Arhitectură & Design

Clădirea Operei Naționale București nu este doar locul în care tradiția și inovația se întâlnesc sub lumina reflectoarelor, găzduind și promovând arta spectacolului, ci este o comoară arhitecturală, o operă de artă și una dintre cele mai frumoase cărți de vizită ale culturii și ale istoriei noastre. Arhitectura sa magnifică și detaliile minuțios lucrate nu doar ne încântă și ne uimesc, ci au devenit în timp cu adevărat reprezentative pentru români, în general, și pentru bucureșteni, în particular. Ca un monument al mândriei și demnității naționale, clădirea ne invită să explorăm și să descoperim trecutul, să ne bucurăm de prezent și să visăm la un viitor mai strălucitor. Înțelegem că arhitectura este arta mamă, care ne conectează cu sufletul și identitatea noastră ca popor.

Daniel Jinga, directorul general al Operei Naționale București

Cei care au citit istoria Ministerului Lucrărilor Publice, scrisă după 150 de ani de la înființarea acestei instituții, își amintesc desigur că domnul Noica a pus punct acestei lucrări înainte de evenimentele din vara lui 1948, când marea naționalizare a răvășit economia țării și a destabilizat ordinea administrativă. Un minister al Lucrărilor Publice nu și-a mai găsit rostul în noua conjunctură istorică. Și nici edificii care să reprezinte vârfuri ale arhitecturii moderne nu s-au mai ridicat, într-o vreme în care, pe scena Teatrului Național, se juca piesa unui dramaturg sovietic Surâsul costă un milion. Piesa critica „risipa de bani” pentru proiecte de arhitectură ornamentală. Era timpul blocurilor standardizate, care au depersonalizat orașele cu liniile lor anoste și cu ziduri cenușii. Iată însă că, surprinzător, la începutul anilor ’50, este aprobat proiectul clădirii unei instituții de artă după regulile arhitecturii moderne: Opera Română, ridicată între anii 1951 și 1953. O excepție printre construcțiile anilor ’50. Profesorul Noica îi dedică astăzi, la cea de-a 70-a aniversare a acestui impunător edificiu, cel de-al XX-lea volum din seria amintită mai sus.

Academician Mugur Isărescu

Scurta descriere a arhitecturii clasice pe care o face Sir John Summerson are tot dreptul să fie considerată în sine o lucrare clasică. Sunt puține cărțile care s-au bucurat de o asemenea reacție plină de entuziasm din partea cunoscătorilor și au trezit plăcere față de cele înconjurătoare în cititorul obișnuit. Pentru a aprecia stilul clasic – varietatea și punctele sale tari, spiritualitatea și excentricitatea sa ocazională – e nevoie să fii instruit. Autorul ne poartă cu ușurință de la mărețele lucrări originale ale Greciei și Romei spre recapitularea și inovațiile epocii Renașterii, către retorica explozivă a barocului și frazările severe ale neoclasicismului; de acolo ne duce spre eclectismul exuberant al victorienilor și edwardienilor și, în sfârșit, la „neoclasicismul dezgolit” (de ornament) al unora dintre moderni – fiecare epocă folosind limbajul clasic pentru a-și construi propriul idiom.

Scrisă de arhitect Mădălin Ghigeanu, lucrarea de față încearcă să prezinte cele mai importante edificii în stil Mediteraneean din arhitectura românească a anilor 1930-1940, căutând în primul rând palatele regale, vilele regale sau princiare, casele unor demnitari, miniștri, scriitori, locuințele private ale arhitecților care au activat în acea perioadă, cât și lucrări de excepție.

Când am început să scriu această carte nu aveam cunoștințe despre arhitectură.

Nici acum nu pot să spun că am acumulat cine știe ce. Știu însă că niciodată nu mi-am refuzat plăcerea de a admira o casă sau un edificiu vechi, pe oriunde m-au purtau pașii. Este un sentiment de desfătare sublimă, ca și cum aș fi ascultat Cantafabule sau Pink Floyd sau aș fi băut un ceai dulce cu rom la Cabana Omu admirând splendoarea munților din jur. La acest nivel am simțit eu arhitectura.

 

Cu aromânii lucrurile stau altfel, pentru că pe această filieră am avut pornirea de a scrie cartea. Sunt aromân. Sunt o încleștare de simțuri vizuale, auditive și olfactive, închegate printr-un sos de amintiri, învățături și experiențe care se varsă în marele malaxor numit creier. Ce înseamnă aromân pentru mine? Înseamnă realismul magic al povestirilor bunicii în straie negre, mătăniile portocalii ale bunicului, nunțile din anii ’80 din Urziceni cu formația Ainodekam și cusutul hlamburei, plăcintele tradiționale, hasca, pâinea făcută în cireap, somnul dulce învelit în doagă, dovlecii copți iarna în sobă de teracotă, tunsul oilor, prepararea pastramei, fantoma unchiului Niculachi mort în bătălia de la cotul Donului sau a străbunicului Dimciu care a luat pușca și de unul singur a început să ciuruie o hoardă de bulgari turbați care se pornise să-i linșeze prietenul pentru că acesta îndrăznise să vorbească armânește într-o cârciumă prăfuită și slinoasă din Cadrilater.

 

De aici și până la nevoia de a aduce un tribut rădăcinilor mele a fost doar un pas. Am stat mult timp în conservare cu această năzuință, dar fără să întreprind nimic concret. Și așa au trecut mai bine de zece ani. M-am simțit motivat numai după ce Dumnezeu m-a binecuvântat cu doi copii. Și astfel am început în anul 2012 să scriu despre profesorul arhitect Gheorghe Simotta. De ce tocmai el? Pentru că m-a impresionat viața lui. Suferințele sale mi-au atins o coardă sensibilă, iar drama arhitectului poate fi drama oricărui alt refugiat. Cunoscându-l mai bine, m-a vrăjit cu noblețea și respectul lui față de oameni, plus o sumedenie de alte calități precum modestia, curajul, cavalerismul, camaraderia și loialitatea sa.

ARHITECTURA – PROFESIA MEA este un eseu închinat acestei splendide meserii, acestei uriaşe activităţi creatoare de case, palate, catedrale, monumente şi oraşe, pe care arhitecţii şi constructorii au conceput-o şi au lăsat-o moştenire pretutindeni pe întinsul pământului.

Cartea se adresează în primul rând arhitecţilor de orice vârstă, formaţie şi experienţă, studenţilor de la Arhitectură, elevilor de liceu, talentaţi la desen şi matematică, precum şi marelui public interesat să cunoască tainele arhitecturii.

În cele 24 de capitole, autorul a consemnat cum a învăţat să proiecteze case, cum a respectat şi apărat patrimoniul lăsat nouă de înaintaşi şi cum a descoperit, prin călătorii, atracţiile turistice ale arhitecturii lumii.

Cartea cuprinde secvenţe variate şi caracteristice ale profesiei, pe care arhitectul Gheorghe Leahu o practică de multă vreme, cu pasiune şi demnitate.

Cu ocazia aniversarii a 150 de ani de la infiintarea Universitatii din Bucuresti printr-un decret al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Şt. Noica, inginer constructor, profesor, scriitor, fost ministru al Lucrărilor Publice, publică acest albumul bogat ilustrat ce infatiseaza istoria constructiei Palatului Universitatii din Bucuresti si prezinta personalitatile din lumea constructorilor care au participat la ridicarea lui.

O lucrare strict necesara in aceste zile de atac masiv asupra patrimoniului monumental al orasului, amenintat cu pierderea documentelor sale construite, ferestre catre viata antecesorilor nostri, mereu deschise, unice in autenticitatea lor.

Cu pierderea radacinilor care il sustin in sperantele sale de dezvoltare viitoare.

O carte de citit, de recitit si de tinut minte.

La împlinirea a 150 de ani de la înființarea Ministerului Lucrărilor Publice, Nicolae Șt. Noica a publicat un volum extrem de bine documentat despre istoria acestei instituții pe care cu onor a condus-o din 1996 până în 2000.