Cărți

Continuând lecţiile de viaţă din bestsellerul "Sfaturi pentru fiica mea", Alexandra Stoddard ne propune o nouă colecţie de meditaţii şi sfaturi practice despre ceea ce înseamnă fericirea pentru o femeie în lumea de astăzi. Mamă şi bunică, precum şi autoare a peste 25 de cărţi de lifestyle şi dezvoltare personală, Alexandra Stoddard scrie din experienţă şi compasiune – observaţiile sale sunt îndelung chibzuite şi autentice, rod al atenţiei de o viaţă faţă de sine şi faţă de cei apropiaţi şi, mai ales, al unei relaţii vii şi profunde cu propriile fiice.
Cu înţelepciune şi umor, ghidul de faţă oferă un moment binemeritat de introspecţie şi relaxare, dar şi un ajutor veritabil oricărei femei care se află în căutarea unei vieţi echilibrate şi împlinite.

În 23 ianuarie 1936, la cererea unui grup de intelectuali şi diplomaţi francezi şi români, Franţa cumpără casa Olănescu pentru a înfiinţa un Institut de Studii Superioare. Ea avea să treacă în curând prin vremuri grele: sunt anii celui de-al Doilea Război Mondial şi cei ai dictaturii comuniste. Cu toate acestea, 80 de ani mai târziu, la numărul 77 de pe bulevardul Dacia, ea este încă sediul Institutului Francez din Bucureşti.
Încercând să-i reconstituie istoria, Richard Edwards cercetează „memoria locului“, la Bucureşti şi la Nantes, la Paris şi la Berlin, dezvăluind amintiri, secrete, bucurii şi uneori temeri. În această înstărită casă boierească, a cărei organizare interioară se va modifica mereu de-a lungul deceniilor, redesenându-şi neîncetat până şi planurile, cronicile şi portretele dau viaţă unei istorii franco-române, istoria prieteniei dintre două ţări.

„La sfârşitul secolului al XVIII-lea, marele Goya a făcut optzeci de desene intitulate "Caprichos", inspirate dintr-o corozivă critică morală şi socială; Leopardi a plasat însă forma „capriciului“ într-o dimensiune metafizică, marcată de acele nuanţe melancolice din care îşi trage seva ironia sa. "Micile opere morale", o cărticică destul de subţire în fond, reprezintă aportul literar la un interminabil parcurs speculativ; punctul culminant al unei întregi cariere umane şi intelectuale a autorului său, care explorase teritorii imense ale cunoaşterii şi se confruntase cu una dintre fazele capitale ale istoriei moderne. Ea se prezintă ca o operă de un experimentalism îndrăzneţ, un exemplu de iscusinţă literară de neatins, al cărei scop a fost acela de a proclama adevărul condiţiei iremediabil nefericite a fiinţelor vii, propunând, dintr-o perspectivă eminamente laică, o filozofie antifinalistă, anti-providenţialistă, materialistă.“ (Novella BELLUCCI)

Nu suntem răspunzători pentru ce a făcut natura din noi, dar suntem pentru ce am făcut noi cu natura noastră.
Note, stări, zile a lui Andrei Pleşu este cartea despre această răspundere, este jurnalul unei formări. Fiecare dintre noi, citindu-l, s-ar putea întreba ce a făcut cu propria lui viaţă.

„Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online)

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi. Satiră delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siècle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului.

„Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Ilustrația copertei: Wilhelm Gause, Cafenea din Viena (detaliu)

Ce îi deosebește pe marii savanți de ceilalți oameni de știință nu sunt doar succesele, ci și eșecurile. Darwin, Kelvin, Pauling, Hoyle și Einstein au comis „gafe strălucite“, nu simple erori, pentru că în spatele lor se ascund probleme care au împins cunoașterea „cu spatele la perete“, iar de aici au apărut noi perspective asupra lumii. Cartea lui Mario Livio dezvăluie momente critice din istoria științei și ne apropie de figurile marilor savanți – oameni, și ei, supuși fatalmente greșelii.

„În pofida gafelor, și poate chiar datorită lor, cele cinci personalități pe care le-am urmărit și prezentat în această carte nu numai că au revoluționat domeniile lor științifice, dar sunt și autorii unor creații intelectuale cu adevărat mărețe. Spre deosebire de numeroase contribuții științifice care se adresează doar profesioniștilor din cadrul aceleiași discipline, operele acestor maeștri au depășit granițele dintre știință și cultura generală.“ (Mario LIVIO)

„Don Quijote de la Mancha" este un adevărat labirint de oglinzi în care totul, personajele, forma artistică, anecdota, stilurile se desfăşoară şi se multiplică în imagini ce exprimă, în infinita ei subtilitate şi diversitate, viaţa omenească. Chiar fără să ştie, romancierii contemporani care se joacă cu formele, distorsionează timpul, amestecă şi combină punctele de vedere şi fac experimente lingvistice îi sunt cu toţii îndatoraţi lui Cervantes.“ (Mario Vargas LLOSA)

„Don Quijote este mai mare astăzi decât a fost în concepţia lui Cervantes. A rătăcit timp de trei sute cincizeci de ani prin junglele şi tundrele spiritului omenesc, devenind astfel mai viu şi mai impunător. Astăzi nu mai râdem de el. Blazonul lui este mărinimia, crezul lui, frumuseţea. Întruchipează tot ce e bun, stingher, pur, lipsit de egoism şi galant. Parodia s-a transformat în exemplu.“ (Vladimir NABOKOV)

„La o mai dreaptă privire, fantasmagoriile lui Don Quijote nu sunt în esenţă rodul «nebuniei» lui, ci mai curând «nebunia» lui este o formă de luptă, un set de arme cavalereşti în încercarea lui de dezvrăjire a lumii, de acţiune solitară împotriva falsificării marilor valori metefizice în mediul terestru, flagel care a făcut, face şi va face ravagii în toate timpurile şi în toate locurile. L-am tradus pe "Don Quijote" încercând să-l păstrez, măcar virtual şi aluziv, în contextul din care am fost nevoit totuşi să-l smulg, şi să-l propun cititorilor români ca pe unul din polii literaturii spaniole din Secolul de Aur.“ (Sorin MĂRCULESCU)

Ilustraţia copertei: "Don Quijote luptându-se cu morile de vânt", tapiserie de sec. XVII (detaliu), lucrată în atelierul lui Francis Poyntz

Continuarea volumului "Între păduri şi ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de Mijloc până la Porţile de Fier" (Humanitas, 2015)

La mijlocul anilor ’30, la vârsta de optsprezece ani, Patrick Leigh Fermor a pornit din Olanda către Constantinopol, într-o călătorie care a fost subiectul a trei dintre cele mai îndrăgite cărţi ale sale. Cea de-a treia, "Drum întrerupt: De la Porţile de Fier până la Muntele Athos", a văzut lumina tiparului abia în 2013, după moartea autorului.

„Imaginea celuilalt“ are un maestru inegalabil în persoana lui Patrick Leigh Fermor. Dar cine e, în cazul de faţă, „celălalt“? "Homo balcanicus", europeanul de pe cele două maluri ale Dunării, sălbatic, ospitalier, aristocrat, orgiastic, alături de care el, „barbarul“ britanic, trăieşte momente unice.
Cu însuşirea uimitoare a englezului de a se acomoda rapid oriunde, PLF învaţă româneşte, bulgăreşte, greceşte, îşi găseşte hogeac într-o colibă de lângă Rusciuk şi doarme la fel de adânc în patul somptuos al cutărui aristocrat bucureştean. Printr-o arheologie personală, dibuieşte cuvinte definitorii ale sufletului românesc: doină, dor, zbucium, dar şi filonul lui hedonist: ţuică, mititei „rulaţi pe coapsă“ ori femei splendide pe care le priveşte „cu ochi de mojic“. Recursul la istorie lămureşte climatul balcanic, prea adesea învrăjbit, unde duşmănia, răzbunarea, neuitarea alternează cu împăcarea vremelnică, cu interacţiunea gastronomică ori cu strategia matrimonială. E anevoie de ales ce ne atrage mai mult: descrierea trufaşului Bucureşti interbelic, cu nota lui acuzat occidentală, satul bulgăresc rânduit între rigoare şi făţărnicie ori cosmopolitul Munte Athos, unde vieţuiesc călugări greci, ruşi şi români, într-o înţeleaptă detaşare de cele lumeşti.
Este o percepţie multisenzorială a omului din acest spațiu ce transformă naraţiunea lui PLF într-un ghid cu perspectivă inedită. Încerci să-i calci pe urme, căci Drum întrerupt rămâne o iniţiere desăvârşită în permanenţele spiritului balcanic. (Georgeta FILITTI)

"Prăvălii cu nume româneşti, printre ele multe firme scrise cu caractere ebraice şi câteva cu caractere armene, huruit de tramvaie şi, dintr-odată, un furnicar de oameni. Se făcea târziu. Înfometat după un drum aşa de lung, m-am instalat într-un birt afumat care părea promiţător; se numea La Pisica Veselă. Mare parte din fum se ridica dintr-o sobă pe a cărei plită se frigeau nişte crochete în formă de fus, după ce un bucătar cu aer blajin le rula cu pricepere între palmele lui uriaşe. Am dat de duşcă nişte ţuică, am înfulecat o mulţime de mititei şi am băut vin cu nemiluita. Toate erau delicioase, şi nu vedeam nici un motiv pentru care să mă opresc din mâncat sau din băut vin. După cum am aflat mai târziu, exista în Bucureşti un loc unde mititeii erau nemaipomenit de buni fiindcă, din câte se zvonea, bucătăreasa, o ţigancă, îi rula pe coapsă."

„Am început să traduc Also sprach Zarathustra pornind de la o presupunere – bazată pe impresia cîtorva lecturi anterioare – care pe parcurs s-a confirmat: aceea că mă aflu în faţa unui «discurs mixt», text pe care filozoficul şi poeticul şi-l dispută în egală măsură.“ (Ştefan Aug. DOINAŞ)

Bun venit la "Animalium"! Muzeul este deschis la orice oră. În sălile sale vizitatorii de toate vârstele pot admira o colecţie extraordinară cu 160 de animale. Veţi afla secretele evoluţiei vieţii, veţi intra în sălile de disecţie și veţi descoperi marea varietate a habitatelor terestre … Intraţi şi studiaţi regnul animal în toată splendoarea sa!

Katie Scott a studiat ilustraţia de carte la Brighton University, iar apoi a lucrat pentru BBC, New York Times şi Universal Records. Trăieşte şi lucrează la Londra.

Jenny Broom şi-a făcut studiile la Slade School of Art din Londra. Este o editoare cu experienţă şi autoare a mai multor cărţi pentru copii. Trăieşte la Londra.

În septembrie 2016, la Editura Humanitas apar trei cărţi minunate pentru copii şi părinţi deopotrivă. Trei atlase unice prin bogaţia informaţiilor şi felul în care au fost structurate,  cu ilustraţii realizate în peniţă şi colorate digital şi informaţii uşor de reţinut. "Animalium" de Katie Scott şi Jenny Broom, "Historium" de Richard Wilkinson şi Jo Nelson şi "Hărţi. O călătorie prin ţările, mările şi culturile lumii" de Aleksandra Mizielinska şi Daniel Mizielinski sunt cele trei atlase, primul de zoologie, al doilea de istorie şi ultimul de geografie, primele două fiind adevărate muzee între coperţi în care vizitatori de toate vârstele pot cerceta exponate şi admira animale din vechime sau uimitoare colecţii de vestigii arheologice.

Bun venit la Historium! Muzeul este deschis la orice oră. Vizitatorii de toate vârstele pot admira o uimitoare colecţie, de peste 130 de vestigii arheologice. Veţi afla cum trăiau popoarele vechi și veţi descoperi extraordinarele obiecte rămase de la ele. Intraţi şi studiaţi trecutul în toată splendoarea sa!

Richard Wilkinson a învăţat de unul singur să ilustreze cărţi. Trăieşte şi lucrează la Brighton. A colaborat cu publicaţiile New Scientist, Intelligent Life, TIME şi cu casa de modă Ted Baker.

Jo Nelson a studiat limbile moderne şi medievale la Cambridge University. Este cercetătoare de lucrări ştiinţifice.

În septembrie 2016, la Editura Humanitas apar trei cărţi minunate pentru copii şi părinţi deopotrivă. Trei atlase unice prin bogaţia informaţiilor şi felul în care au fost structurate, cu ilustraţii realizate în peniţă şi colorate digital şi informaţii uşor de reţinut. Animalium de Katie Scott şi Jenny Broom, Historium de Richard Wilkinson şi Jo Nelson şi Hărţi. O călătorie prin ţările, mările şi culturile lumii de Aleksandra Mizielinska şi Daniel Mizielinski sunt cele trei atlase, primul de zoologie, al doilea de istorie şi ultimul de geografie, primele două fiind adevărate muzee între coperţi în care vizitatori de toate vârstele pot cerceta exponate şi admira animale din vechime sau uimitoare colecţii de vestigii arheologice.

Scopul vieții noastre este fericirea, deși mulți oameni cred că este foarte greu de atins. Sanctitatea Sa Dalai Lama și Howard C. Cutler ne descriu în această carte un drum presărat cu sfaturi bine-venite și înțelepte pe care îl putem urma și la capătul căruia vom ajunge la o viață mai împlinită. Arta fericirii împletește conceptele și tehnicile de meditație budiste cu studiile și sfaturile psihologiei occidentale moderne și ne învață cum să facem față unor situații dureroase, dar inevitabile, de ce trebuie să ne prețuim dușmanii și ce însemnătate au compasiunea, bunătatea și iertarea pentru viața noastră de zi cu zi.

„Vederile lui Dalai Lama își au rădăcinile într-o tradiție veche de peste 2500 de ani, care rămâne însă temperată de bun-simț și de o înțelegere complexă a problemelor moderne. Perspectiva lui asupra greutăților cu care se confruntă lumea contemporană s-a dezvoltat ca urmare a statutului său special de personalitate de talie mondială, care i-a permis să călătorească în nenumărate rânduri pe glob, să se expună diferitelor culturi și oamenilor din toate categoriile sociale și să facă schimb de idei cu cei mai de seamă oameni de știință, lideri religioși și politici. Rezultatul final este o abordare înțeleaptă, optimistă și, în același timp, realistă a modului în care putem face față problemelor noastre.“ (Howard C. CUTLER)

„Să reflectăm deci la ce e cu adevărat valoros în viață, la ce dă sens vieții și să ne stabilim prioritățile pe baza răspunsului. Scopul vieții noastre trebuie să fie pozitiv. Nu ne-am născut cu scopul de a aduce necazuri, de a face rău altora. Ca viața noastră să aibă însemnătate, cred că trebuie să ne dezvoltăm calitățile pozitive, esențiale pentru oameni – căldura, bunătatea, compasiunea. Atunci viața noastră va căpăta mai mult sens și va fi mai împăcată – mai fericită.“ (Sanctitatea Sa DALAI LAMA)

Modelul didactic propus de acest manual respectă criteriile curriculare şi psihopedagogice recomandate de programă în ceea ce priveşte selectarea, ordonarea şi tratarea didactică - integrată şi, totodată, funcţională - a unităţilor de conţinut.

„Un tablou cuprinzător al întregii istorii a Rusiei, de la întemeierea primului stat pe pământ rusesc în secolul al IX-lea până în prezent.“ – Choice

E oare imensitatea imperiului de la răsărit o povară psihologică pentru locuitorii săi, care trăiesc cu spaima că pot fi cotropiți oricând, din orice parte? Au oare rușii o bizară — Și unică în felul său — predispoziție spre conducerea autocratică? A fost oare era sovietică doar o punere în practică a proiectului comunist, sau centralizarea puterii în mâinile unui grup de oameni este şi o moștenire a perioadei țariste? De ce încercările unor conducători ruși de a face câțiva pași pe calea reformelor s-au soldat de fiecare dată cu un recul dezastruos? Acestea sunt întrebările care îl urmăresc pe Martin Sixsmith; cartea sa este o lectură esențială pentru înțelegerea unei țări care întreţine cu istoria o relaţie cu totul aparte.
Cu un sfert de secol în urmă, o lovitură de stat militară ameninţa să pună capăt politicii de glasnost şi Perestroika inaugurate în Uniunea Sovietică de Mihail Gorbaciov. Puciul a eșuat, anticipând însă dificultăţile pe care schimbarea avea să le întâmpine în viitor. Nu era pentru prima oară în istoria Rusiei când încercarea de a schimba modelul conducerii ameninţa să sfârşească înainte de a apuca să dea roade. Căci Rusia, o ţară de mare rafinament cultural şi intelectual, a fost întotdeauna cârmuită cu un „pumn de fier“, deplin acceptat de o populaţie gata mereu să jertfească individul pe altarul unei cauze colective primordiale: asigurarea unităţii colosului geografic.
Cartea lui Martin Sixsmith — cunoscător de-o viaţă al culturii, istoriei şi limbii ruse şi martor direct al evenimentelor cruciale de acum 25 de ani — este dedicată tocmai acestui aparent paradox: ea retrasează cei o mie de ani de zbuciu¬mată istorie ai Rusiei, evidenţiindu-i pendularea perpetuă între Estul asiatic şi Vestul european, o pendulare care continuă până în zilele noastre.
Cronicile primelor veacuri sau mărturiile directe culese în anii din urmă, reflectarea momentelor istorice în marea literatură rusă ori în cuvintele seci ale discursurilor politice zugrăvesc fundalul pe care se proiectează întreaga relatare a autorului – fost corespondent BBC la Moscova – şi fac din cartea sa o istorie vie.

Mănâncă, roagă-te, iubeşte şi spune da, asta e concluzia doamnei Gilbert, şi trebuie s-o credem, pentru că la început era hotărâtă să spună mai degrabă nu decât da, dar s-a gândit, a călătorit, a analizat, şi din aritmetica ei simplă, fără artificii de calcul, a doua căsătorie i-a dat cu plus.

Ne va bântui însă, după ce vom închide cartea asta cu happy end, un avertisment strecurat de autoare: căsătoria nu e un joc pentru oameni tineri.

San Francisco Symphony Orchestra, RCA Symphony Orchestra, Pierre Monteux

Puf, puf! Tuu, tuu!

Format 21×29,7 cm • bloc de fişe uşor detaşabile, numerotate şi imprimate pe ambele feţe • policromie • hârtie de calitate cu grad mare de alb • indicaţii simple şi clare • caracter de literă lizibil • ilustraţii simple şi atrăgătoare, adecvate nivelului de vârstă, realizate la un înalt nivel artistic

"Aceasta carte aniversara condenseaza viata si opera lui Neagu Djuvara în 444 de fragmente memorabile extrase din scrierile si spusele autorului. Fragmentele cuprind momentele-cheie ale biografiei istoricului, precum si ideile, opiniile, obsesiile sale privind trecutul, actualitatea, lucrurile cu adevarat importante în viata

„La 73 de ani, când Îngerul compasiunii l-a readus în tara, Neagu Djuvara era perfect fertil si alegru, pregatit pentru o noua tinerete, pe care a trait-o alaturi de noi cu o intensitate, o pasiune intelectuala si o distinctie a civilizatiei admirabile. Cine a avut ochi de vazut a putut vedea. Cine a avut urechi de auzit a putut auzi. Mai mult decât a facut Neagu Djuvara pentru noi nici pietrele nu pot striga. Îngerul compasiunii pentru suferintele irosite în istorie ni l-a adus, iar el si-a facut cu asupra de masura datoria de a ne arata, în carne si oase, noua, celor care am uitat, ce înseamna sa fii civilizat si european într-o maniera curat româneasca."" (Horia-Roman Patapievici)

„Dupa decenii întregi în care istoria a trebuit sa se strecoare, ca disciplina, printre nenumarate clisee ideologice, sa navigheze printre adevaruri camuflate, desfigurate sau ocolite, sa accepte o îndelungata asceza, care risca sa produca standardizarea ireparabila a discursului istoric, Neagu Djuvara a readus la rampa istoria vie, istoria ca istorisire, istoria colocviala, prietenoasa, seducatoare, libera de staif catedratic si de exigente conjuncturale. Lucrarile sale au, de aceea, un efect terapeutic, purificator: ele curata, fara dureri, plamânii neoxigenati ai cititorului autohton si convertesc normativitatea solemna a istoriei de cabinet în pofta vitala de cunoastere, în obiect al curiozitatii tineresti si al bucuriei."(Andrei Plesu)

„Locul pe care-l ocupa domnul Djuvara în viata publica româneasca nu l-a luat de la nimeni si nu va fi niciodata luat de altcineva. Ca l-am cunoscut si ca o personalitate atât de originala sta cu noi de un sfert de veac este o aruncare a zarurilor sortii la fel de norocoasa pentru noi ca acelea care i-au determinat acestui om cotiturile unei vieti într-adevar exceptionale. Numai în societatea noastra, în care el, Neagu Djuvara, este supravietuitorul unei civilizatii morale moarte, poate sa fie cineva un fenomen cultural de unul singur." (Andrei Pippidi)

„Mai întâi m-a cucerit personajul Neagu Djuvara. Un ADN cu blazon de boierie sadea pe linie materna si ighemonikon diplomaticesc dinspre tata, plus fibra armâneasca la care balcanismul aburos cataonic din vinele mele a percutat euforic fara ezitare. Diplome sorbonarde în Istorie si Drept. Patriotic-romantice înrolari ofiteresti pecetluite cu subtile misiuni politice de anvergura nationala (si consecinte continentale) la nici treizeci de ani. Studii caftanite de Raymond Aron. Un exil împanat institutional cu mult disputatele conturi prevazator alimentate de «bietul» Ica Antonescu, dar si cu Cioran, Eliade, Visoianu, Brutus Coste, Ionesco & Co. Abordari ale istoriei la nivel de Toynbee, dublate de misiuni secrete si comandouri parasutate, ambiguu pastorite de spionajul francez si american...“ (Dan C. Mihailescu)

Cu o prefata de Gabriel Liiceanu: Cele trei vieti ale lui Neagu Djuvara Cuvinte de apreciere semnate de Georgeta Filitti, Dan C Mihailescu, Radu Oltean, Andrei Plesu, Sandra Ecobescu, Andrei Pippidi, Mihai Dim. Sturdza, Horia-Roman Patapievici"

Cum poate fi oare povestit ce se intampla in dialogurile acestea ale lui Platon, numite, dupa eroul lor, socratice? Caci aparent aici nu se intampla nimic. La capatul fiecarei infruntari, care ii destrama partenerului de dialog — si deopotriva cititorului — iluzia ca ar sti ceva despre tema aruncata in discutie, nu ne alegem cu nici un raspuns. Vedem in schimb felul in care, intreband, gandirea intra in miscare. Iar spectacolul unei minti care porneste la drum este un prodigium: exista oare minune mai mare decat sa vezi miscarea mintii cu ea insasi? Sa vezi ceva care lasa urma propriilor pasi nevazuti? Acest ceva care intreaba, raspunde, infirma orice raspuns, revine intreband din nou si ia act de stiinta nestiintei sale — este constiinta. Asa a inceput filozofia: povestind constiinta, punand in scena spectacolul ei prodigios.

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„O carte trebuie să adâncească răni, să le provoace chiar.
O carte trebuie să fie o primejdie.“ (CIORAN)

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

„Priviţi cu atenţie mai întâi harta prietenoasă a acestei călătorii. Abia apoi parcurgeţi, împreună cu autoarea, o experienţă pe cât de palpitantă, pe atât de excitantă pentru minte şi pentru nepreţuita endorfină a libertăţii. Trei fire sunt de urmărit şi, la nevoie, puteţi alege între ele. Unul e cel al notelor de călătorie la cald şi la persoana întâi acut, ca să zic aşa. Sunt marcate în italice. Să nu rataţi zigzagul fin al neliniştilor Sabinei Fati, lăsat la vedere cu parcimonie. Al doilea este şirul de excursuri istorice despre fiecare dintre cele zece ţări, care, nu vă temeţi, revine întotdeauna la zi, exact în punctul de intersecţie cu prezentul. Al treilea înşiră pe aţă vreo sută de «personaje» episodice, oameni cu care Sabina Fati a stat, într-un fel sau altul, faţă în faţă. O să vă urmărească în grup, ca o armată de teracotă care s-ar fi decis brusc s-o ia înapoi, tăcut, către Apus. Adică spre noi.“ (Tania RADU)

„La început am crezut că sunt singură cu muntele, dar l-am zărit imediat pe soldatul tadjic, paznicul barierei din faţa mea. Un uriaş încremenit, îmbrăcat în manta lungă de postav şi purtând căciulă tradiţională rusească revărsată peste urechi. Se uită la mine ca la ceva bizar. Îi întind paşaportul, dar omul nu schiţează nici un gest, se uită de departe şi pe urmă îmi întoarce spatele. E 1 iunie 2014 şi sunt plecată de 45 de zile în căutarea mea şi a Noilor Drumuri ale Mătăsii. Cele cinci sau zece minute petrecute în faţa barierei mi s-au părut ore şi mi-am dat brusc seama că sunt în faţa unei garnizoane de militari sălbăticiţi de şederea în Pamir. Am văzut că în jurul meu se strâng toţi băieţii din garnizoană. Îmbrăcaţi lejer şi ieşiţi din cealaltă baracă, bine încălzită, poartă şlapi, pantaloni de trening cu genunchi lăbărţaţi şi bluze groase de bumbac. Se uită la mine ca la ceva bun de mâncat şi am senzaţia că rânjesc unul la altul. Începe să-mi fie frică. Ce pot face singură împotriva acestor zdrahoni? N-am nici o şansă, îmi zic, şi le zâmbesc ca unor oameni care m-ar putea ajuta.“ (Sabina FATI)

Trei săptămâni în Himalaya. Povestea seducătoare a unui drum spre „streaşina lumii“, o călătorie şi o carte care te eliberează de tot ce-ţi prisoseşte înăuntru. Urci muntele coborând în tine.

„La primul contact cu aceasta carte am avut sentimentul ca ascult o muzica ce ma incanta ori de cate ori o aud. In interpretarea lui Cristian Presura, aceasta compozitie grandioasa care e Fizica ajunge sa sensibilizeze si urechile cele mai putin educate stiintific. Parcurgand cartea lui Cristian Presura veti ajunge sa intelegeti notiuni precum modelul standard, unificarea interactiilor din natura, materia si energia intunecata, gaurile negre etc. Majoritatea fizicienilor ce se incumeta sa scrie o asemenea lucrare rezista cu greu tentatiei de a folosi un limbaj matematic atotcuprinzator, cu numeroase formule, uneori greu de digerat pentru un nespecialist. Cartea lui Cristian Presura este cu atat mai valoroasa cu cat se adreseaza in egala masura unui cititor neavizat si unuia bun cunoscator al formalismului matematic, care nu accepta usor afirmatii fara demonstratie. Parafrazandu-l pe Richard Feynman, pot spune ca pentru a studia fizica exista doua posibilitati: fie urmati timp de cinci ani cursurile facultatii de fizica, fie cititi aceasta carte.“ (Dr. Mircea Pentia, Institutul National de Fizica si Inginerie Nucleara, Bucuresti-Magurele, cercetator stiintific asociat CERN, Geneva)

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi.
Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia...
Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

Prinşi în vârtejul cotidian, uităm adesea să mai privim în preajma noastră, să înregistrăm chipurile care ne populează lumea şi anomaliile vieţii pe care o trăim. Sau, dacă o facem, o facem fără detaşare, sub imperiul furiei iscate de vreo poticnire neaşteptată, în judecăţi pătimaşe din care moderaţia este total absentă. Tocmai această cotidiană nepăsare, răscumpărată de sporadice încrâncenări, îşi propune s-o depăşească volumul de faţă — rod al unui dialog cumpănit, dar deloc lipsit de umor, purtat de doi intelectuali umanişti constant preocupaţi de fizionomia prezentului. Despărţiţi de o generaţie aproape, cei doi interlocutori, Dan-Liviu Boeriu şi Teodor Baconschi, au purces, aşadar, la un incitant schimb de idei, menit să ne poarte prin meandrele postcomunismului românesc, să stârnească perplexităţi şi să propună diagnostice pertinente, nu rareori surprinzătoare. Rezultatul demersului lor va fi cu siguranţă acela că, ridicând ochii de pe carte, cititorul va privi altfel lumea care-l înconjoară: ca pe o lume în care este adânc implicat şi pentru care este la urma urmelor, măcar în parte, şi el răspunzător.

„Piesele reunite în acest volum au în comun cel puţin un lucru: sunt hrănite toate patru, în mod abundent, din materia pe care o tratez zilnic în calitate de jurnalist, dar şi din angoasele acestei meserii. Este limpede că în adâncul meu, după 25 de ani de jurnalism, s-a produs o scindare profundă. Jurnalistul care locuieşte în mine a devenit cam pesimist şi îşi spune că umanitatea a deraiat, că omul rămâne profund iraţional, că progresul are chip de himeră şi că marea specialitate a omenirii este aceea de a repeta sistematic greşelile trecutului (eventual cu accente din ce în ce mai grave). Scriitorul din mine continuă însă să creadă în om, în capacitatea sa de a construi edificii morale luminoase, în puterea sa de a-şi depăşi limitele şi de a se ridica spre civilizaţie, în capacitatea sa de a-şi conştientiza contradicţiile şi de a ieşi învingător din lupta cu el însuşi. Iată deci cum trăiesc cei doi în adâncul meu, două personaje de fapt, poate două măşti (nu este teatrul simbolizat de o mască tristă şi de una veselă?).
Poate oare teatrul să contribuie la înţelegea unor astfel de evenimente care pregătesc profilul economic, etnic şi cultural al secolului următor? Personal sunt convins că literatura ne poate oferi răspunsuri mult mai nuanţate decât toate celelalte discipline ale spiritului când vine vorba despre enigma numită om.“ (Matei VIŞNIEC)

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul întâi, cuprinzând însemnările din august 1916 până în august 1917, a apărut la Editura Humanitas în 2015.

În ajunul intrării României în Marele Război, conștient că este martor al unor momente istorice, Vasile Th. Cancicov își începea seria impresiilor zilnice, care se vor întinde pe durata a 28 de luni. Pe lângă consemnarea suferințelor personale (mai mult sau mai puțin imaginare), jurnalul fostului deputat surprinde speranța, deznădejdea și ușurarea generației care a năzuit la România Mare. Rămas în teritoriul ocupat, privat de libertate şi deținut politic, Vasile Cancicov radiografiază experiențele pe care războiul le-a impus populației civile. Este cronica mai puțin glorioasă a celor care „au viețuit, fără demnitate“, alături de inamic, frământați de incertitudini și intrigi politicianiste. La un moment dat, deznădăjduit de soarta crudă a unei Românii înfrânte și cucerite, Vasile Cancicov renunțã, pentru 37 de zile, sã mai scrie în jurnal.
Când, în noaptea de 12 august 1918, am încheiat impresiunile mele, eram convins că am intrat într-o epocă banală ce nu mai putea inspira nici un interes de a mai fi notată. Mai contribuise la această încetare o oboseală ce-mi pricinuia nenorocita mea sănătate. Simt azi că am făcut o greşală, că nu a fost momentul de a încheia povestea, deoarece noi şi mari evenimente stau să se desfăşoare până să se lase cortina «Tragediei româneşti» şi nu voi să lipsesc de la aceasta.“
Nu ne rămâne decât să-i fim recunoscãtori lui Vasile Th. Cancicov pentru îndârjirea de a zugrăvi, într-o bogăție de tonuri, miracolul înfãptuit la sfârșitul anului 1918. (Daniel CAIN)

Azi se împlinesc doi ani de când am început a scrie notele acestea, iar mâine doi ani de la declararea războiului României. Când am început a le scrie, în odaia de la hotel Caraiman, la 13 august 1916, eram plin de entuziasm. După doi ani de teribile frământări şi decepţii, ne găsim zdrobiţi şi umiliţi ca ţară, fără mari speranţe de mai bine. România liberă şi cu imens prestigiu de la 13 august 1916 e o Românie îngenuncheată şi fără independenţă. Deşi am sacrificat o parte din teritoriul ţării prin Pacea de la Bucureşti, ţara e încă sub călcâiul inamicului şi ocupată milităreşte. Guvernul ce ne guvernează – în derâdere – în numele Regelui Ferdinand, deşi compus din români, îndeplineşte ordinele şi poruncile ocupantului duşman, neputând face nimic în interesul României. Neputând lucra pentru ţară, îşi trece vremea răzbunând uri personale, lucru pe care inamicul îl sprijină cu răutate: aşa că, în momentul ce las condeiul, guvernul ce a visat unitatea noastră naţională şi a încercat să o realizeze merge la judecată, nu a inamicului învingător în contra căruia ne-am ridicat să ne dezrobim, ci a propriilor noştri concetăţeni, ce spre ruşinea neamului nostru se cheamă români. Ce va aduce ziua de mâine e un mister pe care nimeni nu poate prevedea.

Fotografia de pe copertă: 1 dec. 1918 (18 nov. stil vechi), Calea Victoriei: intrarea regelui Ferdinand în București, alături de regina Maria, de generalul Berthelot și de principele Nicolae. În fundal, unul dintre arcurile de triumf ridicate în Capitală cu acest prilej.

„Mă apucă ameţeala… ori de câte ori pătrund în haosul pe care am reuşit să-l clădesc din hârtie, în imediata mea apropiere. Dosare dolofane, pline de mărunţişurile cărora le-am acordat importanţă în diverse momente ale vieţii, se învecinează cu maldăre de ziare vechi, pline şi ele de nisipul mărunt al unor evenimente cândva epocale. Cum să alegi din noianul acesta de hârtie înnegrită lucrurile care pot rezista timpului…? Ce formă să dai vraiştei adunate în urma ta? — La aceste întrebări, şi la multe altele, am căutat să răspund transcriind şi comentând paginile şi rândurile care mi s-au părut demne de a fi salvate din pletorica mea «arhivă personală»… În toate aceste hârtii se ascunde un personaj care-mi poartă numele, dar care mă intrigă în multe privinţe. Nu voi încerca să fiu clement sau complezent cu el. Je est un autre, spunea Rimbaud, şi, dându-i perfectă dreptate, pun sub semnul acestui adevăr paginile care urmează.“ (Petre SOLOMON)