Cărți

Bun venit la cea de-a doua săptămână din... Clubul de benzi desenate a lui Super Pisoi!

Clubul de benzi desenate s-a întors cu o perspectivă nouă!

Simțitor și reactiv cum îl știam din cele trei volume care au precedat Grădini singuratice, Artiom Oleacu reușește și de data aceasta să nu se repete, să nu cadă în manierism sau în melodramă. Poemele lui au nerv, cadență și culoare, iar sentimentalismul atașant și autoironic al personajului Artiom, pe care poetul-actor îl pune în scenă cu reale înzestrări regizorale, nu-și dă în petic, ci se păstrează mai mereu pe granița fină peste care, odată trecut, nu prea mai e cale de ntoarcere – grădinile sale sunt vii și luxuriante așa cum le-a visat însăși Amytis din Media. Claudiu Komartin

Care „Grădini singuratice”? Două lucruri ți se impun atunci când deschizi orice volum cu poezie de Artiom Oleacu. Mai întâi, modul în care își dozează poemele. Are economia inexorabilă a unor manuscrise recuperate după un cataclism viitor („va veni nenea gigantul/ ne va apuca cu trei degete”) sau trecut („39 de ani/ de la catastrofa de la Cernobîl”). În același timp, fiecare text pe care îl propune este o negociere lirică: între ceea ce a contat și ceea ce va conta, între ceea ce nu s-a întâmplat niciodată și ceea ce ar fi trebuit să îți facă o idee despre cine e vorba. Dar mărturisirea poeziei sale este de fiecare dată acțiune: „luna coboară din cer/ și-mi astupă inima”. E actor, o să spui. Dar poezia lui este cel mai departe de ceea ce ai înțelege prin interpretare actoricească. Pentru că Artiom nu amplifică la persoana I. Arta lui este mai degrabă aceea de a identifica amplificările care te determină. Actoria din poemele lui este așadar a lumii, nu a vocii care ți se adresează. Aceasta din urmă (pentru că poemele lui încep de multe ori la final ca să repoziționeze părțile de început) încearcă să își găsească pentru fiecare moment forma de rezistență, de persistență, de consistență în fața jocului continuu al lumilor. Răzvan Țupa

„Cum de curând s-au împlinit 140 de ani de la naşterea reginei Maria, mi-am spus că o carte despre povestea inimii ei ar fi cea mai potrivită declarație a admirației şi iubirii mele față de această desăvârşită româncă englezoaică, mare regină şi cuceritoare scriitoare. De ce a cerut regina ca inima să-i fie înmormântată în alt loc decât trupul? Care sunt simbolurile şi înțelesurile ultimei ei dorințe? Cum se vor fi petrecut toate acestea? Cartea de față nu epuizează nici pe departe istoricul şi semnificațiile ritualului funerar privitor la înhumarea inimii, nici universul cultural şi religios căreia Maria îi aparține şi nici sofisticata ei heraldică sufletească. Este doar o readucere în actualitate a modului ei de a privi oamenii şi lumea, cu încredere, curaj şi cu o poftă de viață inegalabile.  Dacă epoca noastră mai are nevoie de modele – şi eu cred că are, acum mai mult ca oricând –, atunci nu există, în istoria României, un model mai puternic şi mai pasionant decât cel al reginei Maria.“ — TATIANA NICULESCU

Ţării mele şi Poporului meu, Când veţi ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veşnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Şi totuşi, din marea dragoste ce ţi-am purtat-o, aş dori ca vocea mea să te mai ajungă încă o dată, chiar de dincolo de liniştea mormântului. Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării. Poate de mine vă veți aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. — MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Fotografia de pe copertă: Regina Maria la Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922 (Muzeul Naţional de Istorie a României)

Avraam remix este un roman-poem amuzant și politic, ușor exegetic, din moment ce patriarhul, devenit contemporanul nostru aici, trece prin globalizare și teroarea ei fiind „escortat în mod regulat la graniță”. Îi întâlnește pe Perec și Dostoievski, îl citește pe Freud, mănâncă legume prost dezghețate în camerele de hotel, găsește o femeie din Orient și pronunță fraze înțelepte precum „oamenii se despart pentru că sunt toți frați ai aceleiași mizerii”. Eric Loret, Libération

La fel ca Racine înaintea lui, și La Fontaine, și Chateaubriand și Hugo, Frédéric Boyer remixează Sfântul Text pentru a face o nouă carte, plină de ecouri și reminiscențe. Un proiect îndrăzneț, care nu ar însemna nimic dacă nu ar fi și, dacă nu ar fi mai presus de toate, o aventură palpitantă a limbajului. Sébastien Lapaque, Le Figaro

Frédéric Boyer este scriitor, traducător, editor. În 2001, la Bayard, el a condus lucrările pentru Noua traducere a Bibliei, care a reunit exegeți și numeroși cercetători (Olivier Cadiot, Jean Echenoz, Florence Delay, Emmanuel Carrère etc.). A publicat la Bayard, în 2016, cu designerul Serge Bloch, Biblie. Les récits fondateurs, iar, în 2020, Jésus, l’histoire d’une parole.

În ciuda a ceea ce ne oferă sursele documentare după mai bine de 700 de ani de la moartea scriitorului – numeroase lacune biografice, incoerențe ce țin de o cronologie fie și minimală, perceperi greșite ale unor detalii cu rol în interpretarea operei, neputința funciară, istorică de a stabili un raport corect între realitate și imaginar etc. –, putem totuși deduce ori intui, bazându-ne și pe unele date sigure, că Sa’di și-a programat, încă de foarte tânăr, viața atât în privința căilor de parcurs, cât și a țintelor superioare de atins. Suntem aproape convinși că Sa’di și-a planificat drumurile importante ale existenței cu scopul unic de a construi o sinteză filozofico morală, cu rădăcini sigure în ideile identitare ale epocii, în comportamentul omului medieval oriental (în sens larg), în mentalitățile sociale ale unei lumi care și-a făcut din tâlc un mod de a fi și, desigur, în idealul unei înțelepciuni terapeutice. Viața în oglinda operei – un clasicism sui generis. Urmând aceeași intuiție, Sa’di a fost convins că s-a născut și a trăit ca să lase omenirii un mesaj, o urmă scrisă, care să conteze în ameliorarea condiției acesteia. A ales să transmită mesajul în formele diverse ale literaturii, cea mai bună expresie a conservării umanului și a avatarurilor sale. (Gheorghe Iorga)

Limba persană, recreată genial de Sa’di, cum au făcut, la vremea lor, Ferdousi, Omar Khayyām, Moulavi, Hāfez și atâția alții, a modificat până la nerecunoaștere canoanele și cadrele clasice ale poeticii persane, resetându-le și punându-le să lucreze pentru un nou „gust” al scrisului exemplar și aluziv, cu conotații filozofico-morale ascunse. Chiar și astăzi, Sa’di este recunoscut pentru frumusețea limbii, iar să scrii ca el este, de atâtea secole, un vis intangibil. Credem că tocmai datorită acestui miracol lingvistic morala propusă de Sa’di a pătruns cu ușurință în mentalul persan, indiferent la paternitatea textelor clasice și instituind vocația unei oralități creatoare de variante, după modelul funcționării folclorice a literaturii. Așa ne explicăm de ce atâtea sintagme, fragmente de sine stătătoare, replici din „Golestān” au devenit, de-a lungul epocilor istorice, sentințe, aforisme, vorbe de duh, maxime, proverbe reflectând societatea și omul, despre care nu se mai știe dacă numesc fapte și stări gândite și scrise de Sa’di. În plus, nu trebuie să uităm, ne ajută tot limba scriitorului, că morala propovăduită de Sa’di nu este nicidecum morala unui ascet ori chiar a unui om de știință, etica sa înclină în favoarea socialului, demersul filozofic sau cel voalat mistic trecând în planul îndepărtat, deși semnificativ, al viziunii. (Gheorghe Iorga)

Gheorghe Iorga a publicat zeci de cărți de critică și istorie literară, eseuri și traduceri din limba persană. La Editura Tracus Arte i-au apărut volumele de eseuri Ispitele textului şi demonii interpretării (2016), Sfidarea secundarului (2023). A tradus și prefațat volumele: Să dăm crezare începutului de anotimp rece (poezie), de Forugh Farrokhzād; Mehrāb (poezie), de Sohrāb Sepehri (2017); Femeia care și-a pierdut bărbatul (povestiri), de Sādegh Hedāyat (2019); Nu există culoare dincolo de negru. Scrisori cu autoaprindere, de Forugh Farrokhzād (2021); Casa este neagră (proză), de Forugh Farrokhzād (2022).