Povești

Lupului îi era tare somn. 

Dar luna strălucește galbenă și rotundă,

iar broaștele orăcăie tare.

Și Lupul nu are o coadă stufoasă

în care să se înfășoare, ca vicleanul vulpoi.

„Stingeți lunaaa!” strigă Lupul furios.

O bufniță acoperă luna cu aripile ei

și pentru o clipă e întuneric.

Dar apoi pădurea se umplea iar de lumină.

Va reuși oare Lupul să adoarmă? 

Povestea:

Kipper și prietenii lui îl aniversează pe Purceluș, iar acesta le trimite, alături de invitația la petrecerea de aniversare, o listă cu ce și-ar dori să primească în dar. Numai că tot ce își dorea Purceluș era un animăluț de companie, și nimic altceva. Așa că lucurile iau, ca în fiecare carte cu Kipper, o întorsătură amuzantă și duioasă... Și total neașteptată!

Teme de discuție:

• Cum arată dragostea și atenția față de prieteni
• Uneori, darurile vin cu responsabilități
• Cum arată grija pentru animalele de companie

Recomandarea editorului: 

Kipper e un cățeluș foarte ușor de iubit. Ușor capricios, vesel, înconjurat de prieteni, atașat de obiectele lui vechi și prețioase. Seria lui Mick Inkpen a cunoscut atât un mare succes comercial în marea Britanie timp de decenii, cât a și ajuns foarte aproape de inimile multor cititori. Kipper se numără, cu mândrie, între prietenii multor copii mici din întreaga lume. Kipper e conturat cu mult umor și optimism, iar aerul personajului e susținut de ilustrații pe măsură, care vor face ca întreaga serie să fie o prezență permanentă pe noptiera copiilor.

Recomandări de la cititori/cronici:

“Inkpen e, și în această carte, fermecător și amuzant cum îl știm. ”

THE GUARDIAN

“Kipper e iubit și de părinți și de copii, în egală măsură.”

PRACTICAL PARENTING

Legături cu programa școlară:

• Se pot discuta diferitele obiceiuri ale animalelor de companie
• Discuții despre cum învățăm să ne bucurăm de ce avem
• Discuție de grup despre loialitate și prietenie, despre grija pentru animalele de companie

Ce învață micii cititori:

• Ce prețioase sunt lucrurile care ne însoțesc de multă vreme și ne fac viața mai frumoasă, chiar dacă își mai pierd din strălucire
• Lucrurile noi nu sunt neapărat cele potrivite pentru noi
• Prietenia și confortul pe care ți-l dau prietenii vechi sunt foarte importante

Povestea:

În prima carte cu Kipper, cea în care facem cunoștință cu personajul, Kipper e ușor supărat pe lucrușoarele sale familiare: coșul în care doarme, păturica, osciorul de jucărie. După câteva încercări nereușite de a imita alte animale și culcușurile lor, Kipper descoperă că niciun loc nu e mai bun decât acasă, oricum ar arăta el. 

Teme de discuție:

• Nevoia de a strânge lucruri noi
• Bucuria de a descoperi frumusețea care te înconjoară dintotdeauna
• Loialitatea și prietenia

Recomandarea editorului: 

Kipper e un cățeluș foarte ușor de iubit. Ușor capricios, vesel, înconjurat de prieteni, atașat de obiectele lui vechi și prețioase. Seria lui Mick Inkpen a cunoscut atât un mare succes comercial în marea Britanie timp de decenii, cât a și ajuns foarte aproape de inimile multor cititori. Kipper se numără, cu mândrie, între prietenii multor copii mici din întreaga lume. Kipper e conturat cu mult umor și optimism, iar aerul personajului e susținut de ilustrații pe măsură, care vor face ca întreaga serie să fie o prezență permanentă pe noptiera copiilor.

Recomandări de la cititori/cronici:

“Inkpen e, și în această carte, fermecător și amuzant cum îl știm. ”

THE GUARDIAN

“Kipper e iubit și de părinți și de copii, în egală măsură.”

PRACTICAL PARENTING

Legături cu programa școlară:

• Se pot discuta diferitele culcușuri ale animalelor
• Discuții despre cum învățăm să ne bucurăm de ce avem
• Discuție de grup despre loialitate și prietenie

Ce învață micii cititori: 

• Că trezirea e mai ușoară dacă mama e prin preajmă și conduce ritualul de dimineață.
• Că fiecare zi se deschide la fel, și că obiceiurile sunt bune.

Povestea: 

Lama Lama se trezește în fiecare dimineață și parcurge câțiva pași simpli, simpatic redați în versuri, pentru a-și începe ziua. Destinată unor copii foarte mici, care merg la grădiniță, cartea e un ajutor important pentru copil pentru a se desprinde de mama dimineața și pentru a se descoperi oglindit în aceste întâmplări.

Recomandarea editorului: 

Niciuna dintre poveștile pe care le traversează micul Lama nu e lipsită de mici obstacole, dar mama nu e niciodată prea departe și ea îi oferă mereu sprijinul de care are nevoie. Aici, Lama învață că prieteniile pot fi buclucașe, iar emoțiile prea puternice, dar că un adult prietenos e mereu prin preajmă.

Legături cu programa școlară: 

• Cum arată ritualul de trezire al fiecărui copil, ce obiecte are fiecare și cum îi ajută să facă mersul la grădiniță mai lin.
• Descifrarea emoțiilor, rezolvarea de probleme non-agresivă, fără etichete
• Lectură pe roluri
• Memorare - versuri și rime ușor de ținut minte și de cântat

Ce învață micii cititori: 

• Că somnul e mai ușor dacă mama, o poveste și un sărut de noapte-bună sunt regula de fiecare seară.
• Că fiecare zi se încheie la fel, și că obiceiurile sunt bune.

Povestea:

Lama Lama are o rutină de somn, iar pașii pe care îi face înainte de a adormi sunt însoțiți de mama, ca de obicei. Acești pași sunt simpli și au un rol de a-l liniști și de a-l pregăti pentru un moment important, uneori dificil pentru fiecare copil: tranziția spre somn.  

Recomandarea editorului: 

Niciuna dintre poveștile pe care le traversează micul Lama nu e lipsită de mici obstacole, dar mama nu e niciodată prea departe și ea îi oferă mereu sprijinul de care are nevoie. Aici, Lama învață că prieteniile pot fi buclucașe, iar emoțiile prea puternice, dar că un adult prietenos e mereu prin preajmă.

Legături cu programa școlară: 

• Cum arată ritualul de somn al fiecărui copil, ce obiecte are fiecare și cum îi ajută.
• Descifrarea emoțiilor, rezolvarea de probleme non-agresivă, fără etichete
• Lectură pe roluri
• Memorare - versuri și rime ușor de ținut minte și de cântat

Ilustrații de Ágnes Keszeg

Doi copii, Alex și Ana, frați gemeni, își sărbătoresc ziua de naștere. Împlinesc patru ani. La această vârstă nu poți să-ți pui o dorință oarecare când sufli în lumânările de pe tort. Trebuie să-ți dorești ceva foarte-foarte important. De pildă, să nu mai dormi niciodată. Gata cu somnul, cine are nevoie de el? N-ar fi nemaipomenit să te poți juca tot timpul?

A, dar staaați așa! Voi nici nu știți cum arată Somnul. Cum vi-l imaginați? Credeți că-i ca o boare, diafan, cu aripi de îngeraș? Așa v-au spus mamele voastre? Ei bine, nu! Somnul este mare, rotund și gras. Este moale ca aluatul de cozonac. Are un cap oval cu doi ochi mici, pieziși de adormiți ce sunt, iar în loc de păr are niște plete din flori de mac, tei și verbină. Când apare, se răspândește un miros dulce de lemn de santal, de dulap umbros cu lenjerie proaspăt călcată. Poartă niște haine făcute din plăpumi și pături, iar în loc de pantofi are două perne cu ciucurași roșii. Cască tot timpul și se vaită de dureri de spate pentru că trebuie să care într-o mână un picotifon, un aparat plin cu cântece de adormit copiii, iar în alta, un șirag de cărți de povești.

Ilustrații de Ilon Wikland

E frumos să fii mic și să fii înconjurat de iubirea părinților. E și mai frumos când primești un frățior sau o surioară, cum au alți copii și ai vrut și tu.

Dar bebelușul nu e o jucărie și descoperi curând că mama și tata trebuie să se ocupe tot timpul de el. Poate trece destul timp până să-ți dai seama că, de fapt, tu ești cineva foarte important. Ești fratele cel mare. Cel pe care mama și tata îl iubesc foarte mult și de ajutorul căruia au mare nevoie.

Într-o bună zi, mama s-a întors de la spital cu surioara lui Peter, un pachețel zbârcit care plângea tot timpul. Dar chiar și așa, Peter era foarte fericit. Îi plăcea să se uite la degețelele ei de la mâini și de la picioare. Atunci când plângea: oa-oa-oa, Peter făcea și el: oa-oa-oa.

– O cheamă Lena, i-a spus mama.

Lena nu știa nici să meargă, nici să vorbească, ci doar să plângă. Când plângea, mama venea și o lua din pătuț, își lipea obrazul de al ei și îi spunea că este cel mai drăgălaș copil din lume.

Cum adică? Parcă Peter era acela.

(Traducere: Claudia Nystrand)

Ilustrații de Axel Scheffler

E iarnă și pentru veverița Veve ziua începe perfect: a nins toată noaptea. Zăpada e numai bună de joacă și sunt atâtea de făcut! Un om de zăpadă, de pildă. Dar are Veve tot ce-i trebuie?

„Povești din Pădurea de stejar“ reprezintă o serie de cărți cartonate integral, cu pagini cu clapete, creată de Julia Donaldson în colaborare cu ilustratorul său preferat, Axel Scheffler, pentru cei mai mici copii – cei care, chiar dacă nu știu încă să citească, știu să se joace și le plac cărțile.

Ce se ascunde sub clapetele din carte?

E ora de culcare, spun mama și tata. Dar Conni nu este deloc obosită!

Ilustrații de Anita Jeram

Au fost odată o mamă urs și un tată urs care le spuneau mereu celor trei ursuleți ai lor că sunt cei mai frumoși din lume.

Dar într-o zi, cei trei ursuleți au început să se întrebe pe care dintre ei mama și tata îl iubesc cel mai mult. Care dintre ei era preferatul lor? Nu puteau fi toți trei, nu-i așa? Sau poate că…

Patru prieteni au plecat la pădure. Trei dintre ei, cei mai mari, poate adulți, știu exact ce vor: să prindă o pasăre. Au luat cu ei plase și o colivie. Sunt foarte bine pregătiți și au un plan...

Cel mai mic, poate copil, nu are și el o plasă de prins păsări, colivia e prea mare ca s-o poată ține și mai rămâne și în urma celorlalți care merg grăbiți și nu pierd vremea - pentru că au un plan... Trebuie neapărat să prindă pasărea. De ce? Nu se știe. Sunt multe lucruri pe care oamenii mari le fac fără să dea vreo explicație.

Dar cel mai mic nici nu se gândește la asta. El nu-și poate stăpâni impulsul de a spune prietenos păsării „Salut, puiuț!” și de a zădărnici în repetate rânduri și în moduri din ce în ce mai amuzante tentativele celor mari. Oare cel mai mic nu e de fapt cel mai înțelept? S-a obținut vreodată ceva durabil cu forța? Prietenia e mult mai puternică, ne învață această poveste (cu paginile cartonate integral și cu colțuri rotunjite) pentru care autorul a ales ca motto cunoscutele cuvinte ale lui Albert Einstein: „Pacea nu poate fi păstrată cu forța, ci numai prin bună înțelegere.”

„Robinson” este o carte despre prietenie, imaginație și puterea vindecătoare a poveștilor, care s-a născut dintr-o experiență prin care trec, într-o formă sau alta, toți copiii: confruntarea cu părerea celorlalți. Să-i dăm cuvântul autorului:

„Robinson Crusoe” de Daniel Defoe, într-o ediție cu ilustrații fantastice, a fost una dintre cărțile preferate ale copilăriei mele. M-a încântat povestea naufragiatului care reușește să supraviețuiască mulți ani pe o insulă îndepărtată pentru că este inteligent și priceput.

Cartea mea „Robinson” este inspirată dintr-o întâmplare adevărată din copilărie. Mi-am amintit-o când am găsit o fotografie cu mine costumat în curajosul aventurier pentru un concurs de la școală. Mama mea, Alenka, artist plastic, care avea mâini tare iscusite, mi-a meșterit un costum folosind echipamentul de balet al surorii mele, un tricou fără mâneci, o perucă și niște bucăți de blană artificială. Mi-a mai făcut un arc și un fel de suliță. Am câștigat Premiul I, iar poza mea a apărut pe prima pagină a ziarului local. Mama a fost foarte mândră.

Dar în amintirea mea, costumul nu a fost deloc comod. Echipamentul surorii mele tot aluneca de pe mine, blănurile mă mâncau, machiajul mi se scurgea. Abia așteptam să mă văd înapoi acasă. Mai ales că prietenii mei și toți copiii de acolo râdeau de mine (era clar că nu citiseră „Robinson Crusoe”).

Am făcut febră și a trebuit să stau în pat zile-ntregi. Oare am fost într-adevăr pe "Insula Disperării" a lui Robinson Crusoe? Orice s-o fi întâmplat în acele singuratice zile ale naufragiului meu, m-a făcut mai puternic. În singurătatea mea, am devenit stăpânul propriei mele insule și am reușit să cred din nou în mine. Așa că atunci când prietenii mei au venit să mă vadă, am putut să-i iert și să merg mai departe, uitând tot ce s-a-ntâmplat. Toți voiau acum să asculte povești cu Robinson Crusoe și s-ar putea chiar să fi citit cartea împreună.

După această întâmplare, prietenii mei și cu mine am trăit tot felul de aventuri, descoperind Polul Nord și explorând Munții Himalaya… Dar despre acestea poate-n altă carte.

PETER SÍS

(Traducere de Florin Bican)

Robin Hood și veselii săi prieteni

„Robin Hood” a lui Mauri Kunnas este o versiune originală şi plină de umor a legendei celebrului arcaş din folclorul englezesc. Ceea ce-i va atrage cel mai mult pe copii este faptul că toate personajele acestei poveşti sunt întruchipate de animale: pisici, câini, purceluşi, bursuci... Iar pentru vestitul Robin Hood autorul a făcut cea mai inspirată alegere: eroul nostru este un motan simpatic şi neastâmpărat cum de multă vreme nu s-a mai văzut într-o carte pentru copii.

Robin este foarte iscusit în mânuirea arcului cu săgeţi, dar adevărata sa armă este, de fapt, cornul cu care îi cheamă în ajutor pe „veselii săi prieteni”. Dincolo de morala firească, după care binele şi dreptatea înving întotdeauna, cartea spune şi o frumoasă poveste despre prietenie. Poate că Robin Hood este un arcaş iscusit şi are un suflet mare, dar fără prietenii care-i sunt mereu alături n-ar reuşi să-l învingă pe lacomul şerif din Notthingham.

Povestea plină de umor a lui Mauri Kunnas cuprinde şi o mică lecţie de istorie. Cititorii pot afla despre mai multe episoade din istoria Angliei, cum ar fi cucerirea normandă sau domnia bunului rege Richard Inimă-de-Leu. Cartea este împărţită în opt capitole, fiecare reprezentând o poveste de sine stătătoare, dând astfel posibilitatea celor mici să prelungească plăcerea lecturii de-a lungul mai multor seri.

Ilustrații de Anna Höglund

Să ne bucurăm de fiecare clipă

E grozav să ai un bunic, îi povestește Ulf prietenului său, Berra, în timp ce se joacă împreună într-un orășel oarecare din Suedia zilelor noastre. Bunicul te ia cu el la pescuit, te invită la o cafea cu lapte sau la o felie de tort când își serbează ziua de naștere. Iar câteodată poți să primești și ceva bani de buzunar, ceea ce pentru niște puști chiar e mare lucru. Dar Berra n-are bunic. Cum să facă să aibă și el unul? Prietenul său, Ulf, are o idee: uite, la căminul de bâtrâni din oraș trebuie să fie o mulțime de bunici. De ce să nu meargă Berra mâine să-și aleagă unul?

Aceasta este poate cea mai frumoasă carte pe care am scris-o. (Ulf Stark)

Născută din joacă și curiozitate, prietenia dintre cei doi copii și bătrânul Nils de la cămin se transformă într-o întâlnire care le dă celor trei prilejul să-și ofere reciproc o dragoste simplă, firească și necondiționată. Pentru Nils, bunicul de împrumut, de multă vreme singur pe lume, e ultima ocazie în viață de a simți că este important pentru cineva. Pentru cei doi copii și mai ales pentru Berra, „nepotul”, e prima dată când conștientizează că viața are și un sfârșit de neocolit. Cândva, cei dragi nu vor mai fi printre noi, de aceea trebuie să ne bucurăm împreună de fiecare clipă.

—Să-mi fi spus mie cineva c-o să am un nepot ca tine… a spus bunicul Nils într-un târziu. —Și mie, c-o să am un bunic ca tine! a spus Berra. Când să ne-ntoarcem, bătrânul era prea obosit ca să meargă. M-am dus și-am adus un scaun cu rotile de la cămin. S-a așezat și a început să fluiere în timp ce treceam pe lângă capelă. —Ei, ai învățat să fluieri? l-a întrebat el pe Berra. —Nu, nu chiar. Nu încă, a zis Berra. —Data viitoare vreau să te aud fluierând, i-a spus bătrânul. —Bine, bunicule, uite, îți promit, a spus Berra.

(Traducere de Sergiu Păduraru)

Ilustrații de Axel Scheffler

Pisica Pisa vrea să învețe să gătească și, dacă-i vorba de învățat, ea știe că o carte îi va fi întotdeauna de folos. Și unde te duci să cauți o carte de bucate dacă locuiești în Pădurea de stejar? La ghindobibliotecă, firește, unde bibliobroscuța te va ajuta să găsești exact ce-ți trebuie. Prietenii Pisei au fost atât de mulțumiți de mâncarea gătită de aceasta, încât au mai vrut o porție. Și poate și o poveste după aceea. Așa e în Pădurea de stejar.

„Povești din Pădurea de stejar“ reprezintă o serie de cărți cartonate integral, cu pagini cu clapete, creată de Julia Donaldson în colaborare cu ilustratorul său preferat, Axel Scheffler, pentru cei mai mici copii – cei care, chiar dacă nu știu încă să citească, știu să se joace și le plac cărțile.

Ce se ascunde sub clapetele din carte?

Ilustrații de Axel Scheffler

Locuia o băbuță de tot singurică:
Avea scaune, masă și, pe-un raft, o ulcică.
Un bătrân înțelept auzi cum cârtea:
— E mult prea strâmt locu-n casa asta a mea.
O, bătrân înțelept, hai, ajută-mi și mie
– Casa mea e mai mică decât o cutie!
— Ia găina în casă, înțeleptul o-nvață.
— Găina în casă? Ce idee-ndrăzneață!
Se vaită băbuța: — Ce mă fac? Vai de noi!
Unde-i strâmt pentru unul, și mai greu încap doi.
N-am loc nici să strănut când strănutul mă-mbie,
Casa mea e mai mică decât o cutie!
O, bătrân înțelept, hai, ajută-mi și mie,
Casa mea e mai mică decât o cutie!
— Ia și capra în casă, înțeleptul o-nvață.
— Să iau capra în casă? Ce idee-ndrăzneață!
Capra calcă pe ou, bagă botu-n perdele,
La picioarele mesei stă și roade din ele.

Traducere: Florin Bican.

Ilustrații de Axel Scheffler

O maimuțică s-a pierdut. Nu-i de mirare că-i vine să plângă. Cum s-o găsească pe mămica? Dar uite, un fluture e gata să-i sară în ajutor. Cât de greu poate fi să găsești pe cineva în pădure? Dacă știi cât e de mare, ce culoare are, câte picioare are și alte asemenea lucruri, e simplu. Sau nu?

Ce mai plânge maimuţica:
— Am pierdut-o pe mămica!
— Nu plânge, maimuțică, îi spune Flutur, iată:
Te-ajut s-o cauţi. O găsim îndată.
Ia să vedem, cât e de mare? — Cine?
— Mămica ta... — Mai mare-i decât mine!
— Mai mare? Am văzut-o! Ce mai stai?
Hai iute după mine! Hai, hai, hai!

Traducere: Florin Bican.

Ilustrații de Axel Scheffler

Prietenia este magică

O vrăjitoare și pisica ei zboară fără grijă pe mătură. Dar vântul începe să bată mai tare, a furtună, iar vrăjitoarea își pierde pălăria, funda, ba chiar și bagheta magică. Noroc cu un cățel, o pasăre și un broscoi care o ajută să le găsească. Ca răsplată, nu vor decât să zboare și ei puțin cu mătura cea năzdrăvană. Dar oare o fi loc pentru toți? Dacă se rupe măturoiul? Și dacă apare și un dragon înfometat care, nici una, nici două, vrea s-o mănânce pe biata vrăjitoare?

Vrăjitoarea avea mâță
și-o ditai pălăriuță
Și avea părul roșcat,
cu fundă-n coadă legat.
Ce mai zâmbea cea vrăjitoare,
ce mai torcea mâța de zor,
Pe când, pe măturoi călare,
prin vânt înaintau în zbor!
Ce-a mai răcnit cea vrăjitoare
și ce cumplit a stuchit mâța,
Când, bătând vântul mai tare,
a zburat pălăriuța!

Traducere: Florin Bican.

Ilustrații de Bagram Ibatoulline

Părinți și copii, străinătate și depărtare. Emigrarea e o poveste adevărată.

Aflată în vizită la străbunicul ei, o fetiță găsește o colecție neobișnuită de cutii de chibrituri. În fiecare cutie se află o amintire și o poveste: un sâmbure de măslină, o agrafă, un bilet la meci, câteva litere de plumb folosite pe vremuri în tipografii și multe alte lucruri pe care străbunicul le-a adunat încă de când era copil pentru a nu-și uita satul sărac din Italia unde s-a născut, călătoria cu familia spre America și anii de greutăți și lipsuri trăiți ca imigrant.

Odată, am avut un an secetos. Nu s-a făcut grâul. Nu am mai avut macaroane. Învățătorul i-a scris tatălui meu o scrisoare din partea noastră. Am așteptat. După vreme îndelungată, am primit înapoi o scrisoare cu bilete de vapor pentru America. Când am plecat, bunica mea a rămas plângând în drum. Striga în urma noastră: „O să mâncați pâinea de-acolo și n-o să vă mai amintiți de casa voastră!” Striga și plângea. Am mers cu trăsura până la Napoli. Acolo am văzut pentru prima dată automobile. Și băuturi la sticlă. Și marea. În așteptarea vaporului, am dormit trei nopți în port, pe jos. Tot acolo am găsit și cutiile de chibrituri. Îi promisesem bunicii că n-o s-o uit – că n-o să uit nimic-nimic. Așa am început să țin jurnalul.

Milioane de oameni, în zilele noastre, sunt nevoiți să caute o viață mai bună în altă parte. Mii de copii fie rămân ani de zile departe de părinți, fie trăiesc alături de aceștia, în altă țară, toate greutățile prin care trece o familie de imigranți. Iar copiii au dreptul să știe ceea ce li se întâmplă. 

Ilustrații de Axel Scheffler

Gruffalo a spus: — Un gruffalo nu are
Ce să caute-n codrul cel negru și mare.
— Da' de ce? Da' de ce? — E spre binele tău:
Acolo-i cel șoarece mare și rău.
Eu, Gruffalo a spus, eu chiar l-am văzut…
O dată. De-atunci, multă vreme-a trecut.

Traducerea versurilor: Florin Bican.

Dragă cititorule, îți aduci aminte prima carte cu Gruffalo?

Povestea continuă și-i vei întâlni iar pe șoricelul cel isteț, pe vulpe, pe bufniță și pe șarpe. Iar Gruffalo parcă nu mai este atât de fioros… Acum e tătic, are un pui, o fetiță, curioasă ca tine. Oare e adevărat că în pădure se află un Șoarece Mare și Rău sau e doar o poveste născocită de tatăl Gruffalo pentru serile lungi de iarnă?

Vă recomandăm și prima carte cu Gruffalo.

Ilustrații de Axel Scheffler

Curaj și imaginație

Dragă cititorule, știm că ești mic. Uneori treci prin încercări prea grele pentru făptura ta de copil. „Când o să fiu și eu mare și puternic?” te întrebi nerăbdător. Chiar acum, îți răspunde această poveste, și nu te mira. Dacă ai CURAJ și IMAGINAȚIE, Gruffalo cel fioros și toți cei ca el vor fugi care-ncotro.

Un șoricel mergea prin codru-ntunecos.
Văzându-l, vulpea s-a gândit c-arată delicios.
— Un’ te duci, șoarece brun, singur prin pădurea deasă?
Hai să iei prânzul la mine, sub pământ, unde am casă.
— Mulțumesc, draga mea vulpe, dar nu pot să vin acum,
Merg să iau masa de prânz cu Gruffalo! E pe drum…
— Gruffalo? Care Gruffalo? Ăsta cine mai e, oare?
— Păi… Gruffalo! Nu-l cunoști? Ia auzi ce întrebare!
Doi colți cumpliți ca de mistreț și gheare cumplite are
și măsele, tot cumplite, pe cumplite maxilare.
— Unde zici că vă-ntâlniți?
— Chiar aici, ia, în dumbravă.
Tare-i place să mănânce vulpe proaspătă la tavă.
— Vulpe proaspătă la tavă? Atunci, eu o s-o întind.
Rămas-bun, drag șoricel, i-a strigat vulpea fugind.
— Vai, că bleagă mai e vulpea, vai de ea! N-are habar
Că acest Gruffalo este animal imaginar…

Traducere de Florin Bican.

Ilustrații de Anita Jeram

„Ghici cât de mult te iubesc” este o poveste pe care fiecare părinte a trăit-o imediat ce copilul său a învăţat să vorbească destul de bine. Plin de sensibilitate, dar şi amuzant, jocul dinainte de culcare dintre iepuraşii Căstănuţă-cel-Mic şi Căstănuţă-cel-Mare (care poate fi înzestrat ori cu rolul tatălui, ori cu al mamei) încurajează o relaţie profundă şi caldă între copil şi părinte, într-o manieră plină de farmec. 

Ilustraţiile delicate şi cu detalii subtile sugerează calmul şi apropierea dinaintea orei de culcare. Nu e de mirare că, pentru milioane de copii şi părinţi, „Ghici cât de mult te iubesc” (Guess How Much I Love You) a devenit una dintre cele mai iubite cărţi ilustrate.

Ilustrații de Tiziana Romanin

Într-o zi, Franz și Dora se plimbă fără țintă pe străzile încă mângâiate de soarele de toamnă târzie. Într-un parc, se întâlnesc cu o fetiță care își pierduse păpușa. Ca s-o consoleze, Franz inventează pe loc o poveste. Păpușa nu s-a pierdut, ci a plecat pentru o vreme să cunoască lumea, iar el a aflat acest lucru pentru că păpușa, știind că fetița nu poate încă să citească, i-a trimis lui o scrisoare ca s-o anunțe. Și ce spune păpușa în scrisoare? Franz nu are încotro și trebuie să continue povestea, zi după zi, scrisoare după scrisoare.

Suntem în Berlinul anilor '20 și Franz Kafka, marele scriitor, își cunoaște deja diagnosticul nemilos, tuberculoza care-l va răpune nu peste mult timp. Simte că forțele creatoare i se sting, iar singurii care i-au rămas aproape sunt iubita sa, Dora Dymant, și prietenul său, Max Brod.

Ilustrații de Jan Kudláček

Ploaie, vrei să ne jucăm? Eu alerg după tine și tu alergi după mine!

O fetiță ar vrea să se joace, dar strada e pustie. Ceilalți copii poate că sunt ținuți în casă pentru că, pe cerul de vară, soarele a dispărut și norii se tot adună. O să vină ploaia, firește. Cum să te mai joci afară? Dar e de ajuns o picătură – plici! – pentru ca joaca să înceapă. Cum să nu țopăi într-o băltoacă, dacă ea singură ți-a ieșit în cale?

Ploaia devine un personaj – e vie și se copilărește în această carte în care Milena Lukešová și Jan Kudláček (doi autori de cărți pentru copii foarte cunoscuți în Cehia și publicați acum pentru prima dată în România) ne invită să ne gândim la valoarea lucrurilor simple, la bucuria pe care o putem găsi în cele mai banale împrejurări.

Emoția nu lipsește – ploaia căutând-o pe fetiță într-o mare de umbrele indiferente sau revărsarea de culori de la final, când textul se transformă în poezie, descriind renașterea lumii în lumina soarelui ieșit dintre nori, ne poartă dincolo de desfășurarea aparent simplă a poveștii. Mesajul e subtil și e, de fapt, o invitație. Ce-ar fi să ne copilărim din când în când?

Și, dragi părinți, stați liniștiți: fetița din carte s-a dus în casă ca să-și ia pelerina de ploaie și cizmele de cauciuc. Nu că i-ar fi fost neapărat necesare.

Dintr-odată, fetița a văzut totul
în albastru, în mov,
în galben, în verde
și cine mai știe cum
atunci când,
sub strălucirea curcubeului,
a plouat peste copaci,
peste flori,
peste broscuță,
peste fetiță.

Ilustrații de Cristiana Radu

Nu a existat un moment anume în care s-a născut „Ela”. Ea a crescut încet, în timp, și s-a așezat într-o poveste. O poveste despre iubire, despre zgomotul lumii de azi, despre toleranță, despre curajul și împăcarea de a fi altfel, despre lumile noastre interioare, bogate și prețioase. Este o lecție despre felul în care cuvintele pot să nască lumi, dar pot și să rănească. (Victoria Pătrașcu)

Ela era mută. Aşa zicea toată lumea care o cunoştea. Toţi credeau că este mută pentru că din gura ei nu se auzise niciodată vreun sunet. Nici un cuvânt nu-şi luase zborul de pe buzele ei şi nici o şoaptă cât de mică nu mângâiase auzul părinţilor.
Doctorii care o vãzuseră dăduseră neputincioşi din umeri. Ela era sănătoasă, dar, cu toate astea, nu vorbea. Nu vorbea şi basta. Şi nimeni nu ştia de ce.
— De ce oare nu vorbeşte? întreba tata gânditor. Ne aude, ne înţelege...
— O să vorbească într-o zi... Sunt sigură...

Ilustrații de Cecilia Heikillä, Tove Jansson

Bunătate, prietenie, dragoste, libertate

Câţiva dintre locuitorii Văii Mominilor:

Momi e un momin curios și prietenos. E mereu gata de aventuri – mai ales dacă asta înseamnă să călătorească cu prietenul lui, unchiașul Puftabac, pe care îl admiră mult. Dar, când aventura devine prea înfricoșătoare, are nevoie de Momimama.

Momimama e bună și blândă. Are o geantă plină cu șosete din lână uscate, prafuri de stomac și bomboane. Nu-și pierde niciodată cumpătul și are grijă ca orice mică viețuitoare din Valea Mominilor să aibă unde dormi, dacă e nevoie.

Momitata e un momin care a călătorit foarte mult, cel puțin așa zice el. Din când în când, tânjește să plece în aventuri extraordinare, precum cele pe care le-a trăit în tinerețe. Atunci se închide în camera lui și își scrie memoriile, adică o carte lungă despre isprăvile lui.

Puftabac vine și pleacă după cum poftește, cu cortul și muzicuța lui. Nu-i place să aibă lucruri și prețuiește libertatea mai mult decât orice pe lume. În fiecare toamnă, unchiașul pleacă în pribegie spre sud, dar în fiecare primă zi de primăvară se întoarce la prietenii săi din Valea Mominilor.

Smiorc e foarte sperios și un pic încrezut, dar niciodată răuvoitor. Visează să aibă ceva foarte scump, de pildă aur sau pietre prețioase… sau poate doar o pisicuță numai a lui.

Dragă cititorule, cartea pe care o ții în mână o să te poarte în aventuri extraordinare cu Momi, familia lui și toți prietenii lor din Valea Mominilor. Cartea se bazează pe o poveste scrisă de mătușa mea, Tove Jansson, acum aproape 75 de ani. Când eram mică, îmi plăcea mult să-mi citească un adult cu voce tare. Era grozav să stau cuibărită în brațele cuiva, să mă uit la ilustrații, să ascult povestea și să simt cum dă naștere unor noi imagini în mintea mea. Erau cele mai frumoase momente ale zilei și m-au făcut să iubesc cititul. Sper ca această carte să-ți aducă și ție același sentiment – că pornești în aventură în minunata lume a Văii Mominilor, unde se poate întâmpla absolut orice! 

Sophia Jansson, nepoata lui Tove Jansson și director de creație la compania Moomin Characters

Ilustrații de Mihaela Paraschivu

Dragonul dintre lumi

Dragonul 32 chiar există. Este camuflat într-un tramvai din București, care leagă Piața Unirii de depoul Alexandria. Timp de mai mulți ani, primăvară, vară, toamnă sau iarnă, eu și fiica mea, Teodora, am călătorit cu el. Spre și dinspre școală. Uneori era liber, dar de cele mai multe ori era foarte plin. „De ce se înghesuie toată lumea în tramvaiul ăsta?” m-a întrebat într-o zi Teodora, abia ițindu-și nasul dintre două sacoșe uriașe de rafie.

A fost întrebarea de la care a început povestea. Căci m-a făcut atentă și m-a conectat la lumea tramvaiului 32 și la ce îl făcea să fie atât de căutat. Am observat de atunci, cu Teodora alături, că tramvaiul leagă două lumi, lumea centrului de lumea periferiei, lumea de la poalele Mitropoliei, cu fragilele case vechi, cu stucaturi și dantele, acum în paragină, de lumea cenușie și impersonală a blocurilor de opt etaje din cartierele-dormitoare de la marginea orașului. Am văzut cum și oamenii din tramvai se transformau, în funcție de direcția în care circulau. Erau domnii în costum, care mergeau la birourile din centru, dar și gospodinele, cerșetorii și precupețele, care călătoreau spre Piața Rahova.

Vedeam cum burta tramvaiului devenea ea însăși o lume colorată, gălăgioasă, interesantă, plină de povești. Cine erau toți acești oameni? De ce se urcau zilnic în tramvai? Oare vedeau și ei ceea ce vedeam noi zilnic pe geam?

„Dragonul 32” este o poveste și o călătorie. Este invitația mea de a fi atenți la lumea din jur, de a deschide ochii spre minunile care se ascund la tot pasul. Nu e nevoie să călătoriți jumătate de lume pentru a vedea palate, piramide, uriași sau dinozauri. Toate acestea pot fi văzute și din burta unui tramvai banal din București, care merge de la Piața Unirii la depoul Alexandria. Trebuie doar să aveți ochii și mintea larg deschise și, desigur, inimi de cavaler(ă).

Cling-cling-cling, nu mai stați pe gânduri și poftiți în Dragonul 32!

Victoria Pătrașcu

Familia Șoricel are nevoie de o casă nouă. Colțul de pădure în care locuia a dispărut, copacii au fost tăiați și nu se mai poate sta acolo. În căutarea unui nou adăpost, drumul spre inima pădurii este greu și uneori primejdios. Și nici nu este ușor, odată ce ai găsit locul potrivit, să construiești o casă, să aduni provizii și să captezi apa de la izvorul din apropiere. Dar mama și tata știu exact ce trebuie făcut, iar bunicii sunt de mare ajutor cu experiența și răbdarea lor. Totul va fi bine și nimic nu e mai plăcut decât să te bucuri de roadele muncii tale.

Suntem o familie de 14 șoricei: tata, mama, bunicul, bunica și 10 frați: Brăduț, Codruț, Sânziana, Petruța, Mugur, Bujor, Merișor, Brândușa, Romanița și Ghiocel.

Ce bine ar fi ca toate zilele să înceapă bine și frumos! Dar ar fi posibil? Desigur! Stă numai în puterile noastre, cred cei din familia Șoricel. Trebuie să dormi bine — iar într-o scorbură liniștită din pădure se doarme foarte bine – și să te scoli la ora potrivită. Apoi, trebuie să-ți faci patul și să te îmbraci singur, dacă poți sau, dacă ești prea mic, cu ajutor de la mama, tata sau un frate mai mare. Bineînțeles, trebuie să te speli — apa de la izvor e limpede și rece, numai bună să te învioreze. Urmează micul dejun, care sigur va fi delicios, însă mai întâi trebuie pregătit de cineva. Iar în familia Șoricel toată lumea ajută la pregătirea mesei, fiecare cum poate, de aceea e mereu nespus de gustos. Fiecare zi începe așa cum vrem noi. Stă numai în puterile noastre.

Suntem o familie de 14 șoricei: tata, mama, bunicul, bunica și 10 frați: Brăduț, Codruț, Sânziana, Petruța, Mugur, Bujor, Merișor, Brândușa, Romanița și Ghiocel.

„Mulțumim, dragă Lună”

Familia Șoricel se pregătește de sărbătoare: la noapte, va fi lună plină. Vor sta toți, de la mic la mare, pe terasa din lemn pe care au construit-o la înălțime, într-un copac, vor mânca găluște și castane, vor cânta și vor spune povești și se vor bucura împreună de priveliștea minunată a lunii.

Această carte este inspirată de festivalul japonez numit otsukimi (în traducere, „contemplarea lunii“), festival în care se celebrează cea de-a 15-a zi a lunii a opta din calendarul tradițional japonez, când luna este plină, dată care, în calendarul modern, cade în septembrie sau în octombrie. Familiile iau cina împreună, sub cerul liber, și aduc mulțumiri lunii pentru recolta bogată a toamnei. Din meniul specific acestei sărbători fac parte castanele și otsukimi dango, găluște din făină de orez, care sugerează forma rotundă a lunii pline.

Suntem o familie de 14 șoricei: tata, mama, bunicul, bunica și 10 frați: Brăduț, Codruț, Sânziana, Petruța, Mugur, Bujor, Merișor, Brândușa, Romanița și Ghiocel.