Cărți

Multe, foarte multe dintre versurile eminesciene postume ne-au rămas până acum necunoscute. Și asta fiindcă, pentru editori, efortul uriaș de a pune în ordine complexitatea neobișnuită a manuscriselor lui Eminescu a fost mereu dublat de greutatea de a decide între ceea ce este provizoriu și definitiv. Dar provizoriul, la Eminescu, își are desăvârșirea sa, uneori la fel de exemplară ca a formei definitive. A venit vremea, poate, să ne dăm seama de acest lucru și să descoperim ceea trebuia odată și o dată descoperit: o altă față a poetului Eminescu, un „sunet secund“ al creației sale poetice, ce se face auzit, în chip indubitabil, în versurile lăsate până acum „în penumbra“ tiparului.

Volumul de față adună multe dintre acele „crâmpeie închegate“, cum le numea Perpessicius, pe care acesta doar le-a transcris și tipărit în mărunta literă a aparatului critic din ediția de Opere, dar pe care le-a „uitat“ totuși acolo. Readunate cu grijă și puse împreună, ele își regăsesc ceva din rostul lor inițial: acela de a fi poezie.

Ediție de Ioana Bot și Cătălin Cioabă

„Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu. Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. Vălmăşagul de la 1848, acel «furnicar de crai» în care «toţi am greşit, toţi am suferit», căci «au fost o zăpăcire obştească», are în persoana memorialistului un cronicar atipic. Aflat în mijlocul evenimentelor, silit să fie mereu la pândă, «iute şi violent», Grigore Lăcusteanu trăieşte intens întâmplările de familie şi deopotrivă pe cele din jur. Notele sale, în mare parte subiective, ca orice elaborat de factură memorialistică, vin în răspăr cu istoriografia comunistă care s-a insinuat în societatea noastră vreme de mai multe decenii. De aici şi curiozitatea noastră îndreptăţită de a asculta et altera pars.
Potrivnic statornic al «golanilor» şi convins că doar Dumnezeu, «cu ajutorul blagoslovitei Rusii, poate salva România», Grigore Lăcusteanu, ca ofiţer, e amestecat în revoluţie – pentru a o reprima –, e arestat, scapă şi e gata să se pună în slujba invadatorilor ruşi şi turci. Ceea ce şi face.
Până atunci însă urmăreşte cu acuitate evenimentele, restituindu-ni-le cu condeiul unui libretist de operetă.“ (Ion Filitti)

În anul 1847 se coaliza dăscăleţii, advocaţii şi ciocoii rapace, aspirând la o răsturnare generală a ţării, cu scop de a se urca peste ruinele boierilor şi celor avuţi. Pe de altă parte ex-domnul Alexandru Ghica, prin feciorii de boieri (care era clasa cea mai inteligentă în aparenţă) şi prin bani, având de instrumente pe fraţii Goleşti, Nicolae şi Ştefan, uneltea răsturnarea lui Vodă Bibescu, cu scop de a reveni pe tronul României. Ruşii iarăşi, nu numai că nu le displăcea, ba încă în anul 1848 în luna lui mai au trimis pe generalul Duhamel ca să-i dea mai multă impulsie, cu scop – ca vecină – să ia de pretext că la porţile ei s-au aprins un rezbel civil şi cu acest chip să poată intra în ţară să deschiză chestia Orientului… Vodă Bibescu, din parte-i, se adormea de iluziile care îi procurau golanii, că urzesc o revoluţie cu Moldova şi cu Transilvania şi să-l proclame de împărat al Daciei. Fie politica exterioară, fie slăbiciune sau inerţie, nu lua măsuri coercitive.

La începutul anului 2015, aflând că mai are puţin de trăit, Oliver Sacks a trimis cotidianului New York Times o declaraţie în care spunea: „Îmi revine acum să aleg în ce fel voi trăi lunile care-mi rămân de trăit. Ar trebui să fie în cel mai plin, mai profund şi mai productiv mod cu putinţă.“
Două luni mai târziu îi apărea ceea ce avea să fie ultima sa carte, un volum de memorii în care autorul Omului care îşi confunda soţia cu o pălărie priveşte în urmă cu seninătate şi nostalgie, cu un umor menit să spulbere orice urmă de autocomplezenţă, dar şi cu încredinţarea că viaţa nu i-a fost zadarnică. De la patima pentru motociclete şi haltere din tinereţe până la cea pentru înot şi scufundări nutrită până în ultimii ani, de la pasiunea pentru chimie şi medicină la frământările privind calea de urmat în practica medicală şi neastâmpărul cercetătorului dedicat fără rest neurologiei şi fiziologiei, întreaga viaţă a autorului pare să fi stat sub semnul unei mişcări necontenite şi al unei energii fără margini. Mai presus de toate însă, prin evocarea numeroasei sale familii şi a numeroşilor săi prieteni (printre care Thom Gunn, A.R. Luria, W.H. Auden, Francis Crick sau Robert De Niro şi Robin Williams), prin evocarea atâtor pacienţi cărora le-a purtat un interes şi o compasiune nesmintite, memoriile lui Oliver Sacks vorbesc despre marea lui dorinţă de a înţelege, despre căldura umană care i-a animat întreaga viaţă şi activitate şi, nu în ultimul rând, despre marea bucurie a scrisului.

„Sunt un povestitor, într-un fel sau altul. Presupun că o înclinaţie spre poveşti, spre naraţiune, ţine de firea universală a oamenilor, împreună cu capacităţile noastre lingvistice, cu conştiinţa de sine şi cu memoria autobiografică.
Scrisul, atunci când merge bine, îmi oferă o plăcere, o bucurie, mai presus de oricare alta. Mă transportă într-un alt loc — indiferent de subiect —, unde sunt complet absorbit şi uit de gândurile care m-ar putea distrage, de griji, de preocupări şi chiar de trecerea timpului. În aceste stări sufleteşti deosebite, divine, pot să scriu fără oprire până când nu mai văd hârtia. Abia atunci îmi dau seama că s-a făcut seară şi că mi-am petrecut toată ziua scriind.
Într-o viaţă de om, am scris milioane de cuvinte, însă scrisul mi se pare în continuare la fel de proaspăt şi la fel de plăcut ca atunci când l-am încercat pentru prima oară, acum aproape şaptezeci de ani.“ (Oliver SACKS)

Un dureros recurs la memorie, scris fără urmă de patetism, căutând să reconstituie cotidianul închisorilor comuniste şi al lagărelor de muncă forțată prin care au trecut câțiva tineri care, la sfârşitul anilor '50, au îndrăznit să se revolte, cu idealismul specific vârstei de 17 ani, împotriva unui sistem corupt. Uranus, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina sunt tot atâtea bolgii ale unui univers concentraționar dintr-o epocă peste care nu ar trebui să se aştearnă niciodată uitarea.

„Cu toate că nu regret cei cinci ani de umilințe şi de sclavie, nu voi socoti niciodată închisoarea un loc care permite spiritului uman să atingă culmi nebănuite; dar întâlnirile cu oameni de excepţie, suferinţa cea de toate zilele, situaţiile-limită prin care am trecut şi nerenunţarea la lumea noastră, la idealuri, au transformat acele locuri de coşmar în Universitatea vieţii şi au făcut din noi studenţi pe viaţă. Acolo am învăţat ce înseamnă adevărata prietenie, sacrificiul, solidaritatea.“ (Alexandru TEODORESCU)

„Aceasta a fost tinereţea colegilor noştri de liceu… Ei au dispãrut la un moment dat, pe neaşteptate, în ultimul an, din mijlocul vieţii noastre şcolare. Nu aveam sã-i revãd decât mult mai târziu. Aş putea sã evoc, pentru caracterul ei oarecum simbolic, reîntâlnirea de peste câţiva ani, când, tânãr asistent universitar fiind, la un seminar de literaturã, l-am descoperit cu uimire printre studenţi pe colegul meu de liceu Alexandru Teodorescu.
Amenda pentru idealismul lor din tinereţe, pentru credinţa cã pot schimba acea lume într-una mai dreaptã a fost nemiloasã. Sistemul a reacţionat cu brutalitate şi i-a lovit fãrã milã; e lucru de mirare cã au reuşit sã scape întregi, trupeşte şi sufleteşte. Dacã asta poate fi o consolare, şi o satisfacţie, putem zice azi cã mersul istoriei le-a dat dreptate. Socialismul s-a prãbuşit ca sistem, ruinat de propria lui stupizenie şi falsitate. Ei au fost printre pionierii acestei schimbãri dramatice, care a marcat profund sfârşitul mileniului al doilea în toatã lumea. Cât a învãţat România din suferinţa acestei lecţii de viaţã şi de istorie rãmâne de vãzut. Dar ei au anunţat schimbarea şi au fost gata sã plãteascã un preţ mare pentru ea. Şi asta nu e puţin lucru.“ (Al. TUDORICĂ)

Cotul Donului, în faţa Stalingradului: puţine locuri au în memoria noastră un ecou atât de sinistru. Între 19 şi 25 noiembrie 1942 aici au fost ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri peste 150 000 de soldaţi români, în contraofensiva prin care rușii au spart încercuirea şi au întors soarta războiului. Dintre zecile de mii de prizonieri, mai mult de o cincime au pierit în marşurile de exterminare spre lagărele din adâncul Rusiei. Cei care s-au întors într-un târziu în ţară, unii după mai bine de zece ani, şi-au povestit calvarul doar în şoaptă. Mărturiile scrise, cele câteva, nu au fost publicate decât după căderea regimului impus de sovietici.
Dumitru Păsat, ofiţer de carieră, s-a numărat printre cei care au luptat în linia întâi, acolo unde între eroism şi laşitate, între omenie şi nebunie nu a fost, cel mai adesea, decât un pas. S-a întors din lagărul de la Oranki în toamna anului 1945, cu cea de-a doua divizie de „voluntari“ organizată de sovietici. A început să scrie la puţină vreme şi a continuat până la anii bătrâneţii – cu convingerea că în cele din urmă noi, copiii şi nepoţii celor despre care povestea, vom ajunge să-i citim mărturia.

„Aflat tot timpul în postura ofiţerului care, ca să folosim un termen militar, «raportează», semnatarul acestor amintiri ne scuteşte de descripţii patetice, de alunecări pilduitoare, de comparaţii fastuoase, de panseuri disproporţionate, care debilitează vigoarea faptelor. Dar tocmai această indiferenţă faţă de «frumos» conferă expresivitate şi măreţie întâmplărilor, oferindu-ne una dintre cele mai frisonante reprezentări ale războiului din câte ne-a fost dat să întâlnim.“ (Eugen NEGRICI)

Când ne-am mai liniştit sufleteşte, coloana a pornit prin viscol şi zăpadă spre necunoscut. Am mers fără a ne opri, fără mâncare, trecând prin locurile pe unde luptasem. În drumul nostru, morţii încă nu fuseseră strânşi, zăceau în toate poziţiile, aşa cum îi apucase nemiloasa moarte, departe de cei dragi, fără plânsete, fără jale din partea nimănui.

Compania, cea mai influentă invenţie britanică, a dat naştere Revoluţiei Industriale, marcând apoi întreaga perioadă modernă şi contemporană. Această carte explorează critic şi sintetic originile, istoria şi viitorul companiei.

„O incursiune captivantă în mărirea şi decăderea corporaţiilor.“ (Time)

„O istorie vie şi alertă a companiei, cuprinzând toate formele de întreprindere cooperativă, de la cele din Roma antică la Compania Indiilor Orientale, Standard Oil şi Microsoft.“ (TLS)

„O istorie care se citeşte cu plăcere, deopotrivă scurtă şi magistrală.“ (Washington Post)

„…relatarea concisă şi elegantă a ceea ce a făcut până acum compania pentru lume.“ (Daily Telegraph)

„…călătorim prin două secole de fascinantă istorie socială… Cartea este plină de viniete de istorie corporatistă.“ (Wall Street Journal)

„Această «biografie» formulează întrebări utile: de unde vine compania şi încotro se îndreaptă? Compania acoperă o arie istorică impresionantă... O asemenea canava istorică vastă este excelentă pentru a pune în perspectivă dezbaterile curente, reducând hiperbolele multor critici corporatişti... Micklethwait şi Wooldridge formează un parteneriat prestigios şi lucid... condensând astfel istoria companiei, autorii oferă o prezentare foarte accesibilă, dramatică şi uşor de citit a revoluţiei, crizei şi supravieţuirii corporatiste.“ (Ethical Corporation magazine)

„Noi căzând, Dumnezeu ne-a pedepsit cu îngăduinţa şi mila lui infinite. Ne-a lăsat porţi către înapoi. Depindea numai de noi să ştim să le deschidem. Nu ne-a ridicat punţile, nu ne-a trântit în veci porţile Paradisului în nas. Ne-a lăsat simţurile, raze de splendoare pe care să ne putem căţăra. Când, în viaţa noastră sublunară, întâlnim strălucirea frumuseţii, amintirea lumii din care am căzut se trezeşte în noi. E o boare, o adiere, e o ameţeală, alteori e un rapt. Simţurile, aceleaşi care ne pun în contact cu lumea trecătorului şi a părelniciei, tot ele, când descoperim frumosul, ne transportă înapoi. Ele ne aduc în minte, sub forma unor tresăriri fulgurante, spectacolul Fiinţei pure pe care n-am ştiut să-l contemplăm până la capăt.“ (Gabriel LIICEANU)

„Potrivit cărui simţ vă rotiţi cu predilecţie făptura? Care dintre cele cinci (sau poate al şaselea?) vă defineşte mai apăsat şi mai autentic realitatea, aşteptările, opţiunile? Ordinea dumneavoastră lăuntrică pune tot văzul pe locul suprem, urmat de auz, miros, gust şi tactil, aşa cum ne-a obişnuit tradiţia? Cu ce simţ operează, pentru fiecare, aducerile-aminte? Acceptaţi un cutreier prin labirintul memoriei senzoriale, evocând cele mai intense, mai răvăşitoare, iniţiatice, înduioşătoare sau provocatoare senzaţii din copilărie, adolescenţă, maturitate? Ce pondere credeţi că au simţurile în manifestările profesionale ale vocaţiei dumneavoastră? Iată numai câteva întrebări menite să contureze perspectiva dintru care am gândit cartea de faţă.“ (Dan C. MIHĂILESCU)

Gabriel Liiceanu, Mihai Măniuţiu, Dan C. Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Horia- Roman Patapievici, Tania Radu, Antoaneta Ralian, Cătălin Ştefănescu, Ana Barton, Adriana Bittel, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Ioana Nicolaie, Radu Paraschivescu, Ioana Pârvulescu, Constantin Coman, Horea Paştina, Monica Pillat, Andrei Pleşu, Mihai Sârbulescu, Victor Ieronim Stoichiţă

„La 13 august 1916 am intrat în război, la 31 decembrie 1918 România ia loc la masa Conferinţei de Pace. Ce s-a petrecut în acest răstimp este rodul celor ce am scris aici.“

Aceasta este ultima însemnare din impresionantul jurnal pe care fostul deputat Vasile Th. Cancicov îl ţine, cu conştiinciozitate şi perseverenţă, timp de 870 de zile. Este perioada în care şi el trece, alături de concetăţenii săi, prin toate stările provocate de intrarea ţării în prima conflagraţie mondială: entuziasm, agonie şi extaz. Idealuri spulberate, privarea de libertate, nesiguranţa zilei de mâine, ravagiile politicianismului, povara ocupaţiei străine, regăsirea neaşteptată a speranţei. Sunt stări pe care avocatul Cancicov le sintetizează într-o însemnare aşternută pe hârtie la doar câteva zile după Adunarea de la Alba Iulia:

„Ce film de cinematograf am trăit în aceşti doi ani de zile! Cu câte lacrimi amare am asistat la desfăşurarea lui, cu ce frecături de nervi, cu ce deznădejde uneori, cu ce nădejde înspre sfârşit!
Numai doi ani, zicem azi; o eternitate, credeam atunci.
Doi ani, din ruină şi cenuşă – România Mare!
Şi ce mărire nevisată şi nebănuită!“

Deseori citate, însă niciodată reeditate, Impresiunile şi părerile personale ale lui Vasile Th. Cancicov au reprezentat, până astăzi, mai degrabă o raritate bibliografică. Spre deosebire de alte însemnări asemănătoare, acestea au reuşit să treacă testul timpului. Nu doar prin dimensiunile sale impresionante, ci mai ales prin calitatea informaţiilor conţinute, jurnalul lui Cancicov ne dezvăluie felul în care a luat naştere România Mare. Totul este relatat cu francheţe, fără cosmetizări, cu adevăruri dureroase şi rostite până la capăt. (Daniel Cain)

Jurnalul lui Vasile Cancicov este cea mai preţioasă şi consistentă mărturie din Bucureştiul sub ocupaţie. Volumul al doilea va cuprinde însemnările din august 1917 până în decembrie 1918.

Jurnalul unei fete greu de mulţumit, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu în¬semnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric.
Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.

„Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări, care sunt în stare să-mi pierd zile întregi enervându-mă în jurul unui Sănduc sau privind-o pe Loi cum îmi dă în cărţi; eu, ăsta, care fac prăjituri şi citesc Leibniz, mă zbengui o zi întreagă cu bicicleta şi-mi număr melancoliile. Eu, ăsta, amestec de superficialitate şi adâncime, egal de pasionată şi de blazată în superficialitate, ca şi în adâncime. Eu… privesc (tot pasionat şi blazat) cum se cască Neantul, şi praful şi pulberea se va alege de mine. Şi singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanţă acestui lucru. E şi asta o limită.“

Suntem Ana şi Ionuţ, un cuplu de arhitecţi. Din iunie 2011 până în august 2012 am făcut turul Africii cu motocicleta. În această călătorie de 14 luni şi 55 000 de kilometri am lucrat ca voluntari în pădurea ecuatorială în Nigeria, am traversat Sahara în călduri de peste 54 de grade, am urcat muntele Camerun, am explorat delta Okavango şi bazinul Congo, am locuit într-un cătun camerunez fără bani şi fără telefon, am tractat motorul defect 350 de kilometri, am făcut malarie, am parcurs 3 000 de kilometri de off-road extrem în R.D. Congo, am trecut de sute de controale armate şi hăţişuri birocratice şi am cumpărat un pahar de ceai în Egipt. Acesta este jurnalul aventurilor noastre.

„Din doi «oameni albi» și o «Africă neagră» a ieșit o combinație foarte colorată.“ (SEGA, autorul romanelor Namaste)

„Ana și Ionuț sunt dream team-ul alături de care aș merge până la capătul lumii și înapoi. Oyibo e un imbold pentru a-ți urma visul. Care are toate șansele să se împlinească dacă îți iei inima-n dinți, te deconectezi de la «virtual» și faci pasul către «real». O poveste pe care mi-ar plăcea s-o fi trăit eu.“ (Alex GĂVAN, alpinist)

„Oyibo nu te va lăsa indiferent, să știi. S-ar putea să-ți vină să-ți dai demisia, să pleci în lume, s-ar putea chiar să vrei să faci asta cu o motocicletă. S-ar putea să vrei să fii viu.“ (Mihai Barbu, fotograf, autorul cărții Vând kilometri)

„De ce oare ne gândim automat la copilărie când vine vorba de prieteni imaginari? Pentru că ne despărţim inevitabil, ca adulţi, de naivitate, de puritate, de frecventarea liberă a închipuirii? Chiar toţi? Până şi scriitorii?
Textele adunate aici de Nadine Vlădescu dau un răspuns mozaicat, semnat de treisprezece autori. Plus unul pe care însă n-o să-l găsiţi în sumar: întâmplarea. Doar geniul ei jucăuş, inventiv şi reparator poate face un întreg, parcă preexistent, dintr-un simplu Cuprins.
Ce veţi afla din această nouă carte scrisă la mai multe mâini? Că poţi să te întrebi şi la 91 de ani dacă nu cumva eşti cealaltă, «imaginara»; că un copil poate trăi câteva zile în lumea proprie, dar poate şi rămâne acolo pentru totdeauna; că unii părinţi chiar îi văd pe prietenii închipuiţi ai copilului lor; că poţi fi certat de dublul tău ideal şi multe altele.
Dacă citiţi, o să recăpătaţi pentru o vreme încântătoarea oglindă fermecată în care lucrurile se vedeau nu aşa cum sunt, ci cum ar trebui să fie. Şi o să vă gândiţi, vrând-nevrând, că gustul acesta al ireparabilului, pe care ni-l dă viaţa, e totuşi înţelept şi subtil. (Tania RADU)

„De-a prietenii imaginari e o joacă foarte serioasă, ca literatura, ca scrisul. Și pentru că prietenii imaginari ai prietenilor mei imaginari sunt prietenii mei reali, vă urez bun venit în lumea acestei cărţi, vouă și tuturor prietenilor voștri, reali sau imaginari.“ (Nadine VLĂDESCU)

Ana Dragu, Dan C. Mihăilescu, Iulian Tănase, Ioana Bot, Șerban Foarță, Robert Șerban, Elena Vlădăreanu, Emil Brumaru, Marin Mălaicu-Hondrari, Antoaneta Ralian, Nadine Vlădescu, Florin Bican, Monica Pillat

„În rândurile acestei cărţi nu e vorba de persoane, ci de ceea ce trădează comportamentul lor public: acomodarea, delimitarea strategică de un trecut care compromite, demagogia şi gargara patriotardă, trecerea dintr-o tabără în alta la momentul oportun, amnezia conjuncturală, tehnica mistificării, minciuna ca modus operandi, conştiinţa impunităţii, comerţul cu drame, mârlănia cu ifos, pamfletul folosit ca alibi pentru înjurături, laşitatea păzită de bodyguarzi etc. Persoanele care au comis aceste gesturi se bucură de notorietate şi îşi duc (sau şi-au dus) o bună parte din viaţă în ochiul public. Indiferent dacă vin din politică, mass-media sau sport, ele pot fi preluate ca modele. Multiplicate în pliurile societăţii, refăcute în microuniversul unei scări de bloc, al unei întreprinderi, al unei şcoli. Or, când modelul e un mistificator, un delincvent sau un bolşevic, consecinţele nu pot fi decât gravisime.“ (Radu Paraschivescu)

„Traducerea volumului lui T.S. Eliot Old Possum’s Book of Practical Cats mi-a luat cam treizeci de ani. Pe parcursul primilor douăzeci și nouă, traducerile rezultate refuzau cu încăpăţânare să reproducă ritmul sprinţar al originalului, deși îi erau fidele până la mimetism și mai și rimau. Dar nu păreau deloc fidele spiritului limbii în care erau traduse. Și mă-ntrebam de ce oare?
Eram gata să accept că pisicile lui Eliot erau incompatibile cu româna, dacă nu chiar cu România. Mi-am schimbat atunci radical abordarea, hotărându-mă să transplantez, în loc să traduc, «Pisicile» în română.
Versiunea astfel rezultată, încheiată în mai puţin de un an, este în egală măsură, chiar dacă la prima vedere nu pare, opera comună, în sens de opus alchimic, a autorului, a traducătorului și – sper – a cititorului. Dar, în ciuda circumscrierii strict locale a acestei versiuni, la originea ei nu poate sta cu nici un chip altcineva decât T.S. Eliot.“ (Florin Bican)

În clasa a XI -a, studierea geografiei constă în prezentarea unor aspecte care au un rol esenţial în cunoaşterea mediului înconjurător, analiza unor probleme majore ale contemporaneităţii, precum şi, în premieră, identificarea şi analiza unor elemente de geografie socială şi culturală.

„Ce-ar fi, ne-am zis, ca într-o lume în care totul e sufocat de o pasageră «actualitate», în care totul e agitaţie cotidiană şi surescitare de tip breaking news, să vorbim despre «inactualităţile» durabile ale vieţii, singurele care contează cu adevărat?
Vrând să înţelegem ce se întâmplă cu noi când spunem că «trăim», am căutat să facem un pictorial al vieţii, să surprindem existenţa din diferite unghiuri şi în diferite poziţii. Am vrut să descâlcim nodurile existenţei, am vrut s-o obligăm să iasă din subînţelesurile ei şi s-o facem să se exprime pe înţelesul tuturor. Am vrut s-o recuperăm din teritoriul penumbrei, pentru a risipi, măcar o vreme, confuzia în care ne complacem trăind.“ (Autorii)

„Aş spune că frumuseţea prieteniei noastre vine din faptul că de-o viaţă avem bombăneli reciproce. Ne contrazicem, dar nu putem unul fără altul, şi cred că ăsta e şi sensul dialogurilor pe care le-am încercat şi care acum, când sunt sub ochii noştri şi se transformă în carte, mi se par mai bune decât noi.“ (Andrei PLEȘU)

— Andrei, ne apropiem cu adevărat de sfârşitul dialogului nostru de azi, dar şi de sfârşitul celor optsprezece dialoguri pe care le-am avut împreună. Pe mine, am mai spus, discuţiile cu tine m-au făcut să înţeleg mai bine lumea.
— Avem câteva cearcăne în plus…
— Dar ne-am înţelepţit, şi poate şi alţii odată cu noi.

„Vreau să scriu o dare de seamă despre anomaliile mele. În viaţa mea obscură, în afara oricărei istorii, şi pe care doar o istorie a literaturii ar fi putut-o fixa în taxinomiile ei, s-au întâmplat lucruri care nu se întâmplă, nici în viaţă şi nici în cărţi. Aş fi putut scrie despre ele romane, dar romanul tulbură şi ambiguizează sensul faptelor. Aş putea să le păstrez pentru mine, cum le-am ţinut până acum, şi să mă gândesc la ele până-mi crapă capul în fiecare seară în care stau ghemuit sub pătură, pe când afară ploaia izbeşte furios în geamuri. Dar nu mai vreau să le păstrez doar pentru mine.

Vreau să scriu un raport, deşi nu ştiu încă în ce fel şi ce-am să fac cu paginile astea. Nu ştiu nici dacă e timpul potrivit pentru asta. Încă n-am ajuns la nici o concluzie, la nici o coerenţă, faptele mele sunt vagi fulgerări în netezimea banală a celei mai banale vieţi, mici crevase, mici inadvertenţe. Formele astea informe, aluziile şi insinuările, accidentele de teren uneori insignifiante în sine, dar căpătând, luate-mpreună, ceva străin şi obsedant, au nevoie de o formă ea însăşi nouă şi neobişnuită ca să poată fi relatate. Nu roman şi nici poem, căci ele nu sunt ficţiune (sau nu pe de-a-ntregul), nici studiu obiectiv, fiindcă multe dintre faptele mele sunt singularităţi ce nu se lasă reproduse nici măcar în laboratoarele minţii mele.“

Albumul Adrian Ghenie – Darwin's Room este prima publicație româneasca dedicată lui Adrian Ghenie, unul dintre cei mai apreciați artiști români contemporani, reunind reproduceri de calitate ale lucrărilor prezentate la Bienala de Artă de la Veneția, texte critice, interviuri și extrase din presa internațională.
Volumul, co-editat de Mihai Pop și Corina Șuteu, însoțește proiectul care reprezintă România la cea de-a 56-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția (9 mai–22 noiembrie 2015; curator: Mihai Pop, arhitect: Attila Kim).

„Cufundat în istorie europeană, Adrian Ghenie contopește pictura abstractă cu figurativul, raționalul cu iraționalul.“ (Scott Reyburn, The New York Times)

„În lucrările sale, Ghenie își demonstrează abilitatea în arta compoziției și pasiunea pentru efectele vizuale ale materiei. [...] Cunoaște foarte bine resursele ascunse în aglomerarea formelor, în gesturile care întind culori și desfigurează parțial chipurile. dimpotrivă, știe și cum să pretindă că e un realist minuțios – prea minuțios ca să nu ne dăm repede seama că spectacolul său de iluzionism conține capcane și trucuri.“ (Philippe Dagen, Le Monde)

Contributori: Horea Avram, Philippe Van Cauteren, Daria Ghiu, Lóránd Hegyi, Attila Kim, Magda Radu, Luiza Vasiliu

In Omul si clima, Lucian Boia analizeaza ansamblul teoriilor, scenariilor si psihozelor climatice din Antichitate pana in zilele noastre, pentru a decripta mecanismul mental si ideologic al acestor constructii si atitudini. Autorul imparte imaginarul climei in trei categorii: teorii de natura antropologica si psihologica (diversitatea umana se explica prin diferentele de climat), istorica (clima influenteaza dinamica proceselor istorice, ascensiunea anumitor civilizatii, stagnarea sau decaderea altora) si „catastrofica“ (imaginarul „sfarsitului lumii“, scenariile extinctiei rasei umane, al caror prototip ramane Potopul).
Lucian Boia nu infirma si nici nu valideaza vreuna dintre aceste teorii si, mai ales, nu incearca sa prezica viitorul. Autorul ne vorbeste, de fapt, despre istoria imaginatiei umane, care, de-a lungul timpului, a fost stimulata, contrariata, infuriata sau chiar terifiata de clima.

„O carte monumentala, coplesitoare prin maretie si realism.“ (Wall Street Journal)

Obisnuiti sa privim opera de arta fie ca pe o banala oglindire a lumii noastre, fie ca pe o lume paralela de forme savant alcatuite, pierdem adesea din vedere tocmai misterul participarii noastre la crampeiul de viata care ne este infatisata. Dezlegarea acestui mister constituie miza eseurilor reunite de Victor Ieronim Stoichita in acest volum, asezat sub semnul celui dintai personaj din literatura europeana care a facut din fictiune viata si din viata fictiune. Miza primejdioasa cum nu e alta, caci poate sa rupa la tot pasul vraja tesuta in relatia cu opera de arta. Constient de acest risc, autorul evita luminile prea crude: alaturand desen si poezie, proze si doctrine alchimice, sculptura si filozofie, pictura si reflectie teologica, el dezvaluie cateva din strategiile de o negraita subtilitatea pe care artistii dintotdeauna si de pretutindeni le-au pus in joc pentru a obtine efectul Don Quijote.

Si El le-a zis: Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, dar celor din afara toate li se fac in parabole. (Marcu 4, 11—12)

„Exista intrebari carora li se poate raspunde prompt si pertinent. De la cele ale experientei curente (Ce numar porti la pantofi?), pana la cele ale expertizei stiintifice (Ce este legea gravitatiei?). Exista si intrebari, cele ale primei copilarii, care par simple, sau suprarealiste, dar al caror raspuns solicita mai curand talentul metafizic sau fantezia: De ce are mana cinci degete?, Cine a inventat somnul? Exista, in sfarsit, intrebarile «mari», intrebarile ultimative, carora imi place sa le spun «rusesti», caci fac substanta multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce exista raul?, Care e sensul vietii?
Pentru astfel de intrebari, nu poți sa propui un raspuns geometric, ci o analogie, o metafora, un «ocolis» transfigurator. E cea mai adecvata solutie. Singura. In loc sa spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine sa-ti spun o poveste».
In cartea de fata va fi vorba despre povestile spuse de Iisus, in efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul imparatiei Sale. Sarcina pe care si-o asuma e imposibila, asadar e pe masura divinitatii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fara sa cada in reteta si abuz doctrinar, si are de dat nu doar materie de reflectie, ci si motivatie de viata, suport existential.“ (Andrei Plesu)

 

„La ani buni după ce Giovanni Sartori a scris despre imbecilizarea prin televiziune, Alain de Botton se întreabă: ce sunt, de fapt, ştirile (de la televizor, dar nu numai)? Înlocuitorul agresiv al religiei? O formă de hrană prin perfuzii vizuale? O modalitate de reafirmare a deja vechiului principiu după care răul se vinde bine şi binele se vinde rău?
Răspunsul e previzibil: toate trei la un loc. Aşa stând lucrurile, cartea lui nu e doar o analiză a importanţei pe care-o au ştirile în viaţa noastră, ci şi o cronică a felului cum ne raportăm noi, publicul, la ele. Citind-o, ne vom da seama că, fără să ştim, am făcut deja trecerea de la couch potatoes la headline junkies. Că respiraţia naturală a vieţii noastre a preluat iremediabil calupurile de noutăţi senzaţionaliste. Că ne aflăm într-un apăsat deficit de empatie. Că fremătăm de nerăbdare aşteptând divorţul unei celebrităţi, prăbuşirea unui politician sau o catastrofă aviatică. Că maşinăria care produce ştiri reglează de fapt ritmurile mersului nostru zilnic şi uneori silnic prin lume. Şi că o zi fără titluri, şocuri şi sondaje a devenit pur şi simplu de neconceput.“ (Radu PARASCHIVESCU)

Odată cu reînceperea prigoanei împotriva hughenoţilor, François Leguat (1683–1735), gentilom din Bresse, e silit să-şi părăsească, la peste cincizeci de ani, pământurile natale şi să pornească într-un nesfârşit exil ce-l va purta din Olanda în insulele din Oceanul Indian, de aici înapoi în Olanda şi, în sfârşit, în Anglia. Nicolas Cavaillès se apleacă asupra vieţii acestui concetăţean al său, povestind, pe urmele relatărilor sale, aventura pelerinajului către peisaje exotice din insule edenice, aflate aparent departe de tulburările veacului. Numai aparent însă, căci veşnica intoleranţă şi bunul-plac al stăpânilor readuc întotdeauna în prim-plan violenţa nedomolită a istoriei. Iată de ce sensul aventurii lui Leguat îi apare în cele din urmă lui Cavaillès a fi o lungă căutare spirituală, o călătorie ocolitoare către sine însuşi.

Dialogurile Despre familie dezbat o tema de actualitate astazi ca si acum sase sute de ani, cand au fost scrise: functionarea vietii sociale in toata complexitatea ei, pornind de la familie si de la rolul sau in modelarea individului in spiritul anumitor valori personale si civice. Este prima traducere romaneasca a unei lucrari celebre si fundamentale a culturii europene, opera a unui creator de geniu. Leon Battista Alberti a fost nu doar scriitor, eseist, pictor, sculptor, arhitect, teoretician al artelor, muzician, matematician, adica una dintre personalitatile cele mai complexe ale Renasterii, ci si un deschizator de drumuri in toate aceste domenii. In cel de fata aflam nu putine reprezentari inovatoare sau socante chiar si pentru noi, cei de astazi: viziunea perfect laica asupra vietii si societatii, elogiul banului si in genere al avutiei, care insa trebuie sa sustina onoarea, renumele si gloria, timpul vazut ca un capital de a carei buna gestiune depinde orice reusita, ideea de perfecta organizare si ordine, chezasie a oricarei afa-ceri prospere ca si a vietii de familie etc. Interlocutorii dialogurilor de fata au nu doar varste, interese si pareri diferite, ci si exprimari diferite, care adesea uimesc, si oricum il tin treaz pe cititor, iar acesta, navigand printre multiple perspective, este, cu intentie, lasat liber sa si-o aleaga pe cea proprie – ca intr-o autentica si moderna opera deschisa.

''Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit.'' (Petru Creţia)

Bestseller New York Times

După bestesellerul Demonul amiezii, Andrew Solomon revine pe scena publicistică americană cu o carte dedicată familiei şi problemelor sale. Potrivit autorului, esenţa condiţiei noastre rezidă în caracterul de excepţie al fiinţei umane, în ceea ce ne diferenţiază pe unii de ceilalţi, unindu-ne în acelaşi timp. Familiile despre care scrie psihiatrul american se confruntă cu probleme precum surditatea, nanismul, sindromul Down, autismul, schizofrenia, cu problema copiilor afectaţi de dizabilităţi de tot soiul, a celor superdotaţi, născuţi în urma unui viol sau delincvenţi, a celor care aleg să-şi schimbe genul. Toate acestea pot duce la izolarea oamenilor, când nu de-a dreptul la excluderea lor din societate. Investigând însă un mare număr de familii afectate de asemenea probleme, şi neocolind nici o clipă caracterul dramatic al situaţiilor cu care se confruntă, Solomon arată că de foarte multe ori dragostea înfrânge prejudecăţile, ducând la întărirea legăturilor în cadrul familiei şi al comunităţilor create prin mişcări de solidaritate orizontală.

„Timp de mulţi ani, identitatea mea principală a fost cea de istoric al tristeţii. Imaginile disperării sunt admirate de cei mai mulţi, iar pustiirea sufletească completă este în general considerată o răsfrângere a integrităţii autorului. Dar când am încercat să scriu despre fericire, am avut revelaţia inversă, respectiv că nu poţi scrie despre ea fără să pari superfcial.
Scriitorul realist William Dean Howells i-a scris la un moment dat lui Edith Wharton că «publicul american îşi doreşte tot timpul o tragedie cu final fericit». Implicaţia acestei observaţii era că nu putem digera imaginea regelui Lear, umblând nebun pe dealuri, fără posibilitatea izbăvirii la orizont. Eu aş vrea să ofer o interpretare diferită. Aş zice că ne stă din ce în ce mai mult în fire să căutăm transformarea. Oamenii afectează adesea o fericire pe care n-o simt; oamenii a căror nevroză s-a transformat în nefericire nu sunt doar nefericiţi, ci şi convinşi că au eşuat. Partea vitală a acestei înclinaţii spre lumină este însă convingerea de nezdruncinat că dezastrele îşi găsesc până la urmă rezolvarea, că tragediile sunt adesea doar o fază, nu şi sfârşitul jocului.
Cartea de faţă caută să scoată la lumină nobleţea ascunsă sub ponegrirea lui Howells. Se bazează pe o idee şi mai optimistă chiar, respectiv că finalurile fericite ale tragediilor au o demnitate mai presus de cea a finalurilor fericite ale comediilor, că nu numai transcend sentimentalismul la care face Howells aluzie, ci chiar oferă o satisfacţie mai preţioasă decât una necălită prin suferinţă. Aşa cum crestele zimţate ale Alpilor sunt sublime pentru romantic, la fel este şi bucuria aceasta neobişnuită pentru caracterul acestor familii: aproape imposibilă, teribilă şi teribil de frumoasă.“ (Andrew SOLOMON)

Viata intru gandire cedeaza pe nesimtite locul infruntarii tribale si derizorii dintre fanatic si strigoi.Subiect la ordinea zilei, criza culturii contemporane se afla azi pe toate buzele. Autori celebri ii dedica stralucitoare analize incununate de sumbre previziuni. Infrangerea gandirii este in acest concert o incercare de diagnostic.
Originea crizei trebuie cautata, potrivit autorului, in cateva directii: abandonarea ideii de universalitate a culturii si adoptarea cu orice pret a unei perspective „locale“, relativizarea valorilor care definesc o cultura, largirea fara masura a insusi conceptului de cultura care adaposteste azi de-a valma aproape totul – marile creatii ale spiritului ca si gesturile cotidiene, banale produse de consum ca si rafinate opere de arta. Cuprinsa deopotriva de intoleranta si infantilism, cultura pare deci sa fi uitat astazi de indoiala, de ironie, de ratiune – intr-un cuvant, de gandire.

Aceasta a doua editie a eseului Dostoievski in constiinta literara romaneasca, prefatata de George Ardeleanu, cuprinde in plus fata de editia aparuta in 1976 o addenda cu texte legate de proiectul Dostoievski al autorului, un dosar de referinte critice, bibliografia receptarii lui Dostoievski in Romania, bibliografia scrierilor lui Dinu Pillat si cea a scrierilor despre Dinu Pillat. Volumul de fata incheie seria de autor ingrijita de Monica Pillat si George Ardeleanu, publicata de Editura Humanitas in perioada 2010−2015.

Alteţa Sa Regală Prinţul Charles de Wales le transmite copiilor, în aceste pagini superb ilustrate, un mesaj esenţial — putem pune capăt distrugerii mediului înconjurător dacă găsim o cale de a trăi din nou în armonie cu Natura.
În urma preocupării de o viață, Prințul Charles a ajuns la o concluzie simplă: schimbarea poate surveni numai dacă integrăm firesc soluțiile oferite de mediul înconjurător în viața de zi cu zi; nu putem trăi frumos dacă nu ţinem seama de planeta care ne găzduieşte. Îndemnul Alteței Sale către oamenii din întreaga lume şi de toate vârstele este să încerce să găsească un echilibru cu Natura, astfel încât să putem rezolva cea mai gravă criză din istoria modern a omenirii — şi să salvăm Planeta.

Mai multe informaţii despre Prinţul de Wales şi lucrările sale caritabile puteţi găsi la www.princeofwales.gov.uk.