Cărți

„Sunt fericit doar când mă gândesc la renunţare şi mă pregătesc pentru ea. Restul e amărăciune şi zbucium.
Să renunţi nu-i lucru uşor. Totuşi, ajunge să aspiri la renunţare ca să te simţi deja mai împăcat. Să aspiri la ea? Până şi simplul fapt de-a te gândi la ea îţi dă iluzia că eşti altul, iar această iluzie este o victorie, cea mai măgulitoare, dar şi cea mai amăgitoare." (E.M. Cioran)

„Istoria filozofiei este o furie ascunsă împotriva premiselor vieţii, împotriva sentimentului valorilor ei, împotriva apărării ei. Filozofii nu au pregetat niciodată să postuleze un univers, cu condiţia ca acesta să contrazică universul existent, să ofere un mijloc de a vorbi de rău acest univers. Până acum istoria filozofiei a fost marea şcoală a calomniei...“ (Friedrich NIETZSCHE)

„Pictura mea este autobiografică. Eu îmi povestesc viaţa. Viaţa mea este exemplară, pentru că este universală. Ea povesteşte, de asemenea, reveriile primitive în forma şi în timpul lor.“ (Victor BRAUNER, 1962)

Evoluţia Europei între 1895 şi 1941, într-una din cele mai importante cărţi-document ale epocii noastre.

„Iulia Motoc ne oferă o perspectivă lucidă, realistă şi convingătoare asupra dilemelor, tensiunilor, speranţelor şi anxietăţilor legate de proiectul devenit realitatea Europei Unite. Îngrijorările ei trebuie să fie şi ale noastre, pentru că autoarea, gânditoare politică de excepţie, cunoaşte în profunzime mecanismele unei construcţii fără precedent, o şansă unică de a transcende clivajele născute dintr-o istorie inclementă.“ (Vladimir TISMĂNEANU)

Problemele privesc copiii de 3-4 până la 12-13 ani. Soluţiile sunt verificate, funcţionează. Manualul e sistematizat, concis şi are un ingredient care n-ar trebui să-i lipsească nici unui părinte: umorul.

La momentul scrierii acestei cărţi, piaţa publicitară globală era estimată la peste 400 de miliarde de dolari, cu mii de jucători mai mici sau mai mari, cu o influenţă pe cât de neaşteptată, pe atât de neclară asupra vieţii noastre cotidiene.

„Nu cunosc nici o mare literatură care să nu povestească faptul că ceva s-a întâmplat undeva. Povestirea este o secularizare a mitului. Iar mitul e întotdeauna istorisirea sacrului, o istorisire primordială care povesteşte cum ceva (sau chiar lumea însăşi) a început să existe, în urma căror evenimente un comportament, o instituţie, o modalitate de a lucra sau de a iubi au fost întemeiate. A neglija această dimensiune narativă înseamnă a risca să nivelăm totul. Cred că nici un alt tip de comunicare nu e mai profundă. [...] Din primele timpuri vedem că există o nevoie existen-ţială de a asculta sau citi poveşti... nu doar de a percepe forme şi sunete.“ (MIRCEA ELIADE, 1983)

(...) Universul nostru nu e decât unul între nemumărate altele, cuprinse într-un megavers în care toate posibilităţile se realizează efectiv.

Pentru cei mai mulţi, Uranus e o planetă şi atât. Există însă oameni în mintea cărora Uranus înseamnă altceva: o lume luată pe lama buldozerului şi totodată un loc al pătimirii. Cartierul din Bucureşti pe care azi îl găsim doar în albume şi în amintiri a devenit, la începutul anilor optzeci, şantierul din care a răsărit, după o trudă de şapte ani, Casa Poporului.

În 1969, într-un spital din apropierea New York-ului, un grup de pacienţi suferind de grave tulburări neurologice trăiesc o experienţă extraordinară: după o jumătate de secol în care fuseseră încremeniţi, ca nişte „morţi vii“, incapabili să gândească, să vorbească şi să se mişte normal, sunt treziţi la viaţă de un medicament-minune.

Principiile de comunicare din această carte sunt aplicabile indiferent de vârsta copilului dumneavoastră, desigur, dacă a început să vorbească. Dar, surprinzător, sunt valabile și în relaţia de cuplu sau dintre oricare doi adulţi. O dovadă, poate, că autorul a descoperit un adevăr fundamental.

Răspunsuri surprinzătoare, bogate în idei şi în detalii, din care nu se poate construi o singură istorie definitivă, istoria carierei lui Lucian Boia, ci un mănunchi de istorii, totdeauna polimorfe şi deschise, istoriile lui Lucian Boia

Şi în al doilea volum al amintirilor sale, Radu Rosetti, elogiază, cu pietate filială, harul de povestitori al părinţilor săi. Pe sine se ignoră, dar, dacă astăzi putem reconstitui copilăria unui fiu de boier moldovean, împrejurările în care a fost crescut educat şi instruit, dedesubturile luptei pentru unirea principatelor, culisele domniei lui Al. I. Cuza, o putem face pentru că de fapt Radu Rosetti, scriind, s-a îngrijit să nu piardă vreun „amărunt" semnificativ nici despre vremurile care i-au fost povestite, nici despre vremurile pe care le-a trăit el însuşi.

''(...)Popularitatea pe care istoricul a avut-o, incomparabilă în vremea sa şi chiar până astăzi, se explică şi prin apelul la sensibilitatea cititorului. E reconfortant să ne întoarcem la paginile lui Iorga, inspirate de o atât de sinceră generozitate, încât izbutesc să ne convingă că, măcar pentru generaţia lui, sentimentul fraternităţii n-a fost o iluzie deşartă. Le vom citi, astăzi şi oricând vom redeschide cartea, cu nădejdea că resursele pe care ar trebui să le căutăm fiecare în noi se vor dezmorţi la dogoarea cuvântului de credinţă al lui Nicolae Iorga.“ (Andrei PIPPIDI)

Partea cea mai plăcută şi mai interesantă a acestui ghid foarte sistematizat sunt ilustrările fiecărei tehnici pentru vârstele-cheie ale copilului: 4, 8-9 şi 12 ani. E vorba de fapt despre nişte povestioare simple, nişte mici scenarii-tip având ca personaje copilul şi părintele, mai instructive decât orice teorie.

„Să ne întoarcem în anul 1947, pe 8 septembrie, în Gara de Nord. Fiica, frumoasă şi emoţionată, pleca din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămânea – după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărţirea va fi pentru totdeauna. A ştiut din primul moment că plecarea Monicăi o lăsa singură pentru tot restul vieţii, a presimţit că moartea îi va fi umilitoare şi tristă, i-a scris fiicei ei, în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realităţii, despre «sârma ghimpată» care o va încercui, despre sfârşitul vieţii ei «fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt» şi despre «gândul cumplit că fiinţe dezgustătoare şi-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase şi că voi îndura, şi dincolo de viaţă, cele mai adânci tristeţi, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antică, şi-a presimţit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logică.“ (Astrid CAMBOSE)

„Memorialul Durerii a fost tocmai leacul de care avea nevoie România pentru a începe să se vindece de pecinginea ultimei jumătăţi de veac. A fost genul de trezire pe baza unei traume psihice: ne-am pomenit cum, stând în faţa ecranului, eram asaltaţi de spectre a căror înfăţişare fusese distrusă de abjecţie.“ (Sorin LAVRIC)

Partea cea mai plăcută şi mai interesantă a acestui ghid foarte sistematizat sunt ilustrările fiecărei tehnici pentru vârstele-cheie ale copilului: 4, 8-9 şi 12 ani. E vorba de fapt despre nişte povestioare simple, nişte mici scenarii-tip având ca personaje copilul şi părintele, mai instructive decât orice teorie.

Din 1949, când refuză recomandările Legaţiei Republicii Populare Române la Paris, Monica Lovinescu alege, de fapt, să înceapă o luptă care nu se va sfârşi decât odată cu prăbuşirea regimului comunist, în 1989. În cei patruzeci de ani de exil, nici pierderea mamei, nici dorul de ţară nu i-au frânt rezistenţa. Resorturile care i-au permis să respingă, o viaţă întreagă, compromisul, indiferent de consecinţe, rămân aproape imposibil de explicat. Cronicile din seria Undelor scurte, departe de a fi fost doar „gazetărie vorbită“, continuă să reprezinte un punct de reper pentru cititorul care îşi (re)descoperă trecutul recent şi ne oferă, totodată, măsura unui om care a ales o viaţă în afara totalitarismului comunist, dedicată nu propriei persoane, ci ţării în care libertatea devenise, după 1947, o amintire.

„În istoria noastră literară, Şerban Cioculescu reprezintă pentru Caragiale ceea ce a însemnat G. Călinescu pentru Eminescu: uriaşă defrişare documentară, sinteză factologică, biografie şi textologie. Minus, desigur, geniul exegetic, asociativitatea barocă şi fascinantul spectacol de idei care definesc irezistibil impresionismul călinescian. Dar pozitivismul arhivistic nu micşorează nicidecum statura exemplară a celui supranumit «Şerban cel Rău». Dimpotrivă: cred sincer că, pentru relativismul şi plezirismul narcisic din critica literară actuală, lecţia lui Şerban Cioculescu rămâne una în chip vital necesară." (Dan C. MIHĂILESCU)

Acasă între lumi, cartea de debut a lui Michael Solomon, este romanul unui exilat ilustru, poetul Publius Ovidius Naso. Însă povestea lui nu pleacă doar din faptul istoric, ci şi din cuvintele gravate în templul lui Apollo din Delfi: „Cunoaşte-te pe tine însuţi".

„Demersul lui Dinu Pillat [...] este invers celui călinescian, cu care are totuşi comună poziţia iniţială în faţa materialului adunat: la G. Călinescu imaginaţia merge în fascicole dilatante, expansive, în vreme ce la Dinu Pillat imaginaţia acţionează în fascicole concentrate, ca un «laser». De aceea şi textele respective sunt de o foarte strânsă economie, însumând, surprinzător, un extrem de redus număr de pagini. [...] Imaginaţia nu este numai, cum îndeobşte se crede, darul fabulaţiei; ea este în primul rând şi în mod esenţial întemeiată pe simţul realului, e însuşirea de a instaura imagini irevocabile, ceea ce Dinu Pillat, cu metoda sa «behavioristă», a realizat magistral în arta sa de biograf şi portretist.“ (Alexandru PALEOLOGU, 1976)

„În aceste pagini cuvintele sunt mobilizate într-un regim de urgenţă. În joc este o reparaţie a Istoriei şi încercarea de a ieşi dintr-un trecut traumatic. Se trăieşte cu teama că s-ar putea întâmpla din nou ceva rău, altfel rău decât înainte, folosindu-se materialul, distorsiunile şi tehnicile cu care operase răul de până atunci. Pericolul este o nouă adjudecare a scenei publice de către vechii protagonişti, care sunt pe cale să-şi schimbe costumele şi să-şi distribuie rolurile pentru a juca în noua piesă. Una care, pe afișele Istoriei, nu mai poartă titlul de «socialism victorios», ci de «democraţie» şi de «piaţă liberă». Iar nouă ni se cere să asistăm la spectacol – dar fără comentarii! – şi să admirăm «consensual» performanţele contorsioniștilor de profesie.'' (Gabriel LIICEANU)

Cartea se referă la copiii de 0-12 ani și este în așa fel concepută încât să poată fi consultată rapid, oferindu-i părintelui, cu discernă-mânt (nu așa cum le găsește pe internet…), informațiile atât de necesare. Pentru sănătatea copilului său.

''(...) După eseurile dedicate epistolarului eminescian şi celui cioranian, cutreierul hipnotic printre scrisorile unui Caragiale complexat de sărăcie şi umilire aristocrată, îndrăgostit nărăvaş, ahotnic de putere şi recunoaştere oficială, pliat ludico-parodic pe cele mai diverse aşteptări epistolare, cinic şi sentimental, mizantrop şi altruist, înnebunit de România la 1907 ş.a.m.d. mi-a devenit oglindă, spectacol şi exemplu. Sălaşul utopic al unui paseist nevindecabil.“ (Dan C. MIHĂILESCU)

„...De cîte ori privesc un ceas, văd limpede cum, pe măsură ce se rotesc, limbile i se erodează, devin subţiri ca liţa sub atacul ruginii, apoi dispar cu desăvîrşire

...De cîte ori vorbesc cu tine, văd limpede cum îmbătrîneşti. Cum ridurile te acoperă.

...De cîte ori îmi cumpăr un oraş şi-l ţin pe palmele amîndouă (cum ctitorii ţineau odată biserici de jucărie) oraşul meu nu durează. Mi se fură, mi se fură clipă de clipă. Niciodată n-am trăit într-un oraş fără ca el să se dizolve în jurul meu ca zahărul în apă. Niciodată n-am privit o casă fără s-o văd cum se apleacă pe-o rînă.

...De-aici şi meseria mea: constructor de ruine. Vocaţia mea: arhitect al ruinelor. Viciul meu: voyeur al ruinelor. Nu mă-ntrebaţi pe mine despre locuri uitate şi părăsite din Europa. Mama însăşi a fost un astfel de loc. Eu însumi sînt un astfel de loc. Adunaţi-vă-n jurul meu, deschideţi-mi ţeasta şi contemplaţi-mi creierul: se va sfărîma sub ochii voştri ca un mulaj de ghips. Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor între care-am trăit toată viaţa, amant al unui harem de ruine.“

„Din punct de vedere istoric, Zenul poate fi privit ca împlinirea unei lungi tradiţii de cultură indiană şi chineză, cu toate că, în fapt, este mai mult chinez decât indian şi că, începând din secolul al XII-lea, s-a înrădăcinat adânc şi extrem de creativ în cultura Japoniei. Ca o realizare a acestor mari culturi şi ca un singular şi cu deosebire instructiv exemplu de ceea ce înseamnă o cale de eliberare, Zenul este unul dintre cele mai preţioase daruri ale Asiei către omenire.“ (Alan WATTS)

'' (...) cartea Ultimul tango la Buenos Aires vă invită să faceţi aventura unei lumi narcisiace, care-şi trăieşte patetic dislocările, o lume care, cum spune autoarea, «se adoră şi se critică permanent».“ (Gabriel LIICEANU)

Printr-o reuşită metaforă, Guy Corneau ne invită să deschidem porţile celei mai frumoase dintre grădini: cea care există înăuntrul nostru şi nu cere nimic altceva pentru a înflori în toată splendoarea ei decât lumina pe care i-o dăm prin atenţia acordată.