Arhitectură & Design

Mănăstirile și schiturile oltenești reprezintă un veritabil tezaur al poporului român, o componentă deosebit de valoroasă a spiritualității, istoriei și culturii noastre. Acestea au fost nu doar locuri de alinare trupească și sufletească, ci și bastioane de rezistență împotriva invaziilor străine, menținând vie, de-a lungul veacurilor, flacăra credinței ortodoxe. Nu întâmplător, aici s-au caligrafiat și tipărit primele cărți, au fost înființate primele biblioteci și s-a promovat arta românească, dând naștere unor capodopere remarcabile de arhitectură, pictură și sculptură. Ce putem face pentru ca toate poveștile mănăstirilor din Oltenia să nu fie uitate? Să le trecem pragul, să citim despre ele, să povestim mai departe. Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură este un ghid esențial care aduce în prim-plan cele mai importante așezăminte monahale din această regiune.

Alegerea marchizelor ca subiect pentru o carte ar putea părea una emoțională. Cu siguranță, este o alegere emoțională, dar și una logică, pentru formațiunea mea inițială de scenograf, având o cultură vizuală și relative cunoștințe de proiectare, la care se adaugă și experiența de creator de bijuterii. Or, marchizele, fiind deosebit de frumoase, împodobesc o clădire precum o bijuterie, îi dau un caracter unic. Au ceva fascinant, par diafane și efemere, datorită predominanței elementului de sticlă, dar și a asemănării cu o aripă de libelulă. Fiind atât de frumoase, ele nu au dispărut niciodată.

Au apărut în epoca Beaux-Arts, au continuat în Art Nouveau și au dăinuit până în Art Deco, apoi s-au transformat în pseudomarchizele de lemn și țiglă (sau șiță) ale stilului național. Au continuat și în modernism – transfigurate în alte forme, cu alte tehnologii, folosind alte materiale –, când intrările în clădire sau ușile balcoanelor au fost protejate de plăci de beton dreptunghiulare, semirotunde sau pătrate. Și le admirăm și astăzi, în drumurile noastre. - Irina Dimiu

O carte care intră politicos în panteonul arhitecturii, unde statuile marilor maeștri se lasă venerate, apoi vizitează muzee, se plimbă fără grabă prin palate baroce – supreme altare ale grandorii – și întreabă, cu un zâmbet subțire: „ok, și cine a trăit bine aici?“

O carte de/despre cultură este astăzi o cărămidă de aur, iar faptul că Dalina Bădescu vorbește, cu pasiune și cu expertiză, despre confluenţa artelor este un pariu câștigat pentru noi toţi. Arhitectura, până la avangardele începutului de secol XX, era cu adevărat regina artelor, fiind suportul fizic pentru decoraţiuni, sculptură, pictură etc., împreună cu care propune un act artistic complex. Dalina Bădescu investighează, cu har și cu dedicare, această confluenţă profundă din zona monumentelor de for public. De mare interes pentru mine a fost relevarea importanţei istorice și contextuale a Monumentului de la Adamclisi, dar și legătura stilistică și de continuitate identitară cu Mausoleul de la Mărășești. Ca atare, vă invit să descoperiţi singuri aceste conextiuni, împreună cu întregul excurs și cu toate dezvăluirile legate de ritual, de comemorare și de monumentul însuși. - Acad. Dorin Ștefan, Arhitect, Prof. univ. dr.

Axa centrală a Beijinguluise referă la o porțiune de drum din Beijing, China, stabilită inițial în secolul al XIII-lea, trece prin orașul vechi, de la nord, la sud, pe o lungime de 7,8 kilometri. Axa înșiră 15 vestigii culturale, precum Turnul Clopotului, Turnul Tobelor, Muntele Jingshan, Palatul Imperial din Beijing, Poarta Tian’anmen, Templul Ancestral Imperial și Templul Cerului, fiind cel mai bine conservat complex arhitectural vechi de pe axa centrală a unei capitale vechi chinezești.

Axa Centrală a Beijingului se mândrește atât cu clădiri ceremoniale, cât și cu clădiri emblematice, datând din secolul al XIII-lea ( dinastia Yuan ). Aceste structuri, cu trăsături distinctive, servesc drept exemple de arhitectură chineză antică. Atunci când atât de multe moșteniri se reunesc, complexul devine o poveste a civilizației chineze și a procesului de unitate din istoria Chinei, precum și o prezentare generală concisă a esteticii chineze.

„Axa centrală a Beijingului este sufletul și coloana vertebrală a capitalei istorice – cea mai grandioasă și mai bine conservată axă urbană a unei capitale imperiale tradiționale din China.”
„Axa centrală a Beijingului – o capodoperă a ordinii ideale a capitalei chineze” este inclusă în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO!
„Măreția unică a Beijingului izvorăște din existența acestei axe centrale.”

„Beijing este centrul politic, cultural, al schimburilor internaționale și al inovării științifico-tehnologice al Chinei. Cultura istorică a Beijingului este o mărturie grăitoare a civilizației chineze milenare. Această carte ordonează sistematic termenii proprii din trei perspective: «evoluția istorică și conceptele de construire a orașului», «sistemul de protecție și obiectele protejate» și «cerințele și măsurile de protecție». Volumul îi ajută pe cititorii din țară și din străinătate să înțeleagă cultura istorică a Beijingului, să păstreze firul istoric al orașului și să promoveze dialogul și învățarea reciprocă între civilizații.”

Clădirea a cărei poveste este reconstituită în această carte are ea însăși în urmă o întreagă istorie. Această istorie ni se dezvăluie pas cu pas, printre fotografii de epocă și constatări reieșite din documente. Ion-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Clădire cu adevărat iconică, străjuită de statuile Atenției, Vigoarei, Legii, Justiției, Elocinței și Adevărului, Palatul de Justiție rămåne pe mai departe un simbol al unității, coeziunii și rezilienței naționale. Judecător Alina-Corina Corbu

Dragul meu cititor,

Înaintea ta se deschide o lume fascinan­tă, un abecedar al stilului neoromânesc, cu pagini impregnate de tradiție și simbolisti­că. În această carte, vei descoperi elementele ce alcătuiesc frumusețea neoromânescului și vei călători și pe străzile Bucureștiului, ghi­dat de clădiri ce istorisesc povestea arhitec­turii noastre.

Imaginile vibrante și detaliile simbolice îți vor dezvălui nu doar frumusețea estetică, ci și povestea muncii mele de a aduce în prim‑plan patrimoniul neoromânesc. Când am pornit acest proiect, mi-am propus să documentez cât mai multe clă­diri rămase în stilul neoromânesc, un patri­moniu rar și prețios al Bucureștiului. Fiind pasionat atât de arhitectură, cât și de fo­tografie, mi-am dorit nu doar să surprind imagini frumoase, ci și să înțeleg în profun­zime ceea ce fotografiam. Această carte este un tribut adus stilului național din București, pe care l-am documentat pe parcursul a trei ani de cercetare amănunțită și explorare pe teren, în încercarea de a salva și ilustra zestrea cultu­rală a Bucureștiului. Andrei Neagu

„Asemenea unei broderii culturale, neo­românescul reflectă un București viu, adap­tabil și deschis, dar cu o identitate bine definită. Acest stil a fost nu doar un mod de a construi, ci și de a trăi – el ilustrea­ză perfect viața cotidiană bucureșteană, unde casa reprezenta o extensie a spiritului local, primitoare și sobră, în același timp. Dacă fațada neoromânească impresionea­ză prin detaliile sale artistice, structura de tip „casă-vagon” cu curte interioară și in­trare în pridvor invită la intimitate și con­viețuire, răspunzând nevoii bucureștenilor de a trăi dens, dar în comuniune.” Arh. Dorothée Hasnaș

„Povestea stilului de arhitectură neoromânesc a apărut din motive politice europene. Românii au dorit să își exprime într-un mod cât mai elocvent identitatea națională, iar vehiculul cel mai important au decis că ar fi arhitectura națională. Au intrat în creuzetul formării stilului de arhitectură neoromânesc pe de o parte arhitecți și oameni extraordinari, iar pe de altă parte, elementele de arhitectură valoroasă, specifice poporului român.” Arh. Adrian Păun

The hospital built by Dăruiește Viață

Conexiunile arhitecturii care vindecă. Spitalul de copii construit de Dăruieşte Viaţă reprezintă transpunerea unui proiect de ţară într-un proiect de carte tipărită, capabil să ilustreze complexitatea demersului şi să rămână mărturie pentru viitoare implementări ale arhitecturii medicale în România.

Această lucrare reprezintă un demers cu totul ieșit din comun, mai întâi prin caracterul lui interdisciplinar, altfel spus, multidisciplinar, însumând mai multe domenii, ca istorie, arhitectură, etnografie și altele. Este de remarcat că la alcătuirea lucrării au fost folosite mai toate izvoarele istorice, începând cu sursele arhivistice și cartografice, până la cele bibliografice, referitoare la contextul socioeconomic, demografic și juridic; se încadrează aici și prezentarea zonei locuite de secui, sub aspectul așezărilor rurale și urbane.

Descoperirea, consolidarea, conservarea și restaurarea imobilului din str. Plantelor nr. 4 constituie un caz benefic de recuperare a unui patrimoniu mai puțin cunoscut din istoria arhitecturală și artistică a Bucureștiului. Toate operațiunile de intervenție și restaurare au condus la (re)descoperirea unui obiect arhitectural autentic, ce constituie o mărturie a unui model de locuire reprezentativ pentru burghezia mijlocie de la sfârșitul secolului al XIX-lea a Bucureștiului.

Caietele restaurării 2024 înseamnă 15 articole semnate de 20 de specialiști în conservarea patrimoniului cultural. De la aspectele teoretice la cele practice, de la cercetare la intervenție, cititorul este invitat să cunoască subiecte actuale, care ajută la creșterea nivelului de informare prin schimb de experiență între specialiști și contribuie la o conservare mai bună a patrimoniului cultural material.

Vitraliile sunt parte integrantă a monumentelor care le dețin. Pierderea lor ar duce la o imagine incompletă a ansamblului. De aceea trebuie să le studiem, pentru a le înțelege și a le trata corespunzător. Cunoașterea unui obiect de patrimoniu este primul pas spre conservarea sa, un pas ce poate fi făcut de oricine respectă valorile culturale.

Ediție bilingvă: română-engleză În cartea sa, Peter Berzobohaty-Gastl ne propune o călătorie captivantă în lumea mozaicului. Istorie, tradiție, iconografie, cartea pune laolaltă un material foarte valoros, atât pentru artiștii mozaicari, restauratori, cât și pentru un public general. Pentru toți aceștia, doar înțelegerea în detaliu și în profunzimea tehnologiilor și materialelor folosite poate asigura alegerea metodelor potrivite, corecte, de conservare a operei de artă, oricare ar fi natura acesteia.

Arhitectura realizata intre 1700 si 1800 a atins o perfectiune deja devenita clasica, pe care nicio epoca ulterioara nu a mai reusit sa o egaleze. Prima jumatate a secolului al XVIII-lea a fost dominata de spiritul baroc, intruchipat mai ales in palate si biserici: Schonbrunn la Viena, Palatul de Iarna la Sankt Petersburg, sau splendidele biserici si palate-resedinta din Germania si Europa Centrala. Dupa 1750, Barocul a fost abandonat in favoarea Neoclasicismului, care a adus noi tipuri arhitecturale: case particulare, institutii si orase amenajate dupa un plan urbanistic - Bath, Philadelphia sau Washington, cu teatrele, muzeele, spitalele si bancile lor. Pe fundalul complex al acestor categorii generale sunt puse, de asemenea, in discutie chestiuni precum stilul, expresia artistica individuala, afiliatii politice si religioase. Sir John Summerson ne ofera aici un rezumat succint si elegant al intregii perioade, aducand in centrul atentiei nu numai frumusetea rafinata a cladirilor, ci si ideile care le-au facut posibile. - Editorii

„Desenele prezentate aici au fost făcute în decursul a mulți ani, mereu am avut câte un caiet pe care să-l umplu de idei: nu urmăresc să reprezint ceva exterior, ci îmi sondez propriile mele vise, experiențe, dorințe, aberații și amintiri – ca un jurnal al emoțiilor și trăirilor interioare. N-am crezut că le voi expune vreodată, din cauza naturii lor personale, însă ceva îmi spune că trebuie s-o fac acum, iar Editura Idea este locul potrivit, căci este o parte importantă din istoria Clujului contemporan, un oraș de care nu mă voi despărți niciodată! La fel cum este și Berlin, Galați, Roma sau (din ce în ce mai mult) New York. Inima mi se împrăștie pe hartă, iar sufletul este alcătuit din oamenii la care țin și au investit în mine și-n viziunea mea. Lor le datorez mult, căci, în ciuda imbecilității mele aparente, m-au văzut cu adevărat! Cine știe, poate că eu i-am forțat din viitor să o facă, sau poate că adeseori oamenii ajută alți oameni. Dar ce s-a întâmplat în Cluj nu a fost ceva obișnuit, un mic grup de persoane foarte capabile au putut ridica orașul și standardele României pentru totdeauna.” - Hortensia Mi Kafchin

Publicata pentru prima data in 1971, cu scopul de a evidentia neajunsurile curentului formalist care domina arhitectura si planificarea urbana in acea perioada, cartea Viata intre cladiri a fost completata, revizuita si tradusa, de-a lungul anilor, in peste 15 limbi, fiind adaugate materiale si noi ilustratii, in acord cu dezvoltarea curenta a centrelor urbane. Mesajul a ramas insa acelasi: "aveti grija de oameni si de valoroasa viata urbana care se desfasoara intre cladiri". La radacina acestei cercetari sta una dintre definitiile naturii umane, omul ca fiinta sociala, nascut cu dorinta si nevoia de a interactiona cu celalalt. Acesta directie duce inspre "legea" pe care designeri si arhitectii oraselor trebuie sa o respecte: spatul public trebuie sa interactioneze cu oamenii, trebuie sa fie accesibil, folositor, relaxant, primitor.

O reeditare mult asteptata - Jan Gehl, Orase pentru oameni, o lucrare de referinta pentru toti cei interesati de evolutia spatiului urban contemporan. Cu totii ar trebui sa avem posibilitatea de a vedea un copac de la fereastra sau sa stam pe o banca in apropiere de casa, langa un loc de joaca pentru copii, sau sa ajungem pe jos la un parc in maximum zece minute. Zonele bine proiectate ii inspira pe oamenii care locuiesc acolo, in timp ce orasele prost concepute isi agreseaza cetatenii.

Noul album al seriei igloobest continuă o colecție de tradiție, dedicată călătoriilor în România. Pensiuni din Transilvania 2024 reunește 14 case de oaspeți care sunt, înainte de toate, o invitație la descoperire, care îmbină admirația pentru restaurări bine duse la capăt cu bucuria de a fi în mijlocul naturii și cu degustarea ingredientelor și rețetelor locale.

Destinații de călătorie, bune practici în restaurare și conversie, ospitalitate și atmosferă autentică – toate acestea vă așteaptă într-un album numai bun de răsfoit, citit sau oferit.

Albumul îl puteți citi în ediție bilingvă, română-engleză.

Din sumar:

Călătorie în timp: Bethlen Brașov Estates Transylvania

Liniște regăsită: AlmaCalma Guesthouse

Romantic Barn la Viscri 32

Între nou și origini: Meșendorf Gasthaus

Bucurie și tradiție la Alma-Via Guesthouse

O istorie redescoperită. Casa Boierului Comanici

Wabi-sabi cu farmec săsesc la BarnHaus

Gospodăria Cobor. Șura-n bucate

Albastru, senin: Viscri 161 (A+B)

Un muzeu vibrant: Casa din Șona

O poveste de iubire. Annă Dragă

The Throne M. Museum – istorie și eleganță

Pitoresc săsesc: Șura din Seleuș M. Museum

Liniște-n hambar – Wooden Barn

Nicolae Noica s-a afirmat de ani buni in peisajul culturii romanesti drept un istoric al cladirilor, dar al cladirilor cu suflet. De data aceasta, a venit randul Palatului Inaltei Curti de Conturi, la 125 de ani de la ridicarea sa. Aici este vorba despre o institutie remarcabila a Romaniei, despre o constructie fara egal si despre o personalitate demna de memoria colectiva, anume George Ioan Lahovari, cel de-al treilea presedinte al Curtii, intre anii 1893 si 1906. Ca mai toate institutiile moderne ale statului unitar roman, Curtea de Conturi a fost creata de catre Alexandru Ioan Cuza, primul principe al Romaniei. Astfel, la 1864, „voind a da o garantie mai mult tarii despre dorinta Noastra, ca intrebuintarea banilor publici sa fie supusa unui control, pe cat de serios pe atat de neatarnat de orice banuieli de inraurire din partea agentilor insarcinati cu manipulatia bugetului”, domnul Unirii a promulgat „Legea pentru infiintarea Curtii de Compturi”. - Academician Ioan-Aurel Pop

Monumentele arhitecturii industriale reprezintă o categorie aparte a patrimoniului construit, exprimând foarte clar diferitele faze de transformare economică, socială și tehnologică prin care a trecut societatea de-a lungul timpului. În plus, arhitectura industrială, prin componentele sale materiale și imateriale, reprezintă o dovadă a inovației și a creativității umane. Negarea importanței și a valorilor asociate acestei categorii patrimoniale conduce la distrugerea definitivă a moștenirii industriale.

Cartea identifică limitele și posibilitățile impuse în cadrul procesului de revalorificare a fostelor spații industruale, în raport cu normele de protecție a monumentelor industriale în vigoare și a conceptelor privind sustenabilitatea intervențiilor asupra patrimoniului construit. S-au căutat răspunsuri privind opțiunile corecte de intervenție asupra fostelor unități industriale urbane, în prezent abandonate sau impropriu utilizate.

În cele 440 de pagini color este inventariat patrimoniul de arhitectură industrială istorică din Timișoara, prezentat în contextul evoluției industriale din Banat; este explicată semnificația culturală a arhitecturii industriale; sunt analizate diferite studii de caz din străinătate și Timișoara pentru a arăta cum arhitectura industrială poate fi utilizată “De la industrie, la cultură”; este evaluată posibilitatea de reconversie a clădirilor de patrimoniu industrial existent în Timișoara, în baza unui model metodologic inovativ. Soluțiile propuse pot fi extrapolate la clădirile de patrimoniu industrial din toată țara (și nu numai).

Carte are la bază teza de doctorat a autoarei, Raluca-Maria Trifa, teză susținută și apreciată cu Summa cum laude la Universitatea de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu, coordonator prof.univ.dr.arh. Rodica Crișan.

Cartea reunește cele două perspective – obiect de patrimoniu național și expresie a unei preocupări legate de îngrijire – și-i oferă cititorului interesat un context mai larg despre bolnițe, ilustrându-le monografic pe cele care încă există in situ, chiar dacă nu mai îndeplinesc funcțiunea de altădată: Bistrița, Cozia, Dragomirna, Tismana, Sadova, Hurezi, Brâncoveni, Negru Vodă, Polovragi, Neamț, Episcopia Râmnicului, Agapia, Căldărușani, Țigănești, Mamu, Văleni, Dintr-un lemn.

Partea introductivă a cărții face un scurt excurs prin spațiile culturale proxime, punctând succint o preistorie a instituțiilor de îngrijire, a felului în care au abordat vindecarea bolnavului atât din perspectivă creștină, cât și a reminescențelor păgâne, a leacurilor folosite, a manuscriselor care le conțineau, dar și a edificiilor construite pentru cei în nevoie, fără pretenția de a exhausta subiectele.

În cadrul micilor monografii de monumente, unele scene specifice sunt explicate pe larg, cu referințe la sursele pe care se bazează, pentru a facilita înțelegerea programului iconografic. Cu același scop, există în unele capitole mici portrete ale unor personaje care și-au legat viața sau activitatea de acele biserici.

Principalul scop al cărții a fost ilustrarea varietății arhitectonice a bisericilor bolnițelor, de zid sau de lemn, cu plan rectangular sau trilobat, cu o turlă sau fără, cu pictură exterioară sau cu cărămidă aparentă, cu pictură de inspirație bizantină, neoclasică sau contemporană.

"Ce este o Bolniță? Etimologia ar duce la boală, la suferință,  la vârstă înaintată. Sensul era acesta atunci când s-a început construirea, în afara zidurilor ansamblului bisericii mari a unei mănăstiri, a unor așezăminte mici care îndeplineau și acest rol social. Dar componenta religioasă nu putea lipsi din acest mic grupaj cu funcțiuni diferite. O capelă  sau un paraclis a apărut pentru a răspunde nevoilor spirituale ale trăitorilor de aici. În timp, aceste bisericuțe au devenit importante creații de arhitectură, au fost acoperite cu ansambluri murale dintre cele mai valoroase. Dar, dacă funcția socială a dispărut, fiind preluată de instituții specializate, cea de locaș de închinăciune s-a păstrat, odată cu preluarea și perpetuarea denumirii: BOLNIȚA

Diversitatea formulelor arhitectonice – de la cea mai simplă construcție de la Bistrița–Vâlcea la elegant-elansata bolniță de la Cozia și la echilibrata ctitorie mică a doamnei Marica Brâncoveanu de la Hurezi – se regăsește în idee în ansamblurile murale, cu o iconografie diversificată, adesea proprie, în care tematica recunoscută ca fiind canonică nu mai este strict respectată, alte comandamente guvernând munca pictorilor și transmiterea mesajului teologic ales.

Cercetarea românească este îmbogățită prin această temă nouă în sine, prin plinătatea informativă și prin ilustrația care nu este un apendice, ci însăși parte integrantă din întreg." Tereza Sinigalia

Arhitectul profesor Petre Antonescu (29 iunie 1873, Râmnicu Sărat -22 aprilie 1965, București) este una dintre cele mai influente figuri ale arhitecturii românești din secolul XX, autor al unor clădiri publice emblematice și al unor locuințe individuale de amploa­re, considerate astăzi bijuterii ale arhitecturii rezidenți­ale de acum un veac, promotor al stilului național, pe care l-a folosit pentru prima oară la scară monumentală și pe care l-a inovat continuu.

Primul album al operei arhitectului Petre Antonescu, retipărit după mai bine de un secol, poate fi un instru­ment de lucru și un exemplu de profesionalism pentru tinerele generații, iar pentru cei ce iubesc arhitectura românească o bucurie.

Sidonia Teodorescu

A critical catalogue of post-industrial regeneration in the work of Marcel Smets/ Catalog critic de regenerare postindustriala în practica lui Marcel Smets Marcel Smets’ (b. 1947) professional path as an urbanist, urban historian and theorist unfolds in parallel to the becoming of the post-industrial city, hence this influential designerly and intellectual production constitutes a prime medium for the appreciation not only of a status artis, but also of an evolution-of-the-art [of urban design]. The relevance and impact of Smets’ career have so far been acknowledged by several noteworthy institutions and distinctions, among which: member of the Royal Flemish Academy of Belgium (since 2009), Flemish Government Architect (2005-2010), jury member of the EU Mies Award 2022, member of the Scientific Committee of Europan architectural competitions (1988–2004), president of the Institut pour la Ville en Mouvement (IVM, 2012–16), MoRO - Prize attributed by the Ghent University (2014), Matexi Legacy Award (2016), emeritus professor at the Catholic University of Leuven, visiting lecturer and critic at Harvard GSD (2002-2004). Parcursul profesional al lui Marcel Smets (n. 1947) ca urbanist, istoric și teoretician, se desfășoară în paralel cu devenirea „orașului postindustrial”. Astfel, influenta sa producție practică și teoretică constituie un mediu privilegiat nu doar pentru înțelegerea unei status artis, ci și a unei evoluții a artei (proiectului urban). Relevanța și impactul carierei lui Smets au fost recunoscute până acum de câteva instituții și prin câteva distincții remarcabile, printre care: membru al Academiei Regale Flamande din Belgia (din 2009), Arhitect Guvernamental Flamand (2005-2010), membru al juriului EU Mies Awards 2022, membru al Comitetului științific al concursurilor de arhitectură Europan (1988–2004), președinte al Institut pour la Ville en Mouvement (IVM, 2012–16), premiul MoRO, atribuit de Universitatea Ghent (2014), premiul Matexi Legacy Award (2016), profesor emerit al Universității Catolice din Leuven, profesor invitat și critic la Harvard GSD (2002-2004).

Acest volum este mai mult decât o trecere în revistă a splendorilor arhitectonice fanate din Bucureștiul interbelic. Este o radiografie esențială a unui oraș neiubit, neîngrijit, abandonat de autoritățile locale și naționale – un oraș emblematic, până la urmă, pentru o întreagă țară. Mai grav, volumul trage un semnal de alarmă: în spatele teribilei „buline roșii” stau iresponsabila lipsă de inițiativă și delăsarea criminală. Putem vedea aici laolaltă toate aceste clădiri, le putem deplânge soarta și le putem ghici trecuta frumusețe surprinsă prin obiectivul fotografului Douglas MacKenzie, îndrăgostit de un oraș pe cale să se prăbușească.

„Mai peste tot în București, edificii de o importanță arhitectonică uriașă au fost lăsate în paragină, unele din neglijență, altele din cauza proceselor de retrocedare a imobilelor naţionalizate de comuniști în anii ’50, iar altele, în fine, deoarece proprietarii sunt în imposibilitatea de a respecta legislaţia de siguranţă publică, adoptată, tardiv, după incendiul de la Clubul Colectiv, din octombrie 2015. Așa cum se întâmplă îndeobște în centrul Bucureștiului, numeroase clădiri sunt ascunse vederii, fiind folosite pe post de panouri publicitare.

La fel ca în majoritatea capitalelor, există o atitudine metropolitană și în Bucureşti, dar nu numai în sens simplist, de superioritate față de provincie şi zonele «de la țară». Dacă te iei după majoritatea ghidurilor de arhitectură, ai crede că toate clădirile Art Déco şi moderniste se află în centrul Capitalei. Sunt omise cartierele mai nevoiașe precum Rahova; se ignoră chiar și zone mai cu stare, cum ar fi Băneasa, unde sunt de găsit câteva clădiri Art Déco strecurate printre construcțiile de lux de dată mai recentă. Toate alcătuiesc o moştenire Art Déco probabil de neegalat de nici o altă metropolă europeană.“ — DOUGLAS MACKENZIE

Pentru noul proiect editorial igloobest One Room Design, am selectat cele mai inspirate 18 proiecte românești recente din domeniile HoReCa și Retail (București, Timișoara, Cluj, Iași, Craiova), spații ce se desfășoară într-o unică încăpere. Un album care poate fi deopotrivă ghidul cutreierării unui oraș și un cadou inspirat care invită la descoperire.

Diverse ca dimensiuni, abordări, expresii, intenții și rezolvări, proiectele de locuințe colective din selecţia 2024 a albumului igloobest Locuinţe colective, includ ansambluri rezidențiale, inserții urbane de mici dimensiuni, refaţadări şi reorganizări interioare, refuncționalizări sau chiar extinderi și amplificări ale unor clădiri existente. Varietatea paletei ni s-a părut mereu importantă și este o condiție a relevanței unei cărți de arhitectură în general și despre locuirea colectivă în special.

După succesul bestsellerului Ghid de design interior, Frida Ramstedt revine cu o nouă carte, cu ajutorul căreia te învață ce mobilier ți se potrivește ție, dar și locuinței tale. Ce aspecte trebuie să iei în considerare când achiziționezi piese de mobilier sau când îți amenajezi locuința? Căror detalii acordă atenție designerii și producătorii de piese de mobilier? Cum faci diferența între o calitate bună și una îndoielnică și care este feedbackul consumatorilor la care ar trebui să fii atent dacă vrei să eviți niște achiziții greșite și costisitoare?

Clădirea Operei Naționale București nu este doar locul în care tradiția și inovația se întâlnesc sub lumina reflectoarelor, găzduind și promovând arta spectacolului, ci este o comoară arhitecturală, o operă de artă și una dintre cele mai frumoase cărți de vizită ale culturii și ale istoriei noastre. Arhitectura sa magnifică și detaliile minuțios lucrate nu doar ne încântă și ne uimesc, ci au devenit în timp cu adevărat reprezentative pentru români, în general, și pentru bucureșteni, în particular. Ca un monument al mândriei și demnității naționale, clădirea ne invită să explorăm și să descoperim trecutul, să ne bucurăm de prezent și să visăm la un viitor mai strălucitor. Înțelegem că arhitectura este arta mamă, care ne conectează cu sufletul și identitatea noastră ca popor.

Daniel Jinga, directorul general al Operei Naționale București

Cei care au citit istoria Ministerului Lucrărilor Publice, scrisă după 150 de ani de la înființarea acestei instituții, își amintesc desigur că domnul Noica a pus punct acestei lucrări înainte de evenimentele din vara lui 1948, când marea naționalizare a răvășit economia țării și a destabilizat ordinea administrativă. Un minister al Lucrărilor Publice nu și-a mai găsit rostul în noua conjunctură istorică. Și nici edificii care să reprezinte vârfuri ale arhitecturii moderne nu s-au mai ridicat, într-o vreme în care, pe scena Teatrului Național, se juca piesa unui dramaturg sovietic Surâsul costă un milion. Piesa critica „risipa de bani” pentru proiecte de arhitectură ornamentală. Era timpul blocurilor standardizate, care au depersonalizat orașele cu liniile lor anoste și cu ziduri cenușii. Iată însă că, surprinzător, la începutul anilor ’50, este aprobat proiectul clădirii unei instituții de artă după regulile arhitecturii moderne: Opera Română, ridicată între anii 1951 și 1953. O excepție printre construcțiile anilor ’50. Profesorul Noica îi dedică astăzi, la cea de-a 70-a aniversare a acestui impunător edificiu, cel de-al XX-lea volum din seria amintită mai sus.

Academician Mugur Isărescu