Cărți

Am lansat la sfârșitul anilor ’90 conceptul de himerism poetic pentru a descrie un mod de a trăi poezia dincolo de simpla ei practică literară. Pentru mine, poezia este o experiență de viață alternativă, în care biografia, boala, călătoria, imaginația și universul științific se întâlnesc într-un spațiu existențial paralel celui cotidian.

Textele din acest volum – manifeste, articole, interviuri și ecouri critice – urmăresc formarea și implicațiile acestei perspective, cu ezitări și căderi, dar și cu unele victorii. În centrul ei se află personajul Himerus Alter, heteronim de tip pessoan și instrument de mediere între viața trăită și viața imaginată.

Așa cum l-am gândit, în paralel cu scrisul poemelor propriu-zise, într-un moment de tranziție, se pare, al literaturii europene de la sfârșitul secolului XX, după etapa textualist-optzecist-postmodernistă a literaturii române, himerismul poetic a fost pentru mine mai întâi o aventură de explorare. Pe parcursul ei aveam să descopăr mobilitatea identității, biografia ficționalizată și circulația transnațională a imaginarului. Privind acum în urmă, după mai bine de treizeci de ani de drum literar și existențial, îl înțeleg ca pe o încercare de a regândi relația dintre poezie și viață și de a vedea în ce fel poezia poate modela însăși experiența de a trăi.

Nu știu, poate că unii dintre poeții de azi și din viitor vor găsi în himerism o posibilă ancoră: un mod de a ridica privirea din lumea obișnuită și de a o îndrepta spre un orizont mai larg al lumii. Dacă se va întâmpla astfel, aceasta va însemna că aventura mea poetică își va fi găsit încă un rost și, cine știe, poate chiar o reconfigurare cu efecte nebănuite.

Vasile Baghiu

Nu exista barbat perfect, dar Xavier Rush se apropie periculos de mult de definitie. Un veterinar aratos, cu alura unui zeu grec — care, pe deasupra, leagana un pisoi minuscul? Da, te rog, pune-l la pachet. Pana in momentul in care Xavier deschide gura si dovedeste ca pana si zeii sculptati in piatra pot fi niste afurisiti morocanosi.

Si totusi, Samantha nu este genul de femeie care sa judece o persoana dupa prima greseala… sau dupa o prima impresie dezastruoasa. Dornic sa isi spele reputatia, Xavier o invita pe Sam la o intalnire incredibila si parca nesfarsita. Iar Sam se vede nevoita sa recunoasca adevarul: Xavier este barbatul pe care l-a asteptat dintotdeauna.

Doar ca familia Samanthei trece printr-o criza, iar orice fel de relatie ar fi acum un obstacol pentru ea. Asa ca il roaga pe Xavier sa o uite – sa pastreze intalnirea lor ca pe un moment perfect, oricat de sfasietor ar fi. Xavier insa stie ca nicio distanta nu este de ajuns ca sa stearga ce exista intre ei. Si singurul lucru mai frumos decat o amintire perfecta este sa iti construiesti o viata – si chiar o iubire – pe care merita sa ti-o amintesti.

„Nimeni nu scrie povesti de dragoste mai amuzante, emotionante si pline de viata ca Abby Jimenez. Pur si simplu se intrece pe sine de fiecare data.” — Emily Henry, autoarea bestsellerului #1 New York Times Intalniri in vacanta

„Abby Jimenez a dovedit in repetate randuri ca este una dintre scriitoarele pe care chiar trebuie sa le citesti.” — Cosmopolitan

„Cumva, Jimenez reuseste sa se autodepaseasca mereu, iar cu aceasta carte este la apogeul carierei sale. Sa iti amintesti de mine este distractiva si emotionanta, sfasietoare si satisfacatoare totodata. Este, intr-un cuvant, perfecta.” — Christina Lauren, autoarea bestsellerului New York Times Probleme in paradis

„Captivanta de la inceput si pana la final – daca vrei sa retraiesti bucuria pura si ametitoare a indragostirii, aceasta este cartea pe care trebuie sa o citesti.” — The Guardian

Nu scriu pentru a oferi răspunsuri definitive, ci pentru a cultiva discernământul. Nu cred în adevăruri livrate de-a gata, nici în soluții rapide pentru probleme profunde. Această carte nu promite fericire instantanee și nu oferă rețete universale. Este o invitație la luciditate într-o lume dominată de zgomot, reacție și polarizare. Trăim într-o epocă în care informația abundă, dar capacitatea de a o integra a devenit rară. Scriu din experiență trăită, nu din poziția unui guru sau a unui profesor. Sunt pe drum, nu la capătul lui. Cred într-o empatie matură: capacitatea de a înțelege fără a te pierde, de a fi deschis fără a renunța la limite, de a rămâne uman fără a deveni vulnerabil la manipulare. Cred că educația ar trebui să formeze oameni întregi, nu doar minți performante, oameni care gândesc limpede, simt profund și acționează responsabil. Această carte este pentru cei care vor să fie buni, dar nu naivi; empatici, dar nu consumați; lucizi, dar nu cinici. Nu ofer certitudini. Iar discernământul rămâne, poate, cea mai înaltă formă de libertate.

Bogdan C.Neagu

Foarte sugestiv titlul... autorul are harul tabloului de mediu social marginal (capitolul 1) și al dozei de straniu care dă sarea și piperul oricărei proze de un acut realism. Este o proză a periferiei, a drumului peste câmpurile și liniile ferate de la marginea orașelor, dar și a personajelor „altfel”, într-adevăr rănite de viață. Adolescenți buimaci, savanți în căutarea tinereții fără bătrânețe, interlopi, bătrâni cu program fix, refugiu în himere, presiunea istoriei (suntem în anii comunismului în multe texte, sau imediat după) deformează insesizabil realul. Oamenii sunt vulnerabili, e o „ciocnire a lumilor” care îi strivește pe cei slabi. Autorul are precizie descriptivă, ochi pictural, imaginație epică și acel simț special de înțelegere a oamenilor și a mediilor sociale diverse, fără de care nu poți fi un bun prozator. Există, se bănuiește, se insinuează în lucruri și oameni un fel de morb care le dă dimensiunea de plutire halucinantă, chiar când atmosfera este atroce (personajul dansatoarei). Rănile sunt vizibile sau, mai adesea, ascunse (o soție care pleacă) dar rămâne în aerul epic acel iz de mutilare lăuntrică. O excelentă proză de observație și atmosferă! - Christian Crăciun

O parte dintre studiile publicate în volumul de față au făcut obiectul unor prezentări în cadrul conferinței care a purtat același titlu (Identități, ideologii și politici în Orientul Mijlociu, Mediterana și Asia de Sud), organizată, în 2024, la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, de către Centrul de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei (structură de cercetare din cadrul Facultății de Istorie și Filosofie) și Middle East Political and Economic Institute, think-tank din București specializat în problematicile Orientului Mijlociu. Analizele din această carte acoperă subiecte variate, de la hermeneutică coranică la fenomenul islamismului contemporan, și se referă la aspecte sociopolitice, economice, securitare din diferite zone geografice, pornind din Mediterana de Nord (Franța) și de Sud (Maghreb), trecând prin Balcani, Egipt, Orientul Apropiat și Mijlociu, până în Afganistan. Ele se doresc a fi o modestă contribuție autohtonă în domeniul Middle Eastern Studies, dar sunt rezultatul unei autentice pasiuni științifice a fiecăruia dintre autori (unii abia ieșiți de pe băncile universității - sau chiar aflați încă acolo) pentru câmpul său de cercetare.

Marius Lazăr

Versurile Juliei Fiedorczuk seamănă cu niște fotografii cu granulație accentuată, caracterizate de o rezoluție ridicată, ca și cum fiecare lucru ar fi fost chemat la existență printr-un act de excepție. În pofida cadrelor precise, poemele sunt pline de contraste, fisuri, goluri, elipse și alăturări surprinzătoare. Într-o lectură inițială, nesintetică, avem impresia că spațiul dintre lucruri și dincolo de ele se dilată, curge într-un mod neorientat, ceea ce conferă obiectelor familiare un sentiment de stranietate și celor necunoscute un efect de proximitate. Fiedorczuk juxtapune elemente care, la prima vedere, nu au nimic în comun sau par să fi ajuns alături în mod pur întâmplător. Această primă reacție de dezorientare și neînțelegere se transformă rapid, printr-un efort intelectual per analogiam, într-un întreg hibrid, sprijinit pe capacitatea noastră de a uni contrariile. (...) Hibriditatea o întâlnim pretutindeni; noi înșine, odată cu dezvoltarea tehnologiei, am devenit hibrizi – dacă nu cumva am fost dintotdeauna astfel. Protezele pe care le folosim chiar și atunci când suntem sănătoși ne transformă în forme cu o structură complexă. - Monika Rudas-Grodzka

În volumul de față se cuvin remarcate un sistem de gândire profund coerent și o metodă de interpretare hermeneutică perfect adaptată obiectului în studiu. Temele puse în discuție, teme majore ale gândirii universale, sunt regândite, reproblematizate cu ajutorul unui instrumentar filosofic de certă originalitate. Aproape toate sunt subsumate raportului – invizibil în sine – între viață și moarte, modurilor în care viața manifestă un ascendent asupra morții, sfidând-o în chiar rațiunea ei de a (nu) fi. Dacă moartea ia vieții ultimul cuvânt, acest ultim poate fi însă cel mai relevant, cel mai răsunător, deși deja aproape stins. Este cuvântul vieții de la sfârșit care trage concluzia, semnează despărțirea. Dar este totodată cuvântul tăcut, neștiut, al morții de la început. Același cuvânt și totuși spus altfel, din perspectivele diferite ale posibilității originare și a celei finale.

Este de fapt, în esență, tema dominantă ce traversează captivantele studii de thanatologie filosofică ale lui Horia Vicențiu Pătrașcu, alcătuind o carte ca o casă cu toate ferestrele deschise. Doar în aparență toate, căci pe una dintre ele trebuie să o deschidem noi, privind cât mai departe și mai adânc cu un ochi filosofic întrebător: ceea ce se vede din înaltul ferestrei morții este cu adevărat viața unui a fi care rămâne să fie, darul în sfârșit posibil al nemuririi? Nu e vorba de greu credibila valență soterio-logică a filosofiei, ci de acea luminoasă „privire transfiguratoare” în așteptarea neașteptatului, a vieții ce privește filosofia. Atunci, în acea clipă kairotică, bine-cuvântată, filosofia, la rândul ei, poate privi a-fi-ul vieții – fiindul viu, neprecogitabil, al unei veșnice donații – „în lumina stelelor de pe cer sau în acea cumpănă ce ne-a brăzdat viața”.

Dorin Ștefănescu

Studiile de thanatologie filosofică ale lui Horia V. Pătrașcu reușesc performanța să fie, în același timp, pătrunzătoare și sclipitoare, tulburătoare și dătătoare de speranță, elegante și tonifiante. Pătrașcu scrie cu precizie și gândește cu dezinvoltură, iar erudiția lui e debordantă la limita perplexității: de la Platon și Sfinții Părinți, prin Albrecht Dürer și Desiderius Erasmus, până la Martin Heidegger și Gershom Scholem nimic nu pare să-i fi scăpat. Cum să devii nemuritor se citește nu doar cu mare placere, dar și cu mult folos. Cartea te poate face, dacă nu nemuritor, ceva mai bine pregătit să-ți accepți condiția precară și muritoare.

Costică Brădățan

Evoluție economică și dezvoltare urbanistică Într-un oraș despre care comuniștii spuneau că, înaintea venirii lor la putere, era „orașul în care nu se întâmpla nimic”, efervescența dezvoltării socialiste a lăsat ca moștenire mulțimea de orășeni, foști muncitori, și o mulțime de blocuri. O parte importantă a locuitorilor de azi provin din rândul celor care au migrat din zonele rurale limitrofe, ce aparținuseră fostului județ Slam-Râmnic, în vremurile când orașului i se profețea că va deveni un centru industrial. Deși mutarea de la sat la oraș, de la casă la apartament, a însemnat o schimbare radicală, noii orășeni s-au adaptat mult mai ușor la noua realitate decât orășenii vechi, mai ales cei cărora li s-au confiscat proprietățile, care au trăit în toată perioada comunistă drama de a fi considerați cetățeni cu „origini nesănătoase”. Considerăm că lucrarea de față vine să umple un gol în istoriografia locală, prin evidențierea impactului pe care transformările sociale, economice și urbanistice impuse de regimul comunist le-au avut asupra orașului Râmnicu Sărat, un vechi târg comercial și veche reședință de județ.

Romanul Vânătorul de fluturi ne poartă spre Ada Kaleh insula scufundată sub apele Dunării, supranumită şi „Atlantida Dunăreană". Un loc cu o istorie fascinantă care, la începutul secolului trecut, pe când se afla sub stăpânirea sultanului, avea reputația unui paradis al contrabandiştilor şi a unui ideal împlinit al anarhiştilor, fiind un exemplu de despotism arbitrar.

„Cartea este povestea unei îndrăgostiri și a unei iubiri niciodată îndestulate pentru Italia, Calabria, Guardavalle. Scriitoarea este un suflet sudic, solar și sirenal (iertată fie-mi invenția lexicală), adică având o legătură placentară cu marea și rău de înălțime. Ar sta tot timpul la bălăcit în mare, și la soare. Se spune că în viață există întâlniri destinale, oameni care îți marchează definitiv biografia. Mă întreb dacă nu există și locuri destinale, locuri care ne favorizează înflorirea plenară a ființei. Italia, Calabria în speță, este un astfel de loc pentru Adriana Ungureanu. De aici gama superlativă în care este scrisă cartea, totul este excepțional: peisajul, oamenii, mâncărurile, marea, copacii... Așa se exprimă nescăzutul entuziasm de care vorbeam. Și asta ne trimite direct la justificarea cărții, căci romantismul, de atâtea ori invocat, nu e numai o structură psiho-existențială, ci și vârsta de aur a cărții de călătorie. Este o experiență inedită această revenire de-a lungul unor decenii care transformă locul dintr-unul vizitat într-unul familiar. Suntem la antipodul speciei „turistus communis”, care bifează în fugă obiective de vizitat și socotește pe degete că dacă e marți e Belgia. Un adevărat al doilea acasă se construiește prin vizitele din fiecare vară, în care însă, de fiecare dată, rămân de descoperit o mulțime de lucruri noi. Pentru că, alături de frenezia de a vedea tot, a experimenta tot, se adaugă și o atentă documentare. Cum să înțelegi cel mai umil loc din Italia fără a face apel la istorie sau la istoria artei? De aceea regimului de exaltare senzorială care nu vrea să piardă nimic i se adaugă acuitatea intelectuală care vrea să știe tot ce se poate ști despre locurile respective. Cumpără cărți, reconstituie biografii și istorii obscure, pentru că, temperament prin excelență vital, percepe viața conținută de „pietrele” pe care le văd turiștii dezabuzați în cine știe ce ruină.", - Christian Crăciun

Sunt povești care nu se încheie, dar care trebuie spuse, pentru că în ele se adună ceea ce nu poate fi reparat, ci doar purtat mai departe. Bomboane acrișoare este o astfel de poveste. Daria Dalin scrie despre copii fragili și despre adulți care aleg să rămână, despre gesturi de grijă care nu vindecă totul, dar fără de care lumea ar deveni de nelocuit.

Cu o voce calmă și lucidă, autoarea vorbește despre răni deschise, despre pierderi care nu se repară și despre binele făcut fără promisiunea unui final fericit. Este o carte despre responsabilitatea de a nu întoarce privirea și despre compasiunea care nu caută recompense.

Bomboane acrișoare nu promite consolare ușoară. Oferă, în schimb, onestitate, umanitate și curajul de a privi realitatea așa cum este. O lectură care nu caută să aline, ci să spună adevărurile pe care, de multe ori, le trecem sub tăcere.

„Am scris cartea aşa cum m-a rugat ea, povestind-o. Asta înseamnă şi că mi-am acordat libertatea de a o privi cu ochii îndrăgostitului care pune uneori realul deoparte, transfigurându-l prin frumuseţe, printr-o nezdruncinată credinţă. Francisca ştia că nu vom avea timpul să trăim toată povestea aceasta împreună. V-am schiţat, de dragul ei, harta unui pământ nou pe care m-a ajutat să-l descopăr, un paradis posibil. Poate că, având această hartă, un El şi o Ea vor alege să pornească în larg într-o bună zi, fie spre Insula lui Prospero, sau spre propriul lor Eden. Un paradis pe care, dragă cititorule, oricât ar fi de îmbietoare cuvintele, nu-l vei putea descoperi decât trăind.” - Fragment din romanul Manuscrisele nu ard

Această colecție de studii succesive presupune nu doar strângerea laolaltă a exegeților, ci, mai cu seamă, aruncarea pe câmpul de luptă „Pro & Contra Cioran” a unor modele hermeneutice care își propun, în chipuri și lumini diferite, înțelegerea operei. Autorii acestui prim volum, dincolo de importanța pe care o au în calitate de exegeți ai operei lui Emil Cioran, propun, așa cum au făcut și în studiile lor anterioare, o trecere de la opinare, cu privire la operă, la hermeneutică. Fiecare dintre articolele ce se regăsesc între coperțile acestui volum sunt puncte de ancorare în operă. Pentru cultura noastră, punerea laolaltă a acestor articole reprezintă un punct de plecare pentru exegeza cioraniană.

Lucrarea de față a domnului Florin-Vasile Șomlea reprezintă o veritabilă „diagnoză” a fenomenului „dreptei” politice românești într-un context european, un „tom” care completează o primă abordare de gen, cea despre liberalism, care la vremea sa a constituit un succes! În acest volum remarcabil, fruct al mai multor ani de cercetare, autorul își extinde evaluările îmbogățind analiza pe un subiect care presupune urmărirea metamorfozelor politice multiple care au avut loc în familia „popularilor” de la noi. Întreprinderea științifică a domnului Florin-Vasile Șomlea este importantă din mai multe puncte de vedere.

„…scrierea sa cea mai pură, mai copleșitoare este romanul Patimile după Pitești. Căci, deși acest roman se încadrează în literatura revoltei, irezistibil profesată de dânsul, Paul Goma a reușit să-și reprime cu desăvârșire de astă dată sentimentele de umanitate, ca să zic așa, asigurând scrierii lui o rigoare pe măsura supliciilor consemnate, amestecul sferei torționare cu sfera victimală scoțând și mai bine în evidență sensul pedagogic, marxist-utopic al torturii.” (I. NegoIțescu)

Paul GOMA (2 octombrie 1935, Mana, județul Orhei – 24 martie 2020, Paris), scriitor român. În iunie 1944, familia Goma se refugiază în România, unde Paul urmează diferite școli din Transilvania. După absolvirea Liceului „Negru-Vodă” din Făgăraș (1953), este admis la Institutul de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1954), desființat ulterior, studenții fiind transferați la Universitate. Arestat în noiembrie 1956, pentru solidarizarea cu Revoluția din Ungaria, este condamnat în martie 1957 la doi ani de închisoare corecțională. Urmează închisorile Jilava și Gherla, de unde este „eliberat” în noiembrie 1958 și trimis sub escortă în domiciliu obligatoriu în Bărăgan, pentru cinci ani. Depune la E.S.P.L.A., în 1966, romanul Ostinato, care este respins de cenzură; în același an debutează în „Luceafărul” cu povestirea Când tace toba. Debut în volum cu Camera de alături, în august 1968. Un alt manuscris, Ușa noastră cea de toate zilele, predat la Editura Cartea Românească, este respins de cenzură. În 1971, versiunea germană a romanului Ostinato vede lumina tiparului la Suhrkamp Verlag, simultan cu ediția în limba franceză la Gallimard. În februarie 1977, Radio Europa Liberă difuzează scrisoarea de solidarizare a lui Paul Goma cu Charta ‘77 a intelectualilor din Cehoslovacia. Este arestat pe 1 aprilie, fiind eliberat pe 6 mai în urma unei campanii internaționale. Pe 20 noiembrie 1977, părăsește pentru totdeauna România, cu destinația Paris.
Cărți publicate: Camera de alături, 1968 (până la căderea comunismului, singura carte publicată în România); Ostinato, 1971; Ușa noastră cea de toate zilele, 1972; Gherla, 1976; În cerc, 1977; Culoarea curcubeului ‘77, 1979; Garda inversă, 1979; Patimile după Pitești, 1981; Soldatul câinelui, 1983; Bonifacia, 1986; Din Calidor, 1987; Arta refugii, 1990; Sabina, 1991; Astra, 1992; Amnezia la români, 1993; Adameva, 1995; Scrisori întredeschise – singur împotriva lor, 1995; Justa, 1995; Jurnale I, II, III, 1997; Altina – grădina scufundată, 1998; Alte jurnale, 1998; Jurnalul unui jurnal, 1998; Jurnal de apocrif, 1999; Roman intim, 1999; Basarabia, 2002; Săptămâna roșie: 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia și evreii, 2003; Jurnale 1999 – 2003, 2004; Alfabecedar, 2005; Infarct, 2008; Jurnal 2004 – 2006, 2007; Jurnal 2007, 2010; Scrisuri I, 2010; Scrisuri II, 2012; Scrisuri III, 2014; Bătrânul și fata, 2018; Catherine, 2024.

Volumul isi propune sa-l conduca pe cititor spre o viata mai plina de sens si mai implinita, ajutandu-l sa devina mai constient de sine si de cei din jur. Dale Carnegie urmareste sa explice detaliile vietii de zi cu zi, pentru a-l orienta pe citi­tor spre lucrurile cu adevarat importante.

Aceasta carte il invita pe cititor la o calatorie adanca, de vindecare, in cursul careia are ocazia sa-si exploreze lumea interioara. Cartea se bazeaza pe cunoastere si experienta construite in jurul tiparelor profunde care isi trag seva din prima noastra copilarie. Daca vrem sa ne intelegem reactiile de astazi si motivele pentru care facem anumite alegeri, raspunsurile sunt in copilarie.

Personajul care ni se dezvăluie în aceste pagini face parte din episodul atentatului anarhist de la Senat, soldat cu 3 victime. În noaptea de 7/8 decembrie 1920 Max Goldstein, artizanul bombei, însoțit de Leon Lichtblau, student, traversează centrul Bucureștiului, într-o iarna grea, cu multă zăpadă, ger și viscol. Ajung la etajul întâi al Universității și plantează bomba. Din troikă lipsește personajul acestei cărți, Saul Ozias. Participase la pregătiri, dar în ultima clipă s-a desistat, spunând că nu crede în mijloacele violente ale luptei revoluționare. Puțin înainte de ora 15.00, a doua zi, bomba face explozie. Explozia s-a soldat cu 3 victime: ministrul Dimitrie Greceanu, episcopul de Oradea, Demetriu Radu și senatorul Spirea Gheorghiu. Presa a presupus, ca și organele de anchetă, că atentatul a fost comandat de agenții ruși. De ce? Ar fi fost vorba de provocarea haosului, care să ducă la o revolta, poate chiar la revoluție și preluarea puterii de către bolșevicii locali instigați de Moscova.

O domnie de treizeci și trei de ani, un surghiun în miez de noapte la Salonic, orașul deja cucerit de ideile revoluționare ale Junilor Turci – Pe spinarea tigrului reconstituie, la mai bine de un secol de la mazilire, cea mai fascinantă etapă din viața sultanului Abdul-Hamid II. Un roman contemporan, deopotrivă exercițiu de conștiință și fină analiză psihologică.

În conacul Allatini din Salonic, Abdul-Hamid II, sultanul mazilit de Junii Turci, își trăiește surghiunul, înconjurat de o parte a familiei și de câțiva slujitori de la palat. E măcinat de neliniște, ipohondrie și suspiciuni. Alături de el, vreme de trei ani și jumătate, se află medicul militar Atıf Hüseyin, însărcinat nu doar să-l trateze, ci și să-l supravegheze. Ceea ce pare să fie o misiune banală se transformă într-un conflict interior tulburător. Pe măsură ce dialogul cu sultanul trece dincolo de permanenta nevoie de atenție medicală a acestuia, Atıf Hüseyin începe să se îndoiască de acuratețea imaginii oficiale a sultanului. Romanul reface, ca într-un joc de oglinzi, anii de domnie, copilăria, obsesiile și strategiile unui sultan care a ținut în echilibru fragil un mare imperiu. Iubiri, justificări, ritualuri medicale bizare, duse până la obsesie, paranoia și frici iraționale, jocuri de putere și adevăruri incomode – toate se împletesc într-un roman hipnotic despre prăbușirea unui imperiu și despre omul care l-a condus.

„Un roman dens și captivant despre Abdul-Hamid II, sultanul mazilit al Imperiului Otoman aflat în declin. De neratat.“ — Publishers Weekly

„Livaneli pledează pentru o continuitate istorică autentică între Turcia și restul lumii. În același timp, arată cum memoria publică oficială este constant deformată și ocultată de putere, ajungând să se sprijine pe o singură narațiune, fragilă și ușor de destrămat.“ — World Literature Today

Traducere din arabă și introducere de Silvestru Octavian Isopescul

„Deopotrivă erudită și accesibilă, impresionanta sinteză oferită de Igor Caşu vine să umple un gol istoriografic regretabil și nejustificat. Acum nu va mai fi posibil să spui: N-am ştiut ori Nu cunosc subiectul. (…) Nu se lasă influențat de acele mode care pun accentul pe o istoricitate impersonală, pe social în detrimentul politicului, ca și cum cele două ar putea fi cumva separate. În Moldova sovietizată politicul a dictat toate opțiunile sociale, economice, culturale. Dacă nu acceptăm acest fapt, neglijăm chiar natura sistemului. lar politicul era el însuși impregnat de ideologie.” (Vladimir TISMĂNEANU)

Mituri și legende, falsuri și idei teribile care circulă în lumea artei: cum s-au născut unele dintre cele mai răspândite povești despre capodopere și artiști celebri, de la misterele din jurul enigmaticei Mona Lisa până la ideile sofisticaților pionieri ai dezinformării moderne și cum s-au transformat în „adevăruri“ repetate de-a lungul timpului.

Nașterea și destinul unui mit: Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli • Nașterea și destinul unei bufala: Gioconda furată de Napoleon • Când deformarea vine din surse autorizate: Michelangelo de la Marcialla • Când un mit produce efecte concrete asupra unei opere de artă: Bătălia de la Marciano della Chiana de Giorgio Vasari • Ieri propagandă, astăzi mit: bronzul de la Panteon pentru Baldachinul de la San Pietro • Les fausses nouvelles și dadaiștii: știrile false ca parte a unei strategii de autopromovare și de critică • Post-adevăr în istoria artei • Artă falsă pe rețelele sociale: între fake și slop • Când inteligența artificială descoperă o capodoperă • Arta contemporană în epoca post-adevărului

Federico Giannini este un cunoscut istoric de artă, jurnalist și autor italian, cofondator și redactor-șef al revistei online dedicate artei Finestre sull’Arte, una dintre cele mai importante platforme italiene de informare culturală.

În activitatea sa, Giannini se concentrează pe explicarea artei într-un mod accesibil publicului larg, abordând teme precum patrimoniul cultural, istoria artei și modul în care circulă informațiile despre artă în societatea contemporană. Prin articole, eseuri și cărți, el încearcă să demonteze miturile și ideile greșite despre capodopere și artiști celebri, contribuind la o înțelegere mai clară și mai critică a fenomenului artistic.

 

„Dumitru Matcovschi este unul dintre scriitorii basarabeni a căror operă şi biografie justifică o relectură, atât din perspectivă literară – în încercarea de a răspunde la întrebarea ce rămâne dintr-o operă alcătuită nu din considerente exclusiv estetice? –, cât şi din perspectivă morală.” (Răzvan VONCU)

Dumitru MATCOVSCHI (20 octombrie 1939, Vadul Raşcov, Soroca – 26 iunie 2013, Chişinău; este înmormântat în satul de baştină), poet, prozator, dramaturg, publicist şi om de cultură român din Basarabia. Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova (1961). Redactor la ziarul „Moldova socialistă”, apoi redactor-şef adjunct la săptămânalul „Cultura” (1966-1970). Între 1988-1997, este redactor-şef al revistei „Nistru” (căreia îi schimbă numele în „Basarabia”), unde publică eseul lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre. Victimă a unui cumplit accident (17 mai 1989), în condiţii suspecte, urmează un lung tratament şi, în cele din urmă, revine în primele rânduri ale luptătorilor pentru cauza naţională, acum aureolat şi de nimbul de martir al neamului. Scriitor al Poporului (1989); membru titular al Academiei de Ştiinţe din Moldova (1995); Premiul Național al Republicii Moldova (1990); Marele Premiu pentru poezie „Nichita Stănescu” (1997); Premiul Naţional al Republicii Moldova (2011); cavaler al Ordinului Republicii (1996); cavaler al Ordinului Steaua României în grad de Comandor (2000); cavaler al Ordinului Meritul Cultural (2012).

Debut editorial cu placheta de versuri Maci în rouă (1963), urmat de volumele: Univers intim (1966), Casă părintească (1968), Melodica (1971), Soarele cel mare (1990), Imne şi blesteme (1991), Neamul Cain (2008) ş.a. În 1969, este dată la cuţit cartea Descântece de alb şi negru.

Autor de romane: Duda (1973), Bătuta (1975), Toamna porumbeilor albi (1979), Focul din vatră (1982) şi Piesă pentru un teatru provincial (1988). Apreciat dramaturg: Preşedintele; Cântec de leagăn pentru bunici; Tata; Pomul vieţii; Abecedarul; Troiţa.

Artă japoneză, culoare, lumina și tradiție într-un limbaj al spiritului, o experiență literară care trebuie citită ca artă.

Har și inspirație, slow art și frumusețe redefinită, artă nihonga, cerneală sumi, sanzenbon nikawa și o experiență estetico-filosofică revelatoare despre esența creației, culturii și luminii care străbat fragmente de realitate lipite cu aur într-o artă kintsugi a umanității. O carte care nu oferă doar răspunsuri, ci deschide o cale de reflecție și inspirație pentru cei care văd în artă un limbaj al spiritului. 

Makoto Fujimura este un artist contemporan cunoscut pentru contribuția sa importantă la dialogul dintre artă, cultură și spiritualitate. Născut în 1960 la Boston, Fujimura a crescut între două culturi – japoneză și americană – ceea ce i-a influențat profund perspectiva artistică și definirea rolului artei în societate.

Cunoscut pentru modul în care îmbină arta contemporană cu arta japoneză nihonga, o tehnică ce presupune utilizarea unor pigmenți minerali, aur și alte materiale prețioase, Fujimura reinterpretează o tradiție artistică veche de secole în manieră modernă și abstractă, în cel mai subtil joc al luminii. Astfel, opera sa nu este doar o expresie artistică, ci și o invitație la reflecție asupra sensului, credinței și frumuseții în lumea modernă.

„Fecioarele despletite se prezintă ca o operă de valoare sub raportul analizei sufletești și al compunerii și constituie un mare pas înainte în ogorul romanului psihologic românesc.” (Constantin ȘĂINEANU, Adevărul, noiembrie 1925)

„O carte de dna H.P. Bengescu este așteptată ca un eveniment literar. Cel puțin critica a fost unanimă în aprecierea marelui său talent, chiar dacă prețuirea sa publică este foarte restrânsă, iar lectorului mijlociu de-a dreptul indiferent sau ostil. Romanele sale ciclice, Fecioarele despletite, admirabilul Concert din muzică de Bach și Drumul ascuns înseamnă un capitol distinct în proza noastră contemporană, iar meritele sale în direcția psihologismului și urbanizării epicii noastre naționale sunt atât de mari, încât îi conferă una din cele mai autentice victorii.” (Pompiliu CONSTANTINESCU, Vremea, aprilie 1935)

Hortensia PAPADAT-BENGESCU (8 decembrie 1876, Iveşti, jud. Tecuci/Galaţi – 5 martie 1955, Bucureşti) este prozatoare şi autoare dramatică. Fiică a Zoei Ştefănescu, profesoară, şi a lui Dimitrie Bengescu, ofiţer, frate cu generalul Gheorghe Bengescu-Dabija (dramaturg şi traducător), urmează, între 1887 și 1894, ca elevă internă, cursurile Institutului de domnişoare „Dimitrie Bolintineanu” din Bucureşti. La vârsta de 20 de ani, se căsătorește cu magistratul Nicolae N. Papadat, mariaj din care s-au născut, în perioada 1898-1906, cinci copii.
Debutează publicistic în 1912, în ziarul conservator „La Politique”, cu articolul Sur la mort de Petre Liciu, semnat cu pseudonimul Loys. Peste un an, îi apare în revista „Viața românească” proza poematică Viziune. În 1919, susținută de George Topîrceanu, publică volumul de proză Ape adânci. Întreține o corespondență bogată cu G. Ibrăileanu. Frecventează cenaclul lui E. Lovinescu Sburătorul și este prezentă cu texte în revista cu același titlu.
După debutul cu Ape adânci, publică volumele de proză: Sfinxul (1920), Femeia în fața oglinzei (1921), Balaurul (1923), Romanță provincială (1925), Desenuri tragice (1927), Logodnicul (1935). Este autoarea pieselor de teatru Povârnișul (1915) și Bătrânul (1920). Începând cu anul 1925, publică romanele ciclului Hallipa – Fecioarele despletite (1925), Concert din muzică de Bach (1927), Drumul ascuns (1932), Rădăcini (1938) –, care „alcătuiesc a doua noastră cronică de familie, după aceea a lui Duiliu Zamfirescu, și trebuie considerate împreună” (Nicolae Manolescu). În același ciclu va fi încadrat și romanul Străina, scris între 1942 și 1955, pierdut, apoi reconstituit de Gabriela Omăt și publicat în 2013.
Hortensia Papadat-Bengescu a fost membră a Societății Scriitorilor Români (din 1921) și a Societății Autorilor Dramatici Români (din 1923). În 1936, a primit Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români.

„Concertul din muzică de Bach, ca și Fecioarele despletite, aduce în scenă o burghezie destul de proaspătă socialmente, spre a nu-și fi pierdut cu totul instinctele primare, naturale, de clasă în ascensiune, dar și destul de bine înstăpânită pe averile și pe rostul ei social, spre a-și permite să se comporte aproape ca o castă, conform unor norme pe care singură și le-a impus ca pe un fel de marcă deosebitoare și care urmăresc, nu în ultimul rând, limitarea accesului noilor veniți. Problema psihologică și socială principală este pentru personajele primelor două romane din ciclul Hallipa aceea de a masca cât mai bine fondul de elementare porniri: de a-l pune la adăpostul convențiilor. E o lume care încearcă să dea despre ea însăși o anumită impresie, să-și fixeze, ca pe o mască, o anumită imagine standard, să-și disimuleze propriul trecut: căci în casele fiecăruia din acești burghezi bogați, cu fumuri aristocratice, născuți de obicei în a doua generație, continuă uneori să trăiască, bine ascunși de ochii lu mii, îmbătrâniți în uitare, ca niște mobile demodate, dar care nu pot fi zvârlite în stradă, cei dintâi din neam, pionierii îmbogățirii spectaculoase […]” (Nicolae MANOLESCU)

„Premeditat sau nu, Hortensia Papadat-Bengescu practică […] portretul-psihanalitic minuțios, căci ce altceva e urmărirea drumului ascuns decât o aplicație a teoriei răfuielii? Când individul, supraveghindu-și tendințele (refuzând să dea curs instinctelor), păstrează aparența eticii, refularea devine o realitate. Pe scurt, Freud afirmă că refularea, departe de a fi un fenomen morbid, constituie o modalitate de conduită, un mecanism cotidian, vizibil la tot felul de indivizi. Autoarea Hallipilor are slăbiciune pentru depistarea mobilurilor secrete, confruntând cu pasiune relațiile dintre viața externă și impulsurile din zone profunde. Disecția intimă duce la descoperirea unor orizonturi sufletești revelatoare, protagoniștii, diferențiați puternic, fiind nu o dată cazuri-limită. Alte figuri rămân în umbră pentru efecte de perspectivă și contrast. Cu privirea lui ocultă de cerebral steril, Walter e un tip de posesiune; omul care «acceptase pe Salema, care se slujise de Lenora și acum o păstra pe Aimée» reprezenta o vocație de parvenit. Întocmai ca Walter, Coca-Aimée își urmează drumul ascuns, mobilizându-și resursele pentru a intra în posesia palatului-muzeu. […] Până aici frapează la double vie, refularea presupunând mascarea intențiilor. […] Psihologia rezultă când din fapte, când din examenul resorturilor intime.” (Constantin CIOPRAGA)

„Liuba Rusnac construiește o distopie a interiorității în mijlocul capitalismului digital care pătrunde până în fibrele biologice ale individului. O viață structurată în jurul muncii, monitorizării și consumului, în care existența însăși devine o sumă de metri pătrați, procente, grafice și randamente; o lume în care spațiul este parcelat, timpul este monitorizat, iar fiecare milimetru pătrat din corp are o cotă de piață. Cât mai costă o viață? Un roman poetic, neliniștitor și lucid despre fragilitate și limite, povestea unei generații care a învățat să se măsoare pe sine înainte de a învăța să trăiască.” (Cosmin Perța)

„Liuba Rusnac ne introduce, printr-un stil confesiv, brutal de sincer, într-o lume distopică în care oamenii sunt doar angajați care trebuie să aducă profit, locul de muncă reprezintă singurul deziderat, iar Instituția e cea care controlează totul. Departamentul de Resurse Umane a devenit Forța Umană, timpul personal e un lux inutil, iar două minute de întârziere pot face diferența între a rămâne sau nu în Sistem. (Totul se petrece într-un spațiu urban arid, anonim, traversat de trenuri care duc angajații la serviciu, la ore fixe, apoi îi transportă spre locuri meschine pe care ei le numesc “acasă”. ) E o lume familiară, în care ne regăsim cei mai mulți dintre noi, dezumanizantă și conflictuală, o frescă autentică a societății de acum și de mâine, iar Liuba Rusnac demonstrează încă din romanul ei de debut că este o voce puternică a literaturii contemporane.” (Adina Popescu)

„Romanul Vioricăi Răduță este o frescă amară și poetică a Bucureștiului de azi – o ființă bolnavă și îmbătrânită, chiar muribundă, un loc în care trecutul se evaporă printre crăpăturile ruinelor, iar prezentul e o luptă surdă pentru supraviețuire, nu pentru idealuri. Este romanul poetico-satiric al unui oraș prăbușit, care moare în fiecare zi și care își uită trecutul și își devorează visurile, demnitatea și valorile. La fiecare colț de stradă sau în pragul fiecărei clădiri istorice, istoria sa își pierde noblețea. Prin alternarea planurilor temporale și a vocilor narative, Bucureștiul devine un personaj în sine, trecutul său strălucitor (Micul Paris) contrastând cu prezentul său murdar, dezolant, corupt. Firul narativ pornește de la imagini ale Podului Mogoșoaiei și ale Kilometrului Zero, evocând un București al vremurilor boierești, apoi trece într-o critică acidă a prezentului: oameni slugarnici, instituții corupte, intelectuali degradați, o lume literară stătută. Instituțiile culturale și administrația sunt prezentate ca focare de impostură, parazitism și slugărnicie, iar personaje, caricaturizate, sunt mai ales figuri corupte, funcționari blazați și scriitori decrepiți. Peste toți se ridică o femeie feroce, care sfâșie ultimele iluzii și ultima brumă de sens. Scris cu nerv, ironie și luciditate dureroasă, Vremea Femeii-rechin e o călătorie nemiloasă și pe alocuri melancolică prin ruinele Bucureștiului și ale sufletului nostru, o oglindă crudă în care fiecare cititor va recunoaște, măcar pentru o clipă, realitatea.” (Dana Pîrvan)