Cărți

„Unele dintre micile istorii adunate aici sunt basme, altele povestiri, altele, până la urmă, fragmente de jurnal. Toate sunt în definitiv amintiri, reale sau inventate. Nu imagini ale realităţii, ci ale minţii care o decupează din hiperrealitatea noastră de toate zilele.
Au fost presărate până acum în multe dintre cărţile mele, în alte contexte şi cerând o altă lectură. M-am gândit să le strâng, pentru plăcerea cititorului, între coperţile unui singur volum, nu pentru că aş crede foarte mult – deşi cred – în calităţile prozei scurte, ci mai ales pentru că am o credinţă de neclintit în poezie. 
N-am prea avut de ales în alcătuirea acestei culegeri de «povestiri alese». Am lăsat doar să intre texte de o lungime rezonabilă, pe care m-am amuzat să le aşez într-o ordine oarecare, dar altfel le-am lăsat să colaboreze, să se alieze, să se înfrunte, să se submineze-ntre ele ca orice grup de necunoscuţi adunat între zidurile unei odăi. 
Sperând ca până la urmă să iasă de-aici mallarméanul «beau livre».“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„S-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit. Și suntem – sau, în orice caz, ar fi bine să fim – într-un dialog permanent cu posibilul acestui portret. Îngerul oferă fiecăruia din actele noastre reperul epurei lui, adică desenul lui ideal. Lângă fiecare «este», îngerul aşază un «cum ar trebui să fie». El conjugă neobosit, la optativ, curgerea vieţii noastre, aşa cum am face-o noi înşine dacă am fi în condiţia lui.“ (Andrei PLEȘU)

În clasa a XI -a, studierea geografiei constă în prezentarea unor aspecte care au un rol esenţial în cunoaşterea mediului înconjurător, analiza unor probleme majore ale contemporaneităţii, precum şi, în premieră, identificarea şi analiza unor elemente de geografie socială şi culturală.

Cartile lui Lucian Boia sunt mai mult decat reelaborari polemice, in sensul demitologizarii si inlaturarii locurilor comune din istoria si, implicit, din mentalitatea romaneasca.

În clasa a XI -a, studierea geografiei constă în prezentarea unor aspecte care au un rol esenţial în cunoaşterea mediului înconjurător, analiza unor probleme majore ale contemporaneităţii, precum şi, în premieră, identificarea şi analiza unor elemente de geografie socială şi culturală.

„Să călătoreşti încontinuu, fără intenţia de a ajunge undeva. Ca stil de viaţă. Să nu te opreşti nicăieri mai mult de o zi, să saluţi lumea din mers în timp ce-ţi iei rămas-bun, niciodată la revedere... Să fii curios şi să te miri neîncetat ştiind că, dacă nu te miri, te rătăceşti! Să cauţi, să afli o poveste, să spui una, să mănânci aici, să dormi dincolo, mereu dinspre ceva înspre altceva, şi drumul să fie însăşi destinaţia în schimbare. La sfârşit, relativa glorie de a urca pe Himalaya rămâne doar o chestiune neînsemnată. Pentru ca încercarea de a străbate acei munţi foarte înalţi înseamna să cobori la fel de mult în tine. Orice călătorie are destinaţii ascunse de care la început nu eşti pe deplin conştient. "Trei săptămâni în Himalaya" este şi despre aceste mici revelaţii.“ (Marius CHIVU)

 

 

„A scrie în şoaptă". Eu scriu aceste pagini cum ai vorbi în şoaptă. Aici, în România, fac eforturi să vorbesc numai în şoaptă (o şoaptă a sensului). Tocmai pentru că aici trebuie să te răsteşti, să te răţoieşti pentru a fi ascultat. În româneşte, scriu în şoaptă.“ (Matei CĂLINESCU)

„Citind aceste pagini, mi-am dat seama că am tăcut bine atâţia ani de zile. Neputinţa de a mă exprima m-a făcut, desigur, nefericit, dar ceea ce până acum m-a împiedicat să vorbesc liber a fost tocmai «sentimentul conştient al insuficienţei personale».
Veninul strâns în mine nu atinsese concentraţia necesară pentru a deveni leac. Eram pur şi simplu necopt. A trebuit să cunosc spaima cărnii şi lehamitea ultimă a sufletului, să mă desprind de oameni care plecând au luat părţi din mine, să-mi îngrop prieteni, să trăiesc o revoluţie şi să am şocul întâlnirii cu poporul meu, să mă destram, să mă detest, să mă înec în regrete şi remuşcări şi să mai vreau, totuşi, să mă adun din nou. Fără toate astea, orice pagină scrisă în nume propriu nu este decât o enormă pălăvrăgeală.“ (Gabriel LIICEANU)

„Cred că sunt greu de imaginat două viziuni mai diferite decât aceea susţinută de ideologul eurasiatist cu înclinaţii naţional-bolşevice Aleksandr Dughin şi cea universalistă, de inspiraţie iudeo-creştină, a filozofului brazilian Olavo de Carvalho. Este exact ceea ce face din această carte un document intelectual fascinant, o invitaţie la reflecţii informate şi responsabile despre culturi, civilizaţii, revoluţii şi imperii în lumea de azi şi, mai ales, în aceea de mâine.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

„Încă o dată îmi dau seama că rămânerea mea aici m-a ferit de-o aproape certă sinucidere intelectuală şi psihologică, dacă nu chiar fizică. Dar, «rămânând», n-am optat pentru un alt fel de sinucidere?“ (Matei CĂLINESCU)

„Un fel de jurnal" acoperă răstimpul unei adânci prefaceri sufleteşti: perioada adoptării exilului şi cea a adaptării la el. Matei care intră în acest jurnal este diferit de Matei care iese. Nu doar cetăţenia americană, stabilitatea profesională şi crescânda recunoaştere academică îi separă pe cei doi Matei. Modificarea e mai adâncă şi, din acest motiv, ea poate furniza percepţiei noastre amorţite de conformism un foarte fin instrument de evaluare a lumilor pe care cele două voci (identități) le articulează şi din care se hrănesc.
Cele două identităţi, adaugă autorul jurnalului, sunt separate şi de spaţiu, şi de istorie, şi de cronologie: prima este cea pe care o ignoră americanii, a doua este cea pe care o ignoră românii. Iar între ele stă «neclintita limbă» a exilului, care pentru Matei Călinescu a fost jupuire de viu.“ (Horia-Roman PATAPIEVICI)

„Am (sper!) luciditate, încerc să am bun-simţ şi onestitate. Am pragmatism. Calculez, în termenii realităţii, ce se poate, ce nu se poate. Eu i-am judecat pe toţi — în mod special pe politicieni — prin propria mea grilă. Am propria mea grilă din 1990 încoace. Asta am făcut mereu când am scris despre politică şi asta fac şi acum: pun totul în grilă. Mi se pare cel mai onest aşa. Şi nu judec oameni, ci fapte şi vorbe în funcţie de acele repere ale grilei. Nu am sentimente, nu am duşmani, nu am prieteni. Nu e loc de prietenii acolo unde nu sunt senti¬mente. Or eu nu am sentimente pentru politicieni, pentru politică.“ (Tia ȘERBĂNESCU)

„Tia Şerbănescu este un fel de «crucişător moral al presei româneşti». Dacă presa poate învăţa pe cineva să gândească, după ce va fi dat deoparte grâul (puţin) de neghină (multă), atunci Tia este unul dintre cei mai buni şi mai eficienţi însoţitori în această privinţă. Prin ce spune, prin cum spune, prin consecvenţa cu care spune ceea ce spune, prin eleganţă şi stil. Tia este, şi în presă, o prezenţă cu adevărat luminoasă — şi o iubesc şi pentru asta.“ (Cristian PĂTRĂȘCONIU)

"Am două reguli pe care le-am respectat cât am putut. Prima e să nu spui sau să nu scrii despre nimeni ceva ce n-ai putea să-i spui în faţă… A doua regulă e să nu te iscăleşti mai mult de două ori în aceeaşi zi".

„Bântuiam ca o stafie melancolică locuri pe care le cunoscusem îndeaproape într-o viaţă anterioară şi mă simţeam esenţial vulnerabil, deşi mă ştiam protejat, dacă nu de acea invizibilitate sau transparenţă pe care şi-o pot alege spectrele, de faptul că devenisem irecognoscibil. După două decenii de absenţă eram într-un fel deghizat în propriul meu trup, în propria mea vârstă.
Revenisem în România pentru câteva zile, dar adevărata întoarcere, mi-am dat seama, avusese loc pe alt plan, acela al scrisului, mai demult.
Cartea noastră era nu numai, cum credeam, un nostos imaginar; era chiar întoarcerea în Itaca.ׅ“ (Matei CĂLINESCU)

„Fusesem eu, fuseserăm noi doi, care ne întorceam în ţară după un lung sau mai puţin lung exil, aidoma unor Ulise, Telemah?
Pentru a fi pe deplin înţeleşi ar trebui, înainte de «post-Odiseea» care se desfăşoară chiar în timp ce scriem aceste rânduri, să pomenim şi să încercăm să înţelegem întâmplările circumnavigaţiei noastre, înainte de prima sosire la Itaca şi, mai ales, jalea care ne-a cuprins atunci când, odată depăşită prima euforie a libertăţii, am înţeles că s-ar putea să nu mai revedem niciodată insula copilăriei.“ (Ion VIANU)

„Un roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină şi conturează o secvenţă tensionată din prezent. Nu lipseşte din decor un detectiv improvizat (de meserie psihiatru), admirator al locotenentului Colombo, o jurnalistă de succes, un reputat om de ştiinţă, o femeie dezamăgită şi – miezul cărţii – un autist, care are partitura cea mai originală. Depăşind imediatul, se aude în carte şi un discurs de primire în Academia Română, care povesteşte idei, cu inteligenţă şi plasticitate. (Aici veţi găsi explicaţia «sentimentală» a titlului.)
Reuşita cea mare a unui romancier este ca realitatea să-i copieze cartea, nu invers. Vlad Zografi a scris un roman de actualitate românească şi nu rămâne decât ca fiecare cititor să-i verifice, pe pielea lui, credibilitatea.
Sfatul criticului: nu citiţi această carte, ci ascultaţi-o aşa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Ilustraţia copertei: Agata Tabacu

„Împărţim istoria în bucăţi, pe tranşe cronologice, domenii, probleme, structuri, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are. Ne referim la Antichitate ori la Evul Mediu, ca şi când asemenea împărţiri chiar ar exista. La fel, identificăm o istorie economică, socială, culturală, politică şi aşa mai departe. Sunt simple sertare, pe care noi le-am confecţionat şi pe care am lipit etichete. De asemenea, fiecare fapt în parte e construit sau reconstruit, extras din încurcata ţesătură a Istoriei şi învestit astfel cu o existenţă de sine stătătoare.
Nu e de negat câtuşi de puţin utilitatea, necesitatea chiar, a unui asemenea demers. Trebuie un dram de ordine, pentru a face trecutul cât de cât inteligibil. Construim ceea ce Max Weber a numit «tipuri ideale», nici adevărate, nici neadevărate; precum pipa lui Magritte. Totul e să nu uităm că această vastă reamenajare e opera noastră, să nu pretindem că aşa ar fi pur şi simplu Istoria.
Nu e Istoria, sunt istoriile. Istoria autentică e un amalgam nediferenţiat în neîncetată fierbere. Operaţia de «disciplinare» şi «sistematizare» ne aparţine. Istoricul e un neobosit făuritor de coerenţă. Sub bagheta lui, totul ajunge să se lege, toate se explică, iar trecutul se încarcă cu semnificaţii.“ (Lucian BOIA)

„Civilizaţia europeană e în curs de restructurare radicală nu în urma vreunei invazii, ci a accelerării istoriei, cu schimbările inevitabile de paradigmă. Se schimbă totul – şi repede: condiţiile de trai, reperele culturale, mentalităţile, comportamentele… Aceasta e principala provocare a anilor ce vor veni. Sunt toate indiciile că ne vom instala durabil într-o istorie fluidă, extrem de schimbătoare, cu totul alta decât lumea, nu imobilă, dar cu evoluţii lente şi aproape imperceptibile la scara unei vieţi umane, pe care au cunoscut-o înaintaşii noştri. E, aşadar, cu totul altă poveste decât „sfârşitul Antichităţii“: povestea, care abia începe a fi scrisă, a unui viitor cu totul diferit decât trecutul. Să ne ţinem bine, e ameţitor!“ (Lucian BOIA)

Ilustrația copertei: René Magritte, La Trahison des images (1929)

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ (Andrei PLEŞU)

„Am simţit că, dacă nu voi încerca să descriu tot ce văd, tot ce trăiesc, tot ce înţeleg (ceea ce nu puteam face decât în proză), realitatea care mă înconjoară îmi va intra fără să mă întrebe în poeme, cu amănuntele ei sordide, întâmplările ei promiscue, personajele ei duplicitare şi sensurile ei maculatoare. Şi nu-mi era greu să-mi închipui poemele cufundându-se ca nişte corăbii de hârtie în care s-ar încărca minereu de fier. Am avut întotdeauna convingerea că, în pofida imaterialităţii ei, poezia poate deveni oricând o redutabilă armă, dar niciodată o bună unealtă de făcut curăţenie. Iar eu aveam nevoie să mă curăţ de toate reziduurile pe care istoria şi viaţa nu încetau să le depună în mine, aveam nevoie să le deşert în fiecare seară în pagină, pentru ca a doua zi să poată fi depuse altele, fără pericolul de a mă îneca în mâlurile lor contagioase. Era un fel de a repeta — ca în taina botezului – «Mă lepăd de Satana», sugerând realităţii să se lepede la rândul ei.“ (Ana BLANDIANA)

Există atâtea feluri de fantastic, încât nu e de mirare că unele dintre ele pot să treacă uneori drept realitate. Realitatea însăşi îşi lărgeşte câteodată cu aroganţă hotarele şi atunci zonele încărcate rămân – pentru ani, decenii şi chiar secole întregi – ambigue, de o apartenenţă incertă. Apoi, prin cine ştie ce întâmplare, sau numai prin eroziunea obişnuită a timpu¬lui, dubla lor natură îşi estompează de la sine una dintre laturi şi fâşia echivocă recade într-o parte sau în alta a hotarului, însoţită numai de uimirea că a putut altădată părea altfel.
Fantasticul nu e opus realului, este doar o înfățișare mai plină de semnificații a acestuia. La urma urmei, a-ți imagina înseamnă a-ți aminti.

„Dragomir nu-şi propusese să aibă nici un «destin cultural». Spre deosebire de Noica, ce-şi pregătea în noaptea istoriei, scriind tenace şi încăpăţânat, viitoarea ieşire la lumină ca operă, Dragomir îşi asumă dintru început istoria ca noapte eternă şi se retrage în intimul pur al luminii sale interioare. Dacă nu greşesc, cred că e singura gândire specializată filozofic din istoria Europei care s-a decuplat total de orice manifestare culturală prezentă sau viitoare. Gândirea lui Dragomir este neverosimil de pură tocmai pentru că nu «iese pe stradă», nu ia parte la dispute şi nu se hrăneşte din vanitatea participării la turniruri intelectuale. Ea reprezintă performanţa pură a posibilităţii de filozofare a unei fiinţe care se exersează într-o catacombă a istoriei.
În frenezia lui de a înţelege totul era ceva din psihologia unui etern student care abordează Creaţia ca pe o temă şi care se pregăteşte asiduu pentru ziua în care urmează să fim examinaţi de Dumnezeu. De altfel o ştie şi o spune, în 8 ianuarie 1993, într-o formidabilă notă din carnetele intitulate "Seminţe": «În fond, eu fac o teză de doctorat la Dumnezeu.» Lucrul cel mai important care s-a întâmplat în viaţa lui Dragomir este tocmai acesta: la un moment dat, şi-a schimbat conducătorul tezei. A trecut de la Heidegger la Dumnezeu.“ (Gabriel LIICEANU)

"Fiecare suntem un amestec de ceea ce suntem, ce credem că suntem şi ce am vrea să fim".

"Viaţa e un joc pe viaţă şi pe moarte, în care, la sfârşit, credem că ştim ce-ar fi trebuit să facem".

"Filozofia e poate îndeletnicirea cu de toţi cunoscutele şi de nimeni ştiutele".

"Comunismul e o minciună, democraţia e un neadevăr".

"50 de ani de nemulţumiri şi ură contează, nu"?

"De aproape 70 de ani „acasă“-ul meu e filozofia".

„Aceste lecții au fost scrise pentru cei care știu puțin sau nu știu nimic despre știința modernă. Împreună, ele oferă o privire de ansamblu concentrată asupra celor mai fascinante aspecte ale marii revoluții săvârșite în fizică în secolul XX și ale întrebărilor și misterelor pe care această revoluție le-a adus la lumină. Căci știința ne arată nu doar cum să înțelegem mai bine lumea, dar și cât de vastă e dimensiunea a ceea ce încă nu cunoaștem.“ (Carlo ROVELLI)

„Rar mi-a fost dat, in ultima vreme, sa citesc ceva mai viu si mai vibrant, mai uman si mai firesc, mai arzator, mai dramatic, mai curgator si mai abrupt, mai vesel si mai trist, mai suculent, mai poznas, mai poetic, mai ametitor si amutitor. Si rar am vazut, de când sunt editor de carte, un asemenea talent in (orgolioasa) desfasurare." (Radu Paraschivescu)

"Cartea cu Apolodor", performanţă stilistică într-unul dintre genurile cele mai dificile, poezia pentru copii, se adresează de fapt tuturor vârstelor şi a cucerit publicul încă de la inceput. Aventurile pinguinului călător care au apărut in 1959, într-un volum ilustrat de Jules Perahim, au fost reeditate în 1963, apoi in 1975, cu desenele lui Dan Stanciu. Ultima ediţie a fost tiparită, cu titlul schimbat şi cu un text prescurtat, în 1988.

„Faptul că filozofia nu este o abstracţie rece, ci trăire, suferinţă şi sacrificiu pentru omenire îl ştia Nietzsche prea bine, şi a fost pentru el un exemplu. A fost condus în sus spre gheţarii erorii groteşti, dar viitorul era, în realitate, tărâmul iubirii sale, iar generaţiilor următoare, nouă, a căror tinereţe îi datorează infinitul, Nietzsche le va apărea ca o figură de un tragism plăpând şi onorabil, înconjurat cu flăcări de fulgerul acestei schimbări de epocă.“ (Thomas MANN)

Cine se luptă cu monștri trebuie să ia seama să nu se transforme la rândul lui într-un monstru. Iar dacă vei privi multă vreme într-o prăpastie, prăpastia va privi și ea în adâncul tău.

Vanitatea noastră ar dori ca, din tot ceea ce facem, tocmai lucrul care ne reușește cel mai bine să fie considerat cel mai greu de realizat. Asta explică originea multor sisteme morale.

 Lucrurile făcute din dragoste au loc întotdeauna dincolo de bine și de rău.

De mai bine de douazeci de ani, istorici de toate varstele si coloraturile sunt dominati de obsesia comportamentului public al intelectualilor romani in secolul XX. S-a scris mult, mai ales de la inaltimea prezidiului unui complet de judecata morala, adesea fara a se putea administra toate probele unui dosar incalcit, dar si fara intelegerea deplina a naturii umane.

„Dalai Lama discuta diverse strategii pentru a invinge prejudecatile si convingerile stereotipe; ele includ contactul personal, educatia si perceperea celorlalti ca indivizi... Sanctitatea Sa considera ca violenta este inradacinata in emotiile umane si modurile de a gandi, si socoteste ca frica reprezinta una dintre fortele care distrug cel mai mult fericirea umana... Dalai Lama ne indica pasii care trebuie urmati pentru a rezolva aceste probleme, cum ar fi incercarea de a-ti impartasi temerile cu ceilalti, anumite tehnici cognitive si recursul la credinta.“ (Spirituality & Practice)

Născută într-o distinsă familie din Banat, frumoasă, elegantă, inteligentă, cultivată, Cornelia Brediceanu l-a cunoscut în 1916 pe Lucian Blaga, cu care s-a căsătorit patru ani mai târziu. Și-a susținut cu tact și discreție soțul în cariera diplomatică, la legațiile din Viena, Berna și Lisabona, și mai ales l-a ajutat să-ți împlinească destinul de poet și filozof. Stau mărturie a iubirii și devotamentului ei aceste pagini de jurnal, publicate într-o nouă ediție, revăzută și comentată de fiica autoarei, Dorli Blaga.
Blaga spunea că el și soția lui sunt o monadă. După apariția volumului Tatăl meu, Lucian Blaga, Dorli Blaga pare să-și fi propus, publicând Jurnalele mamei sale, să întregească monada.

Fotografia de pe copertă: autoarea cu fiica ei, la Estoril, Portugalia, 1938

Cărțile lui Steve Biddulph se găsesc în peste 3 milioane de case din întreaga lume. Bestseller internațional tradus în 30 de limbi și văndut în peste 1 milion de exemplare, Cum să ne creștem băieții i-a ajutat pe părinții de pretutindeni să-și înțeleagă, în sfărșit, fiii.

Să crești un băiat fericit, iubitor și responsabil în zilele noastre nu-i lucru ușor. Steve Biddulph trece în revistă toate provocările care apar încă de la nașterea copilului - primii pași, prietenii, școala, temele, sportul, Internetul, sexul, violența, tentația drogurilor și a alcoolului - și oferă soluțiile potrivite nu doar pentru cuplurile de părinți, ci și pentru mamele și tații singuri. Scrisă cu căldură și umor și întemeiată pe deceniile de experiență a autorului ca psiholog și tată de familie, cartea îi învață pe părinți cum să le ofere copiilor îndrumarea de care au nevoie pentru a reuși în viață.

Din cuprins: Cele trei etape ale copilăriei unui băiat ♦ Prin ce se deosebește cereierul băieților de al fetelor? ♦ Băieții și învățatul. La ce vârstă e indicat să meargă la școală? ♦ Ce înseamnă „dificultăți de învățare“? ♦ Cum să-i ajutăm pe băieți să aibă o atitudine sănătoasă față de sex

„M. Blecher a fixat ca pe fluturi coşmarele în slove: acul a înţepat numai viermele, dar aripile cu polen continuă să bată.“ (Sașa PANĂ)

„Voi mai avea vreodată curajul să mă vait de ceva? Voi mai avea neruşinarea să am capricii, indispoziţii, enervări?… El trăieşte în intimitate cu moartea. Nu cu o moarte abstractă, nebuloasă, cu termen lung. E moartea lui, precisă, definită, cunoscută în detalii, ca un obiect. Ce îi dă curaj să trăiască? Ce îl susţine? Nu e nici măcar disperat. Nu înţeleg, mărturisesc că nu înţeleg.“ (Mihail SEBASTIAN)

„Inimi cicatrizate" este o capodoperă… o carte pe care ar trebui s-o avem mereu la-ndemână şi s-o citim iar şi iar.“ (Paul BAILEY)

„Bolnavul are tot timpul din lume, orele lui se dilată şi intră într-o contradicţie de nerezolvat cu timpul omului sănătos, care se contractă de griji multe şi mărunte. Faţă de colegii de generaţie, atât de vitali, trăind atât de intens şi meditând de departe, chiar dacă obsesiv, la străina moarte, Blecher este prizonierul unei lumi pe dos: pentru el moartea e intensă, familiară, apropiată şi viaţa e străină. Blecher nu se complace în suferinţă. Întreaga lui viaţă este o contrazicere a ideii că boala umileşte.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Max Blecher este unul dintre acei rari oameni care, nu cu intenţie sau cu ostentaţie, ci prin chiar viaţa lor — uneori, ca în cazul de faţă, foarte scurtă —, reuşesc să ne predea o lecţie nu tocmai comodă: decenţa suferinţei. Iar în literatura română este poate singurul autor care a jucat „până la ultimele jetoane“, relatând în timp real şi cu maximă luciditate, fie direct, la persoana I, fie la per-soana a III-a, o experienţă a drumului către sfârşit ce depăşeşte cu mult limita comună a suportabilului şi a imaginabilului.

Ilustrația copertei: desen în tuș negru și roșu de M. Blecher. Coperta reproduce afișul filmului "Inimi cicatrizate" în regia lui Radu Jude, 2016.

Humanitas publică, după 55 de ani de la apariţia lor în limba română, Aventurile lui Cepelică de Gianni Rodari în inegalabila traducere a lui Mircea Sântimbreanu, într-o ediţie superb ilustrată.

„...20 de ani în Siberia – o aşez printre cele mai fantastice cărţi care s-au scris în ţara noastră. În faţa ei multe cărţi, mulţi scriitori şi mulţi eroi literari pălesc. După primul şoc şi cea dintâi nedumerire a cititorului, chiar şi a unui erudit academician, poate după un număr de ani în care uimirea se va fi aşezat, deodată cineva va pricepe şi va ridica această carte – a Aniţei cu trei clase primare şi suflet cât o istorie naţională, de o autenticitate «stilistică» genială – şi le va aşeza, fiinţa şi cartea, la umărul marilor noştri mărturisitori ai sufletului românesc.“ (Ştefan J. Fay)

În "Comunism inc.: Istorii despre o lume care a fost", Angelo Mitchievici şi Ioan Stanomir explorează zona de umbră constituită de „emigraţia interioară/exilul intern“ din România comunistă. Este vorba de acel segment intelectual care, în cele două decenii dintre 1944 şi 1964, a refuzat să accepte dictatul Partidului Muncitoresc Român, ducând mai departe tradiţia libertăţii şi pluralismului.
Volumul propune o imagine în oglindă, prin contrapunerea celor două ipostaze care ilustrează condiţia intelectuală sub comunism: pe de o parte, participarea entuziastă şi complicitatea cu crima şi represiunea; pe de altă parte, asumarea demnităţii ca modalitate de reafirmare a umanismului şi pluralismului.
"Comunism inc." este o suită de portrete ce redă complexitatea morală şi intelectuală a deceniilor în care se naşte Republica Populară Română. Ea este, simultan, o meditaţie despre turpitudinea intelectuală, dar şi un omagiu adus celor care, în tăcerea exilului sau a emigraţiei interne, au scris cu gândul la un viitor al libertăţii.

„Perioada imediat următoare abdicării forţate a regelui Mihai I s-a înscris în memoria colectivă a societăţii româneşti interbelice sub semnul traumei, căreia sintagma inspirată a lui Marin Preda, «obsedantul deceniu», îi va sublinia dimensiunea spectrală. În anii săi de pionierat, regimul comunist a însemnat instaurarea un climat al violenţei ca politică de stat concomitent cu construcţia unui nou cadru social unde nimic nu rămâne neschimbat, de la discurs la gesticulaţie, de la reflecţie la conduite, pe fondul suprimării tuturor libertăţilor proprii societăţilor democratice. Cartea de faţă are în vedere în special cea de-a doua perioadă, care realizează tranziţia şi dinamica ei convulsivă.
Am pornit de la premisa că nici un document nu este atât de relevant ca literatura, înţelegând prin aceasta şi critica literară, pentru a investiga perioada de tranziţie de la o societate liberală cu toate derapajele ei, cum a fost societatea interbelică, la societatea comunistă proiectată de ingineriile sociale staliniste.“ (Angelo MITCHIEVICI)

„Eseurile de faţă sunt organizate în forma unui triptic. Fiecare dintre etajele acestea corespunde unui segment temporal şi de sensibilitate. Intenţia autorului a fost aceea de a oferi cititorului un montaj cinematografic, capabil să recupereze vocile unui timp trecut, cel dintre 1947 şi 1964, dar şi timbrul propriei sale subiectivităţi, asumate ca atare.
«Tablouri dintr-o expoziţie» poate fi citit asemenea unui film documentar. Arheologia intelectuală pe care se întemeiază aduce la lumină obiectele ce locuiesc acest trecut. Povestea lor este o poveste despre laşitate, dar şi despre demnitatea celor care nu aderă. Este istoria României comuniste – pe temeliile ei se aşază România de după 20 mai 1990, cea care alege, în contra onoarei şi curajului, mediocritatea compromisului.“ (Ioan STANOMIR)

 

Cinci poveşti de dragoste la prima vedere. În prima veţi simţi parfum de crini regali. În cea de-a doua un puternic miros de terebentină. A treia aduce cu sine adieri de aripi nevăzute. A patra ceva "ascuns, cum numai marea" poate să nască. A cincea poveste aduce o mare de acoperişuri şi o miză.