Eseistică

Prin volumul Munca actorului asupra rolului, Konstantin Stanislavski încheie trilogia dedicată „sistemului“ său, care a revoluționat modul de a privi lumea și de a o reda pe scenă. Concepută mai degrabă ca un ghid, și nu ca un manual de instrucțiuni, această lucrare examinează metodele prin care un actor își construiește personajul, pornind de la piese extrem de contrastante, cum ar fi Prea multă minte strică, de Aleksandr Griboedov, Othello, de William Shakespeare, sau Revizorul, de Nikolai Gogol. Urmărind procesul de creație al actorului, de la prima lectură până la finalizarea spectacolului, Stanislavski explorează modul de abordare a rolurilor, făcând trecerea de la stilul demonstrativ, „teatral“ de a juca la cel autentic, axându-se pe adevărul personajului, pe etapele de cunoaștere, de trăire și de întrupare ale rolului sau pe situațiile date ale piesei. El arată cum poți crea o viață interioară care să dea substanță cuvintelor autorului, conturând, de-a lungul textului, imaginea unui artist autentic, care uneori eșuează, dar care întotdeauna caută răspunsuri pline de adevăr.

Textele reunite în acest volum aduc contribuții importante în contextul discuțiilor de astăzi referitoare la natura umană, fluiditate și identitate de gen, precum și din punctul de vedere al cercetării științifice asupra naturii. Totodată, capitolul final este o meditație profundă a problemei natură-har în „Paradisul” lui Dante.

Ordinea viitoare a lumii inseamna multe lucruri. Bunaoara, dupa euforia unificarii din anii nouazeci, Europa resimte nevoia unei reorganizari. O restructurare a economiei lumii, luand in seama nu numai reusitele, ci si consecintele globalizarii, a inceput deja. Resursele naturale isi schimba pretul. Chestiunea legitimarii creste in importanta, iar republicanismul democratic renaste. Discrepantele sociale devin o tema importanta. Diferentele de dezvoltare revin pe agenda internationala. Puteri noi si-au facut loc la masa deciziilor. Supraputerile au intrat in raporturile unei geometrii variabile. O noua scindare ameninta lumea. Din toate ratiunile, conceperea suveranitatii trebuie din nou adusa la zi. Noua arhitectura de securitate are misiunea de a o reconstrui cu buna-credinta si competenta din primul moment. - Andrei Marga

Aflata in topul celor mai influente carti scrise vreodata despre calea razboinicilor japonezi, Bushidō – Codul samurailor este un studiu clasic al culturii japoneze, in care se contureaza virtutile pe care fiecare asemenea razboinic le intruchipa, aparandu-le cu insasi viata sa. Mai mult decat atat, autorul compara fiecare astfel de virtute cu modul in care se manifesta ea in Occident, aratand ca oricat de diferite ar parea doua culturi la suprafata, ele sunt totusi create de fiinte umane si, ca atare, au asemanari profunde. Preceptele de baza ale codului Bushido, despre care veti citi in aceasta carte, cu asemanarile si deosebirile fata de codurile cavalerilor din Occident sunt: • Corectitudinea sau datoria; • Curajul, darzenia si rabdarea; • Bunavointa; • Politetea; • Autenticitatea si sinceritatea; • Onoarea; • Devotamentul fata de familie si fata de un superior.

,,Criza ecologică nu cade din cer chiar dacă ea se face văzută, printre alte simptome, prin dereglarea climatică. Nu este vorba nici măcar de o catastrofă naturală, globală și devenită sistematică. Agitațiile ideologice, bricolajele tehnologice și recuperările economice rămîn cu evidență dincoace de miza sa și-i maschează aspectul serios, la fel ca atîtea divertismente. Caracterele sale deopotrivă incontestabile, dar nedefinite ar trebui să ne facă să recunoaștem în ea un fenomen saturat: un fenomen în care excesul de intuiție (de imagini, de informații, de fapte, de data etc.) depășește cu mult tot ceea ce un concept sau un ansamblu de concepte ar putea constitui ca fenomen obiectivabil. De fapt, avem nevoie tocmai de filozofie pentru a-i analiza originea și tocmai de teologie pentru a încerca să-i facem față în mod corect." Jean-Luc Marion

40th Anniversary Edition - With an accompanying text by Neale Donald Walsch It contains Reviews and opinions on The Intelligence of Matter. The present translation is based upon the 4th Romanian edition, revised and expanded, of The Intelligence of Matter (2021). Prof. Dr. DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN, MD, came to the attention of the general public especially after the publication, in 1981, of the first edition of this book, The Intelligence of Matter, which immediately became a bestseller. In 1992, the book was awarded the “Vasile Conta” Prize for Philosophy of the Romanian Academy. An impressive volume of information, extracted from the foremost areas of knowledge, is admirably synthesized in a unified, easily accessible work, written in a clear and attractive style.

Edition du 40e anniversaire avec un texte d'accompagnement par Neale Donald Walsch Il contient des Opinions sur L'Intelligence de la Matiere. Un volume impressionnant d'informations, issu des principaux domaines de la connaissance, est admirablement synthetise en une oeuvre unitaire, facile d'acces, redigee dans un style limpide et attrayant. Le chemin de la matiere, du premier rayon de lumiere jusqu'au moment ou, par le biais du cerveau humain, on peut prendre conscience de soi-meme - voici le contenu de L'Intelligence de la Matiere.

Formele vechi de viață și relațiile dintre oameni rămân, în esență, neschimbate. Nuanțele care diferențiază lumea de ieri și cea de azi, de aici și de acolo, chiar dacă uneori îmbracă forma deosebirilor clare, se întâlnesc cândva, undeva, într-o confluență a ceea ce este simplu, sincer și general valabil: omenia și omenescul. Şi, dacă e s-o spunem din nou, nu cred că am făcut un pas greșit venind aici: drumul României înspre U.E. şi, mai apoi, ancorarea în legislativul acestei comunități, precum și dezvoltarea economică, creșterea nivelului de trai, dar, înainte de toate, facilitatea și rapiditatea comunicării vin în sprijinul ideii că, între timp, nu mai sunt în străinătate decât pe jumătate, dacă nu chiar mai puțin.

Autoarea analizeaza doua traduceri in limba romana ale romanului ,,O mie noua sute optzeci patru" de George Orwell, observand trecerea de la redarea distopiei intr-un registru ideologizat la unul neutru si ludic, reflectare a clivajului produs in societatea romaneasca in ultimii 30 de ani, in care cititorul, ghidat de traducator, se rupe de fictiunea legata ombilical de comunismul angoasant, indreptandu-se spre fictiune ca mijloc de evadare si entertainment.

O serie de eseuri ordonate alfabetic despre pasiunile și idealurile unuia dintre cei mai mari scriitori ai Mexicului. O confesiune magistrală aflată la granița dintre intimitatea unui jurnal și densitatea unei autobiografii, Crezul lui Fuentes ne poartă pe urmele artei și istoriei până la cele mai importante evenimente care i-au conturat lumea și pasiunile. O carte multifațetată, în care autorul mexican construiește o hartă trasată din gânduri și amintiri, alternând teme precum iubirea și prietenia cu pasaje despre Buñuel, Faulkner și Wittgenstein.

Există lucruri în Arta Actorului la care nu există răspunsuri general valabile – în primul rând din cauza individualității, apoi există lucruri care au o practică general valabilă, ambele extreme rezumându-se la paradigma „meseriei” – este sau nu este o meserie? Nu știm. Arta Actorului este diferită de Arta Filmului sau de Arta Spectacolului, dar putem vorbi de actorie chiar prin spectrul neprofesionistului (iar exemplele sunt multiple). Bucătăria internă a actorului este un subiect de discutat dacă vorbim de analiză sau teorie, dar atâta timp cât expresia exterioară a Artei Actorului este cea dorită, poate rezulta că metoda folosită a fost una cu rezultate – așa cum spunea Ion Cojar „orice metodă dă rezultate, este o metodă”.

Ce carte admirabila a scris Adela Dinu despre ceea ce e cel mai putin admirabil in noi! Adica despre vointa noastra de a construi utopii - deloc descurajata de detaliul ca, absolut intotdeauna, toate utopiile puse in practica ajung cele mai atroce distopii. Din lemnul stramb al omenirii, observa Kant in eseul despre istoria universala din 1784, nu se poate construi nimic perfect drept. Isaiah Berlin a facut din observatia lui Kant teza lui centrala de respingere a utopiilor si adoptare a pluralismului. Adela Dinu alege sa studieze feeriile monstruoase ale anti-pluralismului; instrumentarul ei e de o raceala stiintifica (durandian, clasificandu-le dupa regimul diurn si cel nocturn al imaginatiei distopice in distopii martiene si distopii venusiene), dar pledoaria ei e pasionala. Nu se poate, spune Adela Dinu in subtext, ca omul sa fie numai ceea ce se reflecta in oglinda neagra a distopiilor. Ea clasifica monstruosul din noi, in diacronia lui distopica - pentru a defini, apofatic, prin negatie, partea noastra de lumina. Nu putem fi numai intunericul din noi; vocatia distopica a omului e ceea ce deopotriva distruge umanul -, dar marturiseste, fie si prin antifraza, nevoia noastra de lumina. E, asadar, o documentare a raului din noi - din care iesi deopotriva dezgustat de maladia distopica a umanului, dar si convins ca umanul in care specia a crezut dintotdeauna exista.

Radu Vancu

Cartea Adelei Dinu este o calatorie erudita si pasionata spre marginile imaginatiei. Spatiul distopic traduce, prin arhitectura lui nelinistitoare, ambitia demonica de planificare a mintii umane. Perfectiunea trece prin hedonism sau prin teroare. Omul este zidit in inchisoarea ideilor : iata universul pe care textul critic al Adelei Dinu il redescopera, pentru cei de astazi.

Ioan Stanomir

Construit asemenea unui puzzle incitant, condus de firul roșu al etnografiei și folclorului, acest volum surprinde, în lentile metodologice erudit alternate, perspective inedite asupra registrelor infra și supra ale vieții spirituale colective. Străvechi tabuuri, cultul copacilor, ființe mitic-legendare precum Știma Apei și Fata Pădurii, anecdote, bancuri și legende urbane – producții folclorice mai puțin tratate în literatura clasică etnografică –, tot acest larg spectru tematic se regăsește lămurit de-a lungul unor analize cuprinzătoare și riguroase.

Exilul lucrează asupra oamenilor, îi schimbă în altceva decât erau înainte, îi supune cu deosebire unui lung șir de metamorfoze personale și intelectuale – este una dintre concluziile la care ajunge, în paginile acestui volum erudit, Constantin Eretescu, etnolog, antropolog și scriitor, recunoscut drept una dintre cele mai importante personalități ale exilului românesc din America.

„Acest volum se țese în jurul a trei filme – două ale lui Marguerite Duras: Les mains négatives și Le camion (Mâinile negative și Camionul) și unul al lui Marcel Carné: Les Visiteurs du soir (Oaspeţi de seară) –, pe care le confruntă cu enigmaticele mâini negative care ne întâmpină în peșterile pictate din Franța și din nordul Spaniei și, respectiv, cu piesa L’Impromptu de Versailles (Impromptu‑ul de la Versailles) a lui Molière și cu romanul durasian Le ravissement de Lol V. Stein (Răpirea lui Lol V. Stein).” Sanda Golopenția

Într-un interval de cîteva decenii, Edith Stein (1891 Breslau – 1942 Auschwitz) a ieșit din întunericul unei morți anonime într-o mare recunoaștere internațională. Doi factori au contribuit la această atenție extraordinară: lucrările ei cu o tematică de mare anvergură, bogate în idei, în cadrul fenomenologiei și filozofiei religiei; însă nu mai puțin destinul ei neobișnuit, în armonie cu uimitoarea ei măreție umană. Mai presus de toate au atras atenția transformarea vieții sale, în nefastul an 1933, din filozof în carmelitană și exterminarea ei la Auschwitz la vîrsta de 51 de ani – ca o victimă între multe altele în cadrul execuțiilor în masă, dar ca o victimă implicată în chip conștient. Mulți factori care în altă parte își pierd coeziunea au fost ținuți în cazul lui Edith Stein laolaltă, sub constrîngere, dar și sub propriile-i standarde înalte. În ea se întîlnesc știința și religiozitatea, intelectul și dăruirea, gîndirea profundă și umilința, iudaismul și creștinismul.

„Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi.“ — MATEI CĂLINESCU

Pericle și Cymbeline încearcă o formulă artistică nouă, pe care capodopera testamentară, Furtuna, o desăvârșește. Ultimele piese ale lui Shakespeare, așa-zisele romances, nu se mai preocupă doar de eroi sau de cupluri, ci de întregi familii; nu mai contează atât protagoniștii (goliți de psihologie, dar încărcați simbolic și alegoric), cât relațiile dintre ei. Cele trei drame explorează posibilitatea inversării antitragice a timpului prin acțiunea providenței: asistăm astfel la învierea morților, la regăsirea soților, părinților și copiilor înstrăinați și la recompunerea societății prin împăcare și iertare plenară.

Mircea Mihăieș îl însoțește pe filozoful, expertul în iudaism, celebrul om de presă american Leon Wieseltier într-o experiență tragică: pierderea tatălui. O experiență sublimată într-o carte nu mai puțin celebră, Kaddish. Rugăciunea rituală pe care fiul e dator să o rostească timp de un an devine pretextul și suportul unui exercițiu intelectual și afectiv excepțional, compus cu mână de maestru de filozoful american. Întreg acest parcurs e urmărit, descris și interpretat de Mircea Mihăieș cu empatie, inteligență, erudiție, dar mai ales cu o forță expresivă care îl reatestă ca scriitor de prim rang. Pot reverbera la armoniile acestui concert la patru mâini toți cei care încearcă să înțeleagă sensul suferinței, al pierderilor ireparabile, al nevoii de alinare, al rugăciunii, iertării, amintirii și uitării. Pentru că le-au trăit. Adriana Babeți

La ceremonia de absolvire a promoției 2005 a Colegiului Kenyon, David Foster Wallace a fost invitat să vorbească despre un subiect la alegere. A fost singurul astfel de discurs pe care l-a ținut vreodată.

David Foster Wallace este autorul romanelor Infinite Jest (1996) și Mătura sistemului (Curtea Veche, 2014), al volumelor de proză scurtă Girl with Curious Hair (1989), Brief Interviews with Hideous Men (1999), Oblivion (2004) și al colecțiilor de eseuri A Supposedly Fun Thing I’ll Never Do Again (1987), Care-i treaba cu homarul (Black Button Books, 2017) și Teoria corzilor (Pilot Books, 2023). A scris pentru Esquire, Harper’s, Rolling Stone, New Yorker, Paris Review și alte publicații. A primit bursa MacArthur și premiile Lannan for Fiction, Paris Review’s Aga, Khan, O. Henry și John Train for Humour. David Foster Wallace a murit în 2008.

„Nu știu exact cum să interpretez toate acestea sau cum le-ar fi interpretat David, dar mă bucur că Asta este apa există și a devenit un discurs emblematic. Ne reamintește că, deși lumea poate că l-a trădat pe David Foster Wallace, el nu ne-a trădat niciodată pe noi. Pentru mine, e de-ajuns ca să sper.” The Guardian

Strălucire și loialitate, calm imperial, iertare și credință, măreție de secole și modestie regală, datorie și răbdare, renunțare de sine, crize și tradiții, și, întotdeauna, umor fin și autoironie, pentru că într-o lume dominată de circul vanității și într-o eră a spectacolului, regina s-a ferit de tentația de a fi spectaculoasă.

Józef Maria Ruszar este istoric literar, director al Institutului de Literatură, redactor-șef al Revistei Culturale Trimestriale „Nowy Napis” („Scrieri Noi”). Începând cu anul 2004, organizează conferințe științifice sub genericul Atelierele „Herbert” și editează seria Biblioteca Domnului Cogito (69 de volume până în anul 2022). Între anii 2008-2010 a fost directorul departamentului de comunicare socială în cadrul Băncii Naționale Poloneze, iar din anul 2016, lector la Academia Ignatianum din Cracovia. Între anii 2016-2019 a fost director de grant NPRH „Imagini cu privire la Dumnezeu, om și lume, în literatura polonă a secolului al XX-lea”. A editat cartea autobiografică Czerwone Pająki. Dziennik żołnierza LWP, 1917 (Păianjeni roșii. Jurnalul soldaților Armatei Populare Poloneze). A fost distins cu Crucea în grad de Ofițer a Ordinului Renașterea Poloniei (2007) și cu Medalia de Argint „Gloria Artis” pentru merite culturale, 2018.

Iulian Bocai (n. 1986) Scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea București. A scris două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța) și Constantin (2019, Premiul Tânărul Scriitor), și o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru” al Muzeului Național al Literaturii).

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

„Antologia de față ordonează cronologic perspectivele mereu schimbătoare asupra lumii, sesizând principalele lor focare și intrând în miezul lucrurilor, în căutarea acelui strat profund unde scrierea lui Calvino devine una singură: nu cea a eseistului, nici cea a prozatorului, ci aceea a unui scriitor italian care în proza eseurilor sale este intrinsec scriitor, iar în prozele sale literare e intrinsec eseist. De fapt, cred că există un singur Calvino, poet al lumii, un clasic al literaturii și cugetării, care soarbe din clasicii săi cu o ironică perplexitate. Privind în oglinda literaturii la clasicii săi, Calvino s-a căutat întotdeauna pe sine, a căutat care este locul lui printre ei, a purtat cu ei un dialog neîntrerupt cu privire la rațiunile profunde ale posibilităților de a cunoaște, de a citi, de a traduce și a povesti lumea, împletind morala acțiunii, a făptuirii istorice – măduva leului – cu potențialitățile literaturii.“ — LAURA DI NICOLA

Mihai Frățilă ne propune o perspectivă surprinzătoare, invitându-ne să reflectăm la înrâurirea benefică a dezamăgirilor. Pornind adesea de la experiențe de viață personale, această carte deopotrivă reconfortantă și profundă se construiește din nebănuitele spații interioare unde se înfăptuiește tainic „partea hotărâtoare a existenței“, acea parte unde se cern binele și răul și unde învie rațiunea speranței.

„După ce am studiat vreme îndelungată istoria secolului trecut, marcată de apariția unor regimuri totalitare care au fost rodul, printre altele, al progresului, al unei voințe etatiste și al unei pasivități generale, după ce am văzut nemijlocit ce s-a ales de popoarele care au trecut printr-un asemenea sistem, după ce mi-am dat seama ce reprezintă libertatea pentru cei care au fost lipsiți de ea, am ajuns la concluzia că drumul pe care am pornit duce înspre o servitute de o eficiență și o amplitudine nemaivăzute până acum.

Omul s-a mai lăsat pradă de-a lungul vremii de nenumărate ori unei servituți adesea voluntare, din comoditate, câteodată din lașitate, dar cea de acum se dovedește a fi de o amploare fără precedent, întrucât instrumentele utilizate pentru a se impune acoperă toate planurile existenței noastre, de la cel personal și familial până la cel politic, economic, social, cultural, atingând chiar și sfera securității și a sănătății. De aici paradoxul în care trăim: tehnologia deschide calea înspre libertate pentru țările în care libertatea e îngrădită, în vreme ce, în țările care se bucură de libertate, tehnologia devine un inegalabil instrument de control“. — THIERRY WOLTON

„A fost comunismul sovietic o paranteză a istoriei care nu a lăsat omenirii decât amintirea unei vârste unei apocalipse ratate sau a fost o tragedie istorică de uriașe proporții, produsul unei dorințe exacerbate de bine care a decurs în chip atroce și, în felul acesta s-a constituit într-o tragedie a Umanității? A fost produsul unui cinism dus la extremă a unor manipulatori fără scrupule sau printre intrigile malefice au răzbit și vocile unor iubitori de oameni? Seamănă societatea post comunistă cu lumea justiției și adevărului la care au visat rezistenții, disidenții? Unor astfel de întrebări dă răspuns Vasile Ernu pe care îl califică nu numai faptul că este „Născut în URSS” dar și o sensibilitate de-a percepe semnificația faptului banal, o precizie a analizei care te stimulează intelectual și când nu ești de acord cu ea.” (Ion Vianu)

Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

Volumul ,,Mihai Sora. Omul dialogal" este o introducere in gandirea filosofica a lui Mihai Sora, realizata atat printr-o expunere a problematicii si mizelor prin­cipalelor sale carti, abordate cronologic, cat si prin sugestii cu privire la personalitatea sa, asa cum i s-a dezvaluit lui Leonid Dragomir in intalnirile pe care le‑a avut de-a lungul mai multor ani.