Eseistică

Premiul Jules Renard 2020

Doliul durează doi ani, îi repetă prietenii lui Éric-Emmanuel Schmitt când el încearcă să depășească suferința provocată de moartea aceleia care i-a dat viață. Fiul documentează, în tulburătoarele pagini ale acestei confesiuni, cei doi ani în care parcurge drumul de la deznădejde la conștientizarea datoriei de a fi fericit – singura cale de a-și omagia mama. Doi ani în care deapănă amintiri de-o viață, trăiește și înregistrează curajos sentimente contradictorii, momente-cheie și clipe de cumpănă. Pendulând între evocarea trecutului fericit și consemnarea prezentului, cu realitățile sale inexorabile, Jurnalul unei iubiri pierdute transformă experiența morții într-o pledoarie pentru viață.

„Un scriitor nu poate reînvia pe nimeni, dar poate da viață prin cuvinte. La doi ani de la dispariția mamei sale, autorul se hotărăște să-și transforme jurnalul doliului în carte – o carte în care nu vorbește de­spre el, ci despre noi, noi toți, care trebuie să înfruntăm, mai devreme sau mai târziu, pierderea părinților. Să dai nume durerii, să trasezi apoi un drum spre lumină, nu e oare acesta cel mai frumos dar pe care un romancier îl poate face cititorilor săi?“ — Le Pèlerin

„Singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi-o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor. În materie de etică, funcţionăm constant printr-o nedemolabilă autocomplezenţă. Trăim într-o inflaţie barocă a competenţei morale, într-o lume a cărei principală dezordine riscă să fie faptul că toţi membrii ei se simt moralmente în ordine sau că toţi resimt dezordinea proprie drept neglijabilă. L'enfer c'est les autres – părem a concede cu toţii. Prin urmare, le paradis c'est nous-mêmes.“ — ANDREI PLEŞU

„La scara sensurilor lumii, îmi place să-mi imaginez că există un Înger al compasiunii și al suferinței irosite care lasă la îndemâna fiecărei națiuni lovite și călcate în picioare de istorie câteva instrumente de recuperare, restituire ori salvare. Națiunea le poate vedea ori ignora; folosi ori irosi; duce la finalitate ori abandona. Dar un timp ele sunt acolo, la îndemână, vizibile, pregătite să salveze ceea ce se mai poate salva din ceea ce fusese adânc, superior, profund și înalt în civilizația națiunilor lovite.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Pe copertă: Ștefan Câlția, gravură din ciclul Grădini pentru Dinu Pillat (detaliu)

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ — ANDREI PLEȘU

Cuvânt înainte de Nadine Gordimer

„Cum să lecuieşti un fanatic” reuneşte o serie de excelente eseuri şi un interviu al lui Amos Oz pe teme care, prin stringenţa problemelor subsumate lor, ar trebui să figureze pe o „ordine de zi" a gândirii fieşcăruia dintre noi: fanatismul religios, conflictele culturale, relaţia cu celalalt, acceptarea diferenţei, nevoia de compromis inteligent. Lucid, ironic, perfect argumentat si informat, proaspăt şi profund, discursul lui Amos Oz deschide o nouă perspectivă, cea mai bună dintre cele posibile.

„Cred că, atunci când asistaţi la o catastrofă – o explozie, să zicem –, există doar trei opţiuni principale. Prima: să o luaţi la goană cât vă ţin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteţi o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovaţii să fie daţi afară din serviciu. Sau să organizaţi o manifestaţie. A treia: să aduceţi o găleată cu apă şi să o aruncaţi peste foc, şi dacă nu aveţi găleată să aduceţi un pahar, şi dacă nu aveţi pahar să aduceţi o linguriţă – tot omul are o linguriţă. Da, ştiu că o linguriţă e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni, şi fiecare are o linguriţă. Ei bine, aş vrea să fondez Ordinul Linguriţei. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtăşesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci linguriţa – să poarte întotdeauna la rever o linguriţă, ca să ştim că suntem în aceeaşi mişcare, în aceeaşi frăţie, în acelaşi ordin, Ordinul Linguriţei. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt – sau într-o linguriţă, cu voia dumneavoastră.“ — AMOS OZ

Alternând comentariul textelor sacre evreiești cu analiza fină și plină de umor a istoriei acestui popor aflat într-o eternă chestionare a propriei identități, a naturii legăturii omului cu Dumnezeu și a relației dintre oameni, volumul Evreii și cuvintele aduce la lumină, cu farmec și elocință, povești uitate din Marea Istorie. Conceput sub forma unui dialog între scriitorul Amos Oz și fiica acestuia, istoricul Fania Oz-Salzberger, eseul reliefează personaje mitice și cuvinte străvechi care ascund în ele un înțeles pierdut al lumii.

Sub forma unui eseu care are la bază un dialog între Amos Oz și fiica sa, Fania Oz-Salzberger, volumul de față pune de fapt problema identității evreiești, demontând clișee și preconcepții și sintetizând câteva dintre trăsăturile esențiale ale istoriei evreilor. Minuțios documentată, cartea nu devine greoaie datorită supleții argumentării și ideilor, condimentate cu un umor savuros: fie că este vorba despre figuri exemplare de rabini, despre o istorie a personajelor feminine din Biblie sau potențialul autor feminin al Cântării Cântărilor, ori despre importanța educației și inițierii timpurii a copiilor în tainele textelor sacre, ea păstrează aceeași formulă alertă și palpitantă până la sfârșit. Diversitatea informațiilor, paginile scrise cu o atitudine lipsită de înverșunare fac din Evreii și cuvintele o lectură esențială nu numai pentru cei interesați de istoria și înțelepciunea evreiască, ci și pentru cititorii pasionați de eseuri culturale care păstrează balanța între efervescența ideilor și exprimarea ponderată a acestora.

„O carte originală și cutremurătoare, Evreii și cuvintele reușește să adune laolaltă mai mult de cinci mii de ani de rugăciuni, cântece, povești, dispute, elogii, blesteme și glume în geamantanul unei cărți subțiri, palpitante de… ce anume? Istorie? Antropologie? Critică literară? Teologie? Toate acestea și chiar mai mult. Este o carte minunată.“ (Jonathan Safran Foer)

„Feminitatea încoronată, nobleţea superb, infantil sau parşiv alintată... Sensibilitate, senzualitate, instinct şi educaţie, deghizament, arta disimulării, one-woman show cu efecte invariabil seducătoare. Feminitatea ultragiată, a cărei naturală, inocentă vulnerabilitate se vede călcată în copitele unei istorii bestiale, trecând umilitor din avuţie, adică din confortul domestic al gospodăriei ţărăneşti, sau din efervescenţa saloanelor culturale, în animalitatea carcerei, mizeria interogatoriilor şi duhorile dormitoarelor colective. Şi feminitatea spirituală, iniţial etic, apoi afectiv şi civic arhitecturată conform opreliştilor, cruzimilor, aberaţiilor şi malformărilor specifice unei istorii în care omul devenise doar o cifră în statisticile ororii. Într-o Românie (şi-o lume) a deriziunii, mârlăniei şi pustiitorului relativism postmodern, iată că avem cui ne pleca frunţile, cuminte şi recunoscător, cu buna-cuviinţă datorată celor care ne pot fi (ar trebui să ne fie) oricând modele de viaţă...“ — DAN C. MIHĂILESCU

A început Era Exponențială. O eră a computerelor ultrarapide, în care software-urile tot mai performante ne permit să acumulăm un număr impresionant de date. Pentru prima oară în istoria omenirii, tehnologia accelerează constant.

De ce fierbe lumea noastră ca o oală sub presiune? De ce vocile care aderă la populism și autoritarism se aud tocmai dinspre societățile unde libertatea pare garantată? Pankaj Mishra găsește răspunsul acolo unde ne-am fi așteptat mai puțin.

„Al meu, al meu, al meu. Cât repetăm acest adjectiv posesiv. În realitate, un mare prim pas înainte, în materie de scriitură, e să descoperi exact opusul: ceea ce în mod triumfal considerăm al nostru e de fapt al altora. Tratativele cu lumea, da, oricând sunt în întregime ale noastre. Dar cuvintele — forma scrisă în care le cuprindem fiind atenți la marginile roșii ale caietelor noastre —, nu. Trebuie să acceptăm faptul cert că niciun cuvânt nu e cu adevărat al nostru. Trebuie să renunțăm la ideea că a scrie înseamnă să eliberăm, în mod miraculos, o voce proprie, o tonalitate proprie: după mine, acesta e un mod indolent de a vorbi despre scris." Elena Ferrante

Fericirea, spune Russel, e o stare care se cucereşte. Şi nu în ultimul rând, credem noi, citind paginile spirituale şi pline de eleganţă ale acestei cărţi. Vom constata că un gânditor englez rămâne unul englez tocmai pentru că nu ne face nici o clipă să-i avem în minte, de pildă, pe moraliştii francezi. Din întâlnirea cu ceilalţi, Bertrand Russell nu trage concluzia că trebuie să ne refugiem, compensativ, în singurătate, pentru a ne rumina, cu o voluptate perversă, nefericirea şi spaimele. Să încercăm, dimpotrivă, să rămânem orientaţi către locurile marilor întâlniri cu semenii noştri. Există munca făcută cu pasiune, familia, prietenia... Nu e uşor să ajungi în aceste locuri. Pentru a le descoperi, trebuie mai întâi să ştim ce avem de lăsat în urmă: competiţia prostească, aroganţa plictisului şi antrenul vid, oboseala vinovată, obsesia culpei şi mania persecuţiei.

„De peste jumătate de secol, eminentul psihiatru Irvin Yalom uimește lumea cu poveștile sale despre psihicul uman, împletite cu înțelepciune, înțelegere și umor. Acum, cu o sinceritate și un curaj uluitoare, ne împărtășește cea mai dificilă experiență din viața sa: pierderea soției, statornica sa tovarășă de viață încă din adolescență. Parteneri până la sfârșit, până și în scrierea împreună a acestei cărți, cei doi ne comunică un portret trainic al doliului - teroarea, durerea, negarea și acceptarea reticentă. Dar ceea ce ne rămâne este mult mai mult decât o poveste profundă despre pierderea durabilă - este o poveste de neuitat, dureroasă și frumoasă despre iubirea care dăinuie. Mă voi gândi la asta în anii ce vor veni.“

Studiul de fata urmareste sa arate ca actul compozitional, in ce are el mai intim, presupune o activitate mentala extrem de asemanatoare cu activitatea logica obisnuita, in sensul ca structurile demersului logic cu rent si respectiv ale celui compozitional sunt practic vorbind aceleasi, doar ca - materialul diferind radical - apar legi specifice ale domeniului muzical care impiedica la o prima vedere sezisarea celor mai sus afirmate. [...) O piesa nu apare pentru ca autorul stie orchestratie, forme, armonie si contrapunct, si ca o aplicare deductiva a multimii de reguli si date generale (deci de premise majore) asimilate in lungu I antrenament profesional necesar, sau in experienta creatoare de pana atunci.

Anume procedura "dezvrajirii" privilegiaza acest dintai volum printr-o evidenta intensitate narativa, care ar trebui explicata printr-o analogie. As putea afirma ca aproape fiecare propozitie formulata de autor o asociez cu o foarte subtire si transparenta folie imaginara pe care este inscriptionata o singura unitate (cuanta) indivizibila de informatie. Doar cate una pentru cate o imagine si, respectiv, pentru cate un sens. Pentru fiecare propozitie cate o folie cu cate o cuanta discreta. Ca un caracter sub forma de runa scandinava, germanica sau slava. Iar acumularea in constiinta a continutului cartii ar fi astfel asemanatoare cu suprapunerea succesiva a propozitiei peste propozitie, a foliei peste o alta folie, incat la sfarsitul lecturii s-ar obtine un virtual "cub" transparent care ar contine, suspendata intr-o imponderabilitate, imaginea holografica a "corpului" intregului text obtinut prin suprapunerea tuturor foliilor inscriptionate. Un obiect geometric tridimensional compus din mii si mii de folii, continand mii de imagini si mii de sensuri. - Oleg Garaz

Aceasta carte s-a nascut in urma unor exercitii de admiratie pentru marii artisti care au pictat inaintea mea, fiind inspirati de poemele lui Ovidiu. Urmandu-le exemplul si pastrand proportiile - intre maretia artei lor si modesta mea stradanie de discipol - am incercat sa merg pe drumul lor, pentru a gasi ceea ce au cautat si ei: pictura in poezie sau poezie in pictura. - Ion Codrescu

Publicitatea construieste realitatea. Eseu despre fiinta umana, religie si publicitate in societatea de consum Creatia publicitara occidentala, urmand modelul a ceea ce se intampla si in alte domenii (dintre care le amintim doar pe cele ale comunicarii sau eticii, ale stiintei sau economiei), este si ea tributara modului in care este structurat imaginarul occidental cu privire la locul central ocupat de om in ierarhizarea lumii. In lumea occidentala am fost obisnuiti cu imaginea omului ce este asezat de divinitate in centrul creatiei si supus provocarilor unui univers ierarhizat si totalizator in care omul este slujitor al lui Dumnezeu, iar lumea creata este destinata slujirii omului. - Fragment

Spre sfârșitul lui 2019, scriitoarea și antropologa Raluca Nagy ajunge în Vietnam, iar criza sanitară mondială și alegerile proprii o rețin acolo aproape doi ani. Aceasta este, aparent, premisa ori pretextul memoir-ului de față. Numai că, încet, încet, autoarea se imersează în acest spațiu complet necunoscut, într-o cultură și-un context noi, în timp și-n memorie, iar ceea ce descoperă despre sine și despre lume e inedit, dar relevant pentru fiecare dintre noi.

Pentru Daniel Cristea-Enache, scrisul este o formă de viață, prilejuindu-i o necontenită imersiune în realitatea imediată, din care captează imagini și tușe esențiale, portrete în filigran creionate cu subtila artă a detaliului psihologic, dar și impresii personale, străbătute de forfota marilor orașe ori, dimpotrivă, de murmurul liniștitor al naturii mereu primitoare. Când vocea criticului literar se retrage în tăcere, privirea scriitorului alunecă spre trecut, rămânând ancorată, câte o clipă, în stanțele copilăriei de altădată, regăsite în amintire precum într-un neprețuit album de familie. Mai presus de toate, Cinematograful gol este o confesiune despre oamenii din jurul nostru, despre timpul adesea nerăbdător care schimbă cu o neașteptată repeziciune nu doar fizionomiile celor dragi, ci și înfățișarea întregii lumi, despre partea luminoasă a umanității, cu întâmplările ei de zi cu zi. Prin inserțiile ce amintesc de stilul alert al tabletei publicistice, Daniel Cristea-Enache observă în profunzime lumea scriitoricească, dar și psihologia colectivă a societății românești adesea captivate de iluzia spectacolului și a măștii mistificatoare, în locul rosturilor simple, însă atât de firești ale existenței cotidiene.

Maria Hulber

Ediţia a III‑a adăugită, precedată de un cuvânt înainte și completată cu șase eseuri polemice

Într-o lume tot mai sceptică și relativistă, în care fiecare vrea „să aibă dreptatea și adevărul lui“, ne pierdem criteriile morale și intelectuale și nu mai suntem capabili să înfruntăm momentele de cumpănă ale vieții noastre și ale istoriei. Cum se poate lupta cu dogmatismul, cu fanatismul, cu autocrațiile, cu antiliberalismul, cu teoriile conspiraționiste? Cum putem reconstrui o ierarhie reală a valorilor armonizându-ne credințele individuale? Metoda pe care o alege Andrei Cornea „oferă un mod de a discerne între sisteme, valori, poziții filozofice și culturale care nu presupune o judecată a priori“. Titlul evocă povestea hanului khazar care trebuie să aleagă între creștinism, iudaism și islam. Noua ediție a „Turnirului khazar” este adăugită, precedată de un cuvânt înainte și completată cu șase eseuri polemice.

„Eseurile din concursul Subiectiv au fost, pentru mine, una dintre cele mai surprinzătoare experiențe din acest an. M-au impresionat enorm poveștile și calitatea scrisului, de multe ori am avut impresia că citesc pagini din cărți deja publicate, nu exerciții la o tema dată. Dincolo de plăcerea lecturii a fost însă descoperirea că generația tânără poate să povestească despre drame, lucruri incomode, frici și cutume sociale mai bine decât generațiile anterioare și o face cu empatie, responsabilitate și mult talent.” (Tatiana Țîbuleac)

Ediție îngrijită de Mona Antohi şi Sorin Antohi

Studiu introductiv şi post-scriptum de Sorin Antohi

„…istoria intelectuală a omenirii nu este decât jocul minții umane cu ea însăși și nici nu poate să fie altceva. Interacțiunea dintre minte și lume produce simboluri. Dar și aplecarea minții asupra ei înseși și asupra propriilor ei posibilități produce simboluri, iar acestea sunt mai durabile decât celelalte.” (Ioan Petru Culianu)

„Conjectura mea este că spre sfârșitul vieții sale Culianu a intrat în posesia unui principiu cognitiv care i-a reevaluat într-o manieră radicală toate cunoștințele anterioare și l-a aruncat într-o cursă vertiginoasă de transvaluare a întregii istorii culturale, pe care însă nu a apucat decât să o schițeze. Dacă până în 1985 (dată indicatorie a cezurii) creația lui Culianu este aceea a unui erudit extrem de talentat, distins de colegii săi printr-o înclinație filozofică mai pronunțată, după cezură creația sa capătă un profil nou, deopotrivă straniu și ultimativ. Ceea ce se desprinde din tonul ei este somația descoperirii unui nou temei al unității lumii. Totul la ultimul Culianu devenise urgent și trepidant…” (H.-R. Patapievici)

O carte despre dezintegrarea valorilor americane

Americanii nu se mai pot pune de acord asupra lucrurilor ce fac ca ţara lor să fie specială şi admirată pe mapamond. Unii dintre ei nici nu mai cred că e specială şi că merită această admirație. De fapt, lumea întreagă s-a schimbat foarte mult, iar odată cu ea și gândirea asupra rolului Statelor Unite în istorie şi în prezent. Ben Shapiro observă că valorile care până mai ieri țineau națiunea unită astăzi sunt virulent combătute.

Luându-şi ca repere documentele fondatoare ale Statelor Unite și clasicii liberalismului, el analizează în acest volum dezintegrarea valorilor americane și descrie orizontul spre care se îndreaptă ţara. Face acest lucru fără a renunța la renumita lui vervă polemică, lansând un avertisment împotriva politicilor stângii contemporane. „Cum să distrugi America în trei paşi simpli” nu este, așadar, o carte comodă, dar constituie una dintre cele mai incitante invitaţii la reflecţie venite dinspre conservatorismul american actual.

„Gândirea lui Andrei Pleșu stârnește mereu idei în mintea cititorului, ceea ce o face greu – aproape inutil – de rezumat. Scrisul lui ilustrează un tip de gândire trăită, în contact cu viața, la antipodul organizării și reorganizării de concepte, de abstracțiuni. Cum o spune el însuși la un moment dat, «conceptele sunt cadavre de îngeri. Iar cei care, în exercițiul gândirii, nu văd nimic dincolo de ele practică – nu neapărat cu rea-credință – o formă patetică de necrofilie». Andrei Pleșu a scris o stimulatoare lucrare de filozofie.“ — ANDREW LOUTH

Pe copertă: Hans Memling, Îngeri muzicieni (detalii), cca 1490, Muzeul Regal de Arte Frumoase, Anvers

Și El le-a zis: Vouă vă este dat să cunoașteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dar celor din afară toate li se fac în parabole. (Marcu 4, 11—12)

„Există întrebări cărora li se poate răspunde prompt și pertinent. De la cele ale experienţei curente (Ce număr porţi la pantofi?), până la cele ale expertizei știinţifice (Ce este legea gravitaţiei?). Există și întrebări, cele ale primei copilării, care par simple, sau suprarealiste, dar al căror răspuns solicită mai curând talentul metafizic sau fantezia: De ce are mâna cinci degete?, Cine a inventat somnul? Există, în sfârșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanţa multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea?, De ce există răul?, Care e sensul vieţii? Pentru astfel de întrebări, nu poți să propui un răspuns geometric, ci o analogie, o metaforă, un «ocoliș» transfigurator. E cea mai adecvată soluţie. Singura. În loc să spui, savant: «uite cum stau lucrurile!», spui: «hai mai bine să-ţi spun o poveste». În cartea de faţă va fi vorba despre poveștile spuse de Iisus, în efortul Lui de a-i familiariza pe cei din jur cu metabolismul împărăţiei Sale. Sarcina pe care și-o asumă e imposibilă, așadar e pe măsura divinităţii Sale: are de vorbit despre lucruri inevidente, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă și abuz doctrinar, și are de dat nu doar materie de reflecţie, ci și motivaţie de viaţă, suport existenţial.“ — ANDREI PLEȘU

Pe copertă: Moretto da Brescia, Christ in the Wilderness (detaliu), Metropolitan Museum of Art, New York

'Schimbările accelerate ivite, în ultimele decenii, la nivelul producţiei culturale mondiale, ale căror consecinţe, iminente, au modificat structural învechitele paradigme, dominante până acum, ale ştiinţelor umane, asaltul studiilor culturale şi al paraliteraturii (unde esteticul e înlocuit cu sociologicul şi alte domenii de interferenţă), presiunea exercitată de noile contexte socioculturale, impunerea unei neaşteptate dinamici a raportului dintre canonic şi necanonic, multiplicarea contactelor cu toate sferele culturii, cu artele, filozofia, cultura de masă, produsele noilor tehnologii şi ale noilor ideologii etc. au resetat şi vor afecta sine die mişcarea comparatistă, chiar identitatea ei primară. Fenomenul literar, acaparat de câmpul bourdieusian, divers, instabil, dominat nu neapărat de contradicţii, ci de natura diferită a acestora, tinde să nu mai constituie centrul exclusiv al comparatismului. Cele mai multe eseuri din „Sfidarea secundarului”, fidele spiritului temelor din câteva cărţi anterioare („Omar Khayyām şi complexele mitului european”, 2009, „Rândunica din nasul lui Buddha”, 2012, „Ispitele textului şi demonii interpretării”, 2016, „Despre ce vorbeşte Lucreţiu când vorbeşte despre plăcere”, 2020, „Când muzele mai purtau corset”, 2022), pe lângă o lectură a noilor semne, încearcă să atragă atenţia asupra câtorva perspective ale cercetării comparatiste, păstrând echilibrul dintre caracterul teoretic şi practica discursivă, şi să răspundă unor nevoi stringente de adaptare a literaturii şi culturii la paradigmele actuale şi la utopia recentelor „metodologii”.' Gheorghe Iorga

Lumea pare o curte mică, plină de colb inteligent. Haideți la joacă! Recomandarea O Mie de Semne de astăzi de la Editura Tracus Arte este volumul recent apărut „Șosete pentru după-amiază (jurnalul unui terapeut modern, care este și ei om)”, de Suzan Mehmet.

Intalnirea cu Destinul cuprinde un intreg univers prezent si viitor, desi e o pledoarie pentru o lume care nu mai este, pentru o lume trecuta. Azi ne pregatim - unii dintre noi - de robotizare, ne marginim la fragmente mici de cunoastere si ne izolam in lumi artificiale, violente, paralele. Nu mai credem in valori autentice si nu mai credem in trecut. Or, in tot ceea ce suntem si in ceea ce gandim este mereu vie o istorie trecuta. E convingerea autorului prezentat printr-o secventa in aceste randuri, un medic daruit ca Hipocrate si un intelectual de stirpe nobila ca Louis Pasteur, asa cum au fost multi odinioara si cum sunt tot mai putini astazi. Muzele l-au daruit cu mai toate domeniile cunoasterii, facandu-l nu numai un mare cunoscator de oameni, ci si unul de universuri, produs deopotriva al stiintei si al credintei, asa cum au rodit ele intr-un sat mirific din Romania de odinioara. - Ioan-Aurel Pop

Scoala de la Frankfurt se studiaza in universitatile si institutele de stiinte sociale de referinta de pe glob. Scrierile semnate de Horkheimer, Adorno, Marcuse, Fromm, Pollock, Benjamin, Neumann, Habermas au explorat lumea intr-o maniera proprie si profunda si au elaborat concepte si teoreme noi, ce nu pot fi ocolite de cel care doreste cunoastere. Pariul fundamental al Scolii - libertatea inalienabila si drepturile imprescriptibile ale fiintei umane sunt conditie sine qua non a unei vieti demne de om - i-a intretinut vigoarea. Critica, inclusiv fata de sine, a alimentat creativitatea si vigoarea unei scoli care implineste un secol de la formare. Parcurgerea scrierilor Scolii de la Frankfurt este un bun indicator al gradului de rafinare a interogatiilor dintr-o cultura...

„Literatura nu e niciodată departe de contururile realului.” Ioana Bot

„Viaţa estetică ne arată ce au în comun o călătorie cu autocarul prin praful provinciei toscane, peisajul păduratic din valea Hudsonului, dandysmul proiectat asupra oraşului modern şi muzicile misterioase ale unei Indii percepute în gamă minoră, «turistică sau, aduse împreună, cascada lui Coleridges şi galantarul cu fructe (täiate pe cuburi de gheaţă) al unei băcănii newyorkeze. Și, în toate acestea, perspectivele literare discrete, ca niște «signaturis criptate, ale unor autori esențiali pentru Laurent Jenny (Sartre, Proust, Michaux, Breton sau Stendhal), fiindcă literatura nu e niciodată departe de contururile realului." IOANA BOT

„În cartea lui Laurent Jenny, experienţa estetică a marilor maeştri se întâlnește cu experienţa personală a autorului, în felul acesta practicile şi reflecțiile despre «arta din viață» câştigând noi și noi sensuri. Suntem invitați, aşadar, să cultivăm estetul din noi, să fim atenți la clipele în care vederea unei forme noi ne trimite la o experienţă poetică din trecut, la stazele şi fluxul imaginarului care ne îmbogăţesc constant viaţa estetică." LA LIBERTÉ

Tocqueville și natura democrației, cea de-a doua carte scrisă de filosoful Pierre Manent, își păstrează deplina actualitate și la patru decenii după apariția sa în Franța. Consacrată unuia dintre cei mai subtili gânditori politici ai secolului al XIX-lea, cartea este o analiză pasionantă a unor teme fundamentale pentru oricine dorește să înțeleagă schimbarea radicală care se află la originea lumii moderne: democrația, natura umană, libertatea, egalitatea, religia. Recitindu-l pe Tocqueville, Pierre Manent reușește nu doar să pună în lumină excepționalele intuiții și observații ale predecesorului său, ci și să ne facă să gândim împreună cu acesta cele mai importante opțiuni ale «omului democratic». Generatoare a unei alte ordini sociale, democrația – regim politic rămas fără concurent ideologic, pentru a folosi o formulă a lui Manent – a devenit parte a vieții noastre, dar ne solicită în continuare la fel de mult discernământul: pentru a nu o trăda, mai cu seamă în fragilul și esențialul său echilibru cu libertatea, se cuvine – ne îndeamnă filosoful francez –, la fel ca în urmă cu aproape 200 de ani, «să o iubim cu moderație»”.