Artă

S-ar putea ca nici cunoscătorii versați să nu fie în stare să-i deosebească pe Salieri de Mozart și invers. De această dată nu mai este vorba despre un mit, deoarece a asculta muzica, adică a o auzi, și a o înțelege sunt două lucruri diferite. O simplă ascultare, în ambele accepții, chiar dacă intim întrepătrunse – cumințenie supusă și audiere –, nu garantează auzirea multitudinii de sensuri pe care autodesfășurarea compoziției muzicale in nascendi le revelează auditoriului în totalitatea sa năvalnică. Nici cunoașterea tuturor planurilor structurale, și nici, cu atât mai puțin, sesizarea și înțelegerea cofuncționării lor procesuale nu reprezintă o astfel de garanție, căci una este „îmbăierea” în apele rareori limpezi ale propriilor emoții, stări și gânduri, în căutarea unei detașări de cotidian, și cu totul alta este sincronizarea care determină situarea în același flux cu gândirea compozitorului în general și cu logica deopotrivă structurală și procesuală a lucrării muzicale în particular.

Pictorul Ioan Sbârciu este, sub multe aspecte, o personalitate de excepție a artelor vizuale românești. Artist de succes, el nu creditează însă succesul facil și ține întotdeauna să-și prevină pedagogic discipolii asupra capcanelor lui. Personalitate de mare anvergură, el preferă autoetalării discreția și, cu generozitate, își pune în lumină sau se pune în lumină împreună cu colegii și cu studenții. Constructor de instituție și edificator de școală – se va vedea într-o zi cât de mult, ca susținere și spirit, îi datorează cunoscuta, astăzi, Școală de la Cluj – el nu și-a impus niciodată propriile opțiuni și procedee artistice și nu a cerut ralierea la un sistem estetic închis.

Paradoxul personalității artistice a lui Ioan Sbârciu rezidă într-o anume forță intuitivă interioară, care îl plasează foarte echilibrat între tradiția pe care o respectă și actualitatea picturală luată în calitatea ei de context, menit doar să provoace anumite reacții revelatoare. Ca artist, el are puterea de a rezista unor tentații ale momentului și ale modei, preferând un pariu personal pe anumite valori estetice și atitudini artistice. Opțiunea lui origi-nară îl situează între nonfigurativul abstract, care mizează pe expresivitatea suprafeței picturale, și un figurativ romantic și senzual și, în același timp, îl scoate de pe liniile unor școli sau descendențe ușor identificabile. Această forță intuitivă interioară are numeroase alte aparențe și ocurențe în accentele personale ale limbajului plastic și în profesionalismul și acu-ratețea gestului pictural, în dramatismul coloristic și chiar și în dimensiunile suprafețelor celor mai multe dintre lucrări.

Aurel Codoban

Cu prefaţa autorului

„În această carte povestesc nu doar de Giotto, ci și de Sfântul Francisc și de Dante ca purtători ai unui nou mesaj, de aceștia din urmă spus în cuvinte, văzuți ca cele trei vârfuri ale unui triunghi echilateral care desenează până în zilele noastre baza progresului speciei umane. Fiu al unui secol nou, pictorul florentin a respirat alături de ceilalți doi aerul unei epoci care a marcat sfârșitul Evului Mediu și deschiderea spre epoca modernă, suind spre acel Umanism cu miză universală care avea să fie Renașterea italiană.“ — ALESSANDRO MASI

ALESSANDRO MASI este istoric de artă, ziarist, scriitor și vicepreședinte executiv al Societății „Dante Alighieri“, instituție culturală de mare prestigiu care se îngrijește de răspândirea culturii și limbii italiene în lume prin peste 400 de filiale de pe toate continentele. Absolvent al Facultății de Litere și al Masteratului de Istorie a Artei Medievale și Moderne al Universității „La Sapienza“ din Roma, a devenit ulterior profesor la Catedra de istorie a artei moderne și contemporane a Școlii de Restaurare din Roma, apoi la Facultatea de Arhitectură a Universității „La Sapienza“, la Universitatea din Molise și la Universitatea Calabriei. În 1995 a devenit responsabil cu relațiile culturale, apoi secretar general al amintitei Societăți „Dante Alighieri“, înainte de a ocupa actuala funcție superioară. Din 1996 este membru al Comisiei naționale pentru promovarea culturii italiene în străinătate a Ministerului de Externe al Italiei. Este autorul a numeroase articole și eseuri despre artă și al unor monografii de succes dedicate marelui public, printre care, pe lângă Artistul sufletului. Giotto și lumea sa, Viața blestemată a lui Benvenuto Cellini și Opera perfectă. Viața și moartea lui Masaccio. Activitatea sa culturală de anvergură internațională a fost recunoscută prin numeroase distincții și titluri onorifice, cel mai înalt fiind cel de Grande Ufficiale dell’Ordine al Merito della Repubblica Italiana.

Albumul de față își propune să readucă în atenție hotelurile istorice ale Bucureștiului, ca martori ai vieții urbane și ai transformărilor sociale, politice și culturale. Fiecare hotel poartă ecoul unor vremuri în care orașul era supranumit „Micul Paris”, iar eleganța, discreția și ospitalitatea erau parte integrantă din identitatea sa.

Albumul de față își propune să readucă în atenție hotelurile istorice ale Bucureștiului, ca martori ai vieții urbane și ai transformărilor sociale, politice și culturale. Fiecare hotel poartă ecoul unor vremuri în care orașul era supranumit „Micul Paris”, iar eleganța, discreția și ospitalitatea erau parte integrantă din identitatea sa.

Înțelegerea prezentului activității hoteliere bucureștene nu este posibilă fără cunoașterea trecutului său. Valorile care defineau hotelurile de altădată – respectul pentru oaspete, atenția pentru detaliu, eleganța și discreția – rămân repere esențiale și astăzi. Chiar dacă tehnologia, designul și ritmul orașului s-au schimbat, spiritul ospitalității își are rădăcinile în memoria acestor clădiri. - Călin ILE, hotelier, președinte de onoare al FIHR

În lucrarea de față ne-am oprit, în principal, la prezentarea – prin text și reproduceri după cărți poștale ilustrate – a zece dintre vechile hoteluri bucureștene, toate menținându-și statutul până în ziua de astăzi. Cât se poate de exact, într-un caz e vorba despre o berărie/restaurant (Caru’ cu Bere), pentru ca, la rândul său, Hanul lui Manuc deocamdată să pună la dispoziția publicului doar spațiile de restaurant, camerele pentru cazare aflându-se în conservare până la o așteptată renovare. Toate aceste edificii sunt situate în lungul axei principale a orașului – de la Constantin Brâncoveanu, care a trasat-o, și până astăzi –, fostul Pod al Mogoșoaiei, devenit Calea Victoriei la 1878, și pe câteva străzi adiacente. - Nicolae LUPU

Mituri și legende, falsuri și idei teribile care circulă în lumea artei: cum s-au născut unele dintre cele mai răspândite povești despre capodopere și artiști celebri, de la misterele din jurul enigmaticei Mona Lisa până la ideile sofisticaților pionieri ai dezinformării moderne și cum s-au transformat în „adevăruri“ repetate de-a lungul timpului.

Nașterea și destinul unui mit: Simonetta Vespucci, muza lui Botticelli • Nașterea și destinul unei bufala: Gioconda furată de Napoleon • Când deformarea vine din surse autorizate: Michelangelo de la Marcialla • Când un mit produce efecte concrete asupra unei opere de artă: Bătălia de la Marciano della Chiana de Giorgio Vasari • Ieri propagandă, astăzi mit: bronzul de la Panteon pentru Baldachinul de la San Pietro • Les fausses nouvelles și dadaiștii: știrile false ca parte a unei strategii de autopromovare și de critică • Post-adevăr în istoria artei • Artă falsă pe rețelele sociale: între fake și slop • Când inteligența artificială descoperă o capodoperă • Arta contemporană în epoca post-adevărului

Federico Giannini este un cunoscut istoric de artă, jurnalist și autor italian, cofondator și redactor-șef al revistei online dedicate artei Finestre sull’Arte, una dintre cele mai importante platforme italiene de informare culturală.

În activitatea sa, Giannini se concentrează pe explicarea artei într-un mod accesibil publicului larg, abordând teme precum patrimoniul cultural, istoria artei și modul în care circulă informațiile despre artă în societatea contemporană. Prin articole, eseuri și cărți, el încearcă să demonteze miturile și ideile greșite despre capodopere și artiști celebri, contribuind la o înțelegere mai clară și mai critică a fenomenului artistic.

 

Artă japoneză, culoare, lumina și tradiție într-un limbaj al spiritului, o experiență literară care trebuie citită ca artă.

Har și inspirație, slow art și frumusețe redefinită, artă nihonga, cerneală sumi, sanzenbon nikawa și o experiență estetico-filosofică revelatoare despre esența creației, culturii și luminii care străbat fragmente de realitate lipite cu aur într-o artă kintsugi a umanității. O carte care nu oferă doar răspunsuri, ci deschide o cale de reflecție și inspirație pentru cei care văd în artă un limbaj al spiritului. 

Makoto Fujimura este un artist contemporan cunoscut pentru contribuția sa importantă la dialogul dintre artă, cultură și spiritualitate. Născut în 1960 la Boston, Fujimura a crescut între două culturi – japoneză și americană – ceea ce i-a influențat profund perspectiva artistică și definirea rolului artei în societate.

Cunoscut pentru modul în care îmbină arta contemporană cu arta japoneză nihonga, o tehnică ce presupune utilizarea unor pigmenți minerali, aur și alte materiale prețioase, Fujimura reinterpretează o tradiție artistică veche de secole în manieră modernă și abstractă, în cel mai subtil joc al luminii. Astfel, opera sa nu este doar o expresie artistică, ci și o invitație la reflecție asupra sensului, credinței și frumuseții în lumea modernă.

The book connects Michelangelo’s education within an environment marked by Byzantine artistic presence with his work. There are no publications that underscore the exposure of the Florentine artist to the culture of Byzantium, and this volume fills that gap.

Prof. Elena Ene Drăghici-Vasilescu teaches and researches in the fields of the History of Ideas (Philosophy, Art History) with particular focus on Late Antiquity and Medieval Studies. She does it for the University of Oxford and independently. Most recently her work has treated aspects of Mediterranean culture.

She is Fellow of the Royal Historical Society in Great Britain.

Dr. Vasilescu has published numerous books and articles with Oxford University Press, Palgrave, Routledge, Peeters, and Vasilescu Academic Oxford (her own publishing house). She is often invited to give lectures at national and international events.

Among her latest books are Bucuria verii cu fluturi- A summer with butterflies (2025), Byzantine and Medieval Cappadocia (2024), Creation and Time. Byzantine and Modern (2021), Michelangelo, the Byzantines, and Plato (first edition, 2021); Glimpses into Byzantium. Its Philosophy and Arts (an anthology of peer-reviewed articles published by the author from 2019 to 2021). Dr. Vasilescu has also published chapters in collective volumes by Ashgate, Routledge, etc. The author also writes poetry. She published poems in Luceafărul (using the name Guliman), in Mezomorf and the volume E Dreptul Meu.

Societate extrem de selectă și închisă, Jockey Club Român, în afara cultivării unor valori morale ce reprezentau regula de conduită a membrilor săi, s-a consacrat plenar organizării vieții hipice în România.

Viața hipică patronată de cunoscutul club însemna supravegherea hergheliilor, cumpărarea de cai din străinătate, omologarea lor, organizarea curselor, gestionarea unui patrimoniu imobil considerabil, precum și angajarea a sute de oameni angrenați în feluritele îndeletniciri legate de creșterea, îngrijirea și alergarea cailor.

Atmosfera elevată, politețea, stăpânirea de sine, posibilitatea întâlnirii (fără a se compromite) a adversarilor politici, a oamenilor de afaceri aflați în dispută, vizitele frecvente ale diplomaților străini reprezentau o mostră de viață europeană, civilizată, în cel mai frumos înțeles al cuvântului.

Și mai mult, Jockey Club Român s-a remarcat dintotdeauna în peisajul bucureștean ca un important centru cultural, fiind gazdă a nenumăratelor evenimente din acest domeniu vast, precum lansări de carte, expoziții, dezbateri, concerte, conferințe, piese de teatru și multe altele.

Anii ’90 marchează, pentru Bill Viola, o linie de demarcaţie profundă în parcursul său artistic: odată cu turning point-ul tehnologiilor digitale, modul său de producţie şi temele vizuale se transformă, indicând o apropiere de un tip de cunoaştere picturală care – graţie passe-partout-ului oferit de istoria artei – îi permite accesul în lumea artelor vizuale, sublimând medierea tehnologică.

Valentina Valentini (din Introducere)
Această monografie este alcătuită din şase capitole: o scurtă trecere în revistă a studiilor existente; un capitol central în care sunt analizate temele şi figurile esenţiale ale producţiei conceptuale şi artistice ale autorului – funcţia artei, rolul spectatorului, centralitatea figurii umane şi instalaţiile ambientale. Cel de-al treilea capitol examinează tranziţia de la video-ul en plein air la cel de tip scenă (set) şi reprezentarea unei iconografii provenite din istoria artei. Al patrulea capitol este dedicat lucrărilor din ciclul The Passions; ultimele două capitole abordează teme transversale, precum relaţia dintre sunet şi imagine şi figurile timpului.
Bill Viola s-a născut la New York în 1951. În 1969 s-a înscris la Facultatea de Arte a Universitătii Syracuse (New York), unde a studiat pictura si muzica electronică; concomitent, a cântat ca baterist în grupul Rain Forest condus de David Tudor. Între 1974 şi 1976 a lucrat ca operator video şi director tehnic la Art/Tapes/22, la Florenţa, primul atelier de producţie dedicat videoartei. În 1976 a fost artist rezident la WNET/Thirteen Television Laboratory din New York (1976-1987), unde a avut posibilitatea de a lucra cu cele mai avansate resurse tehnologice ale epocii. Pavilionul american i-a fost dedicat la Bienala de la Veneţia din 1996. În anul 2008, la Palazzo delie Esposizioni din Roma, Kira Perov a curatoriat o amplă retrospectivă a lucrărilor lui Bill Viola. Artistul s-a stins din viaţă la Long Beach, în anul 2024.

For Bill Viola, the 1990s mark a profound line of demarcation within his artistic trajectory: with the turning point of digital technologies, both his mode of production and his visual themes undergo transformation, indicating a movement toward a painterly knowledge which–thanks to the passe-partout of art history–enables his entry into the world of the visual arts, sublimating technological mediation.

Valentina Valentini (from the Introduction)
This monograph is composed of six chapters: a brief overview of the existing studies; a central chapter in which key themes and figures of the artist’s conceptual and artistic production are examined-the function of art, the role of the spectator, the centrality of the human figure, and environmental installations. The third chapter analyses the transition from en plein air video to the set, as well as the representation of iconography derived from the history of art. The fourth chapter is dedicated to the works of the cycle The Passions; the final two chapters address transversal themes such as the relationship between sound and image and the figures of time.
Bill Viola was born in New York in 1951. In 1969 he enrolled in the Faculty of Fine Arts at Syracuse University (New York), where he studied painting and electronic music; at the same time, he played as a drummer in the group Rain Forest led by David Tudor. From 1974 to 1976, he worked as a video operator and technical director at Art/Tapes/22 in Florence, the first production studio for video art. In 1976, he became artist-in-residence at the WNET/Thirteen Television Laboratory in New York (1976-81), where he had the opportunity to work with the mast advanced technological resources of the time. At the 1996 Venice Biennale, the American Pavilion was dedicated to him. In 2008, at the Palazzo delle Esposizioni in Rome, Kira Perov curated a major retrospective of Bill Viola’s works. He passed away in Long Beach in 2024.

Mănăstirile și schiturile oltenești reprezintă un veritabil tezaur al poporului român, o componentă deosebit de valoroasă a spiritualității, istoriei și culturii noastre. Acestea au fost nu doar locuri de alinare trupească și sufletească, ci și bastioane de rezistență împotriva invaziilor străine, menținând vie, de-a lungul veacurilor, flacăra credinței ortodoxe. Nu întâmplător, aici s-au caligrafiat și tipărit primele cărți, au fost înființate primele biblioteci și s-a promovat arta românească, dând naștere unor capodopere remarcabile de arhitectură, pictură și sculptură. Ce putem face pentru ca toate poveștile mănăstirilor din Oltenia să nu fie uitate? Să le trecem pragul, să citim despre ele, să povestim mai departe. Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură este un ghid esențial care aduce în prim-plan cele mai importante așezăminte monahale din această regiune.

Minialbumul România ‒ O călătorie fotografică, din colecția „Călător prin țara mea”, este o invitație de a surprinde România dincolo de stereotipuri.

Silueta sobră a unei biserici maramureșene și frescele vii ale bisericilor din Moldova, crestele spectaculoase și dealurile unduitoare, orășelele desprinse parcă din gravuri medievale și centrele urbane moderne, debordând de energie, acestea sunt cele mai populare imagini ale României, dar reprezintă doar o mică parte din impresionanta colecție de amintiri fotografice pe care această țară o oferă celor care sunt dispuși să o cunoască.

„Emoțiile și imaginațiile exprimate prin culori sau forme sunt dincolo de cuvinte.” (Iurie PLATON)

Întreaga operă sculpturală a lui Alexandru Plămădeală este una de pionierat pentru Basarabia, dar trebuie să ştim că el nu este singurul sculptor care a activat în această perioadă, pornind tot de la şcoala din Chişinău şi aprecierea operei lui trebuie făcută în comparaţie cu trei planuri temporale: primul – ceea ce a fost creat în spaţiul autohton; doi – ceea ce a fost creat în aceeaşi perioadă în spaţiul românesc şi trei – ceea ce este creat, în acelaşi timp, în spaţiul european.

Lucrare publicată cu sprijinul Radio România – GAUDEAMUS, din fondul Premiului de Excelență acordat Editurii Vremea de Gaudeamus 2024.

„Ca toate marile orașe din lume, București adăpostește nenumărate comori. Unele, strălucitoare și falnice, își impun prezența la prima privire, declamându‑și rolul de simboluri ale orașului. Altele, discrete și pline de farmec, se lasă descoperite cu greu, ascunse în colțuri puțin frecventate, învăluite într‑o atmosferă senină, păstrându‑se parcă pentru adevărații iubitori ai cetății, pentru cei hotărâți să‑i descopere tainele.

Ca și prima carte despre comorile Bucureștiului, și aceasta își va duce cititorul într‑o călătorie printre comori ascunse și comori etalate. (...) Pentru a face lectura mai plăcută, la sfârșitul cărții cititorii pot găsi un mic dicționar de termeni de arhitectură.” – Silvia Colfescu

„O carte tandră și fermecătoare, în paginile căreia Silvia Colfescu a adunat cele mai spectaculoase podoabe ale Bucureștiului, aflate în văzul lumii, în vitrină, dar de puțini băgate în seamă. Proiectul Vânătoare de comori prin București ne deschide un seif plin de diamante, de karate, culori, clarități și mărimi diferite, detalii mărunte sau impozante care înfrumusețează vechiul și noul București. Pagină după pagină, cu imagini și cuvinte ademenitoare, dar încărcate de informație precisă, ne dezvăluie un oraș pe cât de frumos, pe atât de ignorat.” - Antoaneta Dohotariu, jurnalist B365

„Încă din secolele XV-XVII Europa se pomeneşte inundată de covoarele orientale. Conform opiniei majorităţii specialiştilor, la baza decorului acestora se află o cultură străveche, nomadă. S-a făcut aşa că, pe parcursul secolelor, covoarele orientale au devenit chiar o estetică a ambientului european. În aceste condiţii, involuntar se pune problema dacă însăşi Europa a mai păstrat pe undeva propria-i tradiţie ornamentală, atât de bogat prezentă în străvechea cultură a neoliticului şi eneoliticului european. Şi chiar dacă această tradiţie s-a păstrat pe undeva, am fi foarte curioși să aflăm cam ce prezintă ea, această tradiţie, atât sub aspect estetic, cât şi sub aspect conceptual-filozofic. Se pare că un răspuns surprinzător şi destul de adecvat la această întrebare şi la multe altele, fără anumite aşteptări preconcepute, l-am sesizat în cele două decenii de studiu asupra decorului enigmaticelor şi practic necunoscutelor încă
în Europa covoare vechi româneşti basarabene. Concluzia este că Europa nu-şi cunoaşte încă pe deplin propriile valori istorice spirituale şi e foarte posibil ca această carte să acopere cel puțin una din petele albe existente încă în istoria spiritualităţii româneşti şi europene.” (Gheorghe Mardare, doctor în studiul artelor și filozofie)

„Volumul de față a fost conceput ca un exercițiu de reîntregire a memoriei culturale a Chișinăului, oraș românesc care a supraviețuit deceniilor de rupturi istorice, de traume colective și de rescrieri violente ale propriei identități. Valorificând tensiunea dintre vizibil și narabil, scriitorii prezenți în volum devin, în fond, terapeuții orașului: fiecare poveste rescrie o cicatrice, fiecare frază redesenează contururile unei amintiri pierdute, fiecare imagine verbalizată reînvie o lume. Terapia memoriei culturale înseamnă exact asta: să transformi rana în poveste, absența în prezență, uitarea în frumusețe recuperată.” (Alexandru Corduneanu)

Dacă străbați pământul cu dorința de a-i admira frumusețile și a-i afla tainele, vei descoperi nenumărate destinații uimitoare, create de natură sau de mâna omului. Unele dintre ele au rezistat de-a lungul secolelor, altele vorbesc despre puterea uluitoare a naturii de a crea adevărate opere de artă. Descoperă-le împreună cu noi și bucură-te de toate aceste minuni ale planetei noastre!

De-a lungul a miliarde de ani, planeta noastră a continuat să fie o planetă vie, în continuă schimbare. Această carte te invită să explorezi, continent după continent, câteva dintre cele mai spectaculoase destinații și obiective turistice de pe Pământ.

Natura și omul au creat pe planeta noastră nenumărate minuni, fiecare dintre ele având o poveste de spus celor dornici de explorat. Această carte conține o parte dintre aceste minuni și locuri uimitoare, dintre care amintim doar câteva: cascada Niagara, cu zgomotul ei impresionant și priveliștea care îți taie respirația, Loch Ness, cu misterele ascunse sub apele sale, înzăpezitul vârf Kilimanjaro sau faimosul Empire State Building, emblema New York-ului.

Te-ai fi gândit că mândria Parisului s-ar fi putut numi Turnul Bönickhausen dacă Gustave Eiffel nu și-ar fi schimbat numele de familie? Te-ai întrebat vreodată cum numeau vechii egipteni piramidele sau de unde provine numele celebrului Big Ben din Londra? Ei bine, pe paginile acestei cărți vei avea ocazia să descoperi toate acestea și încă multe alte surprize și imagini de vis!

Rudolf Arnheim este cunoscut în întreaga lume pentru studiile sale provocatoare, cu implicații ample, despre formele și funcțiile artei, iar Gândirea vizuală nu face excepție. Teza acestui volum este că toată gândirea (nu doar cea referitoare la artă sau la alte experiențe vizuale) este de natură perceptivă și că vechea dihotomie dintre a vedea și a gândi, dintre percepție și judecată, este falsă și înșelătoare. Departe de a fi o funcție inferioară, răspunsul nostru perceptiv la lume este principalul mijloc prin care structurăm evenimentele și din care ne derivăm ideile și, prin urmare, limbajul. Arnheim își construiește argumentația apelând la filosofi antici și moderni, experimente psihologice, lucrări despre percepția și produsele artistice ale copiilor, texte științifice pe teme de fizică și astronomie, păstrând însă discuția la un nivel relevant pentru situațiile concrete. Un instrument indispensabil celor care studiază și îndrăgesc artele, cartea este de interes direct și pentru pedagogi datorită consecințelor ei practice privitoare la funcția artei în toate domeniile de învățare.

Brâncuși avea darul să-și exprime în câteva fraze scurte gândurile despre artă, despre creație în general și despre propria creație, despre viață. El scria toate acestea într-o limbă personală, într-o franco-română aproximativă, dar fermecătoare pentru prietenii lui, o limbă care nu ținea cont de normele gramaticale. Această particularitate se adăuga aurei sale de artist gânditor, influențat de filosofia orientală, contribuind la constituirea unei imagini misterioase, aproape mistice. Spusele sale, adesea aforisme, au fost reluate, transformate, publicate în numeroase cărți, în franceză, engleză, italiană și română, sub diverse forme până când însuși sensul gândirii sale a fost deformat.

Completând expoziția lui Șerban Savu What Work Is din Pavilionul României de la cea de-a 60-a ediție a Bienalei de la Veneția (2024), cartea de față este publicată de Galeria Plan și Fundația Idea și este editată de Mihnea Mircan și Bertha Savu. Nouă eseuri scrise special cu această ocazie conturează peisajul - politic, al istoriei artei și afectiv - în care se desfășoară cercetarea artistului, fiind însoțite de un număr consistent de reproduceri ale lucrărilor lui Savu, ce includ prezentarea de la Veneția, dar extinzându-se și dincolo de aceasta.

Avem scriitori talentaţi, artişti plastici de renume, o cultură tradițională de excepție, manifestări de anvergură internațională, o istorie puternic amprentată de fapte şi eroi de notorietate, avem monumente de artă și arhitectură, complexe muzeale, aşezăminte culturale şi de cult... Dar avem şi datoria să introducem aceste branduri în circuitul european al valorilor. Cultura, prin excelență, este destinată consumului, raportului de evaluare şi aprecierilor, astfel încât să bucure privirea şi să ostoiască setea de frumos şi cunoaștere (în funcție de nevoile şi pragul de aşteptare al fiecăruia). Dorin Ştef

Dorin Ștef nu numai că e un adunător de frumos, ci un dăruitor de suflet, un îndrumător către ceea ce, din lemn, piatră și credință, e a Maramureșului ființă.

El știe să pună lumina inimii în locul care, pentru o privire exterioară, obiectele prind viață și frumosul din jur începe să vorbească și inimii, nu numai ochilor. Imaginea de debut din această carte este faimoasa biserică de lemn de la Șurdești - un simbol, un mit, o realitate.

O legendă și o provocare. Lemnul care se eliberează de coaja copacului, modelat de mâinile meșterilor cu credință în Dumnezeu, se îndreaptă zvelt spre El, sfidând gravitația și timpul.

Din primele pagini ale cărții suntem obligați să păstrăm un respect și o pioșenie pentru tot ceea ce, aici, omul a simțit, trăit, lucrat și creat. La umbra crucii. Închiderea cărții este, ca o completare a îndreptării către Dumnezeu, pusă sub semnul pietrei din care e alcătuit ansamblul statuar Sfatul Bătrânilor. Cei cinci bătrâni au ochii îndreptați înspre pământ, pentru că din pământ este omul și acolo va merge. Piatra este, prin esența ei, mai durabilă ca lemnul, dar ea este supusă teluricului. Privirea îndreptată spre cer, urmând crucea din vârful bisericii, își regăsește nevoia de completare a unei căutări de sine, înspre interior, către pământ, acolo unde sfatul trebuie să fie cel bun pentru ca semenii să aibă parte de o judecată justă și dreaptă. Pentru că, cu ce măsură măsori, măsura-ți-se-va. Lemnul și piatra sunt reperele între care maramureșenii își consumă anii vieții, dând viață anilor.

Citind paginile acestea, am putea spune, fără tăgadă, într-un glas cu autorul: Cred, Doamne și mărturisesc cu adevărat că Maramureșul este o stare de spirit cu care lumea ar putea deveni mult mai bogată.

Încă mai cred că în ritmuri lente de colinde, acompaniate de clopotele bisericilor ce ne reprezintă, împodobiți cu aurul pământului nostru, pășind pe flori de mină în miros de bună mireasmă duhovnicească și de castane coapte, cu cireș înflorit la urechi și busuioc în păr, îmbrăcați în straiele noastre de sărbătoare, i-am putea da lumii starea de „acasă” pe care o are oricine vine, cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, în Maramureș.

Astfel, albastrul cerului nostru ar putea completa paleta cromatică a Europei cu căldura și lumina acestui atât-de-pretutindeni acasă, obiceiurile noastre ar putea întregi tabloul manifestărilor întru omenesc, reînnodând trecutul din muzeele lumii cu prezentul din lumea dacilor nesubjugați pentru care credința trece dincolo de vremelnicia ființei, iar Maramureșul să devină ceea, ce, în fapt, este: poarta veșnic deschisă, ca și sufletul oamenilor de aici, prin care lumea vine și revine, acasă.

Pentru că, acasă înseamnă acolo unde îți e sufletul iar noi cu credință, cu dragoste și cu frică de Dumnezeu trebuie să intrăm și să locuim întru lume. Întru frumos. În lumina inimii. Cu răbdarea oamenilor și a timpului. Mihai Pătraşcu

Foto-romanul scriitoarei Raluca Boboc este o călătorie vizuală aparent exterioară, de fapt o filtrare a peisajelor interioare în continuă devenire. Prin această premieră, aducem înaintea cititorilor o carte de artist, o „manufactură” a toarcerii firului propriilor trăiri.

Suntem chemați să fim lumi de prag, de când ne naștem.

Pentru mine, Castelul Peleș a fost mereu un loc din povești. Încă de la vârsta de cinci ani am auzit de la Regele Mihai povestiri despre acest castel ridicat în inima Carpaților. Mi-era greu să-mi imaginez cum ar putea arăta cu adevărat. Poveștile lui păreau uneori desprinse din basme, pentru că un loc cu atâta frumusețe, rafinament și căldură părea imposibil să existe în realitate. (...) Pe lângă valoarea artistică și arhitecturală, Castelul Peleș are și o semnificație culturală deosebită: inaugurarea sa a marcat intrare României într-o nouă epocă de deschidere spre Europa, iar domeniul a devenit locul unde s-au desfășurat evenimente politice și culturale majore. - Nicolae al României

Dintre toate castelele și palatele regale, Castelul Peleș rămâne nu doar cel mai frumos edificiu, dar și prima reședință pe care regele Carol I a construit‑o în România. Castelul este în întregime creația primului rege al României, care a decis să‑și construiască o reședință demnă de rangul unui principe german din familia de Hohenzollern. Așezat la poalele masivului Piatra‑Arsă, lângă apa Peleșului, într‑un loc sălbatic, dar pitoresc, castelul va fi reședința favorită a regelui Carol I, care va supraveghea atent toate lucrările de construcție până în 1914. - Narcis Dorin Ion

În 1912, acest album s-a aflat printre darurile de nuntă ale Regelui Carol I pentru o mireasă din familia Rațiu. Păstrat cu grijă și cu respect, albumul a fost dăruit din nou, peste mai bine de un secol, lui Nicolae și Alinei-Maria ai României, la căsătoria lor, în 30 septembrie 2018. Tinerii miri și-au dorit să împărtășească darul, în lumina dorinței Regelui Carol I și a urmașilor săi de a face Castelul Peleș accesibil tuturor românilor. - Silvia Colfescu

Nu prea mai este la îndemână să vorbești despre comunism astăzi. Este un subiect greu, dureros, cu atât mai dureros cu cât nenorocirile pe care le-a provocat continuă să se manifeste și astăzi, fără să dea semne că s-ar sfârși curând. (...)

Fotografiile și poveștile din această carte sunt confesiunea mea în imagini despre realitatea comunistă, contrazicând statisticile „glorioase” fabricate de guvernanții acelor vremuri.

Fotografiile au statutul eternității, rămân dovada veșnică a acelei apocalipse trăite împreună cu nația mea condamnată la suferință. (...)

De cele mai multe ori, călăii au ajuns la rândul lor victimele sistemului. Neîncrederea duce la aberații în relațiile dintre oameni și în relațiile dintre societate și individ. Mulți elogiatori ai regimului au ajuns să fugă în exil și mulți guvernatori, lideri sau torționari au ajuns ei înșiși în închisori. (...)

Cartea se vrea o mărturie a decăderii rasei umane, a abrutizării ei. Sistemul comunist, propovăduind imoralitate, a avut darul de a distruge relațiile dintre oameni oriunde s-a înfiripat.

În mijlocul unui popor creștin, comunismul a împrăștiat ura împotriva aproapelui, mergând până în sânul familiei. - Autorul

Călătorie prin Bucureștiul de ieri este mai mult decât un album de fotografii.

Este o frescă vizuală și memorială a unei epoci în care orașul a fost reconfigurat deopotrivă de ideologie și de urbanismul impus. Imaginile reunite aici sunt cărți poștale ilustrate, un mijloc de comunicare banal la prima vedere, dar transformat de regimul comunist într-un instrument de propagandă redutabil.

Clădirile nou construite, marile bulevarde, infrastructura nouă erau prezentate în culori vii, compoziții echilibrate și unghiuri studiate pentru a da impresia unui oraș al viitorului, al progresului, al omului nou.

Dar în spatele acestor imagini se ascund, așa cum dezvăluie mărturiile care le însoțesc, drame individuale, spaime colective, exproprieri, demolări și dezrădăcinări.

Amintirile incluse în volum – interviuri cu locuitori ai cartierelor dispărute, arhitecți, martori ai transformării capitalei – dau profunzime unei colecții care, altminteri, risca să rămână o simplă arhivă vizuală.

Aflăm cum au trăit oamenii în Uranus, cum arăta Crângașiul înainte de distrugerea lui, ce a însemnat cutremurul din 1977 pentru oraș și cum a fost edificat noul Centru Civic, pe ruinele unor comunități întregi.

Aceste ilustrate sunt paradoxale: propagandistice în esența lor, ele devin azi mărturii, pentru că arată, indirect, ce s-a pierdut.

Ele confirmă o realitate dublă – voința regimului de a construi o capitală „modernă”, monumentală, modelată de ambiții totalitare, dar, mai ales, dispariția unui țesut urban viu, organic, care păstra istoria orașului vechi. - Cătălin D. Constantin

În anul 1813, țarul Alexandru I-a invitat coloniști germani să se stabilească la Marea Neagră. Pe parcursul a cinci-șase generații, originari preponderent din Prusia și Germania de Sud-Vest, imigranții au creat o comunitate prosperă. Fiind o minoritate mică într-o diversitate etnică și religioasă pestriță, ei au trăit în bună vecinătate cu moldovenii, rușii, ucrainenii, bulgarii, evreii și cu alte grupuri. În 1918 Basarabia a revenit României. Repatrierea germanilor din toamna anului 1940 a marcat sfârșitul istoriei lor de 125 de ani de colonizare. Cartea descrie originea și forma de colonizare a Basarabiei cu germani, cultura lor rurală marcată de autonomia locală și etica protestantă, dar și conviețuirea cu alte naționalități. Autoarea încheie cu observații din Basarabia de astăzi, divizată, din anul 1991, între Republica Moldova și Ucraina. „M-a emoționat să văd parcursul vieții germanilor din Basarabia […] prezentat într-un mod atât de clar, empatic și, în același timp, atât de plăcut de obiectiv.” (Horst Köhler, fost președinte al Germaniei)

Paris Pallady este o înfățișare sau înlănțuire de stări de spirit, așa cum transpar ele din opera modernistului pur-sânge al artei românești, Theodor Pallady (1871-1956).

S-a născut la Iași, într-o familie de boieri de viță veche, mama sa provenind din stirpea Cantacuzinilor. A început studii tehnice, riguroase și friguroase, de inginerie, la Politehnica din Dresda (1887-1889). Dar a virat rapid spre căutările calde, visătoare și lirice, din atelierele de pictură pariziene ale Academiei de Arte Frumoase, de la Gustave Moreau la Puvis de Chavannes, de care se desprinde cu greu și se întoarce în țară în 1904. A rămas atașat de Paris, unde a revenit mereu (ultima dată în 1940) și s-a împrietenit pe viață cu unii dintre colegii săi, care au devenit protagoniști ai artei universale, precum Henri Matisse, Albert Marquet sau Georges Rouault.

Pallady are în comun cu colegii săi o arie iconografică dominată de scene de interior, cu figuri, naturi moarte și peisaje, subiecte relativ clasice, dar care redau specificul vieții urbane moderne. Diferența dintre toți aceștia și Pallady rezidă, însă, într-o anumită predilecție spre desenul clasic, riguros, colțuros și pregnant al pictorului român.

Pictura lui Pallady este dedicată Parisului iubit de artist. Un Paris prêt-à-porter, esențializat, pe care el, artistul român la el acasă doar pe malul Senei, l-a purtat mereu cu sine și l-a proiectat pretutindeni, în camerele mobilate și în hotelurile bucureștene în care locuia atunci când nu se afla în apartamentul său din Place Dauphine, la doi pași de Notre-Dame. Acolo el a pus la punct scenografia, mediul și mecanismul compozițional care îi definesc nu doar tablourile și viziunea, ci și veritabila lecție despre subtila calitate a vieții pe care o poartă acestea.

Ediție Bilingvă romana/engleza

„Volumul de față a fost conceput ca un exercițiu de reîntregire a memoriei culturale a Chișinăului, oraș românesc care a supraviețuit deceniilor de rupturi istorice, de traume colective și de rescrieri violente ale propriei identități. Valorificând tensiunea dintre vizibil și narabil, scriitorii prezenți în volum devin, în fond, terapeuții orașului: fiecare poveste rescrie o cicatrice, fiecare frază redesenează contururile unei amintiri pierdute, fiecare imagine verbalizată reînvie o lume. Terapia memoriei culturale înseamnă exact asta: să transformi rana în poveste, absența în prezență, uitarea în frumusețe recuperată.” (Alexandru Corduneanu)