Cărți

„Eminescu nu e o floare rară, desfăcută aproape prin miracol dintr-o sămânţă adusă din întâmplare pe solul Daciei de suflarea vânturilor apusene: este un astru ţâşnit din adâncurile cerurilor din Răsărit, ca mărturie despre o civilizaţie tânără şi nouă, dar înrădăcinată într-un trecut de veche cultură şi de severă tradiţie. Ca şi a Luceafărului său, şi lumina lui a străbătut, înainte să ajungă până la noi, o cale lungă.“ (ROSA DEL CONTE)

„Studiul publicat în 1963 de Rosa Del Conte are nu numai meritele incontestabile ce revin exegezelor riguroase şi solid întemeiate în bibliografia de specialitate, ci şi pe acela de a propune şi argumenta un punct de vedere original, apărat cu erudiţie şi strălucire. E vorba de cea mai importantă cercetare străină dedicată lui Eminescu şi una din operele de rezistenţă despre poezia, proza şi cultura eminesciană, de aşezat alături de marile exegeze româneşti asupra subiectului. “(MARIAN PAPAHAGI)

Ilustrația copertei: Willow Bough, tapet de William Morris, 1887

„O mamă îi scrie aproape zilnic fiicei sale, pe care nu ştie dacă o va mai întâlni vreodată. Suntem în România, în deceniul cel mai cumplit al comunismului, în anii ’50 ai secolului trecut. Asistăm la stricarea din temelii a vechii lumi, la teroare, mizerie, umilire. Scrisorile îi sunt adresate Monicăi Lovinescu, la Paris.
Ce sunt, în fond, aceste pagini? 
Răspunsul îl dă chiar expeditoarea, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. 
Sunt formele variate «pe care le poate îmbrăca suferinţa» şi strigătul dragostei materne exasperate. 
Sunt «o rugăciune», «o poruncă» şi «un efort de supremă voinţă» pentru ca destinul fiicei să învingă istoria ostilă. 
Sunt o încercare blândă de a apropia două fotolii şi de a crede că ea, mama, şi fata ei sunt «iarăşi alături, iarăşi una lângă alta».
Dragostea maternă dă un lirism concentrat unora dintre fraze, iar primejdia le dă dramatismul. Sfârşitul mamei (în închisoare, aruncată la groapa comună), presimţit printre rânduri, le dă tragismul. Până la urmă, expeditoarea şi fiica ei devin asemenea eroinelor de tragedie greacă. 
Şi totuşi, o rază de speranţă: fiica depărtată, Monica, îşi trăieşte marea dragoste. Scrisorile mamei îl acceptă pe noul fiu, care va veghea în locul ei: Virgil Ierunca. 
Splendid traduse din franceză de Gabriela Creţia, selectate, explicate şi editate impecabil de Astrid Cambose, scrisorile din acest volum sunt în acelaşi timp un document istoric şi un document uman.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Aşternute pe hârtie, ori pe cărţi poştale, zilnic şi în diferite momente ale zilei, marcate prin ore, scrisorile pot fi considerate jurnalul epistolar al unei teribile traume psihice, întâmplată la despărţirea dramatică de Monica, despărţire presimţită a fi definitivă. E o formă personală de jale în subtextul fiecărei fraze. Cuvântul jale e uitat astăzi, dar starea există, pentru că e dată omului care trăieşte profund îndurerat, dar, în acest caz, trăieşte parcă numai pentru a-şi scrie drama.“ (Elvira SOROHAN)

Fotografia de pe copertă: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și Monica Lovinescu pe Calea Victoriei, în 1947, înaintea despărțirii (fotografie din arhiva familiei Lovinescu aflată în custodia Fundației Humanitas Aqua Forte)

„Pe urmă ies la drum şi mă mut la han; vorbesc cu cei ce trec pe-acolo, îi întreb de noutăţile de la ei din sat şi aflu tot soiul de lucruri, observ diferite apucături şi tot felul de ciudăţenii omeneşti. Între timp se face ora mesei, când eu şi ai mei mâncăm bucatele pe care sărmana mea gospodărie şi minuscula-mi avere ni le îngăduie. După ce am mâncat, mă întorc la han: acolo mă văd cu hangiul şi de obicei şi cu un măcelar, un morar şi doi cărămidari. Cu ăştia stau şi mă tâmpesc jucând toată ziua şeptic şi table, unde se iscă nenumărate gâlcevi şi, la supărare, nesfârşite înjurături; şi de cele mai multe ori bătălia se dă pe o para, dar asta nu înseamnă că răcnetele nu ni se aud până la San Casciano. Astfel, înconjurat cum stau de păduchii ăştia, mă căznesc să nu-mi mucegăiască creierul, şi-mi vărs focul pe ticăloasa asta de soartă, şi sunt mulţumit că mă calcă astfel în picioare ca să văd până unde merge cu neruşinarea.
Însă când se lasă seara, mă întorc acasă şi intru în odaia mea de lucru; iar când ajung la uşă mă lepăd de hainele obişnuite de peste zi, pline de noroi şi de tină, şi-mi pun veşminte regeşti şi de curte; şi îmbrăcat astfel cum se cuvine, îmi fac intrarea sub bolţile antice în alaiul marilor oameni din vechime, unde, primit fiind de ei cu iubire, mă hrănesc cu acele bucate, singurele cu adevărat ale mele şi pentru care, doar, am fost născut; acolo nu mă sfiesc să vorbesc cu ei şi să-i iscodesc cu privire la raţiunea faptelor lor; iar ei, omenoşi cum sunt, îmi răspund; şi timp de patru ceasuri nu ştiu ce-i aceea plictiseala, uit de orice supărare, nu mă sperie sărăcia, nu mă înspăimântă moartea: mă mut cu totul în lumea lor.“ (Niccolò MACHIAVELLI)

Ilustrația copertei: Santi di Tito, Portretul lui Niccolò Machiavelli (detaliu)

''Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit.'' (Petru Creţia)

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidati. Nu e suficient sa-i bagam in puscarii, pentru ca din puscarii mai pot sa iasa. Trebuie impuscati.“ (Sartre)

Scrisoarea unui critic literarcatre un prieten pinguin(fragment)Bucurestimartie, 2003Draga Apolodor,[...] L-am cunoscut pe inventatorul tau - il cheama Gellu Naum - si tare as fi vrut sa pun mana pe telefon si sa-mi risipesc, de dragul tau, toate vorbele bune. Dar, Apolodor, trebuie sa afli ca el a plecat acum vreo doi ani intr-o misterioasa calatorie, in Labrador sau pe Mississippi, intr-un bac, sau a zburat, in cosmos, pe urmele tale, si n-are nici un telefon in apropiere, nici macar unul mobil.

„Să scrii astăzi despre răbdare poate lăsa impresia unei prezumţii fără margini. Rătăcirile şi confuzia lumii în care trăim – tot mai străină de valorile sufleteşti – par să ne condamne împrăştierii. Pentru mulţi europeni a fi religios azi a devenit un semn de slăbiciune, dat fiind că pierderea reperelor creştine a dus la marginalizarea persoanelor formate în credinţă. Acest lucru ne face să simţim astăzi nu doar formidabila povară a desacralizării, dar şi riscul de a-l trimite pe Dumnezeu în exil.

Înainte ca Dumnezeu să fie un drept al omului, este omul dreptul lui Dumnezeu. În vreme ce noi distrugem lumea prin nerăbdare, răbdarea divină îi îngăduie să continue, pentru a-şi găsi mântuirea. Dar omul nu poate să păşească peste pragul răbdării, în conştiinţă şi speranţă, decât numai prin dialogul cu Hristos, alături de semeni. Tocmai de aceea, pentru că răbdarea rămâne o mare şansă, paginile de faţă invită la descoperirea multor lucruri necesare care, la prima vedere, par să fi dispărut de mult de pe firmamentul binelui în această lume.“ (Mihai FRĂȚILĂ)

„Adevărul este că nu ştim exact care sunt condiţiile generale în care un stat devine democratic sau menţine acest fel de regim. Există diverse teorii. Una dintre acestea scoate în evidenţă rolul bunăstării materiale. O democraţie săracă lipită pământului este greu de imaginat. Alte teorii subliniază rolul culturii politice din societatea respectivă. Pentru Tocqueville, de exemplu, democraţia nu este doar un regim politic, ci şi o stare socială. Altfel spus, contează elemente cum ar fi educaţia sau valorile democratice. În sfârşit, există teorii care consideră democraţia ca fiind mai înainte de orice un set de instituţii şi de reguli.“ (Cătălin AVRAMESCU)

„Când totalitatea cetățenilor nu vrea să se ocupe decât de treburile particulare, partidele au toate șansele să devină stăpânele treburilor politice. Putem vedea atunci adesea pe scena mare a lumii o mulțime reprezentată de câțiva oameni. Aceștia vorbesc singuri în numele unei majorități absente sau neatente; numai ei acționează în mijlocul unei nemișcări generale; ei hotărăsc în toate, după capriciul lor; ei schimbă legile și tiranizează după plac moravurile; și rămânem uluiți văzând în ce număr mic de mâini nevolnice și ticăloase poate cădea un popor mare." (Alexis de TOCQUEVILLE)

„Nouă ne-a fost greu să schimbăm paradigma societății totalitare cu una democratică și să înțelegem că «cei aleși» au să ne dea socoteală pentru tot ce fac. Că puterea cu care au fost învestiți trebuie să se consume numai pentru binele nostru. Întorcând spatele celor chemați să ne slujească, i-am lăsat să-și facă de cap. Obișnuindu-i cu lenea noastră cetățenească, ei au ocupat spațiul rămas gol, s-au destrăbălat în el, și-au creat mecanismele de autogenerare a puterii sub masca jocului democratic. Au făcut ce-au vrut cu forța de decizie care le-a fost pusă în brațe, simțind că nimeni nu-i controlează și nimeni nu le va cere vreodată socoteală. Au furat cu nemiluita banii publici, au sărăcit țara, ne-au lăsat fără spitale și medici, cu școala și mințile vraiște, ne-au distrus patrimoniul, au închis drumurile celor mai buni dintre noi și i-au făcut să plece. Nepăsându-ne de felul în care se iau hotărârile în numele nostru, am ajuns la bunul plac al intereselor și capriciilor lor. Lenea socială, acesta e «păcatul cetățenesc» în care trăim de un sfert de secol." (Gabriel LIICEANU)

„Călătorim şi pentru a fi singuri, chiar dacă asta înseamnă singuri cu propria noastră lume. Planeta se învârte mai repede şi a devenit mai aglomerată, prin urmare mai familiară şi mai la îndemână decât oricând. Dar dacă-ţi doreşti cu adevărat, dacă eşti suficient de curios şi dispus să pleci pe bune, îmbrăţişând ocolurile şi nefamiliarul, vei descoperi că lumea are încă întinderi prea puţin bătute cu piciorul, colţuri ascunse, savori negustate, populaţii care vorbesc alte cuvinte şi care trăiesc într-un alt ritm, un alt timp, un alt fel de viaţă. E nevoie de un singur pas ca să pleci de undeva înspre altundeva. Uneori foarte departe.“

„„Aveam în cap de multã vreme America de Sud și Peru, iar câteva nopţi de surfing pe Internet m-au ajutat să mă decid asupra unor obiective interesante şi, pe cât posibil, mai puţin turistice. În primul rând Machu Picchu, pentru care însă am ales cel mai lung şi mai dificil traseu: Choquequirao, despre care toată lumea spunea că e neatractiv pentru turismul de masă. În al doilea rând, dar, poate, cel mai important: Nevado Mismi (5597 m), muntele unde se află izvorul Amazonului.
Oamenii au călătorit şi au făcut marile descoperiri înainte de epoca digitală, folosind busole, hărţi incomplete şi propriile simţuri. Şi ce plăcere să foloseşti o hartă de hârtie! Fragilitatea ei, gestul amplu al desfăşurării, punerea degetului pe un punct minuscul şi exerciţiul imaginaţiei de a estima distanţele, de a completa tot ce nu se vede, de a „întrevedea" geografia reală, apoi momentul în care, ajuns în cele din urmă la destinaţie, locul căutat îşi etalează dimensiunile, întotdeauna surprinzătoare, sub privirea ta entuziastă! Ca să pleci la drum nu ai nevoie de aplicaţii, ai nevoie de aplecare."“ (Marius CHIVU)

În sfârşit, cei mici primesc răspunsuri la cele mai mari întrebări ale lor. Și nu de la oricine, ci de la oameni foarte importanți.

Nu e deloc simplu să fii părinte. Ce te faci când copiii te asaltează cu întrebări care mai de care mai năstruşnice: De ce au zebrele dungi? De unde vin unghiile? Care figură geometrică are cele mai multe laturi? De ce ţânţarii îi pişcă doar pe unii dintre noi? şi alte „întrebări mari de la cei mici“...

Antologia de faţă, alcătuită chiar din întrebări trimise de copii la care răspund specialişti din diverse domenii: oameni de ştiinţă, muzicieni, sportivi, vedete de televiziune, e un colac de salvare pentru toţi cei care se simt copleşiţi de curiozitatea şi inventivitatea celor mici.
Și, ca să fie şi mai atrăgătoare pentru minţile iscoditoare, această carte cuprinde şi o serie de teste, prin care, singuri sau împreună cu părinţii, copiii îşi pot măsura forţele.

Este greu de închipuit o mai clară, mai cuprinzătoare și mai incitantã trecere în revistă a dovezilor evoluției în biologie decât Lumea ca un mare spectacol. Exemplele vii ale selecției naturale, indiciile oferite de fosile, datele embriologice, analizele geneticii moleculare – toate aceste probe, prezentate de Richard Dawkins cu eleganță și rigoare, constituie demonstrația inatacabilă că statutul evoluționismului e la fel de solid ca statutul oricãrei științe a naturii din zilele noastre.

„Dovezile evoluției se înmulțesc pe zi ce trece și n-au fost niciodatã mai puternice. În același timp și în mod paradoxal, opoziția neinformată este și ea mai puternică decât îmi aduc aminte să fi fost vreodată. Cartea de față reprezintă o trecere în revistă personală a dovezilor care arată că «teoria» evoluției este o realitate la fel de greu de contestat ca orice altă realitate științifică.“ (Richard DAWKINS)

„Din spectacolul acelei mizerii şi al instinctivei solidarităţi dintre acei amărâți a ţâşnit brusc în mine o profundă simpatie pentru poporul român, pe care am păstrat-o neștirbită de atunci.“ (Marcel FONTAINE)

„Un om complex, un jurnal complex, dar o iubire simplã faţă de România.“ (Alain LEGOUX)

„La două săptămâni după dezastrul de la Turtucaia, autoritățile române au făcut primele demersuri pentru trimiterea în țară a unei misiuni militare de către guvernul francez; în fruntea Misiunii a fost desemnat generalul Berthelot. Cu ajutorul câtorva sute de ofițeri, subofițeri și soldați specialiști francezi, de la aviatori și medici până la mitraliori și artileriști, o armatã distrusã se va transforma într-o forță capabilă să obțină singura victorie a Antantei împotriva Puterilor Centrale din anul 1917.
Printre cei care au contribuit la miraculoasa renaștere a armatei române se află și căpitanul Marcel Fontaine. Pe frontul românesc, dezvoltă o anume afinitate – care-și va pune amprenta pe destinul său ulterior – pentru camarazii alături de care trebuie să lupte, precum și pentru țăranii alături de care viețuiește. Este martorul mizeriei în care se zbat cei refugiați într-o Moldovă suprapopulată și înfometată, plină de trupe rusești. Depune mari eforturi pentru îmbunătățirea condițiilor igienice, dar se lovește de o teribilă inerție. Și atunci își dă seama că nu poate avea autoritate asupra subordonaţilor decât fiindu-le el însuși un model.
Nici o fărâmă de fals eroism în însemnările de război ale ofițerului francez. Ne aflăm în fața unui jurnal al lungii și chinuitoarei așteptări, al monotoniei și al automatismelor dezvoltate în spatele frontului, dar și al ororilor războiului cărora le cad victime oameni cu chipuri și nume. Este o realitate pe care manualele noastre, în goana lor după eroi, au preferat s-o ignore. Din nefericire.“ (Daniel CAIN)

Fotografia de pe copertă: Pe front, la Mărășești (din arhiva autorului).

„În 2016, în jurul Mării Negre am văzut aproape peste tot militari, iar în spatele atmosferei relaxate, pe care o întâlneşti în general în porturi, am simţit precipitare şi nelinişte, de parcă zilele bune se apropie de sfârşit, dacă nu cumva s-au terminat deja.
Această mare capricioasă, aflată între lumi, parcă mereu nervoasă şi greu de stăpânit, este un loc al nesfârşitelor dispute, al nemulţumirilor ascunse şi al strategiilor războinice. Perioadele de aparentă linişte n-au fost lipsite de bătălii, iar peisajul întregii regiuni a suferit permanent fragmentări, comasări, rupturi, dislocări, anexări.
Țările din jurul Mării Negre n-au fost niciodată prietene, poate şi fiindcă oamenii nu sunt interesaţi să se cunoască între ei, nu sunt curioşi să știe nici cum trăiesc vecinii şi nici ce-ar putea cumpăra de la ei. Mirarea şi dorinţa de cunoaştere a grecilor antici, care au înfiinţat fiecare port cu tradiţie de la Pontul Euxin, au fost înlocuite la început de lăcomie şi apoi de orgoliul dominaţiei întregii mări.
Sferele de influenţă abandonate şi reconstruite după 2014, când pentru prima dată în Europa postbelică un stat a luat cu japca un teritoriu vecin, au transformat iarăşi Marea Neagră într-un loc al confruntărilor. Aici, totul se întâmplă încet-încet, iavaş-iavaş, ciut-ciut, în aşteptarea «celui de-al nouălea val», care ar putea fi devastator.“ (Sabina FATI)

„Fac parte din categoria «conservatorilor» care mai cred încă în diferenţa dintre sexe. Aşa încât, în 2015, am spus despre Sabina Fati că, pentru călătoria de 15 000 de kilometri pe care a făcut-o singură, vreme de 80 de zile, pe Drumul Mătăsii, ar fi meritat premiul «femeia anului».
Şi totuşi nu despre o simplă performanţă cu iz de eroism este vorba în cazul Sabinei Fati. Dacă şi-a pus viaţa în joc, cum, iată, după doi ani, o face din nou, să nu uităm că isprava ei se soldează cu un câştig enorm pentru noi toţi: din călătoria în jurul Mării Negre prin Ucraina, Rusia, Crimeea, Abhazia, Georgia, Turcia, Bulgaria şi România a rezultat o carte care ne ajută să ne limpezim istoria, geopolitica şi cultura lumii în care suntem aşezaţi. Să ne bucurăm de drumul pe care l-a bătut, ca să fim mai puţin ignoranţi.“ (Gabriel LIICEANU)

Simplul fapt că existăm este o mare șansă. Suntem rezultatul unei înlănțuiri de evenimente extraordinare și improbabile: mamiferele au avut norocul de a le supraviețui dinozaurilor; un mic grup de primate a sfidat condițiile vitrege și a reușit să supraviețuiască, acum câteva milioane de ani, în savanele Africii; și, nu în ultimul rând, am avut șansa ca părinții noștri să se întâlnească.
Alice Roberts explorează deopotrivă corpul uman și trecutul nostru evolutiv și se folosește de ultimele descoperiri în embriologie și paleontologie pentru a decodifica urmele pe care le-a lăsat evoluția omului atât în fazele prin care trece embrionul, cât și în anatomia corpului adult. Părțile corpului sunt explorate pe rând, pentru a elucida legătura dintre strămoșii noștri și omul modern. Felul în care se dezvoltă părțile corpului încă din uter și funcționarea lor în timpul vieții adulte reflectă istoria speciei umane și sunt calea spre a înțelege locul pe care-l ocupăm în marele arbore al vieții.

„În stilul ei foarte personal, Alice Roberts spune o poveste care ne apropie de strămoșii noștri, de începuturile noastre ca organisme monocelulare – și ni se dezvăluie totodată drept un autor plin de farmec.“ (Richard DAWKINS)

„Personajul principal din poveste ești, de fapt, TU. E vorba despre moștenirea ta evolutivă și despre dezvoltarea ta embrionară, în timpul căreia ai crescut și te-ai schimbat până ai căpătat formă umană. Aceasta e cea mai bună poveste despre creație, fiindcă este adevărată. Și, în plus, e plină de revelații destul de bizare.“ (Alice ROBERTS)

„Omul care, privind în străfundul sufletului, aspiră sincer să afle ceva riscă să descopere despre sine adevăruri nu foarte măgulitoare. Teama de a face asemenea descoperiri conduce, cum era şi de aşteptat, la ideea imposibilităţii cunoaşterii de sine. Această idee ne convine: preferăm să ne odihnim capul în întunericul călduţ al nisipului, decât să ne vedem, la lumina zilei, mutra de struţ. Cunoaşterea de sine riscă să devină o insultă la adresa amorului propriu, deşi ea rămâne, nu mai puţin, o năzuinţă trufaşă. Un ideal ce aşează Adevărul mai presus de Bine şi de bunele intenţii cu care e pavat drumul spre iad. Un ideal ce aşează, de asemenea, Adevărul mai presus de Frumos – adică de simbolul (cum s-a spus) al binelui moral şi, chiar în mai mare măsură, al lumii aparenţelor.“ (Andrei VIERU)

Bucureştiul anilor 2000. Victoria, revenită de curând de la Zürich, este martora unui jaf la banca la care lucrează. Deodată tânăra se pomeneşte în concediu şi are timp berechet să se plimbe cu Aston Martinul alături de iubitul ei sau să bată străzile oraşului de una singură. Pe măsură ce reîntâlneşte vechi cunoştinţe, mintea îi e invadată de trăirile copilăriei, de vremurile când descoperea, împreună cu partenerii de joacă, lumea în liniştitul cartier Cotroceni. Într-un du-te vino caleidoscopic între trecut şi prezent, oameni, stări, întâmplări se îmbină cu imaginile schimbătoare ale oraşului. Un roman despre Bucureştiul de ieri şi de azi, despre ultimii ani ai comunismului şi timpurile haotice ale noului capitalism, despre miracolele copilăriei şi căutarea de sine. Cartea Danei Grigorcea, distinsă cu Premiul 3sat în cadrul prestigiosului concurs Ingeborg Bachmann din 2015, a propulsat-o pe prozatoarea elveţiană de origine română în prim-planul scenei literare europene.

Pentru cei mai mulţi dintre români, Tezaurul înseamnă aurul Băncii Naţionale a României. Şi totuşi, acesta reprezenta mai puţin de o zecime din valoarea bunurilor evacuate în Rusia în 1916 şi 1917. Românii au expediat atunci tezaurele Băncii Naţionale şi ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, ale băncilor private şi ale instituţiilor publice, bijuteriile Coroanei, cele mai importante obiecte de artă din muzee şi colecţiile private, odoarele mănăstireşti, colecţiile numismatice, arhivele statului, arhivele diplomatice, manuscrisele, cărţile rare, în fine, tot ce reprezenta, ca patrimoniu, identitatea naţiunii române, începând cu secolul al XVI-lea.
Încercaţi să îi povestiţi unui rus rezonabil, fără să vă înfierbântaţi, istoria Tezaurului românesc. Veţi trece, exasperaţi, de la problema simplă a unei datorii neplătite, creanţă transmisă din generaţie în generaţie, până la Basarabia, războiul de pe Frontul de Est, instalarea comunismului în România sau scutul de la Deveselu. Pentru noi, chestiunea Tezaurului este simplă: le-am dat ruşilor toată avuţia noastră, spre păstrare, cu acte în regulă. De 100 de ani le-o cerem înapoi. Pentru români, rezolvarea problemei Tezaurului ar duce la îmbunătăţirea relaţiei bilaterale. Pentru ruşi, îmbunătăţirea relaţiilor bilaterale ar duce la rezolvarea problemei Tezaurului. Iată o situaţie fără ieşire.

Uimire

Mă mir mereu cum poeții
Pot scrie în timpul vieții! 
După ce mor e altceva, 
Au liniște, poate scrie oricine ce vrea! 
Nu-i presează, nu-i tulbură nimeni
La suflet, la minte, la inemi, 
Nu-s enervați de facturi, de-ntreținere, 
De femeile coapte sau de alea prea tinere, 
Tot să fii mort! 
Veșnicia-i cel mai complet sport!!! 
Îți dezvoltă ideile, celulele, viermii
Și-n frigul sub zero al iernii…

Cu ilustrații de Răzvan Luscov

EMIL BRUMARU, unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani, s-a născut la 1 ianuarie 1939 în comuna Bahmutea (Mihailovca), judeţul Tighina, Basarabia (azi în Republica Moldova). După studii la Şcoala medie nr. 1 „Mihail Sadoveanu" (actualul Colegiu Naţional) din Iaşi, a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din acelaşi oraş, absolvind în 1963.

„Atunci s-a făcut lumină şi m-am trezit în mijlocul Carpaţilor. A fost o descoperire extraordinară. Îmi amintesc aceste momente de fiecare dată când cineva mă întreabă:«Cum ţi se pare la noi? Nu-i aşa că România este o ţară frumoasă?» – şi mi se pune foarte des această întrebare, aproape de fiecare dată când vorbesc pentru prima oară cu cineva. Atunci, îmi amintesc de această călătorie, prima dată când am fost la munte în România şi am descoperit natura fermecătoare de sus, şi spun, cu un zâmbet larg, cu toată sinceritatea, cu această imagine în minte: «Da, este o ţară extrem de frumoasă», iar atunci, interlocutorul meu şi cu mine ne unim sufleteşte într-o clipă în care ştim că avem aceeaşi idee despre ce este această ţară, într-o clipă de mulţumire faţă de Dumnezeu care ne-a făcut acest cadou: am văzut frumosul, aici, în România.“ (Clotilde ARMAND)

Nu veţi găsi în această carte programe politice sau slogane electorale. Cu sinceritate, simplitate şi accent franţuzesc, Clotilde Armand vorbeşte despre viaţa şi profesia ei, evocă principiile în care crede cu pasiune, face un surprinzător portet al ţării pe care a ales-o, compară mentalitatea românilor cu cea a francezilor. Veţi întâlni în volum pagini intense, emoţionante – fie tandre şi triste, fie entuziaste şi pline de speranţă.

„Deşi n-am trecut cu vederea cărţile celor mai vrednici de cinstire şi ale celor mai vestiţi autori, de la care, ca de la cei mai de seamă maeştri, poţi doar să te alegi cu cele mai bune învăţături şi exemple, totuşi cele două cărţi asupra cărora am cugetat cu precădere, şi de care nu mă voi căi niciodată că m-am slujit, au fost Lumea şi Teatrul. Prima îmi înfăţişează atâtea şi atâtea caractere felurite ale oamenilor şi mi le zugrăveşte aşa de firesc, încât par zămislite tocmai spre a-mi oferi din belşug subiecte pentru comedii frumoase şi pline de învăţăminte. Ea îmi arată semnele, puterea şi urmările tuturor patimilor omeneşti […]; de aceea, din această carte, tot răsfoind-o şi tot chibzuind asupra ei, culeg, în orice împrejurare şi îndeletnicire din viaţa mea, ceea ce este întru totul trebuincios pentru cine doreşte să împli¬nească cu oarecare cinste profesia mea. Cea de-a doua carte, adică Teatrul, mă învaţă, atunci când o răsfoiesc, în ce culori trebuie să zugrăvesc pe scenă caracterele, patimile, întâmplările pe care le des¬copăr în cartea Lumii; cum trebuie să le conturez pentru a le scoate mai mult în relief şi care sunt nuanţele ce le fac mai plăcute privirilor sensibile ale spectatorilor.“ (Carlo GOLDONI)

Ilustrația copertei: Giandomenico Tiepolo, Lumea nouă (detaliu).

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expresie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

Fotografia de pe copertă © Katya Schwartzman

Un călător englez de pe la 1870 pune politețea bucureșteanului din lumea bună pe seama duelului, „o practică la care aristocraţia română se dedă adesea“, și explică apoi: „A călca, din greşeală, pe o rochie de bal înseamnă a-ţi pune viaţa în primejdie. Dacă ai ghinionul să-ţi laşi partenera să cadă, este recomandabil să-ţi faci testamentul, cu excepţia cazului în care eşti un trăgător de elită“. Astăzi însă, duelul ne pare un fenomen exotic în spațiul românesc. Tipul cavalerului brăzdat de cicatrici lipsește din lumea lui Caragiale, unde „onoarea de familist“ se apără cu bastonul, cu o pereche de palme sau cu o lovitură de picior bine plasată. Cartea de față își propune să corecteze această imagine, recuperând o istorie bogată și plină de semnificații, care până acum a fost pur și simplu ignorată.
Bazându-se pe cercetarea a peste 1.200 de afaceri de onoare, de la 1821 până spre 1940, afaceri încheiate cu sute de dueluri, cartea examinează unul dintre resorturile importante ale mecanismului social: onoarea este o adevărată obsesie, care guvernează comportamentele și atitudinile. Aflăm astfel că multe personalități ale timpului aud șuieratul glonțului, iau lecții de scrimă ori participă în calitate de martori la tranșarea unui diferend, fie în cercul strâmt și exigent al înaltei societăți, fie în cercul mult mai larg al aspiranților la consacrarea socială.
Provocarea la duel nu este un simplu accident biografic ori consecința unei furii de moment. Punctul de onoare — ne lămurește un martor al epocii — este produsul unei sensibilități rafinate prin educație și prin conviețuirea într-un mediu care pune preș pe cinste, pe curaj și pe eleganța morală. Adepţii duelului nu se percep pe ei înșiși drept oameni violenţi; dimpotrivă, în ochii lor acest ritual este un instrument de civilizare, care presupune stima reciprocă, rigoarea unei etichete și respectarea demnității umane.

„Buimăcitoarele evocări şi confesiuni ale Arianei Rosser Macarie (debut la 72 de ani !) sunt scrise percutant şi copleşitor, cu mână de profesionist al labirintului narativ. Nesaţ evocativ şi jubilaţie descriptivă. Ironie flegmatic-abrazivă, pitoresc psihologic şi precizie casantă. Sensibilitate, sagacitate şi cinism. Curaj dezarmant în etalarea cearcănelor propriului destin («steluţa mea, o clonă născută din haos, după un calapod schilod»). O autenticitate bine provocatoare, doldora de sincerităţi inconfortabile pentru toată lumea, nu fără autopersiflări caustic-orgolioase şi înţelepciuni tardive. «Goană şi risipă bezmetică prin paradisul iluziilor».
Falsa resemnare a ridurilor care se contemplă sfidător, de nu chiar triumfător în oglindă («vitalitate tumultoasă») fie că-i vorba de fetiţa băieţoasă (poreclită Caţaveica, Zurla, Colţoasa) cu tată sinucigaş, de fiica imprevizibil-nărăvaşă, sora dominatoare, eleva ca o «sălbăticiune nedomesticită», studenta căministă şi traumele maternităţii, fie că trecem prin iubiri ratate, umilinţele soţiei cu două divorţuri, spectrul otrăvit al soacrei, culisele televiziunii române în epoca Octavian Paler-Tudor Vornicu, căsătoria cu un englez năucitor şi sfertul de veac petrecut cu picantă nonşalanţă într-o Anglie privită mucalit, tandru cârcotaş, cu ghiduşie valahă şi mizantropie subtilă.
Iar de-a lungul textuării (tricotării) frizând picarescul (Ariana adoră Spania), sumedenie de oameni, stări, peisaje şi fapte. Gara, livada, internatul, case de ţară şi oraş, bunici fabuloşi, operaţii, Ţăndărei, Aluniş, Techirghiol, strada Berzei şi Banu Manta, colegi, vedete sau protectori din radio şi eleviziune, plus inevitabila vizită a ofiţerului recrutor de la Securitate.
În fine, marea slăbiciune de cititor a autoarei : "Mândrie şi prejudecată".
De acum, citiţi dumneavoastră. (Dan C. MIHĂILESCU)

„Pe Jan Cornelius îl ştiam ca pe unul dintre cei mai înzestraţi traducători de literatură. Când i-am citit cartea, am descoperit cu plăcere un autor melancolic şi totodată plin de umor, care se apleacă asupra peisajului românesc cu atenţie şi tandreţe, dar şi cu luciditatea şi spiritul critic ale unui adevărat scriitor.“ Andrei PLEȘU)

Recompunând traseul biografic al autorului într-o suită de 51 de anecdote, cartea are în centru spectacolul lumii — hilar, plin de surprize, adesea absurd. După ce îşi petrece copilăria şi o bună parte a tinereţii în Banatul natal, Jan Cornelius fuge în 1977 în Germania. Viaţa cotidiană în comunismul românesc, în capitalismul occidental şi apoi în societatea globală de azi ne este prezentată prin filtrul unui narator ale cărui vervă satirică şi haz burlesc înseninează chiar şi momentele de tristeţe. Primită călduros de critică la apariţia ediţiei germane din 2013, cartea poate fi citită ca autobiografie ficţionalizată, ca roman picaresc modern sau ca istorisire umoristică a vremurilor recente.

„Cornelius este un elev al lui Eugen Ionescu şi Hrabal, ba mai mult de-atât: al lui Hašek. După cum se ştie, acesta din urmă a fost părintele bravului soldat Švejk. Se vorbeşte în carte şi despre lucruri amare: psihiatrie, Securitate… În cele din urmă, reţeta lui Cornelius împotriva fundăturilor şi a dictatorilor este călăritul fără cal. Clovnescul. Asta ajută, atât în Est, cât şi în Vest.“ (Berliner Zeitung)

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul — şi el un necunoscut — ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă — tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

Un grup de ţărani află noutăţi despre asomarea păsăretului de curte conform directivelor europene şi se iniţiază în tainele jargonului şi birocraţiei. Un invitat la emisiuni în direct e vânat de moderatori nu pentru ce spune, ci fiindcă i se întâmplă să ameţească în studio, ceea ce duce la mari beneficii de rating. Un post TV inaugurează o emisiune despre ultimele zile (sau clipe) ale unor V.I.P.-uri, iar concurenţa răspunde cu o emisiune în care transmite înmormântări. Un preşedinte de federaţie organizează un meci amical cu o naţională africană care se prezintă fără chef şi fără tricouri, dar cu o poftă năprasnică de bomboane. Un tânăr muncitor din Bacău invadează Anglia de unul singur, spre consternarea reporterilor şi parlamentarilor englezi care aşteaptă începutul unui exod la aeroport.

Asta veţi găsi în "Aştept să crăpi (de astăzi, în prime-time)". Cinci proze alerte şi vesele despre noi şi dereglările noastre. Cinci felii din tortul vieţii româneşti după integrarea în Uniunea Europeană. Cinci cronici ale absurdului, abjecţiei şi dejecţiei. Cinci motive pentru a-ţi dori să pleci din România doar pentru ca, odată trecut de graniţă, să începi să-i duci dorul şi să vrei acasă.

Breviarul

Părerea editorului: Poate că inocenţa e vârsta la care ar fi trebuit să rămânem pentru a da un dram de decenţă speciei umane. Cartea aceasta, frumoasă ca un basm adevărat, este povestea unei lumi de copii în care „căderea“ n-a avut încă loc. Citind-o, ne legănăm cu gândul că am fi putut fi altfel. E o bunătate în aceste pagini, care trezeşte în noi nostalgia unei lumi pierdute.

Părerea redactorului: Un oraş plin de istorie, o stradă plină de evenimente, o casă cu personalitate, o fetiţă care află că totul poate să devină spectaculos pe lume. Şi o scriitoare care o poate dovedi. Cu inocenţă.

Părerea autoarei: Un roman despre cum se poate înota în timp şi în timpuri fără să te îneci. Ar fi bine să fie citit fără grija vârstei proprii. Şi fără orice alte griji, de altminteri. Aceasta e o urare!

Părerea lui Vlad: Inocenţa e singura cale prin care timpul devine reversibil. Despre asta e vorba aici.

Părerea neoficială a PR-ului: Se citeşte cu încordare. Aş fi vrut să nu se mai termine.

Părerea mamei-mari, personaj principal: Totul e cu chin în viaţă.

Părerea bizară a anticarului, personaj secundar: Câştigă cine ajunge ultimul la linia de sosire.

Două viziuni asupra lumii: cea a unei fetiţe care vede lucrurile într-un fel extrem de personal şi cea a femeii care descoperă secretele înecate în trecut. Naivitatea comică a primei voci învinge melancolia celei de-a doua.

Casa de pe strada Maiakovski (fostă şi viitoare Sfântul Ioan) din Braşov devine un surprinzător personaj cu memorie şi conştiinţă.

Inocenţii e al treilea roman publicat de Ioana Pârvulescu, după Viaţa începe vineri (2009) şi Viitorul începe luni (2012). Viaţa începe vineri a obţinut Premiul Uniunii Europene pentru Literatură; romanul este tradus în peste zece limbi europene.

 

„Dumnezeu are un infinit de buzunare. În ele adăposteşte copii, oameni (care se cred) mari, pisici, căţei, levănţică, frunze de untișor, baobabi, doi vulcani activi şi unul stins (pentru că nu se ştie niciodată), recipiente de sticlă, pline cu dragoste distilată, praf de stele, vulpi, bufniţe şi, la capăt, lumină. Și mai are un pervaz înalt, înalt și lat, lat, cât să-l cuprindă și să-l țină bine când se-agață de el ca să se uite la noi, să vadă de-afară cum ne e înăuntru. Și-apoi se mută înăuntru și se uită, cu ochii noștri, afară.“ (Ana BARTON)

Portret
„Ana nu scrie. Ana sângerează cuvinte. E dintre cei cărora nu te repezi să le închizi rănile, căci tocmai rănile lor deschise le oblojesc pe-ale tale. Mai umblă sângerând, Ană, întru vindecarea durerilor mele! “ (Dorina CHIRIAC)

Autoportret
„Omul are un iertar pe care-l poartă cu sine tot timpul. Din când în când, omul se face mic şi subţire, ca frunzele celorlalte iertări, şi se-aşază şi el printre foi. Apoi, iar plouă, iar ninge, iar filă cu filă, iar el, subţiat, uşurat. La capăt, omul devine însuşi iertarul său. Și eu sunt om. Mă iert iertând, mă aflu și mă uit iubind, m-aduc aminte scriind. În rest, caut cu pace o absență: a răutății. Și în mine, și în ceilalți. Ca s-o găsesc, am învățat să mă bucur.“

Fotografia de pe copertă: Cătălina Flămînzeanu