Cărți

Cum a apărut viaţa pe Pământ? Cine a fost primul sosit în istoria vieţii : replicarea sau metabolismul? În această a doua ediţie extensiv revăzută a cărţii sale "Originile vieţii" Freeman Dyson examinează cele două teorii majore care încearcă să explice felul cum compuşii chimici apăruţi în natură s-au putut autoorganiza sub forma organismelor vii.
Opinia majoritară este că viaţa a început cu molecule capabile de replicare, precursoare ale genelor actuale. O minoritate crede că populaţii aleatorii de molecule au dezvoltat activităţi metabolice înainte ca replicarea exactă să existe şi că selecţia naturală a condus evoluţia celulelor spre o complexitate din ce în ce mai mare cu mult înainte de a beneficia de prezenţa genelor. Dyson analizează ambele teorii referindu-se la descoperiri recente importante din geologie şi biologie, care au aruncat o lumină nouă asupra problemelor legate de originile vieţii, dorind totodată să stimuleze noi experimente capabile să decidă care din cele două teorii este cea corectă.

„Am încercat să imaginez un cadru pentru originea vieţii, ghidat de o filozofie personală care consideră drept caracteristici primare ale vieţii homeostazia, nu replicarea, diversitatea, nu uniformitatea, flexibilitatea genomului, nu tirania genei, toleranţa la erorile întregului, nu precizia părţilor. Modelul pe care l-am găsit este un model matematic abstract, mult prea simplu pentru a fi adevărat. Dar modelul încorporează, într-o manieră nerafinată, caracteristicile calitative ale vieţii pe care le consider esenţiale: lejeritatea structurii şi toleranţa la erori. Modelul se înscrie într-o imagine generală a vieţii şi evoluţiei mai relaxată decât concepţia tradiţională.“ (Freeman DYSON)

„În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare.
Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, o cosmică, incomprehensibilă explozie.
Îmi dau seama că pentru a trăi ai nevoie de energia inconştientă de a aştepta ceva, oricât de nedefinit. Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale.
E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.“ (Matei CĂLINESCU)

„Acest portret biografic al fiului meu, care s-a născut la 24 august 1977, în Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, şi a decedat, înainte de a fi împlinit 26 de ani, la 1 martie 2003, în oraşul natal, a fost scris în patruzeci de zile după moartea lui, în acele patruzeci de zile simbolice de după moartea oricui. În acele zile n-am putut face nimic altceva decât să mă gândesc la el scriind, transcriind fragmente despre el din vechile mele jurnale intermitente, încercând să desluşesc adevărul fragil al unor amintiri care m-au cutreierat în tot acest timp şi care, ştiam, urmau să se risipească inevitabil în târziul ceţos al memoriei. N-am numărat zilele, dar întâmplarea a făcut ca în cea de-a patruzecea să mă simt împăcat cu durerea mea, înseninat în tristeţe. A rămas această meditaţie despre viaţa lui, dar şi despre acea parte din viaţa mea în care m-am străduit să înţeleg enigma întrupată de el. Enigma n-am înţeles-o, dar am înţeles altceva: că el a fost, aşa cum a fost şi cum continuă să fie pentru mine, un dar.“ (Matei CĂLINESCU)

„S-ar zice: un Bal-Shem-Tov văzut de Sterne.“ (E.M. CIORAN)

„Încercând să explic ideea de Lichter… tentativa de-a face incredibilul credibil, de a justifica poziţia cea mai dificilă, de a crea un «sfânt» din perspectiva unui necredincios, de a construi o psihologie şi o logică profetică dintr-o perspectivă sceptică. Succesul unei astfel de întreprinderi se măsoară după tentaţia finală a autorului de a se converti la filozofia personajului, care-i apare necesară, inevitabilă, de-un adevăr incontestabil.“ (Matei CĂLINESCU)

„Matei Călinescu imagina, vizionar, un sistem social în care n-ar fi existat decât hoţi şi cerşetori. Hoţii ar fura de la cerşetori, cerşetorii ar cerşi de la hoţi şi totul ar merge strună. De unde ai ştiut, Matei, cum aveam să ajungem în aşa scurtă vreme?“ (Mircea CĂRTĂRESCU)

„Mă uit în jur, răsfoiesc ziare, stau la televizor şi constat că problemele dintotdeauna ale vieţii omeneşti au fost evacuate. Despre dramă se vorbeşte mai curând în cheie telenovelistică, despre suferinţă, în cheie clinic profilactică, despre idealuri şi reuşită — în cheie pragmatic corporatistă. Avem puzderie de «manuale» care ne învaţă (în doi, trei, sau zece paşi) cum să obţinem bunăstarea lăuntrică şi succesul profesional, avem nenumărate compendii de buzunar pentru deprinderea «tehnicilor» Zen, Yoga, Sufi, Reiki, Osho etc., dar, în realitate, atenţia noastră, reflexivitatea noastră au alte priorităţi. Dincolo de o generală nevoie de «reţetar», viaţa noastră interioară e pustie, amuţită de urgenţe, de oboseală, de gata-făcutul unei exteriorităţi sufocante, oferite, până la indigestie, de scena publică.
Am ajuns să evacuăm din spaţiul nostru de comunicare tot ce priveşte tulburarea noastră lăuntrică, zbaterea cotidiană, mereu nemărturisită, pe care suferinţele, iubirile, spaimele noastre o întreţin mocnit, dincoace de cuvinte. Nu ne ruşinăm să «consumăm», la lumina zilei, secrete de alcov «dezvăluite» de tabloide, sau de «picante» emisiuni de divertisment, dar suntem pudici cu sentimentele noastre, cu depresiile noastre, cu euforiile şi neliniştile noastre.“ (Andrei PLEȘU)

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic... Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist. Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută. În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… "Vremuri second-hand" este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand" este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet." (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Încă o strălucitoare, bine provocatoare şi miezoasă „carte-maslu“, aşa cum nimerit li s-a spus volumelor colective de la Humanitas care povestesc feeric lumi de altădată, cu (stră)bunici fabuloşi, muzici adolescentine, reverii gastronomice, cărţi formatoare, jubilaţii senzoriale, caznele milităriei, mizeriile ceauşismului şi „casele vieţilor noastre“.
De această dată, Bucureştii salvaţi în 19 suflete. Oraş livrat cu dulce indolenţă tuturor contrastelor şi capriciilor edilitare, oraş al grădinilor, birturilor şi bisericilor, al huzurului, cutremurelor, incendiilor şi răzmeriţelor, oraş al noroaielor, crivăţului şi vipiei, halucinant amestec de etnii şi religii, balcanism belaliu veşnic în plin delir arhitectonic, pe scurt: oraşul ideal pentru o „cură de nepăsare“, cum îl califica Paul Morand în 1935.
Recapitulat cu fervoare de bucureşteni, dar şi adoptat cu vădită empatie de autori născuţi la Oradea, Târgovişte, Timişoara, Braşov sau Sângeorz, oraşul îşi dezvăluie aici cu lentori de odaliscă fermecele, fie-n Cotroceni, pe Lipscani, Ştirbei-Vodă, la Ateneu, în Cişmigiu, Obor sau Piaţa Romană, fie către Bellu, Lacul Tei, pe Mântuleasa, la Universitate ori spre uriaşul cavou care a înghiţit zona Uranus.
Iubit sau detestat, condamnat, cauţionat sau graţiat cu aceeaşi sfântă exasperare.

Eugen Istodor: Care-s tabieturile ultimei veri petrecute acolo?
Cristian Pepino: Cele impuse de mândra mea: pe la 7, baie în mare contra mahmurelii. Între 10 şi 1, citit, scris sau desenat în curte, la umbră. Pe la 1 gătit prânz, în general cartofi prăjiţi cu ochiuri. Plajă și baie în mare după-amiaza, de la 4 până la apus. Grătar seara, în curte, șpriţuri și taclale cu prietenii până spre dimineaţă. Uneori o baie în mare noaptea dacă eram destul de matoli. Uneori noctiluca — adică alge fosforescente — sau perseide — stele căzătoare. Nimic deosebit. — Interviu în Caţavencii, iulie 2015

Succesul primei "Cărţi de la Vama Veche", ca și reacțiile publicului — criticile mai mult sau mai puțin subiective ale prietenilor, aprecierile unor personalități cu renume sau ale unor cititori complet necunoscuți — l-au obligat, practic, pe Cristian Pepino să scrie o continuare. În "A doua carte de la Vama Veche", vă veți întâlni cu o parte din personajele pe care deja le cunoașteți: Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Nuni Anestin, François Pamfil, Mircea Florian, Dadu Bucur, Decebal Scriba, Dimi Simon, chiar și Edmondo…, dar și cu fata lui Pacepa, Adrian Păunescu, Paul Everac, prietenii prietenilor familiei Medrea sau misteriosul Dodo. Veți revizita, firește, locurile mitice — Doimai, Mamaia-sat, Vama Veche. Veți auzi, în plus, „Poveștile de seară“ de la Vama, unele extraodinare. Și se prea poate ca noua carte a lui Cristi Pepino să vă amuze, să vă încânte, să vă farmece încă mai mult decât prima.

L-am început în 1987, cred că era primăvară. Eram un amărât de profesor la o şcoală generală din fundul Colentinei, proaspăt căsătorit şi cu o proaspătă fetiţă în cărucior. Am început "Levantul" pe un colţ de masă de bucătărie acoperită cu muşama, bătând la maşină cu o mână, iar cu cealaltă împingând căruţul înainte şi-napoi pe vinilinul murdar al bucătăriei. Timp de un an şi jumătate am scris vreo şapte mii de versuri lăsându-mă, pur şi simplu, purtat de „zefirii“ stilurilor şi-ai prozodiei. După vreo trei cânturi am ştiut că poemul avea să fie o epopee clasică, în douăsprezece părţi, şi că va cuprinde o lume autosuficientă şi completă, cu geografia şi istoria ei, cu poveştile ei amoroase şi politiceşti, cu intrigile şi trădările ei, cu filozofia şi fantasmele ei. Ultimele părţi, tot mai transparent pamfletare, le-am scris cu urechea lipită de radio, ascultând, ca toată lumea, Europa Liberă. Vodă „şi al lui perfect orând“ mai aveau foarte puţin de trăit…
Am terminat poemul prin toamna lui 1989, cu câteva luni înainte de „revoluţiunea“ ce-avea să se dovedească la fel de suspectă ca şi cea din poema mea: „Ştiu, e un eşec penibil, ştiu, ţaruki şi paluki…“

„«Elegia pentru uman» din cartea de faţă e oficiată pentru omul filo-uman, cel învins de toate ideologiile, victima perfectă a tuturor totalitarismelor, omul hăcuit de texte (fiindcă totalitarismul e Textul care ajunge să fie pus în practică), dar pentru care nicicând ideile nu devin mai importante decât oamenii, pentru care empatia şi atenţia la celălalt sunt înseşi condiţiile lui de existenţă.
Era cumva natural ca literatura să fie în avangarda acestei «elegii pentru uman». Pe de o parte, fiindcă literatura şi umanul sunt coextensive, şi a fost o enormă greşeală strategică a modernităţii să încerce să-şi alieze literatura la cruciada ei anti-umană. Au existat minţi care au refuzat să valideze silogismele modernităţii împotriva omului; care au găsit inacceptabil ca modernitatea, iniţiată în numele libertăţii, egalităţii şi fraternităţii omului, să ajungă să nege punctual fiecare dintre aceste trei concepte-promisiuni – pentru ca, în cele din urmă, să nege omul însuşi. Aceşti scriitori au înţeles literatura ca pe o cărare înspre uman, înspre un luminiş aflat la marginea istoriei, departe de modernitate şi de infernurile ei estetice şi politice, în care omul să aibă răgazul de a reînvăţa să fie uman. Fără revoluţiile lor estetice, literatura ultimului secol e de neimaginat.“ (Radu VANCU)

„Într-o vreme în care face ravagii (şi nu numai la noi) tendinţa programatică de a se acorda tot mai puţină atenţie trecutului cultural, Antichitatea fiind aproape uitată, mi-am permis în această carte un gest, paradoxal vorbind, nonconformist. După ce în altă parte (În dialog cu anticii) m-am oprit asupra dramaturgilor români încercând să aflu în ce fel şi în ce măsură apropierea de cei antici i-a ajutat să-şi descopere propria identitate şi propriile valori, de data aceasta am vrut să arăt cum critici, poeţi şi prozatori – de la Titu Maiorescu la E. Lovinescu, de la Ion Budai-Deleanu la Ion Pillat, de la Alexandru Odobescu la Gheorghe Crăciun – au meditat asupra relaţiei dintre literatura antică şi cea modernă a epocii lor, ori chiar s-au inspirat în opera proprie din miturile, temele, motivele şi personajele preluate sau născocite de autorii elini şi latini. La capătul acestui drum parcurs împotriva curentului, îmi îngădui şi o platitudine: uitarea nu e cel mai bun sfătuitor.“ (Alexandra CIOCÂRLIE)

 

ALEXANDRA CIOCÂRLIE a absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti, Secţia de limbi clasice (1992), şi este doctor în filologie cu distincţia summa cum laude (2000). În prezent este cercetătoare la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“.

Poporul evreu şi-a învelit dintotdeauna înţelepciunea în pânza literară a istorisirii pilduitoare, pe care a purtat-o cu sine în pribegie ca pe-o boccea indispensabilă drumului. Shmuel Yosef Agnon continuă meşteşugul povestitorilor din neamul lui Israel, rămânând totodată puternic ancorat în spiritul secolului XX. În povestirile sale, chibzuinţa arhaică se întretaie cu satirizarea unor moravuri anacronice, nostalgia după shtetlul natal e dublată de ironii fine faţă de naivitatea obştii – totul într-o lume imprevizibilă, ale cărei convenţii cotidiene pot fi răsturnate în orice moment de întâmplări suprarealiste.

„M-am străduit vreme de mulţi ani să mă eliberez de umbra lui Agnon… Trebuia să ies de sub influenţa sarcasmului şi inteligenţei lui, a simbolismului lui baroc, a enigmaticelor lui jocuri labirintice, a dublelor lui sensuri şi a trucurilor lui literare complicate şi erudite.“ (Amos OZ)

„Ce minunat ar fi fost să învăţ înţelepciunea la picioarele lui Agnon…“ (Saul BELLOW)

„În scrisul dumneavoastră se reface vechea unitate dintre literatură şi ştiinţă, aşa cum o înţelegea Antichitatea. Într-una dintre povestiri spuneţi că unii le vor citi ca pe nişte basme, alţii le vor citi ca să înţeleagă şi să înveţe. Această mare cronică a spiritului şi vieţii poporului evreu are aşadar un mesaj complex: pentru istoric e un document nepreţuit, pentru filozof e o sursă de inspiraţie, pentru cei care nu pot trăi fără literatură este un nesecat izvor de bogăţii.“ (Din Laudatio rostită la decernarea Premiului Nobel pentru literatură)

Prima oară omul citeşte şi pricepe. A doua oară citeşte şi se minunează: Mă amăgeam atunci când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse şi nu înţelege ce înţelesese, şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uită de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Dumnezeu, atunci începe să priceapă. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

O lume privită cu ochii-n 3,14 de Magdalena Boiangiu, Tita Chiper, Marius Chivu, Adrian Cioroianu, Radu Cosaşu, Adrian Damian, Cristian Ghinea, Stela Giurgeanu, Andrei Manolescu, Matei Martin, Patricia Mihail, Ruxandra Mihăilă, Cristian Munteanu, Cezar Paul-Bădescu, Matei Pleşu, Adina Popescu, Iaromira Popovici, Ana Maria Sandu, Simona Sora, Dan Stanciu, Mădălina Şchiopu, Alex. Leo Şerban, Cristina Ştefan, Ruxandra Tudor, Mircea Vasilescu, LuizaVasiliu, Delia Verdeş-Radu.

„Cu ochii-n 3,14" e un fluviu de fapte mărunte, care, prin grija unor observatori destinşi (şi distinşi), se deschide într-o deltă de surâsuri, nostalgii şi stupori. Cu toţii schiţează harta unui ţinut populat de inadecvări şi curiozităţi, de malapropisme şi delicii, de pozne şi contratimpi. Ochii lor în 3,14 ne ajută să vedem mai bine, mai colorat, mai vesel. Iar pentru asta nici măcar nu trebuie să fim cu ochii în patru.“ (Radu PARASCHIVESCU)

RADU PARASCHIVESCU (n. 1960, Bucureşti) trăieşte în Balta Albă şi se visează la Roma. E mefient faţă de avioane, reptile şi sfaturile medicilor. Croieşte articole pentru ziare şi reviste, traduce romane, se ocupă cu hermeneutica ofsaidului în emisiuni de analiză fotbalistică şi – mai rar decât i-ar plăcea – scrie cărţi. Are câţiva prieteni francezi de nădejde (Millefeuilles, Plaisir Sucré, Macaron etc.), fără să-şi fi trădat prima iubită: ciocolata de casă. Se îmbată cu vocea lui David Gilmour şi chitara lui Mark Knopfler. La Humanitas, domiciliul lui profesional, publică nişte cărţi de „Râsul lumii“. Se îndrăgosteşte repede şi-i trece greu. Detestă clişeele, laptele şi broccoli. A scris despre nesimţiţi, Inès de Castro, Maradona şi Caravaggio.

„Cum gândesc politicienii? De multe ori, aşa cum vorbesc. Adică şleampăt, confuz, îngălat. Iar dacă vorbirea reflectă procesele mintale, situaţia bate spre dramatic. Or fi ei aleşi, dar vorbirea lor e foarte rar aleasă. Metaforita unora, confuziile de termeni ale altora şi în general nivelul scăzut al celor mai mulţi ar trebui să-i facă pe alegători ceva mai circumspecţi. Din păcate, unii alegători par mai departe sclavii burţii pline şi ai vorbei goale. Peţiţi cu o pungă cu alimente şi duşi cu preşul promisiunilor deşarte, ei girează pentru a doua, a treia sau a patra oară oameni compuşi din corigenţe: la conţinut, la competenţă, la maniere şi la exprimare.
Tragicomedia alegerilor readuce la putere tot mai puţine personalităţi şi tot mai multe personulităţi. Iar când politicianul se ştie impotent intelectual sau incapabil de acţiuni eficiente, arma cea mai la îndemână este patriotismul sforăitor, stropit cu lacrimi, mujdei şi şpriţ. Mai ales că e atât de uşor să le treci celor mulţi şi neinformaţi idea că ţara e sub asediu şi împresurată de duşmani.
Până la urmă însă, cartea de faţă nu e doar despre politicieni. E în egală măsură despre cei care-i ajută să obţină funcţii şi privilegii: alegătorii. Poate că parcurgerea acestui «catalog de perle» îi va convinge că e cazul să-şi activeze discernământul. Pe bună dreptate, politicienii sunt la ora actuală dispreţuiţi. Ceea ce uităm de multe ori este că ei n-ar fi putut ajunge unde sunt dacă nu i-am fi crezut, dacă nu le-am fi luat de bune promisiunile, dacă nu ne-am fi lăsat păcăliţi. Dacă nu i-am fi votat.“ (Radu PARASCHIVESCU)

 

Cu Despărţirea de Bucureşti, cunoscutul istoric de artă Victor Ieronim Stoichiţă îşi face debutul strălucit în proza literară, evocând, într-o „povestire“ scrisă la persoana întâi, viaţa din România deceniilor şase şi şapte ale secolului trecut, lumea în care generaţia naratorului anonim şi-a petrecut copilăria şi tinereţea. Este o lume alcătuită din amintirile celor mari şi din descoperirile celor mici, o lume bântuită de spaime şi vorbind în şoaptă, care şi-a pierdut rosturile dinainte şi încearcă să supravieţuiască pustiului „vremurilor noi“ de după război. O galerie de personaje memorabile, puse în situaţii care mai de care mai grăitoare, trimite totuşi cu gândul la subtilul cititor de tablouri care este autorul. Mai presus de toate însă, ritmate de evenimentele epocii, crâmpeie din viaţa cotidiană a unei familii prinse sub tăvălugul istoriei sau din frământările tinerilor ce-şi caută un drum în viaţă în acele vremi se perindă prin faţa cititorului de azi, amintindu-i felul în care un timp necruţător a ştiut să frângă atâtea şi atâtea destine.

Cartea a primit în 2015 Premiul pentru răspândirea limbii şi literelor franceze decernat de Academia Franceză.

Iată-i. Sunt toţi aici. Sărbătoream ceva, dar nu mai ştiu ce anume. Stalin murise de trei ani. Bunicul, profesor universitar, fusese eliberat din închisoare, ca şi unchiul meu, inginer şi prinţ. Poate că nu sărbătoream de fapt nimic, numai dorinţa de a trăi şi o anumită întoarcere la realitate, care putea să însemne: „N-o să mai fie niciodată ca «înainte», dar…“
În august 1964, oraşul s-a umplut de fantome. Erau, în majoritatea lor, bărbaţi de o anumită vârstă, uneori şi femei, cu toţii foarte palizi, contrastând, în acel sfârşit de vară, cu oamenii care se întorceau din vacanţă. Erau tăcuţi, aveau privirea rătăcită. Îi recunoşteai după hainele din alte timpuri, precum şi – aşa mi se părea – după un oarecare miros de mucegai. Erau cei care scăpaseră din puşcării, ultimii deţinuţi politici, eliberaţi prin decret ministerial, despre care se vorbea în şoaptă de o vreme. Mulţi aveau în spate cinci, zece, chiar cincisprezece ani de închisoare. Unii nu mai ştiau încotro s-o apuce, neavând habar dacă membrii familiei lor mai trăiau sau dacă reuşiseră între timp să plece din ţară.

Timp de sute şi mii de ani, lumea părea să fi rămas în aceeaşi matcă. „Nimic nou sub soare“ a fost cuvântul de ordine al celor care identificau ziua de mâine cu cea de azi. Acum însă cunoaşterea, tehnologia şi societatea evoluează într-un ritm care ne somează să ne redefinim identitatea. Colecţia „Paşi peste graniţe“ aduce în atenţia cititorilor perspectivele care se deschid în faţa omului şi societăţii într-un moment de răscruce.
Simţurile ne aduc permanent în atenţie sunete, imagini, mirosuri, senzaţii. Dar oare toate există în realitatea exterioară? Pot fi confirmate de alţii? De noi înşine, după câteva clipe? Sau unele provin de fapt din adâncurile creierului nostru? Halucinaţiile nu sunt întotdeauna iluziile unor nebuni. Adesea, ele sunt generate de deficienţe senzoriale, de unele substanţe (uneori ingerate tocmai în acest scop), de boli (chiar banale dureri de cap ori stări febrile), de vătămări corporale.
Ca tânăr medic în California anilor 1960, Oliver Sacks s-a interesat personal şi profesional de experienţele psihede-lice. Acestea, împreună cu primele sale migrene, l-au determinat să cerceteze toată viaţa diversele fenomene halucinatorii. Cartea de faţă porneşte de la trăirile autorului şi ale pacienţilor săi şi oferă o adevărată antologie a halucinaţiilor.

„În multe culturi, halucinaţiile sunt privite, ca visele, drept o stare de conştiinţă specială, privilegiată — o stare care este căutată în mod activ prin practici spirituale, meditaţie, droguri sau solitudine. Dar în cultura vestică modernă halucinaţiile sunt mai adesea considerate o prevestire a nebuniei sau ceva teribil care i se întâmplă creierului — deşi marea majoritate a acestor halucinaţii nu au asemenea implicaţii sum¬bre. Stigmatul e foarte puternic şi pacienţii de multe ori şovăie să admită că au halucinaţii, de teamă că prietenii lor şi chiar şi doctorii vor crede că-şi pierd minţile. Am fost norocos că, în activitatea mea medicală şi în corespondenţa cu cititorii (pe care o consider, din multe puncte de vedere, ca o extensie a activităţii mele medicale), am întâlnit atât de mulţi oameni dispuşi să-şi împărtăşească experienţele. Mulţi dintre ei şi-au exprimat dorinţa ca, prin istorisirea poveştilor lor, să ajute la risipirea neînţelegerii adeseori crude ce înconjoară acest subiect.“ (Oliver SACKS)

"Islamul şi violenţa" este un manifest al celui mai important poet arab contemporan – nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel – împotriva decăderii culturii sale de origine, pe care s-a văzut nevoit s-o părăsească. Adonis trăieşte astăzi în Franţa, unde este liber să pună în discuţie cu luciditate cauzele crizei din lumea arabă musulmană: violenţa ca trăsătură caracteristică a Coranului; atotputernicia dogmei religioase în ceea ce priveşte treburile statului şi viaţa privată; falsificarea istoriei islamului; anularea subiectivităţii şi creativităţii fiinţei umane într-o civilizaţie a supunerii oarbe şi a imitaţiei; reducerea femeii musulmane la statutul de posesiune; condamnarea celor care au ieşit din cadrele restrictive ale religiei abordând în creaţiile lor teme precum dragostea, moartea şi libertatea; eroarea unor societăţi care nu cunosc conceptul de cetăţenie şi sunt incapabile să se adapteze la modernitate şi democraţie.
Fără să uite locul poeziei, misticii şi filozofiei arabe în cultura universală, Adonis demonstrează că islamul fundamentalist nu este o excrescenţă distructivă a unui islam originar paşnic şi tolerant, ci apariţia mişcărilor extremiste precum Statul Islamic reprezintă, de fapt, o reîntoarcere la începuturile sângeroase ale islamului unic, neschimbat de-a lungul timpului.

„Dacă nu separăm religia de stat şi nu eliberăm femeile de şaria, vom avea şi mai mulţi despoţi. Dictatura militară îţi controlează mintea. Dar dictatura religioasă îţi controlează şi mintea, şi corpul.“ (Adonis)

George şi Annie pornesc într-o aventură spaţială pentru a salva Universul.

„O mai scurtă istorie a timpului pentru un public mai tânăr.“ (USA Today)

George şi codul indescifrabil este al patrulea volum despre George, Annie, Eric și, bineînțeles, Cosmos scris în colaborare de Lucy și Stephen Hawking.

În vremurile grele ale Primului Război Mondial a fost o regină care a stat la căpătâiul răniţilor şi le-a purtat de grijă năpăstuiţilor. Această regină pierduse ea însăşi un prunc şi-l lăsase să zacă sub o lespede pe care nu mai fusese timp să se dăltuiască un nume. Mai bine de jumătate din teritoriul ţării sale fusese cotropit de inamic, iar guvernul şi curtea regală trebuiseră să plece într-un greu şi nesigur refugiu în partea neocupată a ţării. Ştia prea bine că o regină nu poate fi luată prizonieră şi că trebuie să lupte şi să le insufle curaj şi celor plecaţi de acasă, şi celor rămaşi sub duşman. Aşa s-a născut sfâşietorul poem în proză Ţara pe care o iubesc, din pasiune, din datorie şi din îndemnul primit de la un mare istoric de a descrie, cu harul pe care nu mulţi suverani îl au, locurile sale dragi: palatul şi mânăstirea Cotroceni, castelul şi pădurile de la Sinaia, ruinele de la Comana, mânăstirile şi culele din Vâlcea, gurile Dunării, ţărmurile Mării Negre şi ruinele aşezărilor antice. Regina era Maria, o prinţesă născută într-o ţară îndepărtată, care a reuşit să redea neînchipuit de bine farmecul ţării sale de adopţie, România.

„În sinea mea ceva îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinuturile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare. Dar cum să intri în legătură directă şi apropiată cu poporul? Cum aş putea eu, ca regină, să îmi fac glasul auzit de mii şi mii de oameni?“

„Primul meu gând, odată-ncheiată lectura, a fost să-mi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit Solenoid». E un eveniment care-ți taie oarecum viața în două: cine va citi cartea va înceta să mai fie un cititor de rând." (Gabriel LIICEANU)

La mijlocul secolului al XVI-lea, reformatorul Jean Calvin conduce cu mână forte oraşul Geneva. Nu demult fusese el însuşi prigonit de Biserica Catolică, dar acum, când are în mână hăţurile puterii, nu e deloc dispus să acorde altora libertatea religioasă pe care o ceruse atât de vehement autorităţilor papale. În numele adevăratei credinţe reformate, Calvin instituie un regim de teroare, având grijă să supravegheze orice mişcare a cetăţenilor genevezi. Cei care se abat câtuşi de puţin de la doctrină şi de la reguli sunt închişi, surghiuniţi, torturaţi sau chiar executaţi. Totul culminează cu arderea pe rug a spaniolului Miguel Servet, condamnat pentru erezie.

În mijlocul tăcerii generale, se face deodată auzit un om care nu pare să se teamă de mâna lungă a lui Calvin: umanistul francez Sebastian Castellio, profesor la Universitatea din Basel, hotărăşte să-l combată pe dictatorul genevez cu singura armă care îi stă la dispoziţie – arma cuvântului. „A ucide un om nu înseamnă niciodată a apăra o doctrină, ci înseamnă a ucide un om“, îi transmite el fanaticului reformator.

Sub condeiul magistral al lui Stefan Zweig, evenimentele dramatice din epoca Reformei capătă o plasticitate neîntâlnită în cărţile istoricilor. Dar reflecţiile eseistului sparg cadrul istoric. În anii 1935–1936, când Zweig aşternea pe hârtie această poveste, intoleranţa şi violenţa făceau deja ravagii în Germania. Fără a-l pomeni pe Hitler, fără a rosti o singură dată cuvântul „nazism“, autorul surprinde, ca într-o oglindă, fizionomia propriei epoci – şi chipul schimonosit al tuturor dictaturilor viitoare. Căci din figurile celor doi adversari, Castellio şi Calvin, Zweig distilează eternul contrast dintre umanismul pluralist şi fanatismul doctrinar.

Într-o lume polarizată şi dezbinată, Haidt lansează o provocare gândirii convenţionale despre moralitate, politică şi religie, adresându-se întregului spectru politic. Judecăţile noastre morale, arată el, sunt de multe ori rezultatul instinctelor, nu al raţiunii. Liberalii, conservatorii şi libertarienii au intuiţii diferite despre ce e bine şi ce e rău; fiecare din părţile implicate are dreptate în anumite privinţe. Haidt examinează originile moralităţii şi ale conflictelor umane şi ne oferă cheia pentru a înţelege miracolul cooperării.

„O sinteză remarcabilă şi originală a psihologiei sociale, analizei politice şi raţionamentului moral care reflectă tot ce are mai bun ştiinţa în aceste domenii şi dovedeşte că suntem capabili din naştere de decenţa şi moralitatea necesare societăţilor pentru a supravieţui.“ (Edward O. WILSON)

„Cercetările lui Haidt au revoluţionat domeniul psihologiei morale. Dacă vreţi să ştiţi de ce aveţi anumite credinţe morale şi de ce mulţi au o cu totul altă părere, citiţi această carte.“ (Simon BARON-COHEN)

CM: Trăiam cu trei sute de ceausesti în cap, în buzunare, nimeni nu părea în stare să-i măture din viaţa mea. O armată de ceausesti liliputani mărsăluia zilnic prin mine, mă cucerea, redutele cădeau una după alta...

VT: Am stat o dată si la Vila Lac 2. Pe coridoare, noaptea, umblau tiptil ceausestii liliputani, ca o armată de gângănii belicoase...

„Prin prezenta ediţie bilingvă ne propunem să facem accesibil cercetătorilor filozofiei antice, studenţilor şi publicului român interesat de filozofie unul dintre cele mai valoroase instrumente de studiu al patrimoniului gândirii greceşti – lucrarea Stoicorum Veterum Fragmenta (1903–1905), prin care Hans von Arnim a realizat, pentru reconstituirea operelor pierdute ale stoicismului vechi, ceea ce contemporanul său Hermann Diels realizase pentru începuturile filozofiei greceşti prin celebra sa culegere Fragmentele presocraticilor. La mai bine de un secol de la apariţie, culegerea lui Arnim îşi păstrează relevanţa şi actualitatea.
Urmând structura culegerii lui Arnim, acest prim volum este dedicat fondatorului şcolii stoice, Zenon din Kition, şi discipolilor săi, iar următoarele două vor fi dedicate lui Chrysippos. Volumul I începe cu traducerea prefeţei latineşti a lui Hans von Arnim – de fapt o micromonografie dedicată celor mai dificile probleme ale surselor filozofiei lui Chrysippos, în care perspicacitatea, spiritul critic şi precizia neegalată a demonstraţiilor dau o impresionantă mărturie despre nivelul filologiei clasice germane aflate la apogeul înfloririi sale.“ (Filotheia BOGOIU şi Cristian BEJAN)

„În lucrarea de faţă am schiţat un tablou pe cât am putut de precis şi complet al filozofiei lui Chrysippos, iar lui Zenon şi Cleanthes le-am atribuit numai cele cuprinse în sursele care îi citează nominal; conţinutul primului volum va fi deci clarificat prin celelalte două care-i urmează. Tot ceea ce mi-am propus a fost să aşez fundamentele pe care să se sprijine cercetările ulterioare în această direcţie. Căci am alcătuit această culegere de fragmente doar pentru a înlesni accesul la substanţa propriu-zisă a tradiţiei stoice.“ (Hans von ARNIM)

„Amintirile lui Radu Rosetti se citesc ca un roman, dar un roman adevărat.“ (Neagu DJUVARA)

„Cea mai preţioasă memorialistică din literatura română.“ (E. LOVINESCU)

În copilăria şi tinereţa mea fostu-mi-a dat să fiu încunjurat de părinţi, rude, oameni de casă, ţarani şi slugi cari trăise viaţa celor dintăi şăsăzeci de ani ai veacului şi cari, de la bătrânii lor, auzise multe despre o viaţă şi obiceiuri şi mai îndepărtate în negura timpurilor. Mulţi din ei, în primul rând tata şi mama, erau nişte povestitori neîntrecuţi: cu dor îmi aduc aminte de lungile lor povestiri în lungile sări de iarnă, la ţară. Partea ce mi-a rămas în minte din multele lor povestiri spus-o-am şi eu treptat copiilor şi cunoştinţilor mele. Cu toţii m-au îndemnat să pun aceste amănunte ale vieţii noastre de altădată pe hârtie, ca să nu dispară fără urmă, odată cu mine. (Radu ROSETTI)

De la ultimii martori ai vremurilor fanariote, ai ocupaţiilor şi războaielor ruseşti şi turceşti, de la oamenii care au trăit zorii schimbărilor şi ai ideii naţionale, de la cei care au făcut Unirea Principatelor şi ne-au aşezat între naţiunile Europei sub domniile lui Cuza şi Carol I, Radu Rosetti a adunat chipuri şi întâmplări alcătuind o lume care nu vrea să treacă în uitare. Sub pana sa, ştiinţa istoricului cercetător al arhivelor se împleteşte cum nu se poate mai fericit cu harul de povestitor moştenit de la părinţi şi bunici. Amintirile sale alcătuiesc opera ultimului mare cronicar moldovean.

In Orasul Florilor, locuitorii sai prichindei au nume care spun totul despre talentele, ocupatiile si firile lor: Stietot, Pilula, Surubel si Piulita, Limonada , Glontisor, Acuarela, Posibil si Probabil. Este clar ca Habarnam nu stie nimic!

Degeaba incearca sa se faca muzicant, pictor, poet, sofer de curse... Dar transformarea lui incepe sa se petreaca odata cu plecarea intr-o expeditie nemaipomenita in lumea prichindeilor, la capatul careia Habarnam stie chiar sa si citeasca!

Într-o după-amiază însorită de iulie, în anul 1862, un profesor de la Oxford, pe numele lui Charles Lutwidge Dodgson, porneşte într-o plimbare cu barca pe râul Tamisa, împreună cu cele trei fetiţe ale prietenilor săi, dintre care una se numeşte Alice. Ca să-şi distreze micuţele însoţitoare, cel ce mai târziu avea să semneze cu pseudonimul Lewis Carroll plăsmuieşte pe loc aventurile unei fetiţe care porneşte pe urmele unui personaj neobişnuit: un iepuraş alb cu ceas în buzunarul vestei.
Astfel s-a nascut povestea lui Alice în Ţara Minunilor, în care creaturi stranii precum Iepurele de Martie, Pisica-Cheshire, Regina de Cupă sau Falsa Broască Ţestoasă sfideaza legile firii şi ale limbajului cu o dezinvoltură pe care numai copiii o pot înţelege pe deplin. Dincolo de încercările exegeţilor de a descifra jocurile de limbaj şi aluziile presărate în text, Alice rămâne şi astăzi ceea ce a fost pentru atâtea şi atâtea generaţii: o „carte a cărţilor“ pentru copii, în care imaginaţia şi umorul îşi găsesc expresia dsăvârşită.

Muzica este una din referințele esenţiale în viața şi opera lui Cioran. O prezenţă constantă, inalterabilă. De la prima până la ultima sa carte, Cioran dedică muzicii pagini exaltate, judecăţi fără recurs, sintagme inspirate. Filozofia însăși, sustrăgându-se oricărui sistem, se acordează muzicii, deopotrivă ontologic și epistemologic.
Antologia urmăreşte aşezarea „fragmentelor muzicale“ din opera lui Cioran într-o carte care să-l fi putut tenta pe autorul Tratatului de descompunere, lectură în cheie muzicală a disperărilor și scepticismului lui.

Pe 10/22 mai 1866, tânărul Carol-Ludovic de Hohenzollern-Sigmaringen sosea la Bucureşti pentru a prelua tronul Principatelor. După depunerea jurământului, el făcea o declaraţie solemnă: „Ales de către naţiune, cu spontaneitate, Domn al românilor, mi-am părăsit, fără a sta la îndoială, şi ţară, şi familie, spre a răspunde la chemarea acestui popor care mi-a încredinţat destinele sale. Punând piciorul pe acest pământ sacru, am şi devenit român.“ La 150 de ani de la acel moment, figura lui Carol I este încă foarte prezentă în dezbaterea publică. Numele celui care a desăvârşit modernizarea României este pomenit adesea când vorbim despre ce are de făcut România pentru a ajunge din urmă Occidentul.

Efectele profund transformatoare ale domniei lui Carol I erau evidente pentru întreaga Europă deja pe la începutul secolului XX. Aceasta o arată şi cartea de faţă, publicată în 1906, când se aniversau 40 de ani de la urcarea pe tron. Scriitorul german Paul Lindenberg a venit în România, l-a cunoscut personal pe Carol I şi, beneficiind de sprijinul acestuia, a elaborat una dintre primele biografii ale regelui. Copilăriei petrecute la reşedinţele familiei din sudul Germaniei, anilor de formare în armata prusacă şi călătoriilor de tinereţe le urmează lunga perioadă în care destinul său se va confunda cu cel al României: faza turbulentă de la începutul domniei, căsătoria cu Elisabeta de Wied, avântul economic al ţării, cucerirea independenţei pe câmpul de luptă, ridicarea României la rang de regat. Paginile memorabile dedicate pitorescului local vin să întregească o relatare plină de farmec, care are darul de a-l transporta pe cititor în lumea de atunci.

Cel mai tânăr rege al României urcă pe tron într-o vreme în care țărilor din răsăritul Europei li se rezervă „rolul de cobai într-un experiment de un cinism care întrece închipuirea omenească“, cum va spune chiar el. În zilele noastre, mărturia lui despre abdicare e pusă la îndoială de unii, preferându-i-se documente anonime ale regimului comunist instalat la putere prin fraudă, minciună și manipulare.

Este Mihai I un învins? Dacă împlinirea unui destin se măsoară în succese aclamate public și compromisuri de anvergură, atunci acest rege nu e un model de urmat. Dar, dacă statornicia, răbdarea și modestia definesc viața adevărată, atunci ultimul rege al românilor rămâne pentru generațiile viitoare un reper de înțelepciune într-o lume răscolită de fantasmele puterii.

„La ora 9, sună telefonul din birou. Mihai e anunțat să se prezinte în sala tronului, pentru depunerea jurământului. Vocea care-i vorbește i se adresează cu «Majestate». Buimac, are sentimentul că retrăiește o dimineață din copilărie când bona îi spune că e rege, iar el o întreabă dacă, în cazul ăsta, mai are voie să se joace. E un coșmar? E realitate? E copil? A crescut? Iar e rege? Iar e singur? Durează mult? Se îmbracă în grabă încercând să-și ascundă emoțiile și să-și compună, ca de atâtea ori până atunci, în situațiile dificile, o față impenetrabilă. Collect yourself, i-ar șopti Sitta dacă ar fi cu el.“

Fotografia de pe copertã: Regele Mihai în castelul de la Sinaia, 1 aprilie 1946