Eseistică

Lumea pare o curte mică, plină de colb inteligent. Haideți la joacă! Recomandarea O Mie de Semne de astăzi de la Editura Tracus Arte este volumul recent apărut „Șosete pentru după-amiază (jurnalul unui terapeut modern, care este și ei om)”, de Suzan Mehmet.

Intalnirea cu Destinul cuprinde un intreg univers prezent si viitor, desi e o pledoarie pentru o lume care nu mai este, pentru o lume trecuta. Azi ne pregatim - unii dintre noi - de robotizare, ne marginim la fragmente mici de cunoastere si ne izolam in lumi artificiale, violente, paralele. Nu mai credem in valori autentice si nu mai credem in trecut. Or, in tot ceea ce suntem si in ceea ce gandim este mereu vie o istorie trecuta. E convingerea autorului prezentat printr-o secventa in aceste randuri, un medic daruit ca Hipocrate si un intelectual de stirpe nobila ca Louis Pasteur, asa cum au fost multi odinioara si cum sunt tot mai putini astazi. Muzele l-au daruit cu mai toate domeniile cunoasterii, facandu-l nu numai un mare cunoscator de oameni, ci si unul de universuri, produs deopotriva al stiintei si al credintei, asa cum au rodit ele intr-un sat mirific din Romania de odinioara. - Ioan-Aurel Pop

Scoala de la Frankfurt se studiaza in universitatile si institutele de stiinte sociale de referinta de pe glob. Scrierile semnate de Horkheimer, Adorno, Marcuse, Fromm, Pollock, Benjamin, Neumann, Habermas au explorat lumea intr-o maniera proprie si profunda si au elaborat concepte si teoreme noi, ce nu pot fi ocolite de cel care doreste cunoastere. Pariul fundamental al Scolii - libertatea inalienabila si drepturile imprescriptibile ale fiintei umane sunt conditie sine qua non a unei vieti demne de om - i-a intretinut vigoarea. Critica, inclusiv fata de sine, a alimentat creativitatea si vigoarea unei scoli care implineste un secol de la formare. Parcurgerea scrierilor Scolii de la Frankfurt este un bun indicator al gradului de rafinare a interogatiilor dintr-o cultura...

„Literatura nu e niciodată departe de contururile realului.” Ioana Bot

„Viaţa estetică ne arată ce au în comun o călătorie cu autocarul prin praful provinciei toscane, peisajul păduratic din valea Hudsonului, dandysmul proiectat asupra oraşului modern şi muzicile misterioase ale unei Indii percepute în gamă minoră, «turistică sau, aduse împreună, cascada lui Coleridges şi galantarul cu fructe (täiate pe cuburi de gheaţă) al unei băcănii newyorkeze. Și, în toate acestea, perspectivele literare discrete, ca niște «signaturis criptate, ale unor autori esențiali pentru Laurent Jenny (Sartre, Proust, Michaux, Breton sau Stendhal), fiindcă literatura nu e niciodată departe de contururile realului." IOANA BOT

„În cartea lui Laurent Jenny, experienţa estetică a marilor maeştri se întâlnește cu experienţa personală a autorului, în felul acesta practicile şi reflecțiile despre «arta din viață» câştigând noi și noi sensuri. Suntem invitați, aşadar, să cultivăm estetul din noi, să fim atenți la clipele în care vederea unei forme noi ne trimite la o experienţă poetică din trecut, la stazele şi fluxul imaginarului care ne îmbogăţesc constant viaţa estetică." LA LIBERTÉ

Tocqueville și natura democrației, cea de-a doua carte scrisă de filosoful Pierre Manent, își păstrează deplina actualitate și la patru decenii după apariția sa în Franța. Consacrată unuia dintre cei mai subtili gânditori politici ai secolului al XIX-lea, cartea este o analiză pasionantă a unor teme fundamentale pentru oricine dorește să înțeleagă schimbarea radicală care se află la originea lumii moderne: democrația, natura umană, libertatea, egalitatea, religia. Recitindu-l pe Tocqueville, Pierre Manent reușește nu doar să pună în lumină excepționalele intuiții și observații ale predecesorului său, ci și să ne facă să gândim împreună cu acesta cele mai importante opțiuni ale «omului democratic». Generatoare a unei alte ordini sociale, democrația – regim politic rămas fără concurent ideologic, pentru a folosi o formulă a lui Manent – a devenit parte a vieții noastre, dar ne solicită în continuare la fel de mult discernământul: pentru a nu o trăda, mai cu seamă în fragilul și esențialul său echilibru cu libertatea, se cuvine – ne îndeamnă filosoful francez –, la fel ca în urmă cu aproape 200 de ani, «să o iubim cu moderație»”.

De la publicarea sa în 1940, Imaginarul lui Jean-Paul Sartre a devenit unul dintre reperele esențiale ale filozofiei franceze și, treptat, o referință obligatorie pentru orice abordare contemporană a imaginii, de la antropologia vizuală la studiile media. Interesul critic pentru datele experienței și rezultatele psihologiei clinice, descrierile riguroase ale trăirilor conștiinței, temeritatea conceptuală sunt doar câteva dintre calitățile ce impun Imaginarul în rândul lucrărilor majore care influențează decisiv gândirea imaginii de astăzi. Pentru tânărul Sartre, ideea de intenționalitate a conștiinței, pe care o descoperă avid în opera lui Edmund Husserl, constituie cheia de acces la înțelegerea rolului pe care imaginea îl joacă în viața psihică. Astfel, activitatea imaginantă a conștiinței, ca mod fundamental al intenționalității, asigură relația dintre subiect și lume, dar în registrul raportării la ireal. Obiectul imagistic este ceva ireal, susține Sartre, ceea ce schimbă modul de a înțelege nu doar imaginea mentală, ci și opera de artă. A imagina presupune deci o libertate a conștiinței în raport cu realitatea, iar de aici și până la marile întrebări din opera de maturitate Ființa și neantul nu mai este decât un pas.

Istoria ne va arata daca termenul socialism a murit si trebuie inlocuit. In ce ma priveste, consider ca el poate fi salvat si, mai mult, ca ramane termenul cel mai potrivit pentru a ilustra ideea unui sistem economic ca alternativa a capitalismului. In orice caz, nu este suficient sa fim contra capitalismului sau neoliberalismului, ci trebuie mai ales sa fim pro altceva, ceea ce inseamna sa identificam cat mai precis sistemul economic cu care dorim sa-l inlocuim, societatea echitabila la care ne gandim, oricare ar fi numele pe care le vom da acestora. A devenit o banalitate sa spunem ca sistemul capitalist actual nu are viitor intrucat adanceste inegalitatile si conduce la epuizarea resurselor planetei, doar ca, in absenta unei alternative clare, sistemul prezent mai are inca multe zile de trait.

,,Aurelian Crăiuțu prezintă o serie de portrete intelectuale captivante ale unor gânditori moderați care nu s-au lăsat pradă curentelor ideologice radicale. Aceasta nu înseamnă însă că acești gânditori au fost lipsiți de pasiune, indiferenți sau nehotărâți. Ei s-au remarcat mai degrabă ca niște apărători înfocați ai unor valori politice și culturale care păreau să-și fi pierdut farmecul și relevanța în vâltoarea conflictelor culturale și a războaielor civile. Cartea ne călăuzește prin diferite contexte naționale și intelectuale, din Franța, Statele Unite si Marea Britanie până în Italia, Polonia şi România și ne arată că acești autori, în ciuda diferențelor de temperament, convingeri politice și socializare intelectuală, împărtășeau un deosebit respect pentru virtutea moderației, o virtute animată atât de un spirit al dialogului, curiozitate și pluralism epistemologic, cât și de disponibilitatea de a apăra idei nepopulare, în vederea consolidării fundamentelor politicii democratice.” Balázs Trencsényi

Cartea aceasta este, în esența ei, o hartă a sufletului autorului, o amprentă a opțiunilor cele mai intime ale lui. În ciuda drumului „cu acordeonul” fixat pe notele doinei de jale, cartea lasă să se întrevadă o „zariște” – cum ar spune Lucian Blaga – optimistă: dacă și în starea de acum a țării românii rezistă, atunci nu e nici o îndoială că avem viitor, căci Dumnezeu și-a pus amprenta pe aceste meleaguri.

„Explicația că latinofonii – proto-românii – se retrăgeau în munți vreme de secole în timpul «invaziilor» este de o absurditate atât de mare, încât e uluitor că a putut fi acceptată de-atâta timp. Pentru ca o populație compactă să trăiască secole în munți, ar trebui să avem așezări atestate arheologic, fortărețe și drumuri.

Carpații nu pot fi străbătuți de-a lungul crestelor altfel zis, nici astăzi, cu excepția unor alpiniști puși pe record, nu s-ar putea merge de la sud la nord, de-a lungul piscurilor, din trecătoarea Brașovului spre Bucovina. O populație sărăcită, fugită în munți vreme de secole, și-ar pierde rapid unitatea lingvistică și am avea azi nații romanice distincte între Făgăraș și Maramureș.

Apoi, îngustele văi ale Carpaților nu prezintă, arheologic, absolut deloc urmele unei ocupări vechi din partea unei populații masive. La fel cum toponimia și hidronimia munților Carpați nu sunt romanice, ci majoritar slave.

Misterioasa populație a strămoșilor noștri care de-a lungul «mileniului de tăcere» (271–1241) e presupusă a fi trăit în munți, în vreme ce câmpia a fost ocupată secole la rând de goți, slavi și cumani, nu a lăsat nici o urmă!“ —DAN ALEXE

Fiecare distanță străbătută de privire în adâncul cer e străbătută către ceva care, față de clipa aceasta, este mereu mai vechi, s-a petrecut mai demult, de la odinioară până la cel mai vechi odinioară. Jur-împrejur privirea noastră se cufundă în trecut, până foarte departe, până la niște lumini atât de vechi cât tinerețea lumii.

„Cartea aceasta nu vrea să fie altceva decât o călăuză către adevărul despre noi înşine, pe un drum la fel de greu de desluşit ca acela din Călăuza lui Tarkovski. Dar nu de negăsit. Omul este o fiinţă complicată şi ambiguă, dar nu indescifrabilă. Destul de chinuită şi de vulnerabilă, dar nu damnată. Iar sufletul său este în stare să compenseze urâţeniile şi josniciile naturii sale cu neverosimile biruinţe şi elevaţii...

Atenţia noastră este prea mult chemată în afară, către zarva înverşunată a vieţii. Prea mulţi caută, tot timpul, să ne vândă ceva: o idee sau doar o marfă, un idol sau, prea adesea, o iluzie. Cum să-ţi mai găseşti reperele în noianul acesta de informaţii şi de ispite care par a spune totul despre noi şi a ne da toate soluţiile, când de fapt nu izbutim să aflăm despre noi înşine ceea ce ar face ca relaţia noastră cu lumea să devină, dacă nu mai uşoară, cel puţin mai limpede?

Asemenea informaţii vrea să dea, pe scurt, dar în adânc, cartea aceasta prin eseurile morale pe care le conţine.“ — PETRU CREŢIA

„Noica l-a numit «întâiul om de cultură al țării». Dar era mai mult decât atât. Ajunsese foarte departe în ceea ce s-ar numi libertatea minții cuiva. Ajunsese la libertatea ei pătimitoare, adică la o inteligență care absorbise cultura lumii în câmpul de experiență al vieții. Tot ce îndurase, pe toate versantele existenței, era spus când în nume propriu, când sub masca marilor figuri întemeietoare ale Europei.

Nu respecta morala în sensul ei filistin obișnuit, dar micile lui texte pe teme morale au frumusețea unui cod sau a unui îndreptar de viață.“ — GABRIEL LIICEANU

„Cu toții știm în chip intuitiv ce sunt minciuna, ura sau seducția. Dar, întorcând paginile acestei cărți, s-ar putea ca, la sfârșit, să ne trezim în cu totul alt punct decât eram înainte de a o fi deschis. Speranța autorului este că, la capătul acestui exercițiu de lectură, cititorul îi va împărtăși iluzia: aceea de a fi înțeles.“ — GABRIEL LIICEANU

Ediție filologică, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba și Anca Crivăț

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cu o atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Celebrat încă din timpul vieții drept cel mai mare umanist spaniol, Antonio de Nebrija s-a transformat după moarte într-o legendă.“ Astfel începe portretul pe care i-l dedică Juan Gil, publicat cu prilejul împlinirii a 500 de ani de la moarte. Iar proporțiile legendei lui Nebrija se extind asupra întregii istorii a culturii europene. Opera lui Nebrija îl plasează pe cititor într-o dinamică de idei surprinzător de consecvent articulate, idei încă vii despre limbă și învățarea ei, despre cunoaștere în general și raporturile acesteia cu limba și, poate mai mult decât orice, despre o nouă înțelegere a valorilor educației și a autorității cunoașterii.

Andaluz carismatic, spirit ascuțit și imperturbabil față de convenționalismele epocii, Antonio de Nebrija se situează la începutul unei tradiții erudite și de gândire critică în care se plăsmuiește Europa modernă.“ — MIANDA CIOBA, ANCA CRIVĂȚ

Ediție filologică, studiu introductiv, tabel cronologic, traducere și note de Mianda Cioba

Antologia de față cuprinde câteva dintre cele mai importante scrieri ale umanistului spaniol Fernán Pérez de Oliva, reunite sub titlul celei mai cunoscute dintre ele, Dialog despre demnitatea omului. Dacă în Dialogul dedicat dezbaterii asupra condiției umane autorul aduce la lumină o superbă viziune echidistantă despre om al cărei optimism este rezultatul deliberării și pe care, cu entuziasmul celor mai puțin de trei decenii de viață (existența sa meteorică se încheie la numai 37 de ani), o considera expresia vremurilor noi, Discurs despre facultățile sufletului și despre buna lor folosire este o miniatură filozofică în care, pornind de la tema liberului-arbitru și a construirii și desăvârșirii sinelui, Pérez de Oliva intră într-un remarcabil dialog de idei cu scrieri antice și medievale faimoase precum Etica aristotelică ori Summa tomistă. Volumul mai cuprinde și două piese argumentative de excepție: în Argument în sprijinul candidaturii pentru ocuparea catedrei de Filozofie morală îl vedem pe profesorul universitar aspirant Oliva desfășurând unul dintre cele mai frumoase discursuri din istoria premodernă a oratoriei spaniole – deopotrivă profesiune de credință a unui intelectual cu certă vocație magistrală și, pentru noi astăzi, o sursă prețioasă de cunoaștere a istoriei intelectuale a Renașterii; iar în Argument în favoarea navigației pe râul Guadalquivir descoperim nu doar o abilă pledoarie în sprijinul unei inițiative cetățenești care ar fi condus la prosperitatea orașului natal, Córdoba, ci și un exercițiu de etică aplicată, un discurs în jurul a ceea ce Kant avea să numească „Moralität“.

„Sufletul lumii”, una dintre ultimele cărți ale marelui filozof britanic, este socotită o capodoperă prin bogăția și limpezimea argumentelor. Roger Scruton își propune să doboare două tipuri de reducționism al paradigmei scientiste: mai întâi, religia nu este doar o explicație alternativă a lumii, în concurență cu cea rațională, și apoi, ea nu se reduce la un set de fenomene de resortul sociologiei sau al psihologiei evoluționiste. Astfel, căutarea lui Dumnezeu, în sensul vizat de Scruton, nu are nimic în comun cu soluțiile iluzorii și deja stereotipe la problemele vieții actuale, ci trebuie înțeleasă mai curând drept căutarea sufletului dacă nu pierdut, cel puțin primejduit al lumii zilelor noastre. Un suflet care se ascunde și în același timp se revelează în „lumea trăită“: aceea a emoției artistice, a sacrului, a nevoii de dăruire și sacrificiu, într-un cuvânt, a raportului autentic cu noi înșine și cu semenii noștri.

Prefață și notă biobibliografică de Gabriel Liiceanu

„Prin formaţia şi activitatea sa, Huizinga apare în cultura secolului al XX-lea ca un descendent al lui Jacob Burckhardt. El înfăptuieşte, ca şi acesta, o foarte savantă, dar totodată lipsită de pedanterie sinteză între istoria cultural-politică şi aceea artistică a Occidentului – de unde şi altitudinea discursului său, care atinge adesea sfera celor mai cuprinzătoare vorbiri despre cultura şi spiritualitatea europeană. Homo ludens stă prinsă în cumpăna dintre o nostalgie şi un ideal. Adevărul ei istoric nu este de găsit decât scormonind la rădăcinile civilizaţiei noastre; conceptul ei desăvârşit nu poate fi decât rodul unei prospecţii, al locului pe care istoria nu l-a atins încă şi unde spiritul ludic se va altoi direct pe trunchiul activităţilor fără de care nici o societate nu poate fi gândită. Formula trecerii din regnul necesităţii în cel al libertăţii are în fond un iz ludic.“ — GABRIEL LIICEANU

Ediție de Henry Hardy

Isaiah Berlin a rămas întotdeauna interesat de Rusia, care i-a marcat identitatea din punct de vedere personal și intelectual. Emigrat în Anglia în 1921, s-a întors în țară pentru prima dată în 1945, având parte de întâlniri cu scriitori ca Anna Ahmatova și Boris Pasternak, care urmau să-și pună amprenta asupra scrierilor sale ulterioare. Eseurile despre URSS reunite, după dispariția autorului, de editorul Henry Hardy în volumul Mintea sovietică includ, printre altele, relatarea celebrelor sale întrevederi cu diverși scriitori ruși după cel de-al Doilea Război Mondial, reflecții despre „dialectica artificială“ manipulatoare a lui Stalin, analiza culturii sovietice făcută după o vizită din 1956, portretele unor scriitori ca Osip Mandelștam și Boris Pasternak, un post-scriptum ca reacție la evenimentele din 1989.

„În paginile care urmează, povestesc unele momente pe care le-am trăit, istorii care mi-au fost spuse, cugetări din vremea când parcurgeam o anume etapă a râului din viața mea“, declară Paulo Coelho în deschiderea volumului de față, o antologie de cronici din perioada 1998-2005 scrise inteligent, cu pasiune și umor, cuprinzând anecdote personale, parabole și reflecții despre literatură, istorie, dificila artă a iubirii și a scrisului: teme eterne și universale, înfățișate prin cuvintele unui scriitor unic, care se simte chemat să aducă mărturie despre adevărul și frumusețea lumii.

Fii ca râul care curge reprezintă șapte ani de călătorii, întâlniri și lecturi, fiecare aducând o nouă nuanță în tabloul complex al vieții. Coelho își reconstituie drumul parcurs, oferindu-ne o distilare prețioasă a filozofiei sale: aceea a unei ființe care își acceptă și îmbrățișează existența, văzută ca un flux mereu schimbător, uneori limpede și lin, alteori iute și tulbure, dar mereu de neoprit. Consemnându-și în stilul său inimitabil gândurile despre spiritualitate, iubire și destin, Coelho își invită fiecare cititor să pornească într-o călătorie personală.

Lecturi, revolte, nostalgii veți găsi în această carte, adică: „reacții de bun-simț față de ofensiva prostiei și a imposturii“, proteste împotriva strâmbătăților aduse de corectitudinea politică în lumea de azi care a luat-o razna, analize lucide asupra unor fenomene ce mar­chează și reconfigurează societatea românească, occidentală ori globală, dar și un „vagabondaj livresc“ a cărui plăcere autorul, rafinat cronicar literar și scriitor, nu și-a refuzat-o. Un volum-mozaic care surprinde iureșul vieții complicate a ultimilor ani, abia trecutele spaime ale izolării pandemice și apăsătoarea atmosferă actuală pe care o generează războiul.

Strategiile militare care au influențat gândirea și filosofia întregii lumi

„Arta războiului” adună strategii militare care, în timp, au influențat gândirea și filosofia întregii lumi. În cele 13 capitole, Sun Tzu discută psihologia războiului, strategii, folosirea terenului și a condițiilor meteo în propriul avantaj, utilizarea spionilor, dar și realizarea și păstrarea alianțelor.

Chiar și după două milenii și jumătate, „Arta războiului” rămâne cartea de căpătâi în materie de strategii de război în Estul Asiei, influențând totodată și gândirea militară occidentală, dar și tacticile legale, de afaceri și nu numai. Sun Tzu este în continuare respectat în cultura chineză și est-asiatică drept o măreață figură istorică și militară.

Într-o lume care se orientează dominant în funcție de criteriul utilității, riscând în momente de criză să elimine tot ce nu pare a-și dovedi folosul imediat, cartea profesorului Nuccio Ordine este o binevenită pledoarie pentru a redescoperi rolul esențial al inutilului în cunoaștere și o critică lucidă a lipsei de viziune și a derivelor utilitariste din sistemele de educație. Această apologie pasionantă a libertății spiritului și a exercitării fără constrângeri a curiozității intelectuale este și un îndemn la a-i reciti pe clasici și, mai ales, la a asculta ceea ce ei ne pot transmite cu adevărat pentru viața fiecăruia dintre noi. Abia atunci când îi este respectată libertatea și creativitatea, spiritul uman poate ajunge la o cunoaștere care, în cele din urmă, își va produce și efectele utile. Nuccio Ordine ne oferă aici o bibliotecă ideală, ușor de parcurs și de înmânat, pentru ca societatea noastră să nu-și piardă memoria și inspirația vitală.

„Îmi fac iluzia că cititorii acestui volum vor afla, așa cum am aflat și noi doi stând de vorbă, lucruri esențiale despre viața lor, despre prietenie, despre iubire, despre respect și liberă slujire, despre minciună și ură, despre gândirea însăși, despre spiritele mari ale lumii, despre ființele alese ale culturii noastre neonorate îndeajuns, despre cei care ne-au făcut oameni sau despre evitarea in extremis a marilor naufragii culturale.“ — GABRIEL LIICEANU

,,Dacă știința se opune religei, nu este din cauza a ceva din ceea ce conțin fie premisele, fie concluziile marilor teorii științifice. Acestea nu menționează nici un cuvînt despre Dumnezeu. Nu vorbesc despre vreo credință în afară de cea pe care ele însele o cer. Nu impun nici un ritual în afara ritualurilor obișnuite ale vieții academice, iar acestea nu implică nimic mai mult decît adorarea a ceea ce este adorat la scară largă. Afirmațiile încrezătoare ale oamenilor de știință care susțin că, în intimitatea camerei lor, au demonstrat că Dumnezeu nu există nu au nimic de-a face cu știința, și chiar mai puțin cu existența lui Dumnezeu.” David Berlinski

Textele cuprinse în acest volum – continuare, într‑un fel, a celui din 2021: Doctorul de povești. Medicină și literatură – au apărut de‑a lungul ultimilor ani în revistele Steaua, România literară, Tribuna etc., precum și în volume colective editate, cele mai multe, de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor. Revenind periodic asupra acelorași teme, dar în contexte și cu argumentări diferite, anumite secvențe „călătoresc”, firesc, dintr‑un text în altul.

Cum se face că românii au devenit vârf de lance în avangarda culturală din Occident? Care sunt posibilitățile și dificultățile unui dialog religios între creștini și musulmani? Cum s-a transformat rolul femeii în societate de-a lungul timpurilor și la ce ne putem aștepta în viitor? Care este explicația că grecii antici, care au apărut în Peninsula Balcanică fără să aibă vreo cultură atestată, s-au ridicat la o cultură ce stă la baza civilizației europene de azi? Cum pot etimologiile unor cuvinte să ducă la rescrierea istoriei? Transferul de cultură de la un popor sau națiune la alții este un cadou? Care e adevărul din spatele calomniilor lui Herodot la adresa tracilor? Cum se falsifică istoria și de ce acceptăm falsurile?

La 50 de ani de la prima publicare integrală a „Eseurilor” lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a „Eseurilor”.

„S-a pus adesea întrebarea dacă Montaigne a fost credincios, dacă a fost un catolic sincer, sau a manifestat sentimente religioase din prudență, și poate din dorința de-a sluji societatea. A formula problema în acești termeni simpliști ar însemna să tratăm superficial o gândire a cărei intenție radicală este adesea nesocotită de filozofia occidentală. De altfel, urmași ai lui Montaigne precum Descartes sau Pascal au fost destul de alarmați de îndrăzneala acestei gândiri ca să-și îndrepte căutările principale către căile prin care o puteau ocoli. Montaigne deschide gândirii filozofice două perspective, între care nu pare să se fi hotărât încă. Pe de o parte, cea a filozofiei Luminilor, care supune criticii sale toate societățile istorice, nutrind gândul utopic al unei societăți raționale. Pe de alta, relativismul care respinge orice criteriu absolut ce i-ar putea îngădui unei culturi să judece culturile diferite de ea.“ — CLAUDE LÉVI-STRAUSS

„La mine acasă, mă retrag ceva mai des în bibliotecă, de unde îmi diriguiesc totodată și gospodăria. Sunt deasupra intrării și văd la picioare grădina, ograda, curtea și mai toate acaretu­rile. Frunzăresc aici când o carte, când alta, fără rânduială și fără plan, la nimereală. Uneori îmi las gândul să zboare, alteori îmi însemnez și dictez, umblând în sus și-n jos, gândurile de față. Se află la al treilea etaj al unui turn. Aici îmi petrec cele mai multe zile din viață și cele mai multe ceasuri din zi. Încăperea e rotundă, cu un singur perete drept, pentru masa și scaunul meu; iar rotunjimea îmi oferă dintr-o privire toate cărțile așezate jur împrejur, în despărțituri cu câte cinci rafturi fiecare. Are trei ferestre cu vedere largă, de nimic împiedicată, și șaisprezece pași în diametru.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

„Într-o lume a imaginii flatante despre sine, nimic nu e mai detestabil și mai amenințător decât pierderea tinereții fizice. La 30, 40 sau 70 de ani, realitatea trebuie evitată și ascunsă cu orice preț. Dincolo de aparențe, de panica vârstei târzii și de fantasma tinereții veșnice, frumusețea fiecărei vârste ține însă de ce crede omul despre el însuși. Misterioasa călătoare nocturnă se insinuează în viețile tuturor mai devreme sau mai târziu. De ce oare femeile și bărbații percep dramatic diferit această vizită menită să-i învețe arta de a trăi și să-i deprindă cu vârsta pe care Montaigne o numea vârsta adevăratei vieți? Provocatoare, curajoasă și personală, deopotrivă amară și duioasă, această istorie culturală a vârstelor din fiecare om e o invitație la regândirea tinereții și îmbătrânirii, în amestecul de indiferență și tehnologie al secolului XXI.“ — TATIANA NICULESCU

„Fac apel la o «neutralitate» a bătrâneții. Nu îmi doresc o protecţie excesivă, adesea greu de suportat, ci mai degrabă o societate care să‑şi depăşească neîncrederea şi teama pe care le simte şi să înceapă să considere bătrâneţea o valoare importantă şi activă. Trebuie să încetăm să ne temem de ea, să ne dăm voie să ne‑o dorim. Să punem capăt violenței îndreptate împotriva ei din toate părțile, care este şi un semn al eșecului civilizației noastre. Să vedem în vârstă un rezervor de șanse noi, un prilej de a umple lumea în loc să o lăsăm goală. Să schimbăm viața sau cel puțin să schimbăm definiția și sensul a ceea ce înseamnă să trăiești...“ — LAURE ADLER

Ca teoreticiană a romanului modernist, dar și ca ilustră practicantă a literaturii experimentale de la începutul veacului al XX-lea, Virginia Woolf introduce schimbări fundamentale în relația dintre scriitor și lector. În cheie postromantică, ea își apropie publicul prin empatie, dar face un pas mai departe, îndemnându-l pe cititor să devină judecător și să-și asume o răspundere egală cu a autorului pentru evoluția ulterioară a literaturii. Virginia Woolf contează în acest sens pe reacțiile interlocutorului, stimulându-i creativitatea, incitându-l la dispute, dezvoltându-i spiritul critic. Monica Pillat

Alcătuit din douăsprezece eseuri inedite din perioada 1968–2000, volumul Uite cum stă treaba urmărește subiecte diverse: presa vremii („problema nu este dacă să crezi informația, ci dacă o găsești"), fantezistul domeniu San Simeon („Odată ce un loc devine accesibil ochilor... nu mai este accesibil imaginației...") sau dacă să-ți faci sau nu studiile superioare la Stanford. În „De ce scriem", Joan Didion cântărește actul scrisului: „Scriu doar din motivul de a afla ce gândesc, la ce mă uit, ce văd și ce înseamnă". De la admirația sa pentru fraza lui Hemingway la povestea Marthei Stewart, a cărei istorie „le-a dat curaj femeilor din țara asta, chiar dacă a devenit o amenințare la adresa bărbaților", eseurile lui Joan Didion sunt rodul unei observații acute, al mirării, al incisivității și clarviziunii.