Eseistică

„Al meu, al meu, al meu. Cât repetăm acest adjectiv posesiv. În realitate, un mare prim pas înainte, în materie de scriitură, e să descoperi exact opusul: ceea ce în mod triumfal considerăm al nostru e de fapt al altora. Tratativele cu lumea, da, oricând sunt în întregime ale noastre. Dar cuvintele — forma scrisă în care le cuprindem fiind atenți la marginile roșii ale caietelor noastre —, nu. Trebuie să acceptăm faptul cert că niciun cuvânt nu e cu adevărat al nostru. Trebuie să renunțăm la ideea că a scrie înseamnă să eliberăm, în mod miraculos, o voce proprie, o tonalitate proprie: după mine, acesta e un mod indolent de a vorbi despre scris." Elena Ferrante

Alcătuit din douăsprezece eseuri inedite din perioada 1968–2000, volumul Uite cum stă treaba urmărește subiecte diverse: presa vremii („problema nu este dacă să crezi informația, ci dacă o găsești"), fantezistul domeniu San Simeon („Odată ce un loc devine accesibil ochilor... nu mai este accesibil imaginației...") sau dacă să-ți faci sau nu studiile superioare la Stanford. În „De ce scriem", Joan Didion cântărește actul scrisului: „Scriu doar din motivul de a afla ce gândesc, la ce mă uit, ce văd și ce înseamnă". De la admirația sa pentru fraza lui Hemingway la povestea Marthei Stewart, a cărei istorie „le-a dat curaj femeilor din țara asta, chiar dacă a devenit o amenințare la adresa bărbaților", eseurile lui Joan Didion sunt rodul unei observații acute, al mirării, al incisivității și clarviziunii.

Raport de poliţie este o carte nouă despre un obicei vechi: acuzaţia de plagiat. O practică ce are, de fapt, aceeaşi vârstă ca şi literatura.
Că scriitorii îşi doresc să fie citiţi este un fapt legitim. Că scriitorii îşi doresc să fie iubiţi, în fine, de ce nu? Dar că mai vor să fie şi plagiaţi, ei bine, abia aici începe să se contureze o anumită viziune asupra literaturii. Marie Darrieussecq