Eseistică

O carte despre prezent care te provoaca sa te gandesti la viitor. Democratie si dezbinare, ecologie si economie, societate si inegalitate, Dragos Patraru te provoaca prin aceasta culegere de eseuri inspirate de Vocea Natiei sa preiei controlul asupra celei mai importante resurse: atentia ta. Spre ce vei alege sa-ti indrepti atentia: spre temele fierbinti ale zilei sau spre ideile fierbinti ale unei generatii care isi doreste o schimbare mai mult decat orice altceva, care isi doreste sa lase in urma copii mai buni pentru o planeta mai buna.

Unul dintre atuurile României în tabloul european și global îl constituie rezultatele obținute în sport. Dar poziționarea noastră în topurile lumii din acest punct de vedere datorează extrem de mult și contribuțiilor feminine. Prin urmare, al patrulea volum din seria dedicată de Andreea Paul româncelor contemporane reunește mărturiile a peste 80 de femei care au avut performanțe remarcabile în sport sau au fost legate într-un fel sau altul de sportul feminin autohton. În prima parte a cărții aflăm poveștile unor românce cu rezultate excepționale în gimnastică, atletism, canotaj, scrimă etc., de la Nadia Comăneci la Elisabeta Lipă, de la Iolanda Balaș la Gabriela Szabó, de la Ana Maria Brânză la Andreea Răducan.

Iertarea este una dintre cele mai dificile, dar şi mai necesare experienţe din viaţa oricui. Repară relaţiile interumane deteriorate de incidente care pot fi profund traumatice, alină suferinţa şi ne ajută să înţelegem că viaţa merge mai departe. Are un imens potenţial eliberator atât pentru cel care a cauzat suferinţa, cât şi pentru cel ce a îndurat-o, dar nu poate fi impusă şi este un proces care cere timp.

Unele dintre personajele literare pe care le descoperim în copilărie ne însoțesc toată viața, desprinzându-se din paginile cărților și devenind adevărați prieteni care ne dezvăluie lucruri neștiute despre iubire și pierdere, despre pericolele și frumusețea lumii.

Într-un stil fermecător și erudit, Alberto Manguel scrie cu multă căldură despre personajele care i-au fost alături de-a lungul timpului, printre care Robinson Crusoe, Jim din Huckleberry Finn, Scufița-Roșie, căpitanul Nemo, Iov și monstrul lui Frankenstein.

Împărtășindu-și experiențele de cititor, Manguel ne oferă prilejul de a explora propriile noastre relații cu acești „monștri“ nemuritori și de a reflecta asupra înțelepciunii pe care ne-au ajutat s-o dobândim.

Cum definim patrimoniul cultural şi cui îi revine responsabilitatea de a-l proteja? Terorismul, războaiele şi conflictele ultimelor decenii au provocat daune de neimaginat asupra unei componente esenţiale a identităţii umane: patrimoniul cultural. Discursul despre patrimoniul cultural analizează redefinirea valorii proprietăţii culturale, contextul şi cauzele ce au stat la baza schimbării percepţiei asupra sa, dar şi demersurile întreprinse de-a lungul timpului pentru a o proteja şi prezerva, în vederea recunoaşterii şi respectării dreptului fundamental la cultură.

„Lucrarea este un reper dintre cele mai importante în cadrul bibliografiei critice românești, dar și europene, consacrate unei problematici a visului și a raporturilor acestuia cu literatura”. Liviu Petrescu

„Stilul ironic, tăios, precis în observații și aprecieri, face din blogogramele lui Gheorghe Erizanu o lectură palpitantă, cu efect de trezire bruscă, de resuscitare a spiritului critic și de revigorare a bunului-simț.” Nina Corcinschi

„O cortină magică, ţesută din legende, atârna între noi şi lume. Cervantes l-a trimis pe don Quijote în peregrinare şi a sfâşiat cortina. Lumea i s-a arătat cavalerului rătăcitor în toată goliciunea comică a prozei sale.Aidoma unei femei care se fardează înainte de a pleca grăbită spre prima ei întâlnire, lumea – când aleargă spre noi în clipa când ne-am născut – este deja fardată, mascată, preinterpretată. Iar conformiştii nu vor fi singurii care vor fi traşi pe sfoară; rebelii, dornici să-şi exprime opoziţia faţă de tot şi toate, nici nu-şi dau seama cât sunt ei înşişi de docili; ei nu se vor revolta decât împotriva lucrurilor interpretate (preinterpretate) drept demne de a stârni revolta. [...] Căci noua artă a pătruns în lume tocmai în urma gestului lui Cervantes de a sfâşia cortina preinterpretării; gestul său distructiv se răsfrânge şi se prelungeşte în fiecare roman demn de acest nume; e pecetea care conferă identitate noii arte.“ — MILAN KUNDERA

Inima curată a poveștilor este locul adânc de unde pornesc toate învățăturile bune și clăditoare de caractere. Avem nevoie de aceste învățături ca să înțelegem mai bine lumea și ce putem face noi în mijlocul ei.

Cunoaștem cu toții poveștile clasice ale copilăriei. Unele vin dintr-o tradiție orală de sute de ani, altele sunt povești culte, cu autori bine cunoscuți: Crăiasa zăpezii, Mica sirenă, Bambi, Pinocchio, Vântul prin sălcii sau Cronicile din Narnia. Ele au influențat generații întregi de copii. Familiile care practică homeschooling, precum și școlile de tradiție clasică pun aceste capodopere literare în centrul programei lor.

Ce unește toate aceste povești? Care este inima lor comună?

Răspunsul profesorului universitar Vigen Guroian, specialist în textele clasice, ne îndreaptă atenția spre felul în care poveștile trezesc imaginația morală a copiilor. Lupta dintre bine și rău se află în miezul tuturor poveștilor clasice. Cartea „Inima curată a poveștilor” analizează această confruntare, felul în care binele se arată superior, precum și delicatețea cu care poveștile cultivă dorul pentru virtuți în inima copiilor.

Părinții și educatorii vor găsi în această carte un sprijin excelent pentru prezentarea poveștilor clasice la clasă sau acasă. Cartea îi învață cum să citească și să înțeleagă personajele din povești, precum și situațiile dramatice prin care acestea trec. De asemenea, cartea oferă un model de lectură morală. Aflăm care sunt virtuțile întruchipate în povești, ce înseamnă drumul inițiatic și care sunt valorile spirituale cu care se asociază.

Dacă doriți ca lecțiile de viață și de spiritualitate din marile povești ale lumii să ajungă mai ușor la inima copiilor de astăzi, începeți încrezători de aici.

Integrarea vechii paradigme „simfonice bizantine” în gândirea politică modernă de proveniență vest-europeană se va vădi în timp un proiect dificil, în mare măsură imposibil de realizat, dat fiind faptul că lumea liberă a creștinătății din Apus a evoluat în direcția decuplării totale a Bisericii de stat în urma Reformei protestante, iar, ulterior, în direcția unei secularizări progresive promovate de Iluminismul sec. al XVIII-lea și de Revoluția franceză (1789).

De ce muntele exercită o asemenea fascinație? Temuți în trecut, munții au fost considerați încă de la Rousseau drept locul luminii și al liniștii, spre deosebire de orașele în care te poți pierde. Atracția pe care o trezesc nu a mai scăzut de atunci. Copil al zăpezii și al brazilor, crescut în Austria și Elveția, autorul are o relație cu totul specială cu subiectul său: cu cât urcă mai mult, cu atât reface legătura cu tinerețea.

Ana Blandiana - Despre sentințele ÎCCJ în cazul Ghorghe Ursu Alex Visarion - Impertinența- statutul privilegiat al imposturii Poeme indedite de Liviu Georgescu Proză de Maia Levantini Ion Godan Lefter - Viața literaturii Un eseu despre femeinism de Grete Tartler Liviu Bordaș - Din ineditele lui Eliade Ioan Scoruș - Prostia și adaptarea la rău Alina Gherasim - Stil Hanna Bota - Mens Liviu Capșa - ,,Incorporarea monstrului”

Conceptul propus de Peter Brook în Spațiul gol a schimbat complet viziunea despre artele spectacolului și a influențat hotărâtor numeroși creatori de teatru. Pasionant, neconvențional și fascinant, acest volum arată cum teatrul sfidează regulile, construiește și spulberă iluzii și oferă amintiri neprețuite publicului său. Prin crearea unui spațiu gol, actorul poate, împreună cu publicul, să găsească rezonanța și legitimitatea cuvintelor. Peter Brook se referă la necesitatea vidului, la absența dezordinii din spațiu, precum și la cea din spirite, pentru a ajunge la această transformare a banalului, care dă naștere actului teatral.

În Epoca inconștientului, Eric R. Kandel ne poartă într-o călătorie în Viena de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, unde artiști, scriitori și oameni de știință au contribuit la schimbarea radicală a ceea ce se știa despre mintea umană și despre relația acesteia cu arta. Pornind de la descoperirea inconștientului în cultura vieneză a epocii, Kandel încearcă să lămurească pentru publicul larg modul cum înțelegem astăzi mintea omenească în toată complexitatea și bogăția ei. Autorul ne arată cum schimbul de idei între artiști precum Klimt, Kokoschka și Schiele, scriitori ca Arthur Schnitzler și oameni de știință, inclusiv medici aparținând unei școli renumite în epocă, într-o Vienă ce era pe atunci capitala culturală a continentului, a condus la o adevărată revoluție în știința minții și a creierului. Atunci s-au pus bazele psihanalizei freudiene, ale unei psihiatrii și psihologii științifice, întemeiate pe explorarea creierului, și ale unei psihologii dinamice, care cercetează funcționarea minții separat de creier. Iar Kandel, el însuși vienez la origine și reclamându-se de la această cultură, face un veritabil tur de forță povestindu-ne cum a evoluat știința minții pe parcursul ultimului secol, ajungând până la psihologia cognitivă și neuroștiințele de astăzi.

Într-o epocă în care micro-analizele sunt preferate survolărilor erudite ale marilor întrebări, Rémi Brague propune, cu îndrăzneală intelectuală, o amplă reflecție asupra fundamentelor culturii, desfășurată în trei volume.

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ — Le Monde

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

„O carte prin care eseistica noastră actuală își înmulțește valorile, atașată unei linii pe care au ilustrat-o, în scrierile lor, printre alții, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici, Sorin Lavric. La fel Ana Blandiana, în cărțile ei de eseuri. Alături de aceștia, Mihai Bădic meditează la raporturile dintre Relativ și Absolut, după cum și la aspecte ale desfășurărilor sociale, din istorie și de acum. O carte care ne câștigă prin ceea ce ne spune și prin felul în care o face.” (Gabriel Dimisianu)

Aveți în fața ochilor, dragi cititori, o carte despre dragoste. Dragostea care te lovește când te aștepți mai puțin, dragostea care vine și tresaltă peste o persoană neobișnuită cu traiul în doi, o femeie care îi consideră pe bărbați „sărmane ființe, cu creierul pierdut undeva printre cracii pantalonilor”, „beduini rătăcitori ai ținutului zeului Eros”. Dragostea care irumpe în cele mai plicticoase și indiferente stări, convertind o lume mulțumită cu zădărnicia zilelor într-o împlinire neașteptată, ireală, o evadare care ne scoate din realitatea strictă aruncându-ne în mister. Eroina principală, Maria Bart, își trăiește viața fără schimbări bruște, fără mari așteptări, obișnuită să se trezească la prânz, să umble elegantă, să nu-și dăruiască sufletul nimănui, o antiromantică ‒ fără gesturi lacrimogene, fără petale de trandafir, scoici, pietricele sau steluțe strălucitoare presărate pe drumurile obișnuite ale vieții, fără să se autoamăgească „în fața tipului de mascul bine bronzat, musculos”. Maria Bart este o artistă, una dintre acele artiste care nu caută gloria imediată și nici ovațiile grăbite și superficiale ale presei și ale publicului, ci este răbdătoare cu talentul său, care își poate face loc, fără insistențe grobiene, în zona selectă a culturii, asemenea firelor de iarbă ce străpung asfaltul, firav și maiestuos: „Disprețuiesc potecile bătătorite, rețetele, canoanele mulțimii obișnuite. Nu mă conforomez lumii. Am o lume a mea”…..

Precaritatea educației manifestată în comportament devine evidentă în infrastructura morală a societății românești. Absența unei educații solide menține forme subtile de parvenire și corupție intelectuală. Expresia existenței unor derapaje în educația românească impune o altă direcție în sistemul de învățământ și o nouă ordine în sistemul de educație. Nu există o viziune coerentă privind profilul educațional, iar responsabilii pentru crearea unei Românii educate se află într-o îngrijorătoare eroare de viziune privind politicile educaționale. Volumul Derapaje în educația românească cuprinde opinii critice și sugestii, oferite de pedagogii români contemporani, ignorate de decidenții ministeriali, mai preocupați de directive europene decât de sănătatea morală a societății românești.

Școala clasică, de care România s-a bucurat din 1864 până prin 1995, era un loc unde elevii își cultivau inteligența și discernământul intelectual și moral prin contactul cu tot ce era mai bun din tradiția intelectuală a națiunii și a umanității. Școala corectă politic tinde să fie un loc unde sunt educați și părinții, alături de elevi, în sensul tendințelor progresiste, bazate pe lepădarea de orice patrimoniu clasic și de orice repere stabile. E un loc de unde, sub pretextul educării elevilor, se iradiază ideologie radicală și în familie. Ba, după cum se vede, școala este un loc unde nu elevii, ci profesorii trebuie să învețe mereu, să se lase reeducați. Scopul școlii de tip nou, activ, experimental și progresist, este acela de a educa profesorii: continuu. E înscrierea întregii societăți în fluxul unei îndoctrinări fără sfârșit.

De la romantism la national-comunism. Incercare asupra modernitatii romanesti Cartea de fata este scrisa din perspectiva istoriei ideilor si a filosofiei politice, incercand sa dezvolte o genealogie intelectuala a modernitatii romanesti, pornind de la conceptele de libertate pozitiva, respectiv libertate negativa, asa cum au fost ele dezvoltate de filosoful britanic Isaiah Berlin, in eseul sau "Doua concepte de libertate" si mai apoi in cartea Political Ideas in the Romantic Age.

„Cum va fi citită azi această carte scrisă, pe viu, în preajma atentatelor de la 11 septembrie 2001, care au zguduit America și aveau să infirme iluzia «sfârșitului Istoriei»? Presupun că un pic altfel decât în 2003. Liberalizarea vizelor în SUA încă nu s-a produs, stilul de viață american a pătruns și în România, the American Dream nu mai e ce-a fost, globalizarea se îndreaptă, tot mai mult, spre deglobalizare, iar Statele Unite și lumea întreagă au devenit, după atâtea crize și tensiuni, mult mai nesigure – nu prea mai ai unde și de ce să visezi la mari evadări. Un lucru e cert: confruntarea cu experiența americană l-a ajutat pe Gheo să-și asume, până la capăt, propria identitate, într-o carte outside the box, un reper nu doar pentru generația sa, ci și pentru lumea în care trăim.” (Paul Cernat)

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? S-au împlinit trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să deslușească lumea politică în care trăiesc. La vot și nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în același timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor și pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanței la guvernare, importanța votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanța statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutație. În schimb, e de sperat și de așteptat ca ea să deschidă niște ochi și să destupe niște minți. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

Intr-o lume plina de durere si suferinta bucuria este adesea singura raza de lumina ce patrunde prin norii intunecati. Dar oare de unde vine aceasta bucurie Este ea o manifestare a universului sau a unui zeu misterios care sta la originea creatiei Este greu sa gasim raspunsuri clare si certe la aceste intrebari dar este indubitabil faptul ca exista ceva ce ne provoaca aceste stari de fericire si extaz. In cazul in care aceasta bucurie este provocata de un zeu sau de un univers in atunci aceasta ar fi o dovada a prezentei sale in viata noastra. Cu toate acestea aceasta prezenta nu este intotdeauna una pozitiva. De multe ori zeul sau universul care ne ofera bucurie este acelasi care ne aduce suferinta si durere. Suntem supusi unor cicluri nesfarsite de nastere viata si moarte in care bucuria si tristetea sunt strans legate si nu pot fi separate una de cealalta. In astfel de momente ne simtim singuri si abandonati in ciuda faptului ca suntem inconjurati de oameni si lucruri care ne aduc bucurie. Ne confruntam cu singuratatea noastra interioara si cu vidul existential care ne poate coplesi si ne poate face sa ne intrebam de ce suntem aici si care este sensul vietii noastre. Dar poate ca tocmai aceasta singuratate este cea care ne indeamna sa cautam o conexiune cu ceva mai mare decat noi insine sa ne cautam un zeu sau un univers in care sa ne ofere raspunsuri la intrebarile noastre existentiale si sa ne ofere un scop mai inalt in viata. Astfel bucuria poate fi vazuta ca un dar si ca o blestemare in acelasi timp iar prezenta zeului sau a universului in poate fi atat o binecuvantare cat si o provocare. Depinde de noi sa alegem cum sa ne raportam la acestea si sa gasim sens si inteles intr-o lume care poate fi atat de confuza si tulbure.

Prin volumul Munca actorului asupra rolului, Konstantin Stanislavski încheie trilogia dedicată „sistemului“ său, care a revoluționat modul de a privi lumea și de a o reda pe scenă. Concepută mai degrabă ca un ghid, și nu ca un manual de instrucțiuni, această lucrare examinează metodele prin care un actor își construiește personajul, pornind de la piese extrem de contrastante, cum ar fi Prea multă minte strică, de Aleksandr Griboedov, Othello, de William Shakespeare, sau Revizorul, de Nikolai Gogol. Urmărind procesul de creație al actorului, de la prima lectură până la finalizarea spectacolului, Stanislavski explorează modul de abordare a rolurilor, făcând trecerea de la stilul demonstrativ, „teatral“ de a juca la cel autentic, axându-se pe adevărul personajului, pe etapele de cunoaștere, de trăire și de întrupare ale rolului sau pe situațiile date ale piesei. El arată cum poți crea o viață interioară care să dea substanță cuvintelor autorului, conturând, de-a lungul textului, imaginea unui artist autentic, care uneori eșuează, dar care întotdeauna caută răspunsuri pline de adevăr.

Textele reunite în acest volum aduc contribuții importante în contextul discuțiilor de astăzi referitoare la natura umană, fluiditate și identitate de gen, precum și din punctul de vedere al cercetării științifice asupra naturii. Totodată, capitolul final este o meditație profundă a problemei natură-har în „Paradisul” lui Dante.

Ordinea viitoare a lumii inseamna multe lucruri. Bunaoara, dupa euforia unificarii din anii nouazeci, Europa resimte nevoia unei reorganizari. O restructurare a economiei lumii, luand in seama nu numai reusitele, ci si consecintele globalizarii, a inceput deja. Resursele naturale isi schimba pretul. Chestiunea legitimarii creste in importanta, iar republicanismul democratic renaste. Discrepantele sociale devin o tema importanta. Diferentele de dezvoltare revin pe agenda internationala. Puteri noi si-au facut loc la masa deciziilor. Supraputerile au intrat in raporturile unei geometrii variabile. O noua scindare ameninta lumea. Din toate ratiunile, conceperea suveranitatii trebuie din nou adusa la zi. Noua arhitectura de securitate are misiunea de a o reconstrui cu buna-credinta si competenta din primul moment. - Andrei Marga

Aflata in topul celor mai influente carti scrise vreodata despre calea razboinicilor japonezi, Bushidō – Codul samurailor este un studiu clasic al culturii japoneze, in care se contureaza virtutile pe care fiecare asemenea razboinic le intruchipa, aparandu-le cu insasi viata sa. Mai mult decat atat, autorul compara fiecare astfel de virtute cu modul in care se manifesta ea in Occident, aratand ca oricat de diferite ar parea doua culturi la suprafata, ele sunt totusi create de fiinte umane si, ca atare, au asemanari profunde. Preceptele de baza ale codului Bushido, despre care veti citi in aceasta carte, cu asemanarile si deosebirile fata de codurile cavalerilor din Occident sunt: • Corectitudinea sau datoria; • Curajul, darzenia si rabdarea; • Bunavointa; • Politetea; • Autenticitatea si sinceritatea; • Onoarea; • Devotamentul fata de familie si fata de un superior.

,,Criza ecologică nu cade din cer chiar dacă ea se face văzută, printre alte simptome, prin dereglarea climatică. Nu este vorba nici măcar de o catastrofă naturală, globală și devenită sistematică. Agitațiile ideologice, bricolajele tehnologice și recuperările economice rămîn cu evidență dincoace de miza sa și-i maschează aspectul serios, la fel ca atîtea divertismente. Caracterele sale deopotrivă incontestabile, dar nedefinite ar trebui să ne facă să recunoaștem în ea un fenomen saturat: un fenomen în care excesul de intuiție (de imagini, de informații, de fapte, de data etc.) depășește cu mult tot ceea ce un concept sau un ansamblu de concepte ar putea constitui ca fenomen obiectivabil. De fapt, avem nevoie tocmai de filozofie pentru a-i analiza originea și tocmai de teologie pentru a încerca să-i facem față în mod corect." Jean-Luc Marion