Cărți

O confesiune brutală a actorului Marius Manole. De la copilul care refuza să fie fericit de teama eșecului, la actorul care a sacrificat totul pentru scenă. O incursiune sinceră în liniștea de după aplauze, în luptele cu fricile și în căutarea neîncetată a iubirii. O carte care îndeamnă la curaj.

NU ȘTIU SĂ SCRIU, DAR ȘTIU SĂ SIMT.

O mărturisire despre prețul aplauzelor și liniștea de după ele.

Când am primit propunerea să scriu această carte, primul meu instinct a fost să fug. Să refuz. Mi-am spus că eu nu știu să scriu, că nu am valoare literară. Dar am știut mereu că autenticitatea naște emoție, iar emoția guvernează lumea.

Așa că am ales să nu mă mai ascund. În paginile acestea îl veți găsi pe Marius cel din spatele rolurilor. Veți găsi copilul care se simțea în „viața greșită” și care aștepta validarea părinților săi. Veți găsi adolescentul care a fugit la București cu un lănțișor amanetat și o pernă de acasă, dormind pe saltele furate în cămin, doar pentru visul de a fi pe scenă.

Am scris despre tot ce mi-a fost rușine să recunosc ani de zile. Despre pactul pe care l-am făcut cu teatrul, sacrificând iubirea și viața personală. Despre golul imens care rămâne după aplauze și despre încercarea disperată de a-mi anestezia frica de a nu fi suficient de bun. Despre depresia care m-a îngenuncheat când lumea s-a oprit în loc.

Dacă povestea mea dă curaj măcar unui singur om să nu renunțe la visul lui, atunci tot acest efort a meritat. - Marius Manole

Cea mai bună carte a anului 2025 The New York Times, The Economist, National Public Radio

Sarah Wynn-Williams avea deja o carieră remarcabilă când a început să lucreze pentru Facebook (astăzi Meta). Folosind avionul privat al lui Mark Zuckerberg, a călătorit în nume­roase țări, unde a negociat cu oficialitățile care plănuiau să restricționeze sau chiar să inter­zică platforma. După șase ani petrecuți în sânul uneia dintre cele mai influente companii din lume, a fost concediată.

Cartea documentează această perioadă intensă: de la întrevederi cu lideri ai statelor lumii și relatări șocante despre misoginism, abuzuri și ipocrizie în culisele Facebook până la întâlniri dificile cu junte militare. Dezvăluirile includ detalii despre Proiectul Alamo, rolul jucat de Facebook în alegerea lui Donald Trump din 2016 și responsabilitatea companiei pentru genocidul împotriva minorității musulmane rohingya din Myanmar.

Meta a încercat în repetate rânduri să împie­dice, pe căi juridice, publicarea și promovarea cărții, atât în SUA, cât și în Marea Britanie. Rezultatul? Vânzări explozive și o difuzare record.

Nepăsătorii este o analiză necruțătoare a felului în care rețelele de socializare ne modelează societatea și a modului în care liderii acestei puteri globale devin tot mai iresponsabili. Iar prețul îl plătim noi toți.

Sarah Wynn-Williams este avocată în drept internațional, expertă în politici publice. A lucrat în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite (securitate internațională, drept interna­țional și drepturile omului), a fost lector asociat la Facultatea de Drept a Universității Victoria din Melbourne și, în cadrul Biroului Procurorului General din Niue, s-a ocupat de implementarea unor măsuri împotriva terorismului și de probleme legate de drepturile omului. A fost consilieră pe probleme de politici publice în guvernul Noii Zeelande (mediu, sustenabilitate și securitate) și a fost implicată în ratificarea unor tratate internaționale complexe (2002-2007). A condus oficiul pentru afaceri politice și relații guvernamentale al ambasadei Noii Zeelande din Washington, DC (2007-2011). Între 2011 și 2017 a fost angajată a companiei Facebook, devenind director de politici publice globale, poziție creată special pentru ea. În prezent lucrează în domeniul politicilor tehnologice, cu accent pe inteligența artificială.

„Profund emoționantă, transformatoare. O poveste de dragoste pe care o iubesc.” (Elif Shafak)

Când tatăl său îl trimite pe Raif, în efervescenții ani 1920, din Istanbul la Berlin ca să învețe secretele afacerii familiei, tânărul, timid și introvertit, este copleșit de bucurie: în sfârșit poate intra în contact cu lumea despre care citise și la care visase încă din copilărie. Astfel că, odată ajuns acolo, e atras mai degrabă de literatură și artă decât de deprinderea unei meserii. Raif învață limba germană, citește cu sete și rătăcește ore întregi pe străzile acestui oraș vibrant, cu muzee elegante și cabarete celebre. Într-o zi, la o expoziție de artă contemporană, este profund impresionat de un autoportret al unei tinere artiste germane. Revine aici zi de zi, săptămâni în șir, îndrăgostit. Iar când o găsește pe autoarea tabloului, Maria, o femeie puternică și independentă, pe jumătate evreică, înțelege că viața lui s-a schimbat pentru totdeauna.

„O poveste pasională despre intensitatea sfâșietoare a iubirii și pierderii. Ești absorbit în existența monotonă și însingurată a lui Raif Efendi și trăiești odată cu el înstrăinarea sa dureroasă și fericirea că ai descoperit pe cineva care să te înțeleagă pe deplin, dar și suferința provocată de o neînțelegere amară, ironică. Te provoacă să meditezi la cum ar arăta viața ta în absența celor pe care-i iubești.” (Washington Independent Review of Books)

Sabahattin Ali (1907-1948) a fost profesor, jurnalist, poet, romancier, dramaturg, traducător. Scrierile sale au fost o țintă frecventă a cenzurii guvernamentale. Între 1931 și 1933 și apoi în 1947 a fost încarcerat de mai multe ori, sub diverse acuzații, printre care și propagandă comunistă. După 1946 scoate mai multe gazete cu teme satirice, toate interzise pe rând. În 1948 a vrut să fugă din țară, dar a fost ucis undeva la granița cu Bulgaria, iar trupul i-a fost găsit câteva săptămâni mai târziu. Deși a existat o anchetă soldată cu încarcerarea călăuzei ce trebuia să-l ducă pe Ali peste graniță, împrejurările în care a murit rămân neelucidate pe deplin, fiica sa și o parte din apropiați susținând mereu că ar fi fost ucis de serviciile secrete. Azi, Sabahattin Ali este considerat un simbol al rezistenței sociale și politice în rândul tinerilor turci.

Publicat întâi în foileton între 1940 și 1941, apoi în volum în 1943, romanul Madona cu haină de blană a trecut relativ neobservat, dar, redescoperit, a devenit în ultimele decenii bestseller internațional și este considerat acum unul dintre cele mai bune din literatura de limbă turcă.

În anul 1813, țarul Alexandru I-a invitat coloniști germani să se stabilească la Marea Neagră. Pe parcursul a cinci-șase generații, originari preponderent din Prusia și Germania de Sud-Vest, imigranții au creat o comunitate prosperă. Fiind o minoritate mică într-o diversitate etnică și religioasă pestriță, ei au trăit în bună vecinătate cu moldovenii, rușii, ucrainenii, bulgarii, evreii și cu alte grupuri. În 1918 Basarabia a revenit României. Repatrierea germanilor din toamna anului 1940 a marcat sfârșitul istoriei lor de 125 de ani de colonizare. Cartea descrie originea și forma de colonizare a Basarabiei cu germani, cultura lor rurală marcată de autonomia locală și etica protestantă, dar și conviețuirea cu alte naționalități. Autoarea încheie cu observații din Basarabia de astăzi, divizată, din anul 1991, între Republica Moldova și Ucraina. „M-a emoționat să văd parcursul vieții germanilor din Basarabia […] prezentat într-un mod atât de clar, empatic și, în același timp, atât de plăcut de obiectiv.” (Horst Köhler, fost președinte al Germaniei)

„O cronică de familie dar și un omagiu la adresa pământului ce i-a adăpostit familia, și anume Franța înainte de Ocupație. Tulburător.” (Marianne)

„Forța acestei scrieri rezidă în capacitatea auto rului de a ne povesti toate acestea fără emfază, fără parafrază, fără a ne da lecții, urmărind destinul unei femei pe care îl putem califica, din nefericire, drept unul ordinar. Idiss a fost o femeie, o mamă, o bunică, ca mulți alții, fără excese, ce-a cunoscut ani de ferici re, dar și răul absolut… Toace acestea s-au întâmplat alături de noi, nu cu mult timp în urmă…” (La Tribune)

„Tulburătoare, această mărturie. Robert Badinter n-a scris niciodată despre istoria familiei sale, și iată că la 90 de ani își amintește de copilul care a fost și de Idiss, această bunică atât de iubită, și o face cu delicatețe, sobru și mai cu seamă emoționant. (…) Faptul că Robert Badinter povestește despre bunica sa e și pentru că Idiss încarnează, în ochii săi, marea tragedie a secolului XX.” (RTL)

„…această carte de amintiri semnată de Robert Badinter descrie traiectoria unei familii: trăsnăile unchilor săi, căsătoria din dragoste a tatălui său, reușita lui în comerțul cu blănuri, dorința sa de a urma o carieră intelec tuală, apoi asasinarea acestuia în lagă rul de la sobibor. În filigran, îl vedem și pe autor, adolescent, împreună cu fratele său, referindu-se la cele două identități și asumându-și această istorie evreiască europeană, unde Franța a reprezentat atât o alegere, cât și un pericol de moarte. O scriere directă și emoționantă care, pornind de la destinul unei familii, evocă importante idei umaniste..” (Toute La Culture)

Veverița a uitat unde și-a îngropat ghindele. În timp ce fuge-ncolo și-ncoace prin pădure, în căutarea lor, se întâlnește cu Băiețelul, care și-a pierdut și el ceva… bucuria, lucru de departe mai îngrijorător. Cei doi pornesc într-o călătorie emoționantă, în căutarea lucrurilor pe care le-au pierdut, doar ca să ajungă să-și dea seama că ghindele, la fel ca bucuria, sunt peste tot, trebuie doar să știi unde să cauți.

„La început, mi-a fost greu să citesc aceste texte altfel decât cu vocea extraordinarei actrițe Ada Lupu. După mai multe lecturi, m-am lecuit: poezia de aici are propria voce. Una foarte puternică, pentru că scoate la lumină din subteranele memoriei o lume dură, marginală, un fel de bestiar subacvatic din care te desprinzi cu greu. E multă forță și multă fragilitate în cartea Adei, e multă viață. Pe scurt, e multă poezie adevărată.” (Bogdan Crețu)

„Ada Lupu a fost (poate mai este) scufundată în acvariu: blocul copilăriei – un labirint acvatic, crâșma de cartier ținută de mamă – o balenă oarbă, tatăl – un delfin. Și astăzi, țestoase nevrozate o caută, o adulmecă. Este protejată de îngerul tăcut, care poate fi o forță interioară, un frate, un copil, privirea din oglindă, un semn providențial. Ada Lupu nu este uitată în adâncuri; povestește, plânge, râde, respiră. Trăiește poetic. Trăiește.” (Ovidiu Șimonca)

„Un bloc de patru etaje din anii ’90 în care trăiesc familii ca o singură mare familie, cu – mai ales – nefericirile la comun. Uneori, blocul devine acvariu, orașul devine ocean, cu oameni ca niște animale subacvatice, de la pești piranha și rechini amenințători, la copepodul din specia Sapphirina, safirul de mare, reprezentând bucuria cea rară. Când totul se vede «ca pe sub apă», e vorba despre privirea-înțelegere. Un ochi vede realist, celălalt suprarealist. E privirea copilului devenit adult (sau invers). Multe personaje, povești răscolitoare, o mamă căreia i se spune că totul va fi bine, un înger ocrotitor și care trebuie, la rândul lui, ocrotit ș.a.m.d. Cineva derulează calendarul pe ecranul telefonului și se oprește întâmplător la anul 2329. Jocul timpului-suveică, imagini-metaforă, scene ca de teatru în care o reîntâlnim pe minunata actriță Ada Lupu, acum și o surprinzătoare poetă.” (Simona Popescu)

Poeme alese de Mihai Iovănel

„Momentul descoperirii versurilor lui Vasile Baghiu în 1988 mi-a rămas în minte nu ca o descoperire literară, ci – oricât ar părea de ciudat – ca un moment al biografiei mele. Destinul poetului tânăr care lucra într-un sanatoriu TBC din Munții Neamțului, scriind poeme de o halucinantă autenticitate despre țări și mări de la capă tul lumii, m-a emoționat profund și m-a încurajat ca un simbol al puterii de a fi liber în pofida frontierelor de orice fel, ca un simbol al capacității poeziei de a depăși realitatea construind o altă realitate în locul ei. Zecile de ani care au trecut de atunci au adăugat acestui destin noi și noi argumente de nesocotire a frontierelor, de la originalul concept al «himerismului» și volumele de poezie la romanele pline de viață și eseurile pline de idei, de la cariera științifică la traducerile literare și schița traiectoriei internaționale. Vasile Baghiu este la această oră nu doar unul dintre reprezentanții de marcă ai generației ’90, ci și unul dintre scriitorii cei mai compleți și mai împliniți ai literaturii române actuale. Dumnezeu i-a dat doar talentul, destinul a avut puterea să și-l construiască singur.” (Ana Blandiana)

Poeme alese de Teodora Coman

,,Strategia de autorevizionism, amprentată de o conștiință poetică onestă, ce nu ezită să-și devoaleze (re)sursele și jocul (auto)ironic, devine și mai vizibilă în cadrul acestei antologii de autor, care permite coexistența textelor celor mai reprezentative din toate volumele publicate pînă în prezent, de la Cinci (1982) la Arta războiului (ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2024), cu atît mai mult cu cît primele volume sînt greu de găsit. Am optat pentru titlul Lauda clipei de acum pentru că strategia de prezenteizare a temelor și a scriiturii înseși, negociată între cotidianism și textualism în poeme de tip «texistențe», este firul roșu al poeziei lui Romulus Bucur.” (Teodora Coman)

„Urmăresc evoluția Ritei Chirian încă de la debutul cu Sevraj (2006), unde îmi atrăsese atenția balansul pe muchia subțire dintre fantazare și mit personal. După poker face (2010), care focaliza asupra unui joc al (de)construcției subiectului și al limbajului poetic, asperger (2012) a virat înspre un mimetism care își pierduse componenta ludică. I-au luat locul trauma și fractura existențială, corporalizarea singurătății, oscilația între recluziune și excluziune. După Casa fleacurilor (2016) al cărei imaginar domestic explora limita dintre răceala obiectuală și frisonul existenței, a urmat o tăcere de opt ani. Rita Chirian a revenit la poezie abia în 2024, cu Medusa. Prin titlu, cartea trimite atât la orizontul plurivalenței (pe direcția semnificației mitice), cât și spre versantul de pe care e afirmată o feminitate clocotitoare. (…) Intransigentă, cu ochii îndreptați spre exterior, poezia Ritei Chirian propune anatomia derivei, a inadecvării și a demascării. Atentă, privind spre interior, impune pătrunderea pe un teritoriu care nu e doar al individualității sau al femininului. E al umanului.” (Grațiela Benga)

Prefață de O. Nimigean

„Nu există un «mai departe» de linia atinsă în ordinara poezie extraordinară a lui Acosmei. E capătul. Poezia sa postepifanică (și nu pentru pifani ), postjoyceană («epifaniile profane» ale lui Joyce, deși deturnate, încă funcționau într-un scenariu al «inspirației», al «iluminării»), ne-a trecut în vîrsta ultimă a poeticu – lui. Vom mai scrie și publica, desigur, poezii – poezii bune, vreau să precizez –, elegiace sau afurisite, vom experime ta, vom performa cu virtuozitate, ne vom angaja în numele binelui, al frumosului, al adevărului, vom fi rebeli cu sau fără cauză etc., vom afabula o «lo – cuire poetică» salvatoare ori blestemată, însă, fie că ne dăm seama, fie că nu, Jucăria mortului ne așteaptă – deja de trei decenii – la capătul drumului. De la prima ediție ea continuă să ne intrige și să ne neliniștească prefăcîndu-se că ne amuză cu bufonadele sale, și nu va înceta să o facă, deoarece nu este doar o excelentissimă carte de poezie, ci ultima carte a poeziei, un fel de sentință capitală, fără drept de apel.” (O. Nimigean)

„Cartea coboară la nişte adâncimi «basice», atinge arhetipul, ceea ce o scoate din simplul biografism şi din «autoanaliză», conferindu-i o greutate rarissimă, de mare densitate şi intensitate interioară. Ceea ce rezultă din naveta între «perfidul Albion» şi casa de pe Măgură (a rădăcinilor, dar şi a paraginiii, paradis recuperat mai mult ca nostalgie, decât ca prezent) are un sunet răvăşitor de ubi sunt şi de vanitas vanitatum, cu atât mai autentic, cu cât nu urcă în emfază retorică, ci se articulează din reţinere, sincopă, elipsă, din decupaje şi instantanee temporale ieşite din «timpul obligaţiilor». Abia aşa se aude tăcerea esenţială pe care cuvintele n-o pot exprima, ci doar o semnalează indirect. Oboseala existenţială se transformă în puritate elegiacă, într-un lirism cu care ne întâlnim tot mai rar printre vociferările şi hăuliturile contemporane. Luminiţa Amarie are o vocaţie (să fie oare fatalitate?) de mater dolorosa, simte atmosfera sfârşiturilor şi sfârşitului, respiră în preapocalipsă, împreună cu «toţi distruşii», se resemnează fără să abandoneze, trăieşte maternitatea ca pe o rezistenţă eroică, reumanizantă, în pofida memoriei traumelor, a codurilor sociale alienante, a pericolului care pluteşte în aer, a angoaselor. Mater dolorosa nu-şi pierde – dimpotrivă! – energiile binefăcătoare de «mamă hră­nitoar­e». No return point (desigur, nu mai e drum îndărăt), tocmai de aceea se simte obligată să meargă înainte, peste pragul metanoiei, printre «pisicile care strălucesc în ferestre”. (O. Nimigean)

„Robert Șerban, poet revendicat de generația milenaristă a liricii autohtone, deși, mai degrabă, produs al anilor ’90, își dovedește pe deplin maturitatea, adăugând cu fiecare volum publicat substanță și emoție într-o paradigmă poetică tot mai concentrată și mai verosimilă. Poemul și poetul – mărci înregistrate Robert Șerban – compun o ecuație lirică în echilibru stabil, cu variabile și invariabile șarmante, vitale, spectaculos și suav revigorante, articulând, pare-se, o poveste fără sfârșit.” (Ioana Cistelecan)

„Romanul Laurei T. Ilea are o dimensiune eseistică asumată: autoarea dezbate, problematizează, polemizează în legătură cu tot ceea ce înseamnă viața unei femei mature care își marchează teritoriile prin criză, tumult, dileme. Jurnalista Anne Legendre percepe lucrurile printr-o dualitate sporită și mereu adâncită: cu luciditate tranșantă și totodată într-un mod extrem corporal. Ea este și în mod intens femeie (amantă), dar și o mamă ardentă; e inclusiv o fiică hibridată sufletește cu figura paternă. Căci există trei patrii (psihologice) pentru această femeie stratificată: cea a iubiților, cea a fiului și cea a tatălui. O făptură eretică, o catară (postmodernă), cum se autoportretizează personajul. Centrul spațial al poveștilor este orașul Montreal, dar varii cordoane ombilicale duc spre SUA, America de Sud și spre România. Personajul se află în mijlocul unei questa din care face o dezbatere pro și contra, lăsându-l pe cititor să aleagă o baricadă sau alta. Așa încât acest roman e pentru toate generațiile și vârstele, pentru români, ca și pentru străini, pentru estici ori pentru occidentali, pentru femei în egală măsură ca și pentru bărbați. Finalmente, scopul autoarei e pur și simplu să declanșeze o discuție despre condiția umană.” (Ruxandra Cesereanu)

„Alina Purcaru scrie o poezie intensă, profundă a maturizării și maturității. Lectura acestor texte este de fapt o călătorie în viața fetelor și a femeilor, în lumea lor construită din cioburi de frumusețe, de tristețe și bucurie. Nu e o călătorie ușoară, nu e un drum simplu, e un proces. Când am început volumul Clivaj, am crezut că citesc o poezie de dragoste. Treptat am înțeles că, scriind despre dragoste (într-un sens larg și generos), Alina Purcaru scrie de fapt despre societate, traversează împreună cu noi vaste spații ale contemporaneității, pe care le trăim fără să le simțim, pe lângă care trecem în fugă: războaiele, hotelurile, vitrinele magazinelor, geografii improbabile și alienante precum un oraș ca Dubaiul, care nu apare aici deloc întâmplător. Toate legate sub cupola iubirii: filială, între prietene, între iubiți. Unul dintre cele mai frumoase volume pe care le-am citit în ultimii ani!” (Elena Vlădăreanu)

Traducere, cronologie, note și îngrijirea ediției de Dana Barangea

Cu o prefață de Piersandra Di Matteo

„Trăirea Mariangelei Gualtieri este intensă și arzătoare. În ea arde un foc care se zbate să rămână viu în fața înghețului unei lumi ce stă să se năruie. Tocmai aici vocația poetică se transformă într-un act de contemplare directă a vieții, cu o iubire ce înspăimântă, asemenea misticilor. Cine o ascultă rostindu-și poeziile înțelege pe loc că figura ei aparține unui tărâm în care cuvintele se aștern păstrând în ele o uimire ce pătrunde adânc în materia lumii, dincolo de învelișul rațional al lucrurilor. Acolo, oamenii au temeiurile lor, iar animalele înțelepciunea lor, plantele au o forță care le hrănește și le susține, universul își urmează legile siderale, liniștea adăpostește o înțelepciune în care poți locui, intuiția aduce lucrurile împreună, iar vocea este ecoul unor umbre de demult, ce bat la porțile prezentului.“ — PIERSANDRA DI MATTEO

„O explozie strălucită de scriitură și povestire. Parcă aș citi un film de Oscar.” (Aisling Bea)

Mei rămâne orfană de mamă la șase ani. În copilăria sa petrecută în suburbiile orașului Surrey, se străduiește, înăbușindu-şi moștenirea genetică, precum și dorința pe care o simte din ce în ce mai aprins în legătură cu cea mai bună prietenă a sa, Fran, să se integreze în comunitate.

Yuki lasă în urmă satul său din Japonia în căutarea visului ei de a deveni violonistă la Londra. Departe de casă și aflată într-un oraș total necunoscut, se trezește prinsă în mrejele profesorului ei.

Haruka, animatoare în cartierul roșu din Tokio, înfruntă viața de noapte a acestuia, cu toate viciile pe care le implică. Încă suferă cumplit după mama sa, care a avut față de ea nenumărate secrete, dintre care unul iese în cele din urmă la iveală…

Alternând între cele trei fire narative, Corcitură ne pune față în față cu un întreg labirint format din dorință, izolare, apartenență și, nu în ultimul rând, speranță.

„În esența sa, aceasta este o poveste pătrunzătoare despre explorarea identității japoneze – atât în Japonia, cât și în afara ei – și, într-un sens mai larg, a experienței imigrantului.” The Japan Society

„Tăioasă, sinceră și sumbră în același timp, Corcitură contribuie la lărgirea orizonturilor ideii de debut în literatura britanică.”

Harper’s Bazaar

„Scris cu extrem de multă pasiune și intensitate, romanul lui Hanako Footman își poartă cititorii prin călătoriile nespus de emoționante ale celor trei protagoniste, care sunt legate între ele de aceeași suferință.” The Modern Muse

„Scris într-un mod copleșitor de frumos, debutul luminos al lui Footman împletește poveștile a trei femei din Surrey, Londra și Tokio pentru a cerceta semnificațiile durerii, identității și dorinței.” Waterstones

Hanako Footman, născută la Londra, este actriță și romancieră anglo-japoneză. A absolvit London Academy of Music and Dramatic Art și a jucat în numeroase producții cinematografice, precum The Crown sau Absentia, și în piese de teatru. Primul ei roman, Corcitură, a fost nominalizat în 2024 la Waterstones Debut Fiction Prize. În prezent lucrează la a doua sa carte.

Luminița Giurgiu este o mare colonie de licurici. Luminează – cum altfel? – ca o atingere intimă a sufletului și caută să rămână în universul celui ce îi devine, pentru o clipă, partener la actul creației, nu doar să-l cucerească pe durata lecturii. O luminiță în care te odihnești „de greul de a fi om”. Prizabilă prin lipsa de tabuuri, poezia Luminiței Giurgiu are o deschidere totală pentru lărgirea limitelor limbajului, chiar până la explozie, și asta pentru că, odată cu maturitatea ei poetică, autoarea îndrăznește și mușcă „ora coaptă la soare”.O poezie ultravie, autentică într-un sens percutant, tulburător.
Nu face zgomot, își lasă doar ecourile să dăinuie purtând „inimioni”, eternități prinse între două bătăi de inimă. Fără să apese penița, autoarea „calcă pe carne cu carne” și scrie cu „litere tremurate, dar ferme”, așa încât poezia, întoarsă pe dos, „își continuă plutirea pe dinăuntru”. Stârnește, nu demonstrează. Inspiră, nu emite sentințe.
Incită prin imagini frapante și extreme, lărgind aria de neliniști creatoare. În piept are un „spital de doruri”, de unde poeziile pleacă și vin cu eleganța celei ce și-a înțeles menirea. Colaj postmodernist de stări, teme, ipostaze și registre, cu fragmente imagistice șlefuite, fluide, complexe și cu o subtilă muzicalitate, Inimioni promite mult.
Pe cât de solar, radiant, marca Luminița Giurgiu, pe atât de provocator în drumul spre iubire, locul unde găsești „solzii peștelui înghițit de o scoică-nghițită de-o perlă”. – Simona Șerban

Poezia Luminiței Giurgiu este o „plutire pe dinăuntru”, „un automat de emoții”.
Inimioni , cel de-al cincilea volum al autoarei, ne face să „ne-nhăităm cu o carte” ce echivalează cu ”nașterea unei perle”, gândită în ”laboratoarele neuronilor inimii”. Titlul, o anagramă subtilă, poate fi descifrat sub forma acelor ioni de inimă. O inimă care răspândește energie prin ionii pozitivi, fiind în același timp pulverizată.
Citirea sa m-a lăsat cu „limba fracturată de frumusețe”, făcându-mă să afirm la unison cu Nizar Qabbani, poetul național al Siriei: „Înainte să vii/ lumea era proză./ Acum s-a născut poezia”. - Maria Nicolai

Forța confesiunii, plină de carismă sapiențială și de o senzualitate enigmatică, joculară, solară, iradiază din poezia acestui nou volum care poartă semnătura Luminiței Giurgiu, o prezență al cărei tonus molipsitor, a cărei disponibilitate umană și intelectuală te covârșesc, în sensul bun.
Volumul de față, de la prima până la ultima pagină, te cucerește prin melanjul dintre o seninătate care respiră prin toți porii aerul tare al viziunii și printr-o gravitate a trăirilor care te invită într-o atmosferă poematică, în interiorul căreia, într-o entropie fantastă, se regăsesc, alături de elemente și simboluri ale memoriei sau ale intimității, și elemente ale visului. Astfel, în această poezie de atmosferă, în care expresiile și trăirile urmează trasee labirintice, reîntâlnești parfumul exotic al unei imaginații turate la un maximum de sensibilitate și de feminitate. – Savu Popa

Inspirat de miturile și de istoria Indiei, romanul Șoaptele urii urmărește călătoria lui Jai, fiul lui Ram și al Padmei, soția rajahului Jagadjit. Jai își asumă menirea de a elibera lumea de demonul care i-a posedat tatăl și care îl chinuie și pe el, iar firul narativ îl poartă prin regiuni îndepărtate, unde luptele cu forțele răului se împletesc cu încercările inimii.

Iubirea pentru Lila devine o forță care-l poate salva pe Jai, dar speranța reînvie și prin personaje ca Deva, pentru care nu există caste, ca naikul Neev, comandantul lui Jai, ca prietenul său Salman sau ca Ruha, cea care l-a salvat în copilărie. Într-o lume a zeilor și a magiei, personajele oscilează între datoria față de ceilalți și neputința de a-și controla propriul destin. Un roman alert, în care exotismul și imaginația devin forțe care țin cititorul captiv, purtându-l prin locuri de o rară frumusețe. - Ana-Maria Negrilă, scriitoare

Romanul Corinei Ozon suprapune istoria unor familii (a căror existență este strâns legată de poveștile unui spațiu anume – moșia de la Rânghilești, din Moldova) peste marea istorie românească și europeană, cu nenumăratele ei cotituri sociale, ce se ivesc în răstimpul unui veac deșirat de două războaie mondiale și de mai multe schimbări semnificative de regim politic. Simbolul acestei țesături de tip palimpsest, în care biografiile protagoniștilor se profilează pe contururile fluide ale vremurilor, este leagănul magic, în care se odihnesc pruncii fiecărei generații și de al cărui balans nefiresc se tem adulții.

Dimensiunea istorică a romanului, menită să lumineze creșterea și descreșterea unor moduri de existență și înlocuirea lor treptată cu altele noi, este dublată de cea psihologică, ce urmărește destinele eroilor și răspunsurile lor în fața dificultăților ce le jalonează parcursul.

Ritmul alert al scriiturii pare a ne atenționa că uitarea poate fi o formă gravă de vulnerabilitate și că povestea trebuie spusă, pentru a recupera astfel chipurile celor ce nu mai sunt prezenți. Arhitectura narațiunii trimite mereu în subtext la importanța memoriei, înțeleasă în termenii lui Henri Bergson, ca memorie-imagine, capabilă să proiecteze trecutul în prezent prin intermediul scenelor pe care ni le livrează. În felul acesta, timpul întâmplărilor și cel al rememorării se întrețes, într-un roman care te poartă rapid prin epoci și locuri diferite, creând impresia că totul se petrece sub ochii tăi de cititor. - Cristina Bogdan

Cartea ale carei prime pagini le parcurgeți acum nu este o excepție. Din nou, Corina Ozon se aventurează pe tărâmuri literare noi și construiește o combinație originală între o saga de familie și istoria unuia dintre colțurile îndepărtate ale României de-a lungul a aproape un secol, cel mai zbuciumat secol dintr-o istorie niciodată blajină. La intersecția imperiilor și în luptă cu natura și cu vremurile, personajele cărții vă vor cuceri de la primele pagini și vă vor antrena în universul lor. Națiuni și credințe, pasiuni și tradiții se întâlnesc într-o succesiune de capitole care desfășoară firul narațiunii din perspectivele personale ale eroilor cărții. Bagheta magică ia forma unui leagăn verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuie lăsat nicicând să se legene gol. Vă invit să dați pagina și să deschideți poarta acestei cărți. - Dan Romașcanu

Acțiunea romanului Când macii leagănă povești începe într-o perioada prosperă, sfârșitul secolului al XIX-lea, care pune afacerea cu grâne din Rânghileşti pe harta Europei. Această lume așezată devine amintire când tăvălugul celor două războaie mondiale ară întreaga Europă, distrugând țări și destine. Chiar și povestea de iubire dintre Anastasia și Mihai este greu încercată. Dacă autoarea Corina Ozon ar fi lăsat povestea lor și a supraviețuitorilor să se piardă, tu, cititorule, n-ai fi aflat niciodată cât au pătimit. Contează o poveste? Da, pentru că uneori o poveste salvată face cât o lume. - Emilia Chebac

Ce se poate întâmpla când părinții își țin copiii sub un clopot din sticlă? Sau, mai rău, într-un oraș din sticlă? Unde dispar joaca, imaginația? Ce se întâmplă cu dragostea? Finn și Rebecca, protagoniștii Poveștii orașului din sticlă și a fulgilor zburători, ne învață că, orice ar fi, prietenia rămâne. Mai mult decât atât, că iubirea și bunătatea copiilor pot salva lumea părinților. Cu siguranță voi pune această carte sub bradul de Crăciun al fiicei mele și mă voi asigura că nu avem pereți invizibili în jurul nostru. - Lavinia Bălulescu

Dostoievskian în intenţie, romanul năzuieşte să potenţeze zone de penumbră ale eului. Pe de o parte, profesorul Dragodan se vrea un om din subterană, un cinic care face experimente pe propriul suflet şi pe sufletul celorlalţi.

OVIDIU PECICAN este prozator şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1994). A publicat romanele Eu şi maimuţa mea (1990; ed. a II-a: 2012), Razzar (1998, în colaborare cu Alexandru Pecican; premiul Nemira; ed. a II-a: 2012), Imberia (2006), Bokia (2011), Arhitecturi mesianice (2012; ed. a II-a: Cluj-Napoca, Editura Limes, 2020), Noaptea soarelui răsare (2013) şi Lumea care n-a fost (2018).

Autor de proze scurte din volumele Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiile ASPRO pe 2001), Clipuri (2001), Zilele şi nopţile după-amiezei (2005), Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008), Clujul în legende (2010, în colaborare cu Irina Petraș; singur: Geografii alese. Legendele Clujului, 2021; ed. a III-a: Legendele Clujului, 2024), 999 de minciuni (2012); Rebeliune la Chittagong (Iași, Editura Junimea, 2020);

Volume de poveşti: Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011; viziune grafică: Andor Kömives), Cuțitul lui Matiaș Corvin (2018; viziune grafică: Andor Kömives) şi Povestea fraților Roman și Vlah și a urmașilor lor. Legende despre originea românilor desprinse din vechile cronici românești (2018).

Cu o prefaţã de Vladimir Tismãneanu

Pornind cu precădere de la documentele de arhivă emise de autori­tă­ţile ideologice care au supervizat instituţiile culturale şi de artă şi unităţile de învăţământ, autorul surprinde dinamica vieţii intelectuale şi artistice în primul deceniu al regimului Nicolae Ceauşescu, mai ales în relaţie cu strategiile puterii în domeniul cultural-ideologic. Rând pe rând, sunt analizate controversele în jurul înfiinţării Muzeului Naţional de Istorie, instrumentalizarea mişcării artistice de amatori care a prece­dat fenomenul „Cântarea României“, lumea teatrului şi a literaturii, precum şi sistemul educaţional.

„Cartea lui Cristian Vasile este ultima dintr-o serie de volume care îşi propun să investigheze relaţia dintre puterea totalitară, propa­gandă şi cultură. Sobră, precisă, erudită, contribuţia de faţă reconstituie pri­mul interval al epocii Nicolae Ceauşescu. Sunt încadrate, în paginile sale, biografii, instituţii, traiectorii intelectuale. Situată la confluenţa istoriei şi a ştiinţei politice, analiza lui Cristian Vasile devine un reper canonic al studiilor dedicate comunismului românesc.“ — IOAN STANOMIR

„Ne aflăm în faţa unei cărţi pe care eu o consider parte a unei remar­ca­bile trilogii. Cred că şi în istoriografie, la fel ca în literatură, este o performanţă cu totul specială să reuşeşti să duci la capăt un astfel de demers. Cristian Vasile a furnizat deja istoriografiei române un triptic esenţial pentru cunoaşterea mecanismelor cenzorial-ideologice de con­trol şi modelare ale domeniului literar şi artistic. Graţie autorului, ştim cum a funcţionat aparatul cultural ideologic comunist în România, care au fost resorturile sale psihologice şi sociologice, cum a fost orga­nizat câmpul simbolic al dominaţiei totalitare, atât în versiunea ei originară, de o duritate colosală, cât şi în cele ulterioare, cu ale lor iluzii, abdicări, compromisuri şi speranţe eşuate.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

O viață împlinită, rememorată într-o carte sinceră, tonică, inspiratoare

Îl chema ca pe ţară – Israel. M-a invitat la dans şi nu a mai dansat cu altcineva. Nu mai întâlnisem nici la dansatorii profesionişti o astfel de dăruire a corpului în dans, o astfel de senzualitate a mişcărilor şi a ritmului. O asemenea bucurie. Tăceam şi dansam. Trăiam prin dans. Ne simţeam unul pe celălalt. Aerul ne primea ori de câte ori picioarele părăseau pământul. Ştiam deja, nu aveam nici o îndoială, că e numai un început, că vom fi împreună, că ne vom continua dansul, că vom locui împreună, că vom râde împreună.

Niciodată n-am vrut să fiu mai tânără. Mă simt tânără pe dinăuntru, arăt mai tânără decât sunt, mă plac şi plac încă. Plac aşa cum sunt, cu ridurile mele, cu ceea ce exprimă fața mea – o mărturie că am trăit şi am plâns şi am râs şi am iubit.

Şi mâine este o zi. Important este că sunt o Scarlett de 80 de ani şi spun fără teamă acest lucru senzual: mâine. Important este şi că în acest an, când mi s-au întâmplat atât de multe lucruri neobişnuite, mi-am dat seama că vârsta biologică nu-mi poate opri dansul sau o nouă pornire la drum, sau muzica interioară, sau acea expre¬sie stimulatoare a modestului meu eu: „Ce proastă sunt! Ce proastă am fost!" (Riri Sylvia MANOR)

Riri Sylvia Manor (n. Aberfeld, în 1935, la București) este poetă și medic oftalmolog, laureată a numeroase premii deopotrivă literare și științifice. Deși suferă de pe urma legilor antisemite din România anilor 1940‒1941, familia Aberfeld are șansa de a scăpa de deportare și de alte asemenea orori. Nu va scăpa însă de dictatura comunistă a lui Gheorghiu-Dej. În 1960 lui Riri i se permite să plece în Israel, unde urcă treptele unei cariere impresionante în domeniul neuro-oftalmologiei, devenind profesor universitar. De asemenea, publică volume de poezie în ebraică și în românește.

„Un avertisment la început: mii de cărți vor mai apărea în acest an, dar va fi greu de găsit una care să fie atât de remarcabilă precum Oxenberg & Bernstein (America de peste pogrom) a autorului român Cătălin Mihuleac. Cine va începe să citească această carte n-o va mai putea lăsa din mâini. Căci romanul lui Mihuleac poate orice: provoacă râsul și plânsul, meditația și îndoiala, ne ia cu el și ne răvășește.“ — GABRIEL RATH, Die Presse

„America de peste pogrom e un roman aflat într-un echilibru instabil între burlesc și gravitate, dar de o forță indiscutabilă.“ — Libération

„«În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informaţiei, orice mitologie este o rătăcire», scrie Dan Alexe. Iată o veste proastă pentru cei deprinşi să-şi ducă viaţa îngenunchind în faţa pădurii naţionale de eroi şi statui: voievozi, poeţi sau călugări scuturaţi de frisonul profeţiei. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti propune un tip de deconstrucţie care ar putea să-l expună pe autor oprobriului public. Şi totuşi, riscul merită asumat. De ce? Fiindcă există în gândirea noastră o sumedenie de fixaţii, obsesii, fobii şi convingeri care se cer disecate, explicate şi înţelese. Narcisismul delirant, protocronismul în plăci, proastele deprinderi familiale, pedagogia punitivă sau mândria de-a fi urmaşii unor daci care vorbeau latină înaintea romanilor sunt teme care merită să fie puse în discuţie. Pentru asta e nevoie de inteligenţă, informaţii credibile, argumente, cultură şi stil. Dan Alexe întruneşte toate aceste criterii, ceea ce-i permite să deseneze o hartă a mentalului românesc, a şubrezeniilor şi anomaliilor lui. Cu vervă şi umor, el trece de la clişeele aşa-zisei bucătării carpatine la fonologie, de la complexul naţiei nebăgate în seamă la importurile lexicale ţigăneşti şi de la Icoanele neamului la depresie şi nefericire. Cine deschide Dacopatia şi alte rătăciri româneşti trebuie să ştie că va găsi în paginile ei atacuri excelent dirijate împotriva prostiei, mitizării frenetice, excepţionalismului băştinaş şi clişeelor.“ — RADU PARASCHIVESCU

„În Galaxia Gutenberg, Marshall McLuhan, vrând să arate cum privirea și percepția sunt doar constructe culturale, povestește anecdota cu filmulețul educativ pe teme sanitare proiectat într-un sat african, după care localnicii au fost întrebați ce au reținut de acolo, iar ei au spus: «Găina». Medicii nu știau de vreo găină, dar reproiectând filmul au descoperit că, într-adevăr, la un moment dat o găină traversează ecranul în prim-plan. Membrii tribului rămăseseră cu ochii pe orătanie, incapabili să vadă ansamblul și să priceapă mesajul real. De aceea, coperta acestei noi ediții ne prezintă o falnică găină în prim-plan, în fața tristului monument.

Pentru a diseca o asemenea ideologie absurdă și compozită cum e dacopatia se potrivea o carte ca aceasta, caleidoscopică, o carte ce poate fi citită în orice ordine, îmbogățită acum, pe lângă multe adăugiri și revizuiri, cu un mare capitol în care sunt analizate iranismele din limba română (cioban, dușman, murdar etc.), apoi cu note suplimentare despre Mircea Eliade și Constantin Noica, precum și cu un foarte util indice de termeni.“ — DAN ALEXE

Sub masca unui bărbat resemnat din Ankara, Raif Efendi ascunde amintirea unei iubiri care l-a definit pentru totdeauna. Totul începe în Berlinul anilor '20, în fața unui autoportret: Madona în haină de blană. Ceea ce pare o iluzie devine o legătură mistuitoare cu Maria Puder, femeia care îl învață să trăiască, dar pe care o pierde în tăcere. Un roman despre șansele ratate și despre prețul uriaș al cuvintelor nespuse la timp. Viața este un meci care se joacă o singură dată, iar el a pierdut. De aceea, a ales să ascundă totul – și, mai presus de toate, sufletul.

Freida McFadden revine cu un nou avertisment: „NU DERANJAȚI!” Cine știe ce monstru treziți... Când tânăra Quinn Alexander ajunge la Motelul Baxter, în plină furtună de zăpadă și cu o crimă care îi pătează mâinile, Nick, proprietarul, e mai mult decât bucuros să îi ofere o cameră peste noapte. În zori, Quinn speră să plece. Dar mai întâi trebuie să supraviețuiască nopții - această capcană psihologică perfectă, care îi va pune la încercare mintea, instinctele și frica. Lăsați orice speranță voi cei ce intrați aici! Motelul Baxter e renumit, dar nu pentru nopțile sale liniștite.

În André Scrima, călugărul şi intelectualul nu erau decît chipurile, la fel de vii şi de îndrăzneţe, ale aceluiaşi destin: cel de călător spiritual. Călător prin spaţiile geografice şi culturale ale lumii, călător pe calea tradiţiei răsăritene spre Universalul viu, el parcurge, prin interpretare, drumul cuprins în Evanghelia după Ioan. Comentariul lui se leagă de o situaţie tipică a tradiţiei: solicitat de o comunitate monastică, în mijlocul căreia se afla, Părintele Scrima pătrunde în adîncimea textului, îi ascultă şi cercetează, verset cu verset, sensurile care-i fac pe cititorii din toate timpurile să meargă pe urmele lui Christos, împreuna cu El. Volumul cuprinde cele două părţi ale comentariului, prima păstrată în arabă, cea de a doua în franceză, pe care André Scrima le-a făcut la distanţă de două decenii în comunitatea monastică ortodoxă de la Deir-el-Harf din Liban.

„Un fapt rămîne fundamental“, spune el. „O dată ce a fost deschisă «întru cunoaştere», cartea Sfîntului Ioan nu se mai închide la loc, după cum nici cunoaşterea pe care o împărtăşeşte nu are a se mai sfîrşi.“  - ANCA MANOLESCU

Prefaţă de Andrei Pleşu

Volum îngrijit de Anca Manolescu

Sub semnul „rugăciunii minţii”, Timpul rugului aprins pune în dialog spiritualitatea răsăriteană şi cea apuseană, tradiţia şi modernitatea. Texte despre isihasm şi relaţia maestru-discipol conduc la evocarea «grupului de la Antim», marcat de figurile lui Sandu Tudor şi Vasile Voiculescu: o experienţă spirituală singulară în spaţiul românesc, puţin cunoscută până astăzi, dar cu ecouri mereu prezente.Cosmopolit şi totuşi român, călugăr şi totuşi om de lume, ortodox, dar cu o anumită aromă iezuită, André Scrima recită îndelung din Djalal ed-din Rûmi şi din Rilke, din Emily Dickinson şi Ion Barbu, din Upanişade şi din Evanghelie. ANDREI PLEȘU