Diverse

Cronologie de Corina Anton

Cu o prefață de Gian Mario Anselmi

„Mergând pe urmele unor înaintași iluștri, Guicciardini dă viață unor genuri autobiografice și «judiciare» care își vor afla desăvârșirea la Montaigne. Toate acestea sunt evidente în această «Autoapărare a unui om politic» prezentată pentru prima dată aici în tălmăcire românească. Aceste nemiloase autoanalize, în care apar uneori, printre argumentele judiciare și politice, felurite profiluri subtil psihologice ale «personajului» Francesco, îndepărtate prodromuri ale acelor cercetări care peste secole vor ajunge la Freud și la Sartre pe o filieră care, în Europa, trecând prin Petrarca, Alberti, Erasmus, Machiavelli, Guicciardini și Montaigne, au marcat cu hotărâre trecerea spre subiectul modern cu complexitatea sa ce refuză orice simplificare. Poate că cele trei texte ce alcătuiesc «Autoapărarea» traduse aici nu l-au ajutat pe Guicciardini să scape de acuzațiile adversarilor săi și nici de propria lui amărăciune, dar noi, cititorii moderni, aflăm în ele o prețioasă rememorare a unor evenimente și vremuri în care nu doar destinul lui Guicciardini, ci și cel al Florenței și al Italiei întregi se schimbau definitiv.“ — GIAN MARIO ANSELMI

• Ediție bilingvă: română-italiană. Cititor nemântuit al suprarealiştilor, dadaiştilor şi expresioniştilor autohtoni şi străini, Virgil Mazilescu a evitat programatic în propria poezie platitudinea şi previzibilul fastidios, folosind sistematic unele procedee de bruiaj al comunicării anodine, supuse raţiunii practice, instaurând, în schimb, o dezordine elocventă, epică, prin aglutinarea unor inserturi disparate, frapante, insidioase. Feluritele dislocări şi derapaje ale mesajelor se fac în favoarea unei gratuite semantici a hiatusurilor şi omisiunilor menite să sfideze logica şi limbajul poetic convenţional.

Cu o prefață de Paolo Orvieto

Traducere și aparat critic de Smaranda Bratu Elian

„Creația lui Lorenzo de’ Medici, extrem de diversă, mergând de la cântece obscene de carnaval la imnuri religioase, de la satire suculente la poeme înalt filozofice, este imaginea vie a excepționalei varietăți a liricii Renașterii. Caracteristica ei unificatoare este folosirea măiastră a limbii italiene și impunerea ei ca politică culturală de stat într-un moment în care ea risca să fie marginalizată de limba latină. La aceasta se adaugă prozodia meșteșugită, ce preia tradiția feluritelor genuri lirice toscane înnoind-o și desăvârșind-o. Volumul de față a încercat să cuprindă cât mai mult din surprinzătoarea varietate a poeziilor și ritmurilor laurențiene și, de asemeni, să redea verva și hazul unora, meditația profundă a altora, care îl pot vrăji și astăzi pe cititor; se adaugă aici meritul oricărui text de valoare venit din trecut, acela de a ne confrunta cu o lume diferită: căci la Lorenzo iubirea este altfel privită și înfățișată, divertismentul este altfel perceput și orchestrat, ideologia înseamnă o altfel de împletire între politică și filozofie. Iar lucrul acesta, cred, ne poate pune pe gânduri.“ — SMARANDA BRATU ELIAN

• Editie bilinvga: romana-portugheza Aceasta este o mare poezie, fără o singură scădere, fără niciun defect, fără urmă de poticnire. O carte despre moartea mamei sale, cu o pudoare și cu o reținere admirabile. Un Requiem maiestuos. Isto é Grande Poesia, sem uma baixa, uma falha, um tropeço. Um livro em torno da morte da mãe, com um pudor e uma contensão admiráveis. Um Requiem majestoso. - António LOBO ANTUNES

• Editie bilinvga: romana-portugheza Opera sa publicata este, de altminteri, un fragment minim din grandioasa constructie pe care a incercat sa o realizeze. Eminescu muncea imens, dar consimtea sa se tipareasca numai lucrarile care il satisfaceau. Din voluminoasele sale manuscrise a ajuns sa publice numai vreo saptezeci de poeme (dintre care unele extinse); doua mari nuvele, Cesara si Sarmanul Dionis, in afara de cateva sute de articole politice, istorice si critice. Dar influenta exercitata de Eminescu a fost enorma; nu a fost doar creatorul limbii literare romane moderne si al miscarii eminesciene care a schimbat orientarea noii poezii a tarii sale, dar a devenit si doctrinarul prin excelenta al nationalismului roman.

Poesie del barocco italiano / Din poezia barocului italian

„Dincolo de frumusețea poeziilor în original și în traducere, și dincolo de semnificația actului de cultură de a le readuce în atenția publicului nostru, completând așadar zestrea necesară a bibliotecii reale și a celei ideale a culturii românești, rămâne să ne întrebăm de ce am citi noi, în România de astăzi, poezie barocă italiană. Răspunsurile pot fi mai multe: pentru că în mod surprinzător deșteaptă și astăzi plăcerea uimirii dinaintea luxurianței textului și virtuozității traducerii; pentru că prezintă o fericită alternativă la limbajul tot mai sărăcăcios și denotativ al zilelor noastre; pentru că ne atrage atenția că am uitat să ne uimim și să vibrăm dinaintea uluitoarelor descoperiri științifice și invenții tehnice ale zilelor noastre, și ne poate îndemna să nu le mai privim fără interes, ca firești, sau chiar să le negăm. Dar putem căuta și rațiuni mai profunde, căci nu întâmplător interesul pentru literatura barocă, negat în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, renaște în a doua jumătate a secolului XX și cu precădere grație criticilor specializați în avangarde. Căci ce epocă mai mult decât a noastră cunoaște ștergerea graniței dintre real și imaginar, dintre adevărat și fals? Ce epocă mai mult decât a noastră urmărește, ca în baroc, pe orice cale, efectul și spectaculosul care îmbracă de cele mai multe ori lipsa unor semnificații profunde și universale?“ —  SMARANDA BRATU ELIAN

Traducere, cronologie, note şi îngrijirea ediţiei Dana Barangea

Cu o prefaţă de Ambrogio Borsani

„Alda Merini și-a dus obsesia pentru poezie până la consecințele ultime. Nu putea concepe viața fără un spațiu în care să se dedice alfabetelor ei. Voința ei poetică extrem de fermă evocă figura temerară a celui care se aruncă în abis ca să ia urma celor fugiți din lume, înfruntând toate primejdiile pe care abisul le presupune. De-a lungul vieții sale chinuite, Alda Merini n-a încetat niciodată să viseze, nici măcar în infern, când în bezna ospiciului căuta dimensiunea de neatins a absolutului. Și-a exprimat în mod strălucit neliniștea de a locui imposibilul într-o frază din povestirea Nespus de pură, scrisă în 1965 și rămasă mult timp nepublicată: «Iată singurul lucru pe care cu adevărat mi-ar plăcea să-l țin în pumn, sunetul umbrei».“ — AMBROGIO BORSANI

În condițiile „pandemonizate” în care am ajuns să trăim, la doar două decenii după trecerea în mileniul III al erei creștine, poezia propusă de Enrique Nogueras are suficiente note consolatoare, spre a merita să fie lecturată și percepută ca un binevenit remediu contra răului din lume.

Acest volum cuprinde Opera poetică a lui Konstantinos Petrou Kavafis. Poeziile incluse în această ediție au fost scrise în limba greacă. Pe lângă acestea, Kavafis a mai scris proză și poezii în limba engleză, texte care nu se regăsesc în această carte.

„Poate că destinul poeziei stă în vârful unui creion, în vârful ascuțit și fragil al unui creion. Unei foi de hârtie – lucrul cel mai vulnerabil din lume – noi îi încredinţăm adevărul nostru, umbra noastră, secretul nostru, latura ascunsă și fierbinte a glasului nostru, partea cea mai substanțială a vieții noastre. Acestui alfabet – care poate peste un secol nu va mai exista – îi dăm întru păstrare lucrul cel mai drag și mai de neînlocuit care ne-a fost dat. Straniu acest paradox al poeziei: să țintești dăinuirea și să o faci cu mijloacele cele mai sărace, cele mai vechi și mai lipsite de apărare: cele aflate în afara actualității, în afara comerțului, în afara economiei, în afara a toate, uneori chiar și în afara propriului eu de vreme ce noi scriem cu o parte a noastră pe care n-o cunoaștem în întregime, o parte care e și nu e a noastră, care țâșnește dintr-o zonă obscură și secretă chiar și pentru noi. Secretă, iar uneori răscolitoare. Dar așa trebuie să fie poezia: ca să schimbe viața celui care o citește, ea trebuie să răscolească viața celui care a scris-o.“ — MILO DE ANGELIS

Ediție bilingvă, cu cinci gravuri în lemn de Mircia Dumitrescu.

„Un recviem emoţionant, scris după moartea tatălui său, ilustrând şi secreta alchimie care ajunge în cazurile excepţionale să facă din frază manifestarea cea mai demnă a emoţiei este şi acest poem în proză a lui José Luís Peixoto. Vorbim de un poet, prozator şi eseist, om de litere de o splendidă mobilitate şi cretivitate, unul din numele reprezentative ale literaturii portugheze de astăzi, adus deja prin câteva titluri spre cititorul român, spre bucuria noastră. Tuturor ne moare din când câte o fiinţă dragă, şi totdeauna asumarea acestei enormităţi e imposibil de rostit. Mi-ai murit… continuă scriitorul să i se adreseze tatălui său. Îl vedem cum încearcă să ia în pumn această particulă posesivă, s-o întoarcă pe toate feţele. Scurtimea enunţului ne spune însă că durerea nu iese din piept… Emoţie pură!”

Dinu Flămând

Poet, romancier, dramaturg, regizor de film, scenarist, teoretician și critic literar și cinematografic, eseist și jurnalist pasionat și virulent, traducător, autor de cântece, actor, din când în când și desenator, Pier Paolo Pasolini (1922-1975) a fost în toate aceste domenii altfel decât ceilalți: subiectiv în judecăți și acțiuni, dar mereu implicat cu pasiune în frământările cetății, fie ele politice, sociale sau culturale; înnoind în mod surprinzător poezia și poetica italiană, deși se declara „o forță a trecutului”; etalându-și uneori agresiv diversitatea sexuală și intelectuală, însă punându-și-le mereu în discuție; tânjind după o puritate și o idealitate pe care le știe terfelite de societate și de el însuși etc. Pasolini este considerat acum chintesența turbulentei perioade postbelice italiene. În proteica sa creație, poezia ocupă locul cel mai înalt: ea este creuzetul în care Pasolini își topește credințele, îndoielile, aspirațiile și contradicțiile; ea este, dintre toate, expresia privilegiată, absolută, în care orice rostire devine adevăr, orice notă personală devine afirmație universală. Volumul de față este primul florilegiu din această poezie oferit cititorului român.

ANTONI CLAPÉS I FLAQUÉ (Sabadell, 1948) scrie poezie și texte despre poezie din 1964. Își consideră propria operă ca un lung poem, ca o meditație asupra ființei și a devenirii, cu un interes clar asupra aspectelor legate de scris, limbaj, timp, memorie, tăcere și, în mod special, lumină, atât ca și concept fizic, cât și metafizic. Traduce poezie din franceză și din italiană. Ies în evidență traducerile sale din Philippe Jaccottet și Paul Valéry. Din 1989, conduce unul dintre cele mai importante proiecte editoriale din Catalonia, Cafè Central. A publicat peste douăzeci de cărți și numeroase texte în ediții de artă, prefețe, plachete și antologii. Opera sa s-a aflat întotdeauna într-o strânsă colaborare cu artiști plastici precum Benet Rossell, Alícia Casadesús sau Pilar Abad. Câteva dintre ultimele cărți publicate sunt in nuce (2000), Alta Provença / Haute Provence (2005), La llum i el no-res / Lumina și nimicul (2009), Pluja / Ploaie (2015) și Arbre que s’allunyà / Copac ce s-a îndepărtat (2017). Clars, aquest matí, són els teus records / Limpezi, în dimineața aceasta, îți sunt amintirile (2020) este o antologie care recuperează șase din cele mai emblematice cărți ale sale.

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

DOMENICO PISANA s-a născut la Modica (Ragusa) în 1958.
Și-a luat licenţa în știinţe religioase, cu specializarea pedagogico-didactică, la Facultatea de Teologie a Universităţii Santa Croce din Roma și doctoratul în teologie morală la Accademia Alfonsiana de la Pontificia Università Lateranense. A adăugat studiilor teologice studii și cercetări literare, desfășurând o intensă activitate ca poet, scriitor, eseist și critic literar, ţinând conferinţe și recenzând cărţi de diferite genuri.
Ca poet este autorul următoarelor volume: Nella sognante casa delle Muse, Editrice EDI, Modica, 1985; E verrà il tempo…, Edizioni Associazione culturale Dialogo, Modica, 1988; Oltre il silenzio della Parola, Vincenzo Ursini Editore, Catanzaro, 1990; Guardando Lembi di cielo, Adierre Editrice, 1993; Terre di Rinascita, Itinerarium Editrice, Modica, 1997; Canto dal Mediterraneo, Ismeca, Bologna, 2008; Tra naufragio e speranza, Europa Edizioni, Roma, 2014; Odi alle dodici terre. Il vento, a corde, dagli Iblei, bilingv (italiană-engleză), Armando Siciliano, Messina, 2016.
A publicat volumele de eseuri și critică literară: Poesia negli Iblei. Lettura di poeti dell’area ragusana, Editrice Setim, Modica, 1990; Poesia e Teologia in una letteratura d’umanità, Libroitaliano, Ragusa, 1995; Saverio Saluzzi e la sua poesia del Tramonto, Itinerarium Editrice, Modica, 1996; Percorsi critici. Lettura di autori contemporanei: Quasimodo, Montale, Goffis, Lauretta, Musumarra, Saluzzi, Savoca, Barberi, Squarotti, Trombatore, Edizioni Pagine, Roma, 2001; Quel Nobel venuto dal Sud. Salvatore Quasimodo tra gloria ed oblio, Edi Argo, 2006; Paesaggi dell’anima nella poesia di Salvatore Puma, Albalibri, Livorno, 2011; Personaggi letterari degli Iblei, 1839-1925. Profili critici e testi, Periferie Edizioni, Ragusa, 2019; Pagine critiche di Poesia Contemporanea – Linguaggi e valori comuni fra diversità culturali, Edizioni Il Cuscino di stelle, Pereto (AQ), 2019.
Semnătura lui Domenico Pisana se întâlnește și pe numeroase volume de teologie și etică, istorie și politică. De operele sale s-au ocupat numeroși critici literari italieni și străini. În România este prezent cu studiul Acel Nobel venit din Sud. Salvatore Quasimodo între glorie și uitare.
A primit numeroase premii și recunoașteri naţionale și internaţionale.

Antologie și introducere de Francesco Napoli

Traducere și note de Smaranda Bratu Elian și Aurora Firța Marin

Ediție îngrijită de Smaranda Bratu Elian

 

„Am încercat să atrag Istoria în interiorul exegezei, convins fiind că ea este nu numai magistra vitae, ci poate fi și o perfectă lupă pentru observarea complexității și varietății universului poetic contemporan italian. Nu știu dacă este abordarea cea mai potrivită, ceea ce știu însă este că orice drum se construiește pas cu pas, iar dacă se intersectează cu alte drumuri este bine de știut cine a lăsat urme și cine altcineva le-a urmat.“ — FRANCESCO NAPOLI

 

„Antologia de față e structurată pe deceniile în care și-au făcut debutul poeții activi astăzi, fiecare deceniu marcând o generație cu anumite caracteristici stilistice și editoriale. Pentru cititorul român, prețios este însă faptul că ea oferă o paletă lirică deosebit de variată din care el poate alege după propriile preferințe, dar îți și poate face o idee de ansamblu asupra producției poetice actuale. Într-adevăr, diversitatea tematică și formală a poeziilor alese nu împiedică perceperea unor trăsături comune: un anume aer de neîmplinire de sine, de nemulțumire în comunicarea cu ceilalți și față de viață, o anume adversitate față de lumea de astăzi, ten¬dința de a evita temele mari (tema iubirii e aproape absentă), de a se refugia în amintire și de a-și agăța certitudinile de obiecte sau aspecte concrete și mărunte din natură sau din cotidianitate.“ — SMARANDA BRATU ELIAN

Pliz suiciof ior mobail faun senchiu, de Mircea Dan Duta

Despre autor:

Szilárd Borbély
(n. 1963, Fehérgyarmat)
A publicat opt volume de poezie, cărți de eseuri și critică și un roman, Nincstelenek. Már elment a Mesijás? (Sărmanii. A plecat deja Mesia?), considerat cea mai bună carte apărută în Ungaria în 2013. Cel mai cunoscut volum de poezie al lui Borbély, Berlin Hamlet, a apărut în 2003 la editura Jelenkor, și a fost publicat în limba engleză în 2016 de prestigioasa New York Review Books. Borbély a primit mai multe distincții, printre care Premiul „Attila József”. A murit pe 19 februarie 2014, la Debrecen.

„Apoi seara mă uitam în același fel prin fereastra
S-Bahnului la ferestrele luminate ale clădirilor decăzute
din Schöneweide. Și câteodată coboram abia
la aeroport. Priveam luminile de pe cerul murdar.
Cum aterizează și decolează avioanele. Seara în apropierea
stațiilor adolescenții cereau de obicei
țigări. Un pachet se termina repede. Pe vremea aia
fumam mult. Cumpăram câte un cartuș de Magnum
de la chinezi sau vietnamezi. În asemenea momente
îmi era mereu frică, dar niciodată atât de tare, încât să renunț
la tocmeală. Eram din altă țară și tinerii ăștia nu-i văd deloc
cu ochi buni pe străini. Era un băiat, trebuie
să fi locuit în aceeași zonă ca și mine. El îmi cerea
în mod constant, serile ne întâlneam des. Apoi nu mai
spunea decât: Feuer? Nu cerea, era aproape
un ordin. I-o aprindeam benevol. Era
răvășit, pierdut. Îmi era milă de el. Mă gândeam la acele
rude pe care nu le-am întâlnit niciodată. Care o
vreme au plutit pe deasupra câmpiei germano-polone, în chip
de cenușă și fum. Poate de asta am vrut să privesc, doar
să observ, luni în șir, cum este cerul de deasupra Berlinului.”

Szilárd Borbély

Biografia autorului:

Paul van Ostaijen
(1896-1928)
este scriitorul cel mai inovator al literelor neerlandeze din Belgia în perioada interbelică. Începând cu Music-Hall, volum de poezii publicat în 1916, nu face decât să înnoiască poezia neerlandofonă, introducând mai întâi unanimismul francez, apoi expresionismul umanitar german. În timpul șederii sale la Berlin, între 1918 și 1921, devine prieten cu scriitori și pictori ai mișcării Dada. După întoarcerea sa în Belgia, se stabilește la Anvers, unde conduce o galerie de artă, apoi la Bruxelles, evoluând ca poet spre „poezia pură”. Moare pe 18 martie 1928, ros de tuberculoză, într-un sanatoriu particular din Miavoye-Anthée, un sat din provincia Namur.

Despre SEMNALUL:

Născut în 1896, la Anvers, Paul van Ostaijen aparţine unei generații de tineri intelectuali care visau să schimbe lumea — mai întâi Flandra — printr-o revoluție a artelor și nu numai. Din primăvara lui 1914, începe o carieră jurnalistică intensă, introducându-l pe cititor în avangardele internaționale și îmbrățișând întru totul cauza emancipării flamande. În octombrie 1918, s-a simțit chemat să dea Semnalul, un volum în siajul expresionismului umanitar, dar și al unanimismului și al poemelor lui Walt Whitman. Semnalul se caracterizează printr-o confesiune a sentimentelor umanitare în culmea misticii suferinței, a iubirii aproapelui, a uniunii cu universul. Traducerea în limba română a Semnalului apare cu ocazia centenarului acestui volum.

Traducere şi comentarii de Marian Papahagi • Cu o prefaţă de Irina Papahagi • Ediţie îngrijită, introducere şi completarea comentariilor de Mira Mocan

„Infernul în traducerea lui Marian Papahagi aduce la lumină una dintre acele «urme», sau «semne», de poezie și tradiție literară ce pot fi trezite de textul dantesc în memoria culturală a cititorului, punând în dialog originalul cu limba «nouă» care îl găzduiește. Versiunea de față ne arată, în felul acesta, că traducerea poate deveni cu adevărat o «tălmăcire» (după cum ne amintește Irina Papahagi, în Prefața ei, că îi plăcea lui Marian Papahagi să spună), adică o operațiune hermeneutică, de interpretare, care stabilește o «relație vie» între original și textul «nou». Aceasta poate reda viața – după cum afirma Walter Benjamin – acelor semnificații latente ale originalului care ies la lumină doar prin contactul cu potențialul semantic al unei alte limbi, astfel încât întâlnirea textului original cu noua limbă ajunge să fie chiar una dintre forțele vitale ce garantează «supraviețuirea» marilor opere clasice în cultura tuturor timpurilor.“ — MIRA MOCAN

Pe copertă: Sandro Botticelli, Dante și Vergiliu intrând în al optulea cerc al infernului (sfârșitul sec. XV)

Antologie, traducere, note și cronologie de Dinu Flămând
Introducere de Stefano Verdinoi

„Luzi este un poet creştin şi al materialităţii, doritor de deplina integrare în întrupările creaţiunii, în marile forme ale peisajului, în viaţa omenească şi în viaţă în general, în confruntarea dintre lumină şi umbră. Credibilitatea întregului rezidă într-o vastă orchestraţie a limbii, ultima expresie a codului literar al tradiţiei naţionale, o limbă care se desfăşoară într-un ritm alert, «in allegro».
Luzi pune în mişcare o strategie stilistică prin care semnele capătă mai multă relevanţă decât limba. De aici interogaţiile, liniuţele, parantezele în versurile în scară, alternanţa dintre litera cursivă şi cea dreaptă, toate modelând textul ca osmoză între cuvânt şi semn. Iar prezenţa interogaţiei îl face să fie şi prag, şi deschidere, în timp ce desele nexuri factice îi dau o tentă de oralitate.“ – STEFANO VERDINO

„Lexicul lui Luzi abundă în cuvinte inventate sau derivate, cu multe latinisme, sintaxa lui este deseori ambiguă sau chiar eliptică, polisemia etalează un subiectivism asumat, pe care uneori nu-l poţi descifra nici recurgând la abundenta exegeză dedicată operei sale, nici la numeroasele profesiuni de credinţă şi texte de autoexegeză în care poetul nu a fost deloc zgârcit în explicaţii.“ – DINU FLĂMÂND

Pe copertă: Telemaco Signorini, Santa Maria de’Bardi (detaliu)

Tristetea-dans /Tristeza feita danca. Editie Bilingva. Romana- portugheza

Teama de a iubi nu face pe nimeni fericit – iata una dintre devizele sub care si-a trait intens viata compunand sau interpretand poezie si muzica marele artist care a fost Vinicius de Moraes, unul dintre inventatorii sintezei unice prin care se exprima tristetea dansanta a Braziliei – bossa-nova.

„Laudele mistice ale lui Iacopone au ştiut să înfăţişeze cu o remarcabilă vioiciune acea veche rană a sufletului uman care mai sângerează încă: dorul după Altceva, pe care Iacopone îl găseşte în Dumnezeu, acea nevoie atât de umană de a se întrece încontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, către Infinit. O fugă de sine însuşi al cărei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotrivă, iubirea de sine: întrucât omul este el însuşi doar dacă îşi întoarce fiinţa către exteriorul său, iar mersul său către un altul se umple de sens. Iacopone ne arată că a înţeles, ca şi Blaise Pascal patru sute de ani mai târziu, că doar depăşindu-se omul devine pe deplin el însuşi.
De aceea omul nu poate înceta să dorească, să tânjească, să caute: este în chip fericit osândit să trăiască acea contradicţie de a-şi căuta sinele în afara sa, pentru că identitatea lui nu este altceva decât «tensiune, ţâşnire» către o Iubire îndepărtată.“ (MATTEO LEONARDI)

„Cum poţi purta potrivit conştiinţei un război izvorât din lăcomia de a-ţi spori teritoriul, în care se comit atâtea omoruri, atâtea jafuri, atâtea violuri asupra femeilor, atâtea incendieri de case şi biserici şi nenumărate alte rele? Şi cu toate astea, cineva care în senat ar invoca doar acest motiv împotriva iniţierii unui război cu sorţi de izbândă şi folositor ar fi refuzat de toţi. Aş spune şi mai mult: voi cum aţi putea accepta, potrivit conştiinţei, un război pentru a apăra pământurile care vă aparţin? Ba chiar dacă nimeni nu porneşte la război împotriva voastră şi nimeni nu vă cere să purtaţi război, cum altfel aţi putea voi să vă păstraţi teritoriile stăpânite, în care, dacă vă gândiţi bine, poate că nimic nu e al vostru, pentru că voi aţi ocupat tot sau măcar cea mai mare parte cu armele sau cumpărându-l de la cine nu avea nici un drept asupra lui? La fel se întâmplă cu toţi ceilalţi, pentru că, dacă te gândeşti bine la originea lor, toate statele sunt obţinute prin violenţă şi, în afară de republici, chiar înlăuntrul lor nu există putere care să fie legitimă, şi încă mai puţin e aceea a împăratului, care are atâta autoritate, încât justifică violenţa celorlalţi; de la această regulă nu-i exclud pe preoţi, a căror violenţă este dublă, deoarece ca să ne ţină înrobiţi folosesc atât armele spirituale, cât şi pe cele lumeşti.“ (Francesco GUICCIARDINI)

«In ultima instanta, intr-un fel, totul formeaza o singura carte. Nu exista perioade in viata unui om», spunea Caproni. El a urmat «linia vietii» doar in joaca, inserand-o transversal in opera sa cu o indrazneala pe care natura sa indaratnica si reticenta nu o putea duce pana la capat. De altfel, daca exista ceva care nu respecta traseul «unei linii», aceasta este viata. Ea traverseaza in zigzag opera lui Caproni, intrand si iesind, ca intr-un balci melancolic cu lucruri disparute. Raman doar numele si anii, scrijeliti in piatra alba a lumilor pe care le cunoastem, de-acum, numai datorita poeziei, datorita poeziei sale. Caproni nu a fost poate decat un utilizator al vietii si al poeziei, unul oarecare, un navetist, precum calatorul «anodin» din funicular, din tramvaiele singuratice din ‘43, din trenurile pe care le contempla, copil fiind, de sus, de pe pasarele. Realitatea sa este in miscare in timp si spatiu, dar este privita dintr-un punct fix, putin in maniera lui Montale, dintr-un loc imobil, aflat in afara acelui du-te-vino din viata celorlalti, sau inchis intr-un vector mobil canalizat pe un itinerariu prestabilit.“ (Bianca Maria Frabotta)

Croncanul aduce la perfectiune registrul „vulgar“ boccaccian dezvoltand resursele expresive si stilistice ale Decameronului si ne ofera un model de proza desavarsita sub aspectul bogatiei lexicale, gata de a recurge, cum am mai spus, la solutii dialectale si argotice la limita scabrosului, fara a renunta insa cu nimic la demnitatea stilistica a unei frazari modelate pe sintaxa latinizanta, pe cadenta accentelor, pe rafinamentul clauzulelor medievale, toate conferind un efect de bas continuu si de contragreutate vulgaritatii lexicului. (Guido Baldassarri)