Eseistică

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă a lui Shakespeare.

Eseurile reunite în Dincolo de limite – mărturisiri tulburătoare despre perioada trăită sub ameninţarea fatwei emise de ayatollahul Khomeini, dar şi polemici literare sau discuţii despre pasiunile sale (fotbalul, muzica rock, filmele) – compun portretul lui Salman Rushdie, intelectual veritabil, romancier cunoscut în întreaga lume şi militant pentru libertatea de expresie. Subiectele alese variază de la Vrăjitorul din Oz, India sau scriitori ca Angela Carter, Arthur Miller, Edward Said, J.M. Coetzee şi Arundhati Roy până la unele probleme politice precum situaţia din Kashmir, Irlanda de Nord, Kosovo, lumea islamică versus lumea occidentală sau atacul terorist de la 11 septembrie 2001. Volumul se încheie cu o prelegere ce îi dă şi titlul, în care Rushdie analizează tema limitelor: depăşirea lor, înlăturarea tabuurilor şi frontierele iluzorii ale lumii în care trăim.

Indiferent dacă vorbeşte de prejudecăţile rasiale din Marea Britanie sau analizează o Indie marcată de fundamentalism şi ură religioasă, Rushdie e un observator imparţial, un cetăţean al lumii. Eseurile sale abordează teme precum literatura, politica, religia, pledând pentru manifestarea neîngrădită a diferenţei, libertate de expresie şi o identitate complexă şi amendând excesele de orice fel. Notele subiective din modul de raportare la istorie sunt justificate prin asumarea tacită a unui adevăr al amintirii şi al imaginaţiei. Două dintre eseuri vorbesc despre consecinţele publicării Versetelor satanice.

Ediție îngrijită de Mona Antohi şi Sorin Antohi

Studiu introductiv şi post-scriptum de Sorin Antohi

„…istoria intelectuală a omenirii nu este decât jocul minții umane cu ea însăși și nici nu poate să fie altceva. Interacțiunea dintre minte și lume produce simboluri. Dar și aplecarea minții asupra ei înseși și asupra propriilor ei posibilități produce simboluri, iar acestea sunt mai durabile decât celelalte.” (Ioan Petru Culianu)

„Conjectura mea este că spre sfârșitul vieții sale Culianu a intrat în posesia unui principiu cognitiv care i-a reevaluat într-o manieră radicală toate cunoștințele anterioare și l-a aruncat într-o cursă vertiginoasă de transvaluare a întregii istorii culturale, pe care însă nu a apucat decât să o schițeze. Dacă până în 1985 (dată indicatorie a cezurii) creația lui Culianu este aceea a unui erudit extrem de talentat, distins de colegii săi printr-o înclinație filozofică mai pronunțată, după cezură creația sa capătă un profil nou, deopotrivă straniu și ultimativ. Ceea ce se desprinde din tonul ei este somația descoperirii unui nou temei al unității lumii. Totul la ultimul Culianu devenise urgent și trepidant…” (H.-R. Patapievici)

Scrisă la cald în două săptămâni ca un act de „exorcizare”, cum spune însuşi autorul, cea mai recentă carte a lui Michel Houellebecq şi prima autobiografică relatează două evenimente care l-au marcat în perioada octombrie 2022 – martie 2023: controversele pe marginea afirmaţiilor făcute în interviul cu Michel Onfray apărut într-un număr special din revista Front Populaire, soldate cu noi acuzaţii de islamofobie şi un proces intentat de rectorul Marii Moschei din Paris, şi vâlva stârnită de ceea ce avea să devină cunoscut în mass-media ca „pornoul lui Houellebecq”, apariţia, alături de soţia lui, într-un film pornografic realizat de colectiva olandeză KIRAC şi subiectul unui alt proces...

Unul dintre atuurile României în tabloul european și global îl constituie rezultatele obținute în sport. Dar poziționarea noastră în topurile lumii din acest punct de vedere datorează extrem de mult și contribuțiilor feminine. Prin urmare, al patrulea volum din seria dedicată de Andreea Paul româncelor contemporane reunește mărturiile a peste 80 de femei care au avut performanțe remarcabile în sport sau au fost legate într-un fel sau altul de sportul feminin autohton. În prima parte a cărții aflăm poveștile unor românce cu rezultate excepționale în gimnastică, atletism, canotaj, scrimă etc., de la Nadia Comăneci la Elisabeta Lipă, de la Iolanda Balaș la Gabriela Szabó, de la Ana Maria Brânză la Andreea Răducan.

Iertarea este una dintre cele mai dificile, dar şi mai necesare experienţe din viaţa oricui. Repară relaţiile interumane deteriorate de incidente care pot fi profund traumatice, alină suferinţa şi ne ajută să înţelegem că viaţa merge mai departe. Are un imens potenţial eliberator atât pentru cel care a cauzat suferinţa, cât şi pentru cel ce a îndurat-o, dar nu poate fi impusă şi este un proces care cere timp.

În Epoca inconștientului, Eric R. Kandel ne poartă într-o călătorie în Viena de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, unde artiști, scriitori și oameni de știință au contribuit la schimbarea radicală a ceea ce se știa despre mintea umană și despre relația acesteia cu arta. Pornind de la descoperirea inconștientului în cultura vieneză a epocii, Kandel încearcă să lămurească pentru publicul larg modul cum înțelegem astăzi mintea omenească în toată complexitatea și bogăția ei. Autorul ne arată cum schimbul de idei între artiști precum Klimt, Kokoschka și Schiele, scriitori ca Arthur Schnitzler și oameni de știință, inclusiv medici aparținând unei școli renumite în epocă, într-o Vienă ce era pe atunci capitala culturală a continentului, a condus la o adevărată revoluție în știința minții și a creierului. Atunci s-au pus bazele psihanalizei freudiene, ale unei psihiatrii și psihologii științifice, întemeiate pe explorarea creierului, și ale unei psihologii dinamice, care cercetează funcționarea minții separat de creier. Iar Kandel, el însuși vienez la origine și reclamându-se de la această cultură, face un veritabil tur de forță povestindu-ne cum a evoluat știința minții pe parcursul ultimului secol, ajungând până la psihologia cognitivă și neuroștiințele de astăzi.

„Cum va fi citită azi această carte scrisă, pe viu, în preajma atentatelor de la 11 septembrie 2001, care au zguduit America și aveau să infirme iluzia «sfârșitului Istoriei»? Presupun că un pic altfel decât în 2003. Liberalizarea vizelor în SUA încă nu s-a produs, stilul de viață american a pătruns și în România, the American Dream nu mai e ce-a fost, globalizarea se îndreaptă, tot mai mult, spre deglobalizare, iar Statele Unite și lumea întreagă au devenit, după atâtea crize și tensiuni, mult mai nesigure – nu prea mai ai unde și de ce să visezi la mari evadări. Un lucru e cert: confruntarea cu experiența americană l-a ajutat pe Gheo să-și asume, până la capăt, propria identitate, într-o carte outside the box, un reper nu doar pentru generația sa, ci și pentru lumea în care trăim.” (Paul Cernat)

Pericle și Cymbeline încearcă o formulă artistică nouă, pe care capodopera testamentară, Furtuna, o desăvârșește. Ultimele piese ale lui Shakespeare, așa-zisele romances, nu se mai preocupă doar de eroi sau de cupluri, ci de întregi familii; nu mai contează atât protagoniștii (goliți de psihologie, dar încărcați simbolic și alegoric), cât relațiile dintre ei. Cele trei drame explorează posibilitatea inversării antitragice a timpului prin acțiunea providenței: asistăm astfel la învierea morților, la regăsirea soților, părinților și copiilor înstrăinați și la recompunerea societății prin împăcare și iertare plenară.

Mircea Mihăieș îl însoțește pe filozoful, expertul în iudaism, celebrul om de presă american Leon Wieseltier într-o experiență tragică: pierderea tatălui. O experiență sublimată într-o carte nu mai puțin celebră, Kaddish. Rugăciunea rituală pe care fiul e dator să o rostească timp de un an devine pretextul și suportul unui exercițiu intelectual și afectiv excepțional, compus cu mână de maestru de filozoful american. Întreg acest parcurs e urmărit, descris și interpretat de Mircea Mihăieș cu empatie, inteligență, erudiție, dar mai ales cu o forță expresivă care îl reatestă ca scriitor de prim rang. Pot reverbera la armoniile acestui concert la patru mâini toți cei care încearcă să înțeleagă sensul suferinței, al pierderilor ireparabile, al nevoii de alinare, al rugăciunii, iertării, amintirii și uitării. Pentru că le-au trăit. Adriana Babeți

„Recomandările iubitoare” din acest volum sunt tot atâtea exerciţii de admiraţie. În răspăr cu duhul demolator şi resentimentar al epocii, Teodor Baconschi recomandă autori, artişti şi gânditori, cărţi şi filme de neocolit. Cu mână sigură, alege ce-i mai bun, creionând astfel un adevărat canon cultural. În acest panteon subiectiv se regăsesc Stendhal şi Camus, Monseniorul Ghika, Nicolae Steinhardt şi Robert Schuman, Nicolás Gómez Dávila şi Martin Buber, Jacob Taubes şi Olivier Clément, Federico Fellini şi Horia Bernea... Marii autori sunt elogiaţi alături de exegeţii lor: Epictet şi Ioana Costa, Grigorie Palama şi Preasfinţitul Ignatie Trif, James Joyce şi Mircea Mihăieş, Mircea Eliade şi Wilhelm Dancă. Teodor Baconschi nu-i uită nici pe truditorii în câmpul erudiţiei academice, ci laudă izbânzile unor Corin Braga, Alexander Baumgarten, Aurelian Crăiuţu, Eugen Ciurtin sau Bogdan Tătaru-Cazaban.

În 1632, într-o comunitate de ursuline din orășelul Loudun încep să apară cazuri de pretinsă posedare demonică. Exorcizările publice practicate asupra călugărițelor stârnesc vâlvă și atrag o sumedenie de curioși din Franța și din străinătate. Denunțat de stareța Jeanne des Anges, care nu-i putuse ierta refuzul de a deveni duhovnicul mănăstirii, chipeșul preot Urbain Grandier e acuzat că, în înțelegere cu diavolul, le-ar fi sedus spiritual și sexual pe călugărițe. Spre nenorocul lui, Grandier, ambițios și lipsit de scrupule, își făcuse deja dușmani puternici, printre care însuși cardinalul Richelieu. Drept urmare, va fi condamnat, supus torturilor și ars pe rug pentru vrăjitorie. Deși mai puțin cunoscută decât alte cărți ale sale, Diavolii din Loudun, remarcabilă analiză a acestui scandal faimos în epocă, este considerată una dintre cele mai bune lucrări non-ficționale ale lui Aldous Huxley.

Volumul de față reunește o parte dintre eseurile publicate în ultimul deceniu de medicul psihiatru Mircea Lăzărescu, care își dorește să aducă în discuție, în rândurile publicului larg, psihologia și psihopatologia evoluționist-culturală, abordare încă nouă în știința psihologiei ce cartografiază natura umană folosindu-se de mijloace care țin de biologia evoluționistă, neuroștiințe, antropologie, fenomenologie, istoria culturală. Bazându-se pe cei peste cincizeci de ani de experiență profesională, autorul prezintă și explică mai multe tipuri de tulburări, disfuncții ori atitudini umane catalogate drept aberante, care se impun și ca problematici de ordin antropologic. În plus, cititorul va descoperi un alt înțeles al comportamentelor unor personaje celebre din literatură sau eroi din mitologie, multă vreme explicate ca rezultat al intervenției supranaturale. Un periplu fascinant, în care îi regăsim pe Stavroghin al lui Dostoievski și pe împăratul Iosif al II‑lea, dar care lămurește și mitul lui Dracula, fascinația ori teama față de magie și vrăjitorie sau apetența pentru rigoare geometrică a lumii romane.

„Othello” și „Poveste de iarnă” pun în scenă aceeași patimă: gelozia. În ambele piese, bărbați geloși tună și fulgeră împotriva soțiilor nevinovate. Natura, cuprinsă de furtună, se face ecoul acestei dezordini amoroase. Furtunii masculine i se opune muzica feminină, iar Desdemona și Emilia mor cântând. În tragedie, muzica nu poate acoperi furtuna, însă în comedia târzie (romance) energia tragică e deturnată, iar discordia furtunii se transformă în concordia muzicii. Iago uneltește întru distrugerea Desdemonei, dar în Poveste de iarnă timpul și providența conspiră pentru a o salva pe Hermiona. În cheie simbolică (mai productivă decât cea „postcolonială”), albul și negrul structurează tragedia lui Othello, alături de alte binoame: înger-demon, femeie-bărbat, Veneția-Cipru, muzică-furtună.

Reunind texte scrise între 2003 şi 2020, Limbaje ale adevărului cuprinde reflecţiile intelectualului Salman Rushdie în eforturile sale de a înţelege epoca de imense schimbări culturale pe care o trăieşte. Captivându‑şi cititorul pe o serie extrem de largă de subiecte, Rushdie scrie despre natura povestirii ca necesitate umană, aşternând astfel, în nenumărate forme, o scrisoare de dragoste adresată înseşi literaturii. Scriitorul explorează semnificaţiile profund personale ale operelor sau vieţilor reale ale unor autori ca Shakespeare, Cervantes, Samuel Beckett şi Toni Morrison, meditează profund asupra naturii „adevărului”, se delectează cu plasticitatea inepuizabilă a limbajului şi a creativităţii umane şi oferă o perspectivă proaspătă asupra migraţiei, multiculturalismului şi cenzurii.

„Corpul de idei pe care e construită poetica Jocului secund admite multe legături cu acea parte a matematicilor frecventate de Dan Barbilian în intervalul 1928-1935. Astfel, cele două aspecte nu pot fi separate, ci trebuie gândite împreună. Nu doar că aparțin unor domenii diferite ale creativității umane, dar conțin și idei de profunzime și de o mare dificultate, iar sarcina pe care ne-o asumăm aici e de a aduce lumină asupra conexiunii ce reunește acest câmp de idei. Miza discuției e că abia ținând seama de această dualitate a construcției literare din Joc secund putem înțelege poetica celui mai interesant dintre autorii modernismului românesc, un caz unic și greu repetabil în istoria literaturii. Interpretarea pe care o propunem e motivată de o serie de explicații pe care Barbilian singur le-a dat. Să reamintim acest fragment scris de Barbilian în 1940: «Personal mă consider un reprezentant al Programului de la Erlangen, al acelei mișcări de idei care, în ceea ce privește întinderea consecințelor și răsturnarea punctelor de vedere, poate fi asemuită „Discursului Metodei” sau „Reformei” înseși. Specializării strâmte ori tehnicității opace, de dinainte de Erlangen, se substituie un eclectism luminat».” (Bogdan Suceavă)

De la Socrate şi faimosul său îndemn „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, definirea identităţii a fost o problemă primordială a filosofiei. Pornind de la enigma identităţii personale, Amin Maalouf îşi propune să înţeleagă de ce atâţia oameni comit astăzi crime în numele identităţii lor religioase, etnice, naţionale sau de altă natură. De ce afirmarea de sine – a unei persoane, a unei etnii, a unei comunităţi – este însoţită atât de adesea de negarea celuilalt? A fost aşa dintotdeauna sau tensiunile sociale şi exploziile de violenţă cauzate de apartenenţele colective sunt o problemă specifică epocii actuale? Reflecţie lucidă marcată de nelinişte, dar şi de speranţă, „Identităţi ucigaşe” exprimă tocmai un refuz de a crede că ar exista o lege a naturii sau a istoriei care ne condamnă să ne ucidem între noi în numele identităţii noastre.

Noul volum semnat de Michel Houellebecq conţine eseuri pe teme de actualitate, culturale, politice sau filosofice, precum şi o serie de interviuri cu Frédéric Beigbeder, Geoffroy Lejeune şi alţii. Volumul nu vorbeşte numai despre actualitatea literară franceză a ultimilor ani, ci mai ales despre experienţa unui scriitor în pandemie. Nonconformismul houellebecquian rămâne la fel de provocator ca şi până acum – sau, poate, un pic mai mult.

În cele două părți, „Investigații mateine” și „Amintiri”, volumul reunește două dintre temele predilecte ale scriitorului: literatura și memorialistica. Prima parte cuprinde două eseuri dedicate lui Mateiu I. Caragiale și romanului Craii de Curtea-Veche, în care Ion Vianu analizează în profunzime atât autorul, cât și opera, valorificându-și cunoștințele psihanalitice. A doua parte conține texte autobiografice, în care scriitorul revine în trecut, rememorând anii premergători exilului său și atmosfera acelor vremuri în „Exercițiu de sinceritate”, punctând principalele etape din viața Regelui Mihai în „Elegie pentru Mihai” sau povestind despre o reprezentație remarcabilă a lui George Enescu în „Oedip la Cumpătu”.

„Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experiență de viață, ci și o enormă experiență de lectură. Preferă să lucreze în adâncime: un răbdător cumul de reflecție și reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei și introspecției sunt calitățile lui definitorii. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exercițiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligență cultivată fără uscăciuni livrești, voluptuoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un neprețuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.” (Andrei Pleșu)

„Se mai poate spune ceva nou și pertinent despre Mateiu Caragiale? Da, se mai poate. O dovedesc, între altele, Investigațiile mateine ale lui Ion Vianu, în dialog cu cele – mai vechi – ale lui Matei Călinescu. Într-un eseu de dimensiunile Crailor…, fostul psihiatru convertit la literatură își valorifică din plin experiența profesională, dar și pe cea de scriitor și cititor avizat, cu alonjă hermeneutică redutabilă.” (Paul Cernat)

„Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» și «răi», ci una despre rău, despre stăpânirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nici o șansă. Bine scrisă și tulburătoare, Exercițiu de sinceritate este o mărturie cât se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a individualității.” (Ioana Crăiuțu)

„O carte mică, dar ce mare e plăcerea nu doar s-o citești, ci să întâlnești înțelegerea celui ce-ți vorbește din aceste pagini cernite, o elegie pentru propria ta viață îngropată în povestea lui Mihai.” (Vasile Popovici)

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Aceste piese inclasabile, scrise la începutul și la sfârșitul perioadei tragice a lui Shakespeare, adică între Hamlet și Coriolanus, ne oferă un veritabil manifest mizantropic. Măreția eroică a Troiei lui Homer și rafinamentul filozofic al Atenei lui Platon sunt izgonite din universul sordid închipuit de Shakespeare. Eroii nu sunt consumați de faptă și idee, ci de patimi și sifilis. Prin derizoriu și nihilism, cele două drame pregătesc deja terenul pentru teatrul absurdului.

Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii,

zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh

și oasele, de moarte.

Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit;

ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!...

Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi?

ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere,

să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă

și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?

O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi,

și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?

Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,

Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!...

De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă,

și sarcină să-Ți fiu?

De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți

și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...

Și-acum, merg în pământ;

curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.

(Iov, 7, 14-21)

Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran

Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

Visul unei nopți de vară și Cum vă place folosesc aceeași schemă dramatică: refugiul în pădure, rezolvarea conflictului, revenirea în civilizație, nunțile necesare. Natura nu e însă doar balsam pentru cei oropsiți în cetate. Mortalitatea s-a insinuat și în Arcadia din Arden, ceasul ticăie, nebunia omenească e doar atenuată. În pădurea din marginea Atenei, noaptea înșelătoare e bîntuită de spirite: amorul se face și se desface ca o vrajă, nălucile sînt la tot pasul, pe umeri de idioți cresc țeste de măgar, pasiunile sînt fantastice și crude. Noaptea din Vis e bezna minții, ignoranța neînstelată a celor care nu realizează că, rîzînd la comediile lui Shakespeare, rîd de propria nebunie. Aceasta este valoarea terapeutică a teatrului, pe care o teoretizează melancolicul Jaques în Cum vă place, dublul pastoral al comediei fantastice din toiul unei nopți de vară.

 

Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare.

În iunie 1862, Dostoievski pleacă din Sankt-Petersburg în prima sa călătorie prin vestul Europei. În următoarele zece săptămâni vizitează mai multe oraşe importante de pe continent, inclusiv Berlin, Wiesbaden, Dresda, Paris, Londra, Geneva, Florenţa şi Viena. Îndemnat de prieteni să-şi consemneze impresiile de călătorie, scrie un eseu în care se amestecă observaţii, evocări, judecăţi de valoare, invective, schiţe şi comentarii. Elaborează o tipologie mai mult închipuită decât reală a Occidentului, din care reiese în principal că, sub frumuseţea şi eleganţa lui, acesta este măcinat de vicii şi sărăcie generalizată. În scenele descrise de Dostoievski – din Paris, din Londra sau dintr-un compartiment de tren – regăsim întreaga vervă feroce a autorului Însemnărilor din subterană.

„Dintotdeauna, omul are nevoie să știe ce îl amenință, ce le dăunează celorlalți sau ce îi ajută. Și multă vreme doar o mână de oameni cu putere – suverani, clerici, negustori – au deținut monopolul informației, al fabricării și circulației sale. Informația liberă, difuzată de canale media accesibile tuturor și elaborată de profesioniști care caută adevărul este rodul unei istorii recente, neașteptate, fascinante. Și, în prezent, ea este extrem de amenințată.
Cum putem distinge adevărul de neadevăr și informația de divertisment? Ce raport există între a informa, a convinge, a educa și a distra? Cum va rezista democrația diferitelor forme de cenzură și de supraveghere? Prin ce anume potopul actual și viitor de informații, adevărate sau false, ne va influența modul de a gestiona marile probleme de astăzi și de mâine? Rețelele de socializare, instrumente de supraveghere generalizată, care îl transformă pe fiecare în jurnalistul propriei persoane, vor fi oare înlăturate de o tehnologie mai puternică? Ziariștii vor fi înlocuiți de automate sau vor rămâne actori indispensabili ai democrației?
Acestea sunt subiectele cărții de față. Și încă o dată, la fel ca în cazul tuturor celorlalte domenii cărora am încercat până acum să le prevăd devenirea, evoluția vertiginoasă a mass-mediei nu poate fi imaginată și controlată decât mergând foarte mult înapoi pe firul istoriei sau, mai degrabă, al istoriilor sale. Al pasionantelor sale istorii.” (Jacques Attali)

Carte de memorialistică, biografie şi, totodată, un erudit exerciţiu de istorie şi critică literară, Trei inele spune poveştile a trei scriitori exilaţi care, analizând opere clasice ale literaturii, au creat la rândul lor capodopere: Erich Auerbach, filologul evreu refugiat din Germania lui Hitler la Istanbul, unde şi-a scris principalul studiu asupra literaturii occidentale, Mimesis, François Fénelon, arhiepiscopul francez din secolul al XVII-lea care a fost repudiat din cauza Peripeţiilor lui Telemah, o ingenioasă continuare a Odiseei şi cea mai citită carte în Europa timp de o sută de ani, şi W.G. Sebald, romancierul german autoexilat în Anglia ale cărui naraţiuni sinuoase explorează temele odiseice ale dislocării, nostalgiei şi despărţirii de casă. Acestor trei istorii li se adaugă povestea celor două cărţi scrise de Daniel Mendelsohn despre saga familiei sale marcate de Holocaust şi de aceeaşi Odisee. O carte despre exil şi destin ca temă literară, despre felul cum experienţa personală a exilului se transformă în poveste, într-o naraţiune exemplară.

„Trei inele aminteşte de Jorge Luis Borges, Italo Calvino, Walter Benjamin şi Hannah Arendt. Mendelsohn este unul dintre foarte puţinii specialişti şi critici care acordă aproape aceeaşi importanţă cunoaşterii şi sentimentelor. Rezultatul e o carte pe atât de subtilă, profundă şi bine documentată pe cât e de sinceră, directă, dureroasă şi emoţionant de umană.” (The Times Literary Supplement)

„Trei inele nu este doar o continuare a volumului O odisee, simplă dezvoltare a unei teme. Ceva s-a schimbat. Putem spune că între O odisee şi Trei inele construcţia circulară se transformă dintr-o preocupare literară într-una metafizică. Aici miza e mai mare: nu vorbim numai de mecanismele povestirii, ci şi de alcătuirea cosmosului.” (James K.A. Smith, Literary Hub)

În anul 2020, la cererea revistei Paris Match și a altor publicații internaționale, Bernard-Henri Lévy realizează o serie de reportaje pe opt teatre de conflict care, inclusiv din cauza pandemiei de Covid-19, au trecut în planul doi al știrilor. Călătorind în Nigeria însângerată de acțiunile teroriștilor Boko Haram, în Kurdistanul sirian și cel irakian, în Ucraina, în Somalia pradă războiului civil și în Bangladeshul amenințat de schimbările climatice, în insulele grecești cu tabere de refugiați, în Libia și în Afganistan, filosoful și jurnalistul francez ne reamintește că în toate aceste locuri uitate oamenii continuă să lupte, să sufere și să moară.
Ca o introducere la aceste reportaje dramatice, prima parte a cărții cuprinde câteva eseuri în care autorul arată cum au luat naștere gustul pentru aventură, convingerile și idealurile ce l-au făcut să devină un filosof care cutreieră lumea pentru a da mărturie despre războaie uitate sau ignorate.

„Ne plac (super)eroii pentru că ne spun povești frumoase. Străvechile mituri se regăsesc desacralizate în poveștile lumii de azi. Pe ecranul cinematografului, povestea mitologică este și mai expresivă. Dacă vizionăm filme cu supereroi în 3D, atunci povestea este cu adevărat captivantă, incitantă, provocatoare, într-un fel «participăm» și noi la acțiunea filmului. Imaginile-șoc se derulează cu o viteză amețitoare. Facem parte din misterul și magia lumilor cu supereroi. Urmărindu-le aventurile, visăm, plonjăm pentru un timp în universul beatific al copilăriei. Evadăm astfel din constrângerile realității cotidiene în lumea minunată a imaginarului personal, unde ne identificăm cu acești supereroi.” (Nicu Gavriluță)

Omul de Oțel, Căpitanul America, Thor, Gardienii Galaxiei, Omul-Furnică, Pantera Neagră și Shang-Chi sunt doar o parte dintre cei mai faimoși supereroi Marvel ai momentului care își reunesc poveștile în noul volum al lui Nicu Gavriluță. Pentru a răspunde la întrebarea din titlu, autorul își propune să ofere răspunsuri la alte întrebări care pun în prim-plan spectatorul: supraviețuiește arhetipul eroului camuflat în viața noastră? Trăind indirect aventurile imaginare ale supereroilor, mai reușim noi oare să scoatem la lumină „natura superioară” a propriei ființe? Devin super-eroii Marvel modele de viață pentru noi? Ne ajută poveștile frumoase din filme să plonjăm oricând în universul magic al copilăriei? Trăim o stare extatică atunci când ne cuplăm reprezentările imaginarului nostru personal cu avatarurile supereroilor? Ne satisfac aceste filme nostalgiile tainice după experiențe inițiatice de mult apuse în lumea modernă? În căutare de explicații, Nicu Gavriluță ne oferă o serie de analize ale marilor mituri și simboluri ascunse în filmele Marvel, fără a uita să evidențieze legăturile subtile dintre eroii de ieri și supereroii de astăzi.

Ovidiu Pecican, profesor la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, doctor în istorie, prozator și eseist. A publicat volume de eseuri, studii și monografii istorice: Troia, Veneția, Roma (1998; 2007), Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, Angevini, români (2001), Realități imaginate și ficțiuni adevărate în Evul Mediu românesc (2002), Trecutul istoric și omul Evului Mediu (2002), Hașdeenii. O odisee a receptării (2003), Originile istorice ale regionalismului românesc (2003; ed. a II-a: Regionalism românesc, 2009), B.P. Hasdeu istoric (2004), Sânge și trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ștefaniană (2005), Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania. 1990-2005 (2 vol., 2005-2006), Între cruciați și tătari (2006), Istorii intersectate (2007), Ce istorie scriem (2007), Dicționarul celor mai bune cărți de istorie românească (2008), Medievalități (2009), Letopisețul unguresc (2010), Istoria românilor (2 vol., 2010-2011), Avalon (2011), Pâlnia și burduful (2011), Istoria de sub covor (2013); lucrări de europenistică: Europa, o idee în mers (1997, 1999, 2002, 2004), România și Uniunea Europeană (2000, 2003, 2004), Acasă înseamnă Europa (2003); antologia Europa în gândirea românească interbelică (2008); a îngrijit ediții din Yves Ternon (Statul criminal, 2001), B.P. Hasdeu (Olteneștile, 2002), Geoffroy de Villehardouin (Cucerirea Constantinopolului, 2002), Robert de Clari (Cei care au cucerit Constantinopolul, 2005), Simion Dascălul (Letopisețul Ţărâi Moldovei, 2007), George Coșbuc (Comentarii la Divina Comedie, 2008, împreună cu Laszlo Alexandru). A mai publicat romane (Eu și maimuța mea, 1990; Razzar, 1998, în colaborare cu Alexandru Pecican, premiul Nemira; Imberia, 2006; Bokia, 2011; Arhitecturi mesianice, 2012; Noaptea soarelui răsare, 2014), volume de proză scurtă (Darul acestei veri, 2001, nominalizat la premiile ASPRO pe 2001; Clipuri, 2001; Zilele și nopțile după-amiezei, 2005; Povești de umbră și povești de soare, 2008), teatru (Arta rugii, 2007, editat împreună cu Alexandru Pecican, premiat de filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor), critică literară (Rebel fără pauză, 2004; Puncte de atac, 2006; Sertarul cu cărți, 2007; Reuniunea anuală a cronicilor literare, 2008), poeme (Nord. Moduri de locuire, 2008, viziune grafică Laura Ghinea; Elefanți pe o linie de tramvai, 2018; Filosofii ingenue, 2021, viziune grafică Alexandru Pecican), a antologat un volum de interviuri cu Nicolae Breban (O utopie tangibilă, 1994), a realizat un volum de convorbiri polemice (Vorbind, 2004, împreună cu Gheorghe Grigurcu și Laszlo Alexandru) și a reunit o serie de mese rotunde (Trasee culturale Nord-Sud, 2006). La Editura Polirom a mai publicat romanul Lumea care n-a fost (2018) și a tradus din limba franceză Istorie și cultură istorică în Occidentul medieval de Bernard Guenée (2018).