a întâmplat întotdeauna în condiţiile unor crize pe care oamenii în uniformă au fost chemaţi să le rezolve sau în care, cel mai adesea, s-au implicat din îndemn propriu. O vocaţie «imperială» le-a fost comună tuturor, dacă restituim cuvântului imperium sensul său iniţial, acela de «comandă, poruncă, stăpânire». O zicătoare tătară, frecvent citată de Mustafa Kemal Atatürk, «Numai mâna care poate ridica sabia e vrednică să ţină sceptrul», este potrivitã ca exergă acestor cariere stranii, care par, în plin veac XX, să reînvie chipuri şi legende ale trecutului. Toate numele menţionate au dobândit, la vremea lor, statutul de personaje, nu departe de accepţia literară a termenului. Toate au avut o existenţă romanescă, toate pot deveni eroi de roman.“ (Ștefan CAZIMIR)

„Yoga se integrează unei tradiții universale a istoriei religioase a omenirii: cea care constă în a anticipa moartea în vederea asigurării renașterii la o viață sanctificată. Pentru a deveni ceea ce este de multe secole, adicã un corpus panindian de tehnici spirituale, probabil că Yoga a răspuns din plin nevoilor celor mai profunde ale sufletului indian. Yoga a marcat, încă de la început, reacția împotriva speculațiilor metafizice și a exceselor unui ritualism învechit.“ (Mircea ELIADE)

Cu o mie de ani în urmă, civilizația occidentală se desprindea anevoie din starea de anarhie provocată de căderea Imperiului Roman de Apus. Ce șanse avea această societate frustă de țărani și războinici, atât de departe de rafinamentul strălucitor al Chinei, al lumii islamice sau al Bizanțului? Aparent, nu prea multe. Și totuși, Occidentul a ajuns să cucerească lumea, a inventat civilizația tehnologică și a schimbat destinul omenirii. Lucian Boia înfățișează cauzele multiple ale unui triumf nesperat, de la închegarea unui sistem agrar până la sensurile filozofiei creștine și la mitul Progresului. Marea originalitate a modelului occidental a stat în asumarea fără reticențe a schimbării și perfecționărilor de tot felul. Începând cu primele inovații tehnologice ale Evului Mediu, trecând prin marile descoperiri geografice și prin revoluția industrială, și până la actuala globalizare, Occidentul n-a încetat să-și diversifice propriile structuri și să-și accelereze ritmul, împletind interesul și idealul, speranța si disperarea, disprețul față de ceilalți și afirmarea demnității umane. Din această dinamică și din aceste contradicții s-a născut lumea în care trăim.

„Sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în Lume, două situaţii existenţiale asumate de om de-a lungul istoriei sale. Ele nu prezintă interes doar pentru istoria religiilor sau pentru sociologie, nu fac doar obiectul unor studii istorice, sociologice, etnologice. De fapt, cele două moduri de a fi, sacrul şi profanul, sunt determinate de diferitele poziţii pe care omul le-a cucerit în Cosmos şi sunt importante atât pentru filozofi, cât şi pentru orice cercetător care doreşte să cunoască dimensiunile posibile ale existenţei umane.“ (Mircea ELIADE)

Premiul Nobel pentru literatură

Povestea lui Jan Andersson și a iubirii lui necondiţionate pentru singura lui fiică, Klara Gulla, este un minunat roman al dragostei paterne care transcende timpul, rațiunea şi condiţia de muritor. Pentru tatăl abandonat de copila pe care o divinizează, refugiul în nebunie e singura soluţie suportabilă. Plecată în lume ca să adune bani pentru părinţii pe cale să-şi piardă coliba, Klara se pierde în vârtejul vieţii de la oraş. A devenit împărăteasa Portugaliei şi cârmuieşte un popor fericit, îşi spune Jan. Cine altceva ar putea fi el, aşadar, dacă nu împăratul Portugaliei?
Selma Lagerlöf reconstruieşte în acest roman atmosfera asprelor ţinuturi nordice, în care oameni simpli şi oneşti îşi trăiesc tăcut dramele. O poveste plină de învăţăminte pentru copii şi părinţi.

„Cum poţi purta potrivit conştiinţei un război izvorât din lăcomia de a-ţi spori teritoriul, în care se comit atâtea omoruri, atâtea jafuri, atâtea violuri asupra femeilor, atâtea incendieri de case şi biserici şi nenumărate alte rele? Şi cu toate astea, cineva care în senat ar invoca doar acest motiv împotriva iniţierii unui război cu sorţi de izbândă şi folositor ar fi refuzat de toţi. Aş spune şi mai mult: voi cum aţi putea accepta, potrivit conştiinţei, un război pentru a apăra pământurile care vă aparţin? Ba chiar dacă nimeni nu porneşte la război împotriva voastră şi nimeni nu vă cere să purtaţi război, cum altfel aţi putea voi să vă păstraţi teritoriile stăpânite, în care, dacă vă gândiţi bine, poate că nimic nu e al vostru, pentru că voi aţi ocupat tot sau măcar cea mai mare parte cu armele sau cumpărându-l de la cine nu avea nici un drept asupra lui? La fel se întâmplă cu toţi ceilalţi, pentru că, dacă te gândeşti bine la originea lor, toate statele sunt obţinute prin violenţă şi, în afară de republici, chiar înlăuntrul lor nu există putere care să fie legitimă, şi încă mai puţin e aceea a împăratului, care are atâta autoritate, încât justifică violenţa celorlalţi; de la această regulă nu-i exclud pe preoţi, a căror violenţă este dublă, deoarece ca să ne ţină înrobiţi folosesc atât armele spirituale, cât şi pe cele lumeşti.“ (Francesco GUICCIARDINI)

Adaptând dictonul cartezian „Cuget, deci exist“, polivalentul autor britanic Roger Scruton îşi propune să recupereze potenţialul filozofic şi estetic cuprins în experienţa vinului, dat uitării de consumismul steril al zilelor noastre. Împărtăşindu-ne propria sa experienţă, Scruton vorbeşte despre viciile şi virtuţile alcoolului, arătând că, băut cum trebuie, vinul lărgeşte orizontul existenţial şi social al individului. În faţa noastră se aşterne viaţa unui împătimit al vinului, de la primele ispite din timpul studenţiei la călătoriile sale în zone cu o îndelungată tradiţie viticolă din Franţa, Spania sau Italia. Din acest periplu plin de pitoresc şi poezie se desprind pe nesimţite o sumă de întrebări filozofice, pe care autorul le adânceşte în a doua parte a cărţii. Aporiile raţiunii, conştiinţei şi fiinţei, prezentate prin recursul la mari filozofi occidentali şi orientali, se răsfrâng şi asupra modului în care înţelegem şi bem vinul. Este experienţa oferită de vin un fel de visare cu ochii deschişi sau asemenea artei? Scruton încheie cu un tur umoristic prin istoria filozofiei, spunându-ne ce fel de vinuri acompaniază cel mai bine lectura diverşilor filozofi.

O carte ce ne va face să luăm în serios maxima „In vino veritas“.

Un tată îi scrie, înaintea unei operații dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operație, scrisorile continuă să se înlănțuie. Se agață mai întâi „ca iedera" de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex", ce căutăm într-o lume în care nu părem destinați fericirii?
Protagonista scrisorilor este însă inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obișnuit, plin de griji, și chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvi.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărți: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69", flash-uri din anii '50 și fleacurile vieții de zi cu zi. Dar și gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof".
Din cele șaisprezece scrisori se conturează o viață și un cod. Sub protecția distanței și-a convenției epistolare, Gabriel Liiceanu găsește prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-și amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat și să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul" din titlu.

„Pentru mine, scrisul nu e un medicament, ci o victorie împotriva răului. M-am străduit să înlocuiesc prin cuvinte ceea ce e de nenumit. Am tăria să privesc în urmă.
Azi, când sunt mai în vârstă decât tatăl meu la acea vreme, îl privesc aşa cum îşi priveşte o soră fratele mai mic, sau cum îşi priveşte o mamă fiul. Amestec generaţiile, răstorn cronologia. Din nevoia mea de revelaţii, mi se pare că fila timpului e îngustă şi c-o pot străbate fără şovăire.“ (Mireille ABRAMOVICI)

Mireille Abramovici porneşte pe urmele tatălui său, arestat la Nisa cu zece zile înainte de naşterea ei şi deportat în mai 1944, alături de alte sute de evrei. În speranţa de a-i salva, simbolic, viaţa, totul, chiar şi cel mai vag indiciu, îi este de folos. Scrisori, fotografii şi acte din arhiva mamei, drumuri în România, Franţa şi Germania, vizite la rude şi la cunoscuţi de-ai părinţilor ei, obiecte rămase amintire din povestea lor de dragoste, vise şi intuiţii umplu încetul cu încetul spaţiile albe din portretul tatălui şi întregesc o poveste copleşitoare.

„Mi-am intitulat comediile «antipiese», «drame comice», iar dramele mele – «pseudodrame» sau «farse tragice», căci, mi se pare, comicul este tragic, iar tragedia omului e vrednică de luat în râs. Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs. Am încercat, în Victimele datoriei, să înec comicul în tragic.
Amedeu e, înainte de toate, drama cuplului. O dramă realistă, dar tratată cu mijloace neobișnuite, cu elemente insolite, precum acest personaj monstruos care, aflat între două personaje, e întruchiparea unui duh neînduplecat: neputința lor de a iubi provoacă, fără îndoială, un soi de pasivitate latentă.
Tabloul ar putea fi o poveste cu zâne și cu bătrâne vrăjitoare. Poate fi o ilustrare a miracolelor științei medicale (succese ale tratamentelor de întinerire, de grefe, implantări de organe și membre care lipsesc etc.) și ale chirurgiei estetice. Dacă e altceva, spectatorii își vor da seama. Comicul nu e bun decât dacă e îngroșat; trag nădejde că e așa. Și comicul nu e comic decât dacă e puțin înspăimântător. Al meu este oare așa?“ (Eugène IONESCO)

„Faptul că lumea îmi pare absolut ireală naște în mine sentimentul grotescului, al deriziunii. Dar lumea asta prea ușoară, prea goală, poate oprima, sufoca. Obiectele se amestecă, proliferează la nesfârșit invadând totul; refuzul condiției umane îl va conduce, pas cu pas, pe Jacques la supunerea cea mai desăvârșită. El, cel ce refuzase să se cufunde într-o lume decăzută, va sfârși prin a se lăsa prins în capcana existenței, se va mulțumi cu o anume liniște biologică.
Scaunele sosind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, constituiau imaginea centrală, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vârtej al vidului. Pe această imagine inițială, pe această primă obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi bătrâni care sunt, ei înșiși, pe buza neantului, care au avut necazuri întreaga lor viață. Însă povestea lor e destinată numai să susțină imaginea inițială, fundamentală, care dă semnificație piesei.“ (Eugène IONESCO)

„Personajele din Cântăreața cheală vorbeau, spuneau lucruri banale. Dar nu ca să critic banalitatea spuselor lor am scris această piesă, nu, deloc. Ceea ce spuneau ele nu mi se părea banal, ci uimitor și extraordinar în cel mai înalt grad.
Să împingi burlescul la extrema lui limită. Ici un ușor bobârnac, o alunecare imperceptibilă, și te regăsești în tragic. E o scamatorie. Trecerea de la burlesc la tragic trebuie să se facă fără ca publicul să-și dea seama. E ceea ce am încercat în Lecția.“ (Eugène IONESCO)

Umorul, satiricul şi grotescul au fost dintotdeauna, în volumele sale de versuri, în Levantul şi-n Orbitor, în Enciclopedia zmeilor şi-n De ce iubim femeile, a doua coardă la arcul lui Mircea Cărtărescu, alături de cea onirică şi vizionară. În Frumoasele străine ele sunt coarda dintâi. Puţine cărţi din literatura română de azi îi pot sta alături ca naturaleţe a povestirii şi ca ubicuitate a comicului, întins pe toate registrele, de la zâmbetul discret la râsul cu lacrimi.
Cele trei povestiri unite de aceeaşi voce narativă, destinsă şi firească, sunt filme cu camera în mână, fără nici o emfază, mizând pe sinceritate şi simplitate. Sunt road movies, mai scurte sau mai lungi, cu scriitori, artişti vizuali, poliţişti şi criminali, studente şi responsabili culturali, fantome şi cineaşti, risipiţi într-o lume mereu surprinzătoare.

Naţiune, naţionalism, stat naţional: cuvinte atât de des pronunţate şi cu o puternică încărcătură simbolică şi emoţională. Dar ce înseamnă ele de fapt? Reflectă o realitate obiectivă, sau sunt mai curând expresia unei mitologii materializate? Definesc permanenţe, sau doar o fază istorică recentă pe cale de a se încheia? Lucian Boia îşi propune să răspundă la aceste întrebări în spiritul propriului său sistem de interpretare: o istorie în care imaginarul conduce jocul. Prilej de meditaţie asupra ultimelor două secole, marcate de o adevărată religie a naţiunii, dar şi prilej de bilanţ, acum, la începutul mileniului trei.

„Creativitatea este sacra si nu este sacra. Ceea ce cream conteaza enorm si nu conteaza deloc. Trudim singuri si suntem insotiti de spirite. Suntem ingroziti si suntem curajosi. Arta e o zdrobitoare corvoada si un minunat privilegiu. . Divinitatea nu ne poate lua in serios decat atunci cand suntem in cea mai jucausa dispozitie. . Fa loc acestor paradoxuri, astfel ca toate sa fie deopotriva de adevarate in sufletul tau, si iti promit – vei putea face orice.“ (Elizabeth Gilbert)

„...De cîte ori privesc un ceas, văd limpede cum, pe măsură ce se rotesc, limbile i se erodează, devin subţiri ca liţa sub atacul ruginii, apoi dispar cu desăvîrşire

...De cîte ori vorbesc cu tine, văd limpede cum îmbătrîneşti. Cum ridurile te acoperă.

...De cîte ori îmi cumpăr un oraş şi-l ţin pe palmele amîndouă (cum ctitorii ţineau odată biserici de jucărie) oraşul meu nu durează. Mi se fură, mi se fură clipă de clipă. Niciodată n-am trăit într-un oraş fără ca el să se dizolve în jurul meu ca zahărul în apă. Niciodată n-am privit o casă fără s-o văd cum se apleacă pe-o rînă.

...De-aici şi meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărîma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.“

Ce înseamnă, de fapt, Comèdii la porțile Orientului? Înseamnă mai multe: umor tonic, haz vehement, ochi critic fixat asupra șubrezeniilor indigene, vervă cotropitoare, limbaj luxuriant și un farmec al rostirii care nu se obține din dicționare și compendii. Aveți de-a face, așadar, cu un volum de gală. Rostul lui e să ne binedispună și să ne reconecteze la literatura pură. Căci, dincolo de eventuala lor miză pedagogic-moralizatoare, Comèdiile asta sunt: bucăți sau, mai degrabă, bucate literare, din care nu lipsește nici o mirodenie și care alcătuiesc un ospăț inubliabil.
Andrei Pleșu descrie o Românie fără fard, dezbrăcată de sclipici și livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele și abdicările ei postdecembriste. O Românie haotică și delirantă, ambiguă și abruptă, hazlie și inconsecventă. Un spațiu al candorilor și al conivențelor, al farafastâcului pompos și al formei fără fond.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

Lipsa cărţilor de istorie adevărată a României, mai exact a cărţilor în care adevărul istoric să nu fi fost ocolit sau distorsionat pentru a se conforma ideologiei comuniste, a făcut ca substanţialul volum al lui Keith Hitchins despre afirmarea naţiunii române moderne să fie foarte bine primit de publicul românesc încă din 1997, cînd a apărut prima ediţie în limba română. De atunci, România. 1866–1947 a devenit o lucrare clasică. Studiul lui Keith Hitchins le oferă românilor o perspectivă exterioară în sensul bun al cuvîntului – adică nepărtinitoare, realistă şi integrativă – asupra istoriei lor naţionale. În ochii specialistului american, constituirea României moderne este un proces clasic, urmînd îndeaproape etapele de formare ale tuturor celorlalte state naţionale din Europa.

Hitchins prezintă cronologic acest proces, prin evenimentele sale politice capitale: Independenţa, domnia regelui Carol, Primul Război Mondial, România Mare, al Doilea Război Mondial. Tendinţele generale în evoluţia economică şi socială, ca şi modificările percepţiei de sine a românilor sunt analizate în afara strictelor departajări cronologice de mai sus. Ultimul capitol al cărţii tratează scurta perioadă august 1944–1947, în care, sub puterea comunistă, statul român modern a fost pur şi simplu dezintegrat.

„Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulţi – pe care
i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi – covârşitoare uneori! –, invidia lor, mârşăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câţiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Despre asemenea oameni este vorba în această carte. Ei poartă numele de Monica şi Virgil Ierunca, Noica sau Creţia, Sebastian sau Dragomir, Henri Wald, Andrei Pleşu sau Horia Bernea. Cu excepţia lui Mihail Sebastian, pe toţi ceilalţi i-am întâlnit în carne şi oase şi ei sunt cei care mi-au construit sau mi-au influenţat destinul.“ (Gabriel LIICEANU)

Este inutil să te proiectezi într-un trecut idilic şi exemplar şi să dai astfel un chip ideal prezentului. Luate filă cu filă, condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea scot la iveală oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi în pricini de iubire, sexualitate (uneori deviantă), cuplu, căsătorie şi divorţ. Şi pe atunci, oamenii, fie boieri şi târgoveţi, fie ţărani, se iubeau, se căsătoreau, se certau, se despărţeau şi ajungeau la judecată, pentru că toţi erau datori să se supună rânduielilor laice şi bisericeşti. Dar mai nimeni, până la Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, nu a valorificat cu atâta bună intuiţie, minuţie şi simpatie filonul de istorie socială prezent în arhivele micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, pentru a expune şi a înţelege moravurile societăţii româneşti de atunci. Şi cumva, ţinând seama că structu-rile sociale şi mentale au o viaţă mai lungă decât oamenii, ale celei de astăzi.

E limpede că şi adulţii au nevoie de poveşti. Numai că zânele lor şi-au scurtat rochiile, şi-au tăiat părul care le ajungea cândva la călcâie şi au învăţat să fie femei, ceea ce e mult mai complicat şi mai periculos decât meseria de zână. Un mănunchi de istorii cu femei aşadar, spuse simplu, captivant, de un povestaş a cărui viaţă seamănă ca două picături de rouă cu a lui Mircea Cărtărescu. În fiecare poveste e un sâmbure de neobişnuit care stă ascuns în carnea obişnuitului, în „ordinar" o sămânţă de extraordinar care dă rod epic. Un omagiu (adesea în sensul cel mai concret, erotic, al cuvântului) adus femeilor „pentru că sunt femei“.

Mostenirea Kremlinului se citeste ca un superb roman de spionaj. E populat de rezidenti, ofiteri ilegali si agenti care se intalnesc in case conspirative, transmit mesaje codificate si toarna otravuri in bauturile inamicilor.

Din nefericire, personajele care pun la cale operatii de influenta si manipulare, furturi de tehnologii occidentale, extorcari de fonduri, asasinate politice si lovituri de stat sunt Lenin, Stalin, Brejnev, Gorbaciov, Gheorghiu-Dej si Ceausescu, fapt care ne obliga sa acceptam ca, de aproape o suta de ani, suferintele produse de comunism fac parte dintr-o realitate dureroasa si greu de schimbat. Din nou din nefericire, sarcina executarii acestor operatii abominabile a fost incredintata serviciilor de informatii externe, care, pe nevazute, au acaparat diplomatia, institutiile statului si intreprinderile economice. Fie ca s-au numit INO, INU, PGU, in Uniunea Sovietica, sau DIE, in Romania comunista, chiar aceste servicii au contribuit la inlaturarea dictatorilor compromisi, dar cu intentia criminala de a-si pastra, intr-un simulacru de democratie, privilegii pe care, fara a citi aceasta carte, nu le-am cunoaste niciodata. Fara dezvaluirile generalului Ion Mihai Pacepa, n-am putea intelege niciodata de ce framantarile politice si sociale din anii 1990 fac parte din inspaimantatoarea mostenire a Kremlinului.

„Sistemul de guvernare comunist nu a fost altceva decat o hotie motivata ideologic. Am ajuns la aceasta concluzie treptat, cu ajutorul experientei acumulate in cei douazeci si trei de ani in care am fost partas la ceea ce astazi consider a fi fost cea mai mare escrocherie comisa vreodata: furtul de tehnologie occidentala, practicat de fostul bloc sovietic. Pana la urma crima este nerentabila,chiar cand e comisa de o superputere. Prabusirea comunismului in Europa de Est si dezintegrarea intregii economii sovietice vorbesc de la sine.“ (Ion Mihai Pacepa)

In Omul si clima, Lucian Boia analizeaza ansamblul teoriilor, scenariilor si psihozelor climatice din Antichitate pana in zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental si ideologic al acestor constructii si atitudini. Autorul imparte imaginarul climei in trei categorii: teorii de natura antropologica si psihologica (diversitatea umana se explica prin diferentele de climat), istorica (clima influenteaza dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizatii, stagnarea sau decaderea altora) si „catastrofica“ (imaginarul „sfarsitului lumii“, scenariile extinctiei rasei umane, al caror prototip ramane Potopul).
Lucian Boia nu infirma si nici nu valideaza vreuna dintre aceste teorii si, mai ales, nu incearca sa prezica viitorul. Autorul ne vorbeste, de fapt, despre istoria imaginatiei umane, care, de-a lungul timpului, a fost stimulata, contrariata, infuriata sau chiar terifiata de clima.

Cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu este o istorie a lucrurilor mărunte, revelată de lectura caleidoscopică a documentelor din arhivele secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea. Cititorul este îndemnat de autoare să intre într-un joc inedit: beneficiarul unei cantități impresionante de informații istorice, poate să-și imagineze el însuși trecutul. De pildă, mirosurile care ieșeau din simigerii, din pitării și din cuhniile caselor boierești. Gustul bucatelor, aromele condimentelor, culorile zaharicalelor. Textura mătăsurilor din care se croiau veșmintele orientale. Larma și muzica din bâlciuri și iarmaroace. Ziafeturile boierilor și petrecerile norodului.Atmosfera din cârciumi. Liniștea după-amiezilor petrecute de boieri pe sofale, într-o stare de dulce trândăveală. Duhorile și mizeria de pe ulițele târgurilor și ale capitalelor. Câinii. Roiurile de muște. Necurățenia din spitale și râvna autorităților de a pune în bună rânduială măcar „umblătorile“. Peisajul înspăimântător al orașelor în care bântuie când holera, când ciuma. Vracii, „doftoroaiele“ și medicii. Leacurile șarlatanilor și medicamentele vândute de spițeri. Alaiurile mortuare și obiceiurile de înmormântare. Spaima în fața morții. Și încă multe alte tablouri și senzații care, recuperate din mii de pagini de manuscrise vechi, alcătuiesc o pasionantă istorie a vieții cotidiene românești.

Istoria nenumăratelor distorsionări pe care le-a produs în ultimul secol și jumătate cultul „poetului național“ merită astăzi parcursă. Volumul de față o prezintă cu detașare, acuitate critică și finețe a observației. Oare vom reuși cândva să-l vedem (și să-l citim) pe Eminescu eliberați de mitologia creată, de un secol și ceva, în jurul imaginii lui? În orice caz, istoria exagerărilor pe marginea numelui său e plină de învățăminte.
Pentru intelectualul român din vremurile moderne, n-a existat de altfel piatră de încercare mai mare decât „Eminescu“ – un nume în fața căruia nu oricine și-a păstrat luciditatea și discernământul. La început victimă a detractorilor din epocă, el a căzut curând pradă zelului glorificatorilor, care l-au sechestrat în irealitatea omagiului lor. Și cine, astăzi, în afară de Lucian Boia, ne poate ghida mai bine pe acest teritoriu minat de fantasme, pentru a reveni pe tărâmul istoriei reale?

„Eminescu nu e perceput doar ca un foarte mare poet. A ajuns să fie mai mult, mult mai mult decât atât. Ni se înfățișează, la cota lui cea mai înaltă, ca exponent suprem al românismului. În ce mă privește, am revizitat, printr-o cercetare proprie, toate fazele esențiale ale transfigurării mitice a poetului. Nu e o carte (decât tangențial) despre Eminescu, ci o privire asupra reprezentărilor poetului, un tablou sintetic al mitologiei eminesciene.“ (Lucian BOIA)