Eseistică

Într-o epocă în care micro-analizele sunt preferate survolărilor erudite ale marilor întrebări, Rémi Brague propune, cu îndrăzneală intelectuală, o amplă reflecție asupra fundamentelor culturii, desfășurată în trei volume.

Selecție, traducere din portugheză, prefață și note de Dinu Flămând

În 70 de cronici mai intimiste decât marile sale construcții romanești, deghizate sub caracterizarea sarcastică de „chestiuni alimentare“, Lobo Antunes abordează o vastă diversitate de teme precum copilăria, familia, iubirea, moartea, războiul colonial, fragmente caleidoscopice dintr-o viață dedicată literaturii legate de travaliul scriitorului sau de prietenie, ce condensează un univers individual ardent, plin de melancolie, și se constituie într-un adevărat exercițiu de deziluzionare, în care emoția este frustă, neornamentată, aproape dureroasă.

„Scriitura antuniană, atât de aparte, este adesea socotită simfonică. Dar epitetul este slab. Ar trebui să ne imaginăm o simfonie în care să putem auzi în același timp sunetul distinct al fiecărui instrument, gândurile muzicienilor și emoțiile dirijorului! [...] Acesta este Lobo Antunes: unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, un romancier prodigios, muzical și febril, de o exigență teribilă, ale cărui cronici – orice ar spune el – poartă de asemenea marca imensului său talent.“ — Le Monde

„…O carte despre mine şi timpul pe care l-am străbătut: un timp în ebuliţie, bulversat de vântul bătând mereu din altă direcţie a istoriei, spulberând sensurile, dar nu şi încăpăţânarea mea de a le înţelege.

Nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să descopere ceva.“ — ANA BLANDIANA

„O carte prin care eseistica noastră actuală își înmulțește valorile, atașată unei linii pe care au ilustrat-o, în scrierile lor, printre alții, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, H. R. Patapievici, Sorin Lavric. La fel Ana Blandiana, în cărțile ei de eseuri. Alături de aceștia, Mihai Bădic meditează la raporturile dintre Relativ și Absolut, după cum și la aspecte ale desfășurărilor sociale, din istorie și de acum. O carte care ne câștigă prin ceea ce ne spune și prin felul în care o face.” (Gabriel Dimisianu)

Aveți în fața ochilor, dragi cititori, o carte despre dragoste. Dragostea care te lovește când te aștepți mai puțin, dragostea care vine și tresaltă peste o persoană neobișnuită cu traiul în doi, o femeie care îi consideră pe bărbați „sărmane ființe, cu creierul pierdut undeva printre cracii pantalonilor”, „beduini rătăcitori ai ținutului zeului Eros”. Dragostea care irumpe în cele mai plicticoase și indiferente stări, convertind o lume mulțumită cu zădărnicia zilelor într-o împlinire neașteptată, ireală, o evadare care ne scoate din realitatea strictă aruncându-ne în mister. Eroina principală, Maria Bart, își trăiește viața fără schimbări bruște, fără mari așteptări, obișnuită să se trezească la prânz, să umble elegantă, să nu-și dăruiască sufletul nimănui, o antiromantică ‒ fără gesturi lacrimogene, fără petale de trandafir, scoici, pietricele sau steluțe strălucitoare presărate pe drumurile obișnuite ale vieții, fără să se autoamăgească „în fața tipului de mascul bine bronzat, musculos”. Maria Bart este o artistă, una dintre acele artiste care nu caută gloria imediată și nici ovațiile grăbite și superficiale ale presei și ale publicului, ci este răbdătoare cu talentul său, care își poate face loc, fără insistențe grobiene, în zona selectă a culturii, asemenea firelor de iarbă ce străpung asfaltul, firav și maiestuos: „Disprețuiesc potecile bătătorite, rețetele, canoanele mulțimii obișnuite. Nu mă conforomez lumii. Am o lume a mea”…..

Precaritatea educației manifestată în comportament devine evidentă în infrastructura morală a societății românești. Absența unei educații solide menține forme subtile de parvenire și corupție intelectuală. Expresia existenței unor derapaje în educația românească impune o altă direcție în sistemul de învățământ și o nouă ordine în sistemul de educație. Nu există o viziune coerentă privind profilul educațional, iar responsabilii pentru crearea unei Românii educate se află într-o îngrijorătoare eroare de viziune privind politicile educaționale. Volumul Derapaje în educația românească cuprinde opinii critice și sugestii, oferite de pedagogii români contemporani, ignorate de decidenții ministeriali, mai preocupați de directive europene decât de sănătatea morală a societății românești.

Școala clasică, de care România s-a bucurat din 1864 până prin 1995, era un loc unde elevii își cultivau inteligența și discernământul intelectual și moral prin contactul cu tot ce era mai bun din tradiția intelectuală a națiunii și a umanității. Școala corectă politic tinde să fie un loc unde sunt educați și părinții, alături de elevi, în sensul tendințelor progresiste, bazate pe lepădarea de orice patrimoniu clasic și de orice repere stabile. E un loc de unde, sub pretextul educării elevilor, se iradiază ideologie radicală și în familie. Ba, după cum se vede, școala este un loc unde nu elevii, ci profesorii trebuie să învețe mereu, să se lase reeducați. Scopul școlii de tip nou, activ, experimental și progresist, este acela de a educa profesorii: continuu. E înscrierea întregii societăți în fluxul unei îndoctrinări fără sfârșit.

De la romantism la national-comunism. Incercare asupra modernitatii romanesti Cartea de fata este scrisa din perspectiva istoriei ideilor si a filosofiei politice, incercand sa dezvolte o genealogie intelectuala a modernitatii romanesti, pornind de la conceptele de libertate pozitiva, respectiv libertate negativa, asa cum au fost ele dezvoltate de filosoful britanic Isaiah Berlin, in eseul sau "Doua concepte de libertate" si mai apoi in cartea Political Ideas in the Romantic Age.

„Cum va fi citită azi această carte scrisă, pe viu, în preajma atentatelor de la 11 septembrie 2001, care au zguduit America și aveau să infirme iluzia «sfârșitului Istoriei»? Presupun că un pic altfel decât în 2003. Liberalizarea vizelor în SUA încă nu s-a produs, stilul de viață american a pătruns și în România, the American Dream nu mai e ce-a fost, globalizarea se îndreaptă, tot mai mult, spre deglobalizare, iar Statele Unite și lumea întreagă au devenit, după atâtea crize și tensiuni, mult mai nesigure – nu prea mai ai unde și de ce să visezi la mari evadări. Un lucru e cert: confruntarea cu experiența americană l-a ajutat pe Gheo să-și asume, până la capăt, propria identitate, într-o carte outside the box, un reper nu doar pentru generația sa, ci și pentru lumea în care trăim.” (Paul Cernat)

„Poate fi ceva mai instructiv și plăcut decât să citești, scrisă cu simplitate, inteligență și har, povestea propriei tale vieți? S-au împlinit trei decenii de la primele alegeri ținute după căderea comunismului. Ce s-a întâmplat cu noi în acești 30 de ani? – iată întrebarea la care răspunde unul dintre cei mai versați politologi români și, deopotrivă, unul dintre cei care au cunoscut scena politică a acestor ani dinăuntrul ei. Eseul lui Cristian Preda vine în întâmpinarea oricui vrea să priceapă, dincolo de suprafața cotidianului, lumea în care a trăit. Suntem răspunzători de soarta noastră după cum suntem echipați sau nu să înțelegem locul în care ne-am născut.“ — GABRIEL LIICEANU

„Cartea lui Cristian Preda e un ghid oportun pentru cei care vor să deslușească lumea politică în care trăiesc. La vot și nu numai. De ce ațipesc parlamentarii? e în același timp o carte utilă pentru risipirea confuziilor și pentru priceperea câtorva lucruri despre care avem păreri inflamate, uneori cu accente isteroide: mecanismele de producere a compromisului politic, logica alternanței la guvernare, importanța votului, coabitarea politică, mizele cooperării, igiena politică, importanța statului de drept văzut ca domnie a legii. Ar fi utopic să crezi că o asemenea carte va produce o mutație. În schimb, e de sperat și de așteptat ca ea să deschidă niște ochi și să destupe niște minți. Are toate argumentele s-o facă.“ — RADU PARASCHIVESCU

Intr-o lume plina de durere si suferinta bucuria este adesea singura raza de lumina ce patrunde prin norii intunecati. Dar oare de unde vine aceasta bucurie Este ea o manifestare a universului sau a unui zeu misterios care sta la originea creatiei Este greu sa gasim raspunsuri clare si certe la aceste intrebari dar este indubitabil faptul ca exista ceva ce ne provoaca aceste stari de fericire si extaz. In cazul in care aceasta bucurie este provocata de un zeu sau de un univers in atunci aceasta ar fi o dovada a prezentei sale in viata noastra. Cu toate acestea aceasta prezenta nu este intotdeauna una pozitiva. De multe ori zeul sau universul care ne ofera bucurie este acelasi care ne aduce suferinta si durere. Suntem supusi unor cicluri nesfarsite de nastere viata si moarte in care bucuria si tristetea sunt strans legate si nu pot fi separate una de cealalta. In astfel de momente ne simtim singuri si abandonati in ciuda faptului ca suntem inconjurati de oameni si lucruri care ne aduc bucurie. Ne confruntam cu singuratatea noastra interioara si cu vidul existential care ne poate coplesi si ne poate face sa ne intrebam de ce suntem aici si care este sensul vietii noastre. Dar poate ca tocmai aceasta singuratate este cea care ne indeamna sa cautam o conexiune cu ceva mai mare decat noi insine sa ne cautam un zeu sau un univers in care sa ne ofere raspunsuri la intrebarile noastre existentiale si sa ne ofere un scop mai inalt in viata. Astfel bucuria poate fi vazuta ca un dar si ca o blestemare in acelasi timp iar prezenta zeului sau a universului in poate fi atat o binecuvantare cat si o provocare. Depinde de noi sa alegem cum sa ne raportam la acestea si sa gasim sens si inteles intr-o lume care poate fi atat de confuza si tulbure.

Prin volumul Munca actorului asupra rolului, Konstantin Stanislavski încheie trilogia dedicată „sistemului“ său, care a revoluționat modul de a privi lumea și de a o reda pe scenă. Concepută mai degrabă ca un ghid, și nu ca un manual de instrucțiuni, această lucrare examinează metodele prin care un actor își construiește personajul, pornind de la piese extrem de contrastante, cum ar fi Prea multă minte strică, de Aleksandr Griboedov, Othello, de William Shakespeare, sau Revizorul, de Nikolai Gogol. Urmărind procesul de creație al actorului, de la prima lectură până la finalizarea spectacolului, Stanislavski explorează modul de abordare a rolurilor, făcând trecerea de la stilul demonstrativ, „teatral“ de a juca la cel autentic, axându-se pe adevărul personajului, pe etapele de cunoaștere, de trăire și de întrupare ale rolului sau pe situațiile date ale piesei. El arată cum poți crea o viață interioară care să dea substanță cuvintelor autorului, conturând, de-a lungul textului, imaginea unui artist autentic, care uneori eșuează, dar care întotdeauna caută răspunsuri pline de adevăr.

Textele reunite în acest volum aduc contribuții importante în contextul discuțiilor de astăzi referitoare la natura umană, fluiditate și identitate de gen, precum și din punctul de vedere al cercetării științifice asupra naturii. Totodată, capitolul final este o meditație profundă a problemei natură-har în „Paradisul” lui Dante.

Ordinea viitoare a lumii inseamna multe lucruri. Bunaoara, dupa euforia unificarii din anii nouazeci, Europa resimte nevoia unei reorganizari. O restructurare a economiei lumii, luand in seama nu numai reusitele, ci si consecintele globalizarii, a inceput deja. Resursele naturale isi schimba pretul. Chestiunea legitimarii creste in importanta, iar republicanismul democratic renaste. Discrepantele sociale devin o tema importanta. Diferentele de dezvoltare revin pe agenda internationala. Puteri noi si-au facut loc la masa deciziilor. Supraputerile au intrat in raporturile unei geometrii variabile. O noua scindare ameninta lumea. Din toate ratiunile, conceperea suveranitatii trebuie din nou adusa la zi. Noua arhitectura de securitate are misiunea de a o reconstrui cu buna-credinta si competenta din primul moment. - Andrei Marga

Aflata in topul celor mai influente carti scrise vreodata despre calea razboinicilor japonezi, Bushidō – Codul samurailor este un studiu clasic al culturii japoneze, in care se contureaza virtutile pe care fiecare asemenea razboinic le intruchipa, aparandu-le cu insasi viata sa. Mai mult decat atat, autorul compara fiecare astfel de virtute cu modul in care se manifesta ea in Occident, aratand ca oricat de diferite ar parea doua culturi la suprafata, ele sunt totusi create de fiinte umane si, ca atare, au asemanari profunde. Preceptele de baza ale codului Bushido, despre care veti citi in aceasta carte, cu asemanarile si deosebirile fata de codurile cavalerilor din Occident sunt: • Corectitudinea sau datoria; • Curajul, darzenia si rabdarea; • Bunavointa; • Politetea; • Autenticitatea si sinceritatea; • Onoarea; • Devotamentul fata de familie si fata de un superior.

,,Criza ecologică nu cade din cer chiar dacă ea se face văzută, printre alte simptome, prin dereglarea climatică. Nu este vorba nici măcar de o catastrofă naturală, globală și devenită sistematică. Agitațiile ideologice, bricolajele tehnologice și recuperările economice rămîn cu evidență dincoace de miza sa și-i maschează aspectul serios, la fel ca atîtea divertismente. Caracterele sale deopotrivă incontestabile, dar nedefinite ar trebui să ne facă să recunoaștem în ea un fenomen saturat: un fenomen în care excesul de intuiție (de imagini, de informații, de fapte, de data etc.) depășește cu mult tot ceea ce un concept sau un ansamblu de concepte ar putea constitui ca fenomen obiectivabil. De fapt, avem nevoie tocmai de filozofie pentru a-i analiza originea și tocmai de teologie pentru a încerca să-i facem față în mod corect." Jean-Luc Marion

40th Anniversary Edition - With an accompanying text by Neale Donald Walsch It contains Reviews and opinions on The Intelligence of Matter. The present translation is based upon the 4th Romanian edition, revised and expanded, of The Intelligence of Matter (2021). Prof. Dr. DUMITRU CONSTANTIN-DULCAN, MD, came to the attention of the general public especially after the publication, in 1981, of the first edition of this book, The Intelligence of Matter, which immediately became a bestseller. In 1992, the book was awarded the “Vasile Conta” Prize for Philosophy of the Romanian Academy. An impressive volume of information, extracted from the foremost areas of knowledge, is admirably synthesized in a unified, easily accessible work, written in a clear and attractive style.

Edition du 40e anniversaire avec un texte d'accompagnement par Neale Donald Walsch Il contient des Opinions sur L'Intelligence de la Matiere. Un volume impressionnant d'informations, issu des principaux domaines de la connaissance, est admirablement synthetise en une oeuvre unitaire, facile d'acces, redigee dans un style limpide et attrayant. Le chemin de la matiere, du premier rayon de lumiere jusqu'au moment ou, par le biais du cerveau humain, on peut prendre conscience de soi-meme - voici le contenu de L'Intelligence de la Matiere.

Formele vechi de viață și relațiile dintre oameni rămân, în esență, neschimbate. Nuanțele care diferențiază lumea de ieri și cea de azi, de aici și de acolo, chiar dacă uneori îmbracă forma deosebirilor clare, se întâlnesc cândva, undeva, într-o confluență a ceea ce este simplu, sincer și general valabil: omenia și omenescul. Şi, dacă e s-o spunem din nou, nu cred că am făcut un pas greșit venind aici: drumul României înspre U.E. şi, mai apoi, ancorarea în legislativul acestei comunități, precum și dezvoltarea economică, creșterea nivelului de trai, dar, înainte de toate, facilitatea și rapiditatea comunicării vin în sprijinul ideii că, între timp, nu mai sunt în străinătate decât pe jumătate, dacă nu chiar mai puțin.

Autoarea analizeaza doua traduceri in limba romana ale romanului ,,O mie noua sute optzeci patru" de George Orwell, observand trecerea de la redarea distopiei intr-un registru ideologizat la unul neutru si ludic, reflectare a clivajului produs in societatea romaneasca in ultimii 30 de ani, in care cititorul, ghidat de traducator, se rupe de fictiunea legata ombilical de comunismul angoasant, indreptandu-se spre fictiune ca mijloc de evadare si entertainment.

O serie de eseuri ordonate alfabetic despre pasiunile și idealurile unuia dintre cei mai mari scriitori ai Mexicului. O confesiune magistrală aflată la granița dintre intimitatea unui jurnal și densitatea unei autobiografii, Crezul lui Fuentes ne poartă pe urmele artei și istoriei până la cele mai importante evenimente care i-au conturat lumea și pasiunile. O carte multifațetată, în care autorul mexican construiește o hartă trasată din gânduri și amintiri, alternând teme precum iubirea și prietenia cu pasaje despre Buñuel, Faulkner și Wittgenstein.

Există lucruri în Arta Actorului la care nu există răspunsuri general valabile – în primul rând din cauza individualității, apoi există lucruri care au o practică general valabilă, ambele extreme rezumându-se la paradigma „meseriei” – este sau nu este o meserie? Nu știm. Arta Actorului este diferită de Arta Filmului sau de Arta Spectacolului, dar putem vorbi de actorie chiar prin spectrul neprofesionistului (iar exemplele sunt multiple). Bucătăria internă a actorului este un subiect de discutat dacă vorbim de analiză sau teorie, dar atâta timp cât expresia exterioară a Artei Actorului este cea dorită, poate rezulta că metoda folosită a fost una cu rezultate – așa cum spunea Ion Cojar „orice metodă dă rezultate, este o metodă”.

Ce carte admirabila a scris Adela Dinu despre ceea ce e cel mai putin admirabil in noi! Adica despre vointa noastra de a construi utopii - deloc descurajata de detaliul ca, absolut intotdeauna, toate utopiile puse in practica ajung cele mai atroce distopii. Din lemnul stramb al omenirii, observa Kant in eseul despre istoria universala din 1784, nu se poate construi nimic perfect drept. Isaiah Berlin a facut din observatia lui Kant teza lui centrala de respingere a utopiilor si adoptare a pluralismului. Adela Dinu alege sa studieze feeriile monstruoase ale anti-pluralismului; instrumentarul ei e de o raceala stiintifica (durandian, clasificandu-le dupa regimul diurn si cel nocturn al imaginatiei distopice in distopii martiene si distopii venusiene), dar pledoaria ei e pasionala. Nu se poate, spune Adela Dinu in subtext, ca omul sa fie numai ceea ce se reflecta in oglinda neagra a distopiilor. Ea clasifica monstruosul din noi, in diacronia lui distopica - pentru a defini, apofatic, prin negatie, partea noastra de lumina. Nu putem fi numai intunericul din noi; vocatia distopica a omului e ceea ce deopotriva distruge umanul -, dar marturiseste, fie si prin antifraza, nevoia noastra de lumina. E, asadar, o documentare a raului din noi - din care iesi deopotriva dezgustat de maladia distopica a umanului, dar si convins ca umanul in care specia a crezut dintotdeauna exista.

Radu Vancu

Cartea Adelei Dinu este o calatorie erudita si pasionata spre marginile imaginatiei. Spatiul distopic traduce, prin arhitectura lui nelinistitoare, ambitia demonica de planificare a mintii umane. Perfectiunea trece prin hedonism sau prin teroare. Omul este zidit in inchisoarea ideilor : iata universul pe care textul critic al Adelei Dinu il redescopera, pentru cei de astazi.

Ioan Stanomir

Construit asemenea unui puzzle incitant, condus de firul roșu al etnografiei și folclorului, acest volum surprinde, în lentile metodologice erudit alternate, perspective inedite asupra registrelor infra și supra ale vieții spirituale colective. Străvechi tabuuri, cultul copacilor, ființe mitic-legendare precum Știma Apei și Fata Pădurii, anecdote, bancuri și legende urbane – producții folclorice mai puțin tratate în literatura clasică etnografică –, tot acest larg spectru tematic se regăsește lămurit de-a lungul unor analize cuprinzătoare și riguroase.

Exilul lucrează asupra oamenilor, îi schimbă în altceva decât erau înainte, îi supune cu deosebire unui lung șir de metamorfoze personale și intelectuale – este una dintre concluziile la care ajunge, în paginile acestui volum erudit, Constantin Eretescu, etnolog, antropolog și scriitor, recunoscut drept una dintre cele mai importante personalități ale exilului românesc din America.

„Acest volum se țese în jurul a trei filme – două ale lui Marguerite Duras: Les mains négatives și Le camion (Mâinile negative și Camionul) și unul al lui Marcel Carné: Les Visiteurs du soir (Oaspeţi de seară) –, pe care le confruntă cu enigmaticele mâini negative care ne întâmpină în peșterile pictate din Franța și din nordul Spaniei și, respectiv, cu piesa L’Impromptu de Versailles (Impromptu‑ul de la Versailles) a lui Molière și cu romanul durasian Le ravissement de Lol V. Stein (Răpirea lui Lol V. Stein).” Sanda Golopenția

Într-un interval de cîteva decenii, Edith Stein (1891 Breslau – 1942 Auschwitz) a ieșit din întunericul unei morți anonime într-o mare recunoaștere internațională. Doi factori au contribuit la această atenție extraordinară: lucrările ei cu o tematică de mare anvergură, bogate în idei, în cadrul fenomenologiei și filozofiei religiei; însă nu mai puțin destinul ei neobișnuit, în armonie cu uimitoarea ei măreție umană. Mai presus de toate au atras atenția transformarea vieții sale, în nefastul an 1933, din filozof în carmelitană și exterminarea ei la Auschwitz la vîrsta de 51 de ani – ca o victimă între multe altele în cadrul execuțiilor în masă, dar ca o victimă implicată în chip conștient. Mulți factori care în altă parte își pierd coeziunea au fost ținuți în cazul lui Edith Stein laolaltă, sub constrîngere, dar și sub propriile-i standarde înalte. În ea se întîlnesc știința și religiozitatea, intelectul și dăruirea, gîndirea profundă și umilința, iudaismul și creștinismul.

„Am început să scriu ceea ce ar fi trebuit să fie o scurtă evocare a lui Culianu în septembrie 2000, dar lucrurile s-au complicat curând. Îl cunoscusem pe Culianu mai îndeaproape la Chicago, în împrejurări strâns legate de persoana şi personalitatea lui Mircea Eliade. Mi-am dat repede seama că nu puteam să vorbesc despre el fără a vorbi şi despre maestrul său, de care eu însumi fusesem apropiat… Era vorba de fragmente dintr-un eseu memorialistic mai întins, şi nici azi nu pot da o caracterizare generică mai potrivită acestei scrieri compozite, în care reminiscenţa se împleteşte cu analiza textuală, şi anecdota ia forma ipotezei hermeneutice, într-o meditaţie în ultimă instanţă autobiografică. În acest sens, cartea de faţă ar putea fi considerată o continuare de unul singur a Amintirilor în dialog cu Ion Vianu, volum care a marcat, după 1989, întoarcerea mea în literatura din ţară după mulţi ani de exil. Aş accentua aici noţiunea de eseu, adică de încercare. Încerc să înţeleg (oameni, întâlniri, despărţiri, texte şi simboluri în situaţii istorice) şi să mă înţeleg pe mine însumi.“ — MATEI CĂLINESCU

Pericle și Cymbeline încearcă o formulă artistică nouă, pe care capodopera testamentară, Furtuna, o desăvârșește. Ultimele piese ale lui Shakespeare, așa-zisele romances, nu se mai preocupă doar de eroi sau de cupluri, ci de întregi familii; nu mai contează atât protagoniștii (goliți de psihologie, dar încărcați simbolic și alegoric), cât relațiile dintre ei. Cele trei drame explorează posibilitatea inversării antitragice a timpului prin acțiunea providenței: asistăm astfel la învierea morților, la regăsirea soților, părinților și copiilor înstrăinați și la recompunerea societății prin împăcare și iertare plenară.

Mircea Mihăieș îl însoțește pe filozoful, expertul în iudaism, celebrul om de presă american Leon Wieseltier într-o experiență tragică: pierderea tatălui. O experiență sublimată într-o carte nu mai puțin celebră, Kaddish. Rugăciunea rituală pe care fiul e dator să o rostească timp de un an devine pretextul și suportul unui exercițiu intelectual și afectiv excepțional, compus cu mână de maestru de filozoful american. Întreg acest parcurs e urmărit, descris și interpretat de Mircea Mihăieș cu empatie, inteligență, erudiție, dar mai ales cu o forță expresivă care îl reatestă ca scriitor de prim rang. Pot reverbera la armoniile acestui concert la patru mâini toți cei care încearcă să înțeleagă sensul suferinței, al pierderilor ireparabile, al nevoii de alinare, al rugăciunii, iertării, amintirii și uitării. Pentru că le-au trăit. Adriana Babeți