Cărți

„Cuvintele pe care le citiți acum readuc poveștile înapoi“

Octav Mavru, avocat bine-cunoscut la București, pornește, într-un moment de criză, într-o călătorie în Orient. Cu scopul de a-și (re)găsi fiul, cel de la care primește un pachet misterios, prin intermediul căruia pare că-i cere ajutorul. Nu va fi singur, ci însoțit de Beguma – o clientă de-ale lui, care își caută, la rândul ei, fiica mai mare – și de Lia, fiica mai mică a acesteia. O seamă de ghizi îi escortează, dar și protejează pe parcurs.

Malalai, „fiica Afghanistanului“, cum ea însăși se autointitulează, proiectează nanoboți anticancer. Și parcurge drumul invers, dinspre Orient spre Europa, într-o altfel de călătorie, reală și virtuală, prin hățișurile internetului, cu gândul secret de a rescrie totul, pentru a îndrepta lumea. Nici ea nu e singură în încercarea ei: o acompaniază o istorie, o credință și multe personaje îndărătnice.

Cum se vor intersecta aceste două călătorii? Ce le unește, ce le desparte? Și ce războaie se poartă, de fapt, pe traseul Orient – Europa și înapoi?

„Cred că măsura unui scriitor transpare și din capacitatea lui de a fi cameleonic. Din a nu-l găsi niciodată în același loc. Din a pluti între spații și timpuri, ideologii și istorii, spiritualități și povești extrem de diferite. Din a se pricepe să privească cu lupa în trecut, pentru a lumina prezentul și a întrezări viitorul. Din a fi un om al timpului său.

Iar Florin Chirculescu are, fără urmă de tăgadă, toate aceste însușiri. Pentru că, după desfășurări de forță memorabile (le amintesc doar pe două dintre cele mai recente: Greva păcătoșilor și Solomonarul), în direcții opuse, aproape, ne trage într-alta. Una în care se ia la trântă cu Europa și cu Orientul. Scormonește în subterane, caută rădăcini, sparge granițe, demitizează, descojește preconcepții. În stilul său consacrat deja, pe două planuri care se împletesc (într-altele), într-un ritm alert, într-o aventură din România în Occident și apoi până în Turcia, Siria, Liban, Israel, Iran și, în cele din urmă, Afghanistan. Într-un roman în care protagonistele strălucesc mai abitir decât protagoniștii, iar contextul politic actual este pus față în față cu cel din Orientul Mijlociu și cel Îndepărtat din anii ’90. Într-o ficțiune care deschide drumuri. Și minți. Și tocmai de aceea Orfanii este pur și simplu lectură obligatorie.“ Eli Bădică

O lume în care lucrurile nu sunt ceea ce par.

Bucureștii nu sunt București. Alexandru Robe nu locuiește în cartierul celor bogați (Dorobanți). Sau locuiește? Prieteni are: câțiva. De-o vârstă cu el. Ce vârstă? Întrebați-l. S-ar putea să nu vă răspundă. Discreția îl caracterizează; la fel, prudența în conversații publice. Femeile din viața lui? E posibil să nu-l iubească pe cât ni se spune. Mai mult? Mai puțin? Știți jocul cu petalele smulse și azvârlite în vânt? Până rămâne una singură? Ghiciți care...

Alexandru Robe nu este Alexandru Robe.

Neurolog? Psiholog? Profesor? Doctor? Impostor?

Vrei să găsești răspunsul, nu-i așa?

„Să fie Ceilalți un Urmuz mai întins? Nu, căci epica are continuitate, numai că, totodată, plot-ul e disrupt, fracturat, încărcat de trimiteri la mituri, la benzi desenate, la textele de aventuri ale copilăriei, de la Cireșarii până la Jules Verne, ba chiar și la Ion Manolescu. Mai puțin fantastic decât Buzzatti, cu o baie de emoții mai ponderate decât la Kafka, dublate de o babilonie stilistică ce tinde către Jarry, Ceilalți e mâța textuală a lui Schrödinger: un text-incertitudine, populat cu personaje ițite din magma balcanică.

Deși relatează patru povești de dragoste, Ceilalți nu e un roman de dragoste, ci un text fantastic-absurd. Nimic nu e sigur, totul e instabil, iar dibăcia autorului e că, de la plot și personaje până la stilul ce amintește ici-colo de Céline, romanul e egal cu sine însuși, e coerent în dezordinea lui.

Un haos bine temperat. O lectură de asediu, complicată, cronofagă; te sleiește intelectual, dar îți face un cadou: n-ai cum s-o uiți.“ Florin Chirculescu

„După 19 ani, Alexandru Robe se întoarce. Pardon, Ion Manolescu. Adică Ion Manolescu se întoarce (un mic Derapaj). Nu că ar fi plecat vreo clipă din ficțiune; în tot timpul acesta, a scris ce țineți în mână și-i aduce acum pe Ceilalți în literatura română contemporană. Care, îndrăznesc să spun, nu va mai arăta niciodată la fel după momentul acesta. Dacă sintagma n-ar fi fost golită de sens în ultima vreme, aș fi zis că aveți în față un veritabil eveniment editorial. Așa, însă, zic doar că e un spectacol literar da capo al (pseudo-)fine. Că veți (re)găsi în Ceilalți și umor, și situații-limită; și sarcasm, și erotism; și benzi desenate, și mistere; și istorie, și conspirații; și mistificări, și revelații; și tehnologie, și povești de dragoste; și absurd, și muzici; și personaje memorabile, și călătorii inedite; și stranietăți, și sincronicități; și fraze insuportabil de frumoase, și mitologii; și echi­libru stilistic, și lume multidimensională; și legende urbane, și multiple paliere de lectură; și povești ca-n 1001 de nopți, și fracturi; și tot așa, da. Pentru că Ceilalți este o lume întreagă. Și un pic în plus. Pentru că Ion Manolescu e – o demonstrează – un virtuos într-ale literaturii.“ Eli Bădică, coordonatoarea imprintului n’autor

De la Taylor Jenkins Reid, autoare de bestsellere The New York Times, un roman plasat în anii 1980, în contextul programului Space Shuttle al NASA, despre cât de departe suntem dispuși să mergem pentru a trăi și a iubi.

Joan Goodwin a fost fascinată de stele de când se știe. Serioasă și rezervată, e mulțumită de viața ei ca profesoară de fizică și astronomie la Universitatea Rice. Asta până când află că NASA e în căutarea primelor cercetătoare care să se alăture programului Space Shuttle. Dintr-odată, Joan își dorește cu toată ființa să fie unul dintre puținii oameni care au șansa să ajungă în spațiu.

Selectată dintre mii de alte femei în vara anului 1980, începe pregătirea la Centrul Spațial Johnson din Houston, alături de un grup excepțional de colegi: pilotul Top Gun Hank Redmond și omul de știință John Griffin, care sunt binevoitori și dezinvolți chiar și atunci când miza e uriașă; Lydia Danes, specialistă în misiuni, care a muncit prea mult ca să-și piardă vremea cu amabilități; Donna Fitzgerald, care are un suflet bun, dar și propriile secrete; și Vanessa Ford, magnetica și misterioasa ingineră aeronautică, care poate repara orice motor și pilota orice avion.

Pe măsură ce noii astronauți leagă prietenii neașteptate și se pregătesc pentru primul lor zbor, Joan descoperă o pasiune și o dragoste pe care nu și le-a imaginat vreodată. În această nouă lumină, începe să pună la îndoială tot ceea ce crede că știe despre locul ei în universul observabil.

Apoi, în decembrie 1984, în misiunea STS-LR9, totul se schimbă într-o clipă.

„Un roman atent documentat, în care Taylor Jenkins Reid reușește să surprindă cu măiestrie vulnerabilitățile care ne fac să fim umani și dinamica unor relații care ajung să ne clatine convingerile despre noi înșine.“  Anamaria Manolescu, coordonatoarea colecției Nemira Fiction

Printr-o întâmplare nefericită, Maruru ajunge să trăiască pe stradă, după ce pleacă de acasă și nu mai găsește drumul înapoi. Lumea de afară se dovedește mult mai dură și mai complicată decât își imagina. Așa îl întâlnește pe Hachi, un motan cu o privire tăioasă, cu care își petrece timpul.Însă lucrurile nu sunt așa simple cum par...

Povestea a două pisici fără stăpân care înfruntă împreună provocările unei lumi necruțătoare.

Contradicția ambivalenței lumii este a căutătorului de pricini pentru toate ideile mari. Daca nu am intui ca Sebastian face aici jocul erorilor autenticiste, am avea de acuzat lipsa de consecventa.

Cu aceeasi degajare, muta piesele si ideile, caracterele si situ­atiile si in Femei, subintitulat roman, tiparit intaia data în 1933, cu o coperta realizata de Margareta Sterian.

Daca pauperitatea epicului din Fragmente… lasa loc silo­gismelor sau aforismelor, in Femei se construieste cu oarece minutie, cu un plus de observatie psihologica, chiar cu o grija pentru detaliul povestii de viata. Plot-urile sunt relativ simple: Stefan Valeriu trece prin sase experiente erotice pe care le expune amoralist. Portretele si incercările de fisa psihologica asupra comportamentului femeilor (Renée, Marthe, Odette, Arabela, Emilie, Maria) in intimitate sunt previzibile, dar consistente literar.

Nu observatia clinica este cea care ii iese, ci taietura frazei despre pasiunile traite cu indiferenta fata de conventie, cu tot grotescul candorii vinovate, al complexiunii fiintelor mai mult sau mai putin iubite. Felul in care se diversifica tipologiile feminine in contexte erotice uneori bine disimulate in spatele camerei de supraveghere naratoriale, alteori explicite pana la concupiscenta, pare a valida „teza“ lui André Gide privitoare la monovalenta femeii (care nu ar avea caracter, ci doar instincte). - Lucian Pricop

Printre prozatorii de la inceputul veacului, Garleanu facea figura onorabila, avand incontestabil inzestrare. Calinescu socotea ca proza lui Garleanu "e un ecou sintetic" din Sadoveanu, Bratescu-Voinesti si Bassarabescu. Avea, poate, numai partial dreptate. Pentru ca acelasi material uman al sufletelor marginite ("reductia vietii sufletesti", dupa definitia lui Calinescu) il intalnim in proza tuturor acestor scriitori, fara ca Garleanu sa le fie tributar colegilor. E acelasi univers al micului romantism cu proze duioase, patetice si chiar pioase. [...] A ramas din opera sa (care a apucat poate sa se rotunjeasca, datorita prematurei disparitii) un volum care continua sa incante. E desigur, Din lumea celor care nu cuvanta, alcatuit dupa modelul lui Jules Renard din Histoires naturelles, din mici portrete monografice ale unor vieti (gandacelul, gaza, carabusul, furnica, gaita, motanul, scatiul, calul etc.). Duiosia prozatorului se manifesta de asta data benefic, cartea citindu-se si azi (nu numai de catre cei mici) cu delicii. - Zigu Ornea 

O poveste inițiatică despre un băiat neobişnuit, poreclit Shell, o poveste în care totul este adevărat, totul e vis, totul e imaginație.

Shell a abandonat şcoala şi locuieşte cu părinții într-o benzinărie. Într-o zi, din cauza unei țigări, aproape că declanşează un incendiu. Părinții săi se gândesc să-l trimită la o şcoală specială. Atunci, ca să devină bărbat, Shell se hotărăşte să meargă la război.
Porneşte pe cărarea din spatele benzinăriei, dar, când ajunge pe platoul alpin, îl întâmpină doar mirosul de tufe uscate şi o tăcere adâncă. O siluetă uşoară ca o răsuflare apare brusc în fața lui. Această fiică a vântului, care îi cere să o numească „regina" lui, este Viviane.
Cu ea, totul se inventează. Platoul este locul lor de joacă. Shell se lasă copleşit de senzații. Şi decide să se supună dorințelor reginei sale. Dragostei. Jocului şi nepăsării.

Un stil, un ton, o muzică aparte… Încă de la primele pagini, ne dăm seama că acesta e un pariu câştigat, că Regina mea este un interludiu fermecat, una dintre acele poveşti inițiatice care îi încântă pe adulții ce şi-au păstrat sufletul de copil. L’Express

„Micul Prinț în țara lui Giono.” - L’OBS

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este un scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L'Iconoclaste, cu vânzări de peste 600 000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.

Pe măsură ce își construiește puntea către inconștient, figura feminină centrală a basmelor, domnița, parcurge un labirint complicat de relații interioare și exterioare. Confruntarea ei cu animusul are loc sub multiple forme: un tată devorator și incestuos, mirele demonic, prințul frumos, o mamă androgină, un turn rece și întunecat sau conflictul cu mama vitregă malefică. Pericolele și capcanele pândesc în timp ce conștientul feminin se luptă să realizeze o legătură cu inconștientul masculin. Domnița este femininul nedezvoltat, iar fructul promis al luptei sale cu animusul este coniunctio.

Volumul al III-lea al Operelor Complete reprezintă o capodoperă de erudiție transculturală combinată cu insight psihologic pătrunzător, dar și un tratat impresionant de clarificator. Cu perspicacitatea și meticulozitatea ei obișnuită, von Franz culege nenumărate motive de basm pentru a revela multiplele fațete ale aventurii domniței.

Marie-Louise von Franz (1915–1998) a urmat cursurile Universității din Zürich, participând în același timp la conferințele susținute de C.G. Jung la ETH. La mai puțin de un deceniu de la întâlnirea cu Jung, von Franz și-a luat doctoratul în filologie clasică și a început să-și desfășoare activitatea în domeniul psihanalizei. A devenit analistă jungiană şi specialistă în interpretarea manuscriselor alchimice, numărându-se printre cei mai importanți discipoli şi colaboratori ai lui C.G. Jung. A publicat peste 25 de cărți, multe dintre ele dedicate interpretării basmelor, şi a avut un rol important în fondarea Institutului C.G. Jung din Zürich.
La Editura Trei au mai apărut: Interpretarea basmelor, Opere complete vol. I, Simboluri arhetipale în basme. Profanul și magicul și Opere complete vol. II, Simboluri arhetipale în basme. Călătoria eroului.

„Așa cum figura animei ocupă o poziție centrală în cadrul psihicului masculin și poate chiar să preia imaginea principală a unui întreg basm, găsim ca paralelă, mai ales în poveștile care ilustrează probleme specifice pentru psihicul feminin, o figură masculină pe care Jung a numit‑o animus. Această imagine arhetipală ar putea fi descrisă ca acumularea tuturor experiențelor femeii cu bărbatul, ba chiar mai mult, include experiențe care nu sunt trăite în lumea exterioară, ci în componenta masculină interioară a psihicului feminin. Animus este un simbol și o forță motorie a vieții spirituale.” - Marie-Louise von Franz

AUTOAREA BESTSELLERULUI A OPTA VIAȚĂ

După îndelung așteptata independență de uriașul pe cale de a se nărui, tânărul stat georgian se cufundă în haos. La sfârșitul anilor 1980, între pereții igrasioși și balcoanele de lemn fermecate ale cartierelor vechi din Tbilisi, se întâlnesc patru fete: Dina cea lacomă de libertate, Ira cea inteligentă și nesociabilă, Nene cea romantică, nepoata celui mai influent interlop din oraș, și Keto cea sensibilă. Prietenia lor sfidează orice: prima mare iubire, căreia îi este îngăduit să înflorească doar în umbră, violența care izbucnește pe străzi, penele de curent, heroina care inundă țara și fisurile unei democrații recente. Dar, în cele din urmă, o trădare de neiertat și o moarte tragică le despart. Abia în 2019, cu ocazia unei mari retrospective cu fotografiile prietenei lor dispărute, ajung să se reîntâlnească. Expoziția le înfățișează propria poveste, care este totodată povestea țării lor, obligându-le să ridice vălul ce acoperă trecutul, iar iertarea pare posibilă.

„Extraordinară! Uluitoare în primul rând datorită dimensiunilor impresionante: peste 500 de pagini, o duzină de personaje, o frescă umană cuprinzând mai bine de treizeci de ani. Un roman fascinant, amintind deopotrivă de literatura rusă prin ardoarea existențială și de cea germană prin profunzimea psihologică. O carte impunătoare despre revoltă, despre încercarea și ispita de a trăi.“ - Le Figaro

„Rețineți acest nume: Nino Haratischwili. O povestitoare excepțională. Lumina care lipsea este un roman care-l devorează pe cititor chiar în timp ce acesta devorează romanul. Haratischwili izbutește să îmbine euforia intimității cu brutalitatea politicii. Și o face cu măiestrie. Fără să sufoce niciun moment căldura speranței personajelor.“ - Le Monde

„Lumina care lipsea prezintă un vârtej de personaje secundare care te trimit cu gândul la atmosfera vrăjită a romanelor lui Orhan Pamuk. Dar Elena Ferrante este cea care, înaintea tuturor, pare să-i sufle lui Nino Haratischwili la ureche în timp ce aceasta relatează viețile zbuciumate ale unor noi prietene geniale.“ - Le Nouvel Obs

Nino Haratischwili, născută în 1983 la Tbilisi, este un nume consacrat în literatura, dramaturgia și regia de teatru europeană. Primul său roman, Juja (2010), a fost distins cu premiul pentru debut Buddenbrooks Lübeck. Au urmat numeroase alte distincții, printre care Premiul pentru Literatură Anna Seghers, Premiul Bertolt Brecht și Premiul Comemorativ Schiller, iar romanul Die Katze und der General a fost inclus pe lista scurtă pentru Premiul German de Carte din 2019. A opta viață (pentru Brilka), o adevărată saga de familie, tradusă în 25 de limbi, a devenit bestseller mondial și este în curs de ecranizare. Drepturile pentru noul ei roman, Lumina care lipsea, au fost vândute în 15 țări, încă dinainte de apariția cărții. Autoarea trăiește la Berlin. La Editura Trei a mai apărut A opta viață (pentru Brilka).

Cum să-mi trăiesc viața? După ce valori să mă ghidez? Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

Ce țeluri vreau să ating?

Marea majoritate a oamenilor nu-și pun aceste întrebări, ci acționează pur și simplu fără să-și ia un răgaz să gândească, adoptând concepțiile convenționale despre viață și ceea ce este important de-a lungul ei, duși încotro îi poartă valul mulțimilor alcătuite din indivizi care au răspunsuri de-a gata, fără să se îndoiască vreo clipă de ele.
A.C. Grayling

Scrisă clar și cu erudiție, profundă și plină de exemple grăitoare, inclusiv de ordin biografic, noua carte a  lui Grayling explorează cele mai utile concepte și ipoteze care ne pot ajuta, specialiști sau nu, să găsim răspunsurile care ni se potrivesc la întrebările fundamentale ale vieții.

Filosofie și viață este un tur de forță cultural, cu trimiteri la filosofie (Confucius, Seneca, Nietzsche etc.), dar și la marea literatură (Shakespeare, Thomas Mann, Ursula LeGuin etc.), cu „grăunțe de înțelepciune” culese nu doar din trecut (de la stoici sau Aristotel), ci și din timpurile noastre – de la „omul în căutarea sensului” (Viktor Frankl) până la reconsiderarea compasiunii (Martha Nussbaum).

ANTHONY CLIFFORD (A.C.) GRAYLING este un faimos filosof britanic. Până în iunie 2011, a fost profesor de filosofie la Birkbeck, University of London, unde a predat din 1991. În 2011 a fondat New College of the Humanities, o instituție independentă dedicată predării științelor socio-umane, integrată mai apoi în cadrul Northeastern University.

A fost director la Prospect Magazine și este vicepreședinte al British Humanist Association. Principalele sale interese academice se axează pe epistemologie, metafizică și logică filosofică. Se descrie drept „un om de stânga” și este asociat cu mișcarea intelectuală New Atheism. E o prezență constantă în presa britanică, dezbătând în diverse articole probleme filosofice.

La Editura Trei, de același autor au apărut Istoria filosofiei și Frontierele cunoașterii. Ce știm despre știință, istorie și creierul uman.

„O poveste perfectă, sfâșietoare.“ – Rachel Kushner

Într-un cartier muncitoresc din Copenhaga, la mijlocul anilor ’20, micuța Tove simte că trăiește o copilărie croită pe măsura altei fete. Are un tată veșnic șomer și o mamă care îi spune că orice carte „e plină de minciuni“, iar fetele de pe strada ei, pe care cu greu le-ar putea numi prietene, visează doar să împlinească vârsta majoratului, să se căsătorească și să aibă copii. Cu toate acestea, Tove își dorește cu încăpățânare să devină poetă. Romanul, aflat la granița fină dintre autobiografie și ficțiune, reprezintă povestea vieții acestei tinere: desprinderea de părinți, închirierea unei camere în casa unei simpatizante naziste, munca de guvernantă, de menajeră, de stenografă în care trebuie să-și „vândă“ zilele în schimbul câtorva ore de scris, cei câțiva iubiți nepotriviți și, în sfârșit, debutul.

„O cronică splendidă, închinată marginalizaților, în care se poate regăsi oricine.“ - Patti Smith

Volum aflat pe lista celor mai bune cărți ale secolului XXI în The New York Times

„Asemenea unui vitraliu vechi de o sută de ani, stilul lui Ditlevsen este elegant, transparent, cu vârtejuri glorioase, de o frumusețe neafectată.“ - Los Angeles Review of Books

„Deși proza lui Ditlevsen e adesea frustă și lipsită de artifificii, asupra cititorului ea are un efect hipnotic,

făcându-l să-și dorească ceva ce nu are: vechiul paradox de a visa la o viață de artist și ulterior de a-ți dori să retrăiești banalul cotidian.“ – The Boston Globe

„Citite împreună, cele trei povești alcătuiesc o capodoperă dintr-o categorie aparte, ce umple un gol pe care nu-l putem numi cu precizie. Trilogia are aerul unui obiect găsit pe fundul unui sertar dintr-un dulap străvechi, un secret pitit printre haine și genți și fotografii ale iubiților morți. Surpriza nu constă în vitalitatea ei, nici în faptul că e scrisă cu un sentiment al urgenței impregnat de cerneala proaspătă încă; surpriza e că pur și simplu există.“ - The New York Times Book Review

Tove Ditlevsen s-a născut în 1917 într-un cartier mărginaș al Copenhagăi. Pentru că părinții ei au refuzat să-i ofere o educație convențională, la vârsta de 14 ani a fost nevoită să abandoneze școala și să se angajeze ca guvernantă. A debutat cu un volum de poezie în jurul vârstei de 20 de ani, devenind într-un timp relativ scurt o scriitoare de renume în Danemarca. A publicat unsprezece cărți de poezie, șapte romane și patru volume de povestiri. A avut patru căsnicii, iar de-a lungul anilor s-a luptat cu dependența de alcool și de droguri. În 1976, și-a luat viața, înghițind o doză mortală de somnifere.

Toți oamenii au nevoie de atenție. Unii o obțin spunând glume, ajutându-i pe alții, lăudându-se sau fiind curajoși. Alții pot înflori povestea unei boli ca să primească empatie din partea unei persoane iubite. Pacienții cu tulburare factice atrag atenția fiind (sau prefăcându-se că sunt) bolnavi. Mai exact: acești oameni fabrică boli și afecțiuni ca să obțină beneficiile rolului de bolnav, printre care se numără sprijinul din partea celorlalți, scutirea de obligații sociale și starea generală de a fi neajutorat sau de a merita să fie tratați special. Ei atrag atenția prin comportamentul de bolnav și își asigură atenția prin fabricarea bolii. De la mama care își rade copilul în cap și le spune celorlalți că are cancer, la colegul de muncă ce trece printr-un șir de „tragedii” de neînțeles și până la pacienta care mimează epilepsia și își monopolizează grupul online de sprijin, „fabricarea bolii” este omniprezentă în viețile multor oameni. În această carte, Marc Feldman, cu ajutorul lui Gregory Yates, descrie motivațiile stranii ale oamenilor care inventează sau își induc boli ori leziuni ca să-și satisfacă nevoi emoționale profunde, atrăgând medicii, rudele și prietenii într-o pânză de înșelătorie costisitoare, frustrantă și potențial mortală.

Marc D. Feldman este expert internațional în înșelătoria medicală. Lucrările sale au fost publicate în peste 200 de reviste și ziare și expuse în emisiuni de televiziune și radio din întreaga lume.
Gregory P. Yates este absolvent al Universității Oxford, multiplu premiat, și are un masterat de la Universitatea Birmingham (Marea Britanie). În prezent, studiază medicina în Marea Britanie.

Renée și-a sufocat fiica, pe Martha, și a intervenit în funcționarea echipamentului de monitorizare din spital. Abuzul a avut loc într-un moment în care Renée se simțea copleșită de responsabilitatea rolului de mamă și incapabilă să-și gestioneze propriul stres emoțional. Nu îmi este clar ce avea de câștigat făcându-i rău Marthei și cred că nu-i era clar nici lui Renée. M-aș aventura să presupun că viața din spital îi oferea lui Renée confortul și stabilitatea pe care nu credea că le poate obține în altă parte. Suferea de depresie și tulburare factice, la fel ca 31%, respectiv 14% dintre acești abuzatori. Boala Marthei îi oferea o scuză să ceară sprijin psihologic personalului medical – ceva de care avea nevoie cu disperare, dar nu putea să ceară direct, poate din cauza stigmei asociate cu bolile mentale. - Autorii

Am început să-mi fac rău tăindu-mă și inhalând benzină, pe de-o parte, pentru a mă simți mai bine, pe de alta pentru a primi îngrijiri medicale. De mai multe ori am înghițit o supradoză de pastile și am ajuns la spital, cel mai des cu perfuzii pentru a combate efectele pastilelor. Le spuneam mereu ce luasem, fie că era vorba de somnifere, analgezice sau antidepersive. Știam că luam aceste medicamente în cantități care mă puteau omorî. Acestea erau situațiile periculoase la care visam și nu îmi păsa de consecințe. Câteodată oricum nu voiam să trăiesc. Se simțea ca un joc de ruleta rusească. - Autorii