Eseistică

La ceremonia de absolvire a promoției 2005 a Colegiului Kenyon, David Foster Wallace a fost invitat să vorbească despre un subiect la alegere. A fost singurul astfel de discurs pe care l-a ținut vreodată.

David Foster Wallace este autorul romanelor Infinite Jest (1996) și Mătura sistemului (Curtea Veche, 2014), al volumelor de proză scurtă Girl with Curious Hair (1989), Brief Interviews with Hideous Men (1999), Oblivion (2004) și al colecțiilor de eseuri A Supposedly Fun Thing I’ll Never Do Again (1987), Care-i treaba cu homarul (Black Button Books, 2017) și Teoria corzilor (Pilot Books, 2023). A scris pentru Esquire, Harper’s, Rolling Stone, New Yorker, Paris Review și alte publicații. A primit bursa MacArthur și premiile Lannan for Fiction, Paris Review’s Aga, Khan, O. Henry și John Train for Humour. David Foster Wallace a murit în 2008.

„Nu știu exact cum să interpretez toate acestea sau cum le-ar fi interpretat David, dar mă bucur că Asta este apa există și a devenit un discurs emblematic. Ne reamintește că, deși lumea poate că l-a trădat pe David Foster Wallace, el nu ne-a trădat niciodată pe noi. Pentru mine, e de-ajuns ca să sper.” The Guardian

Strălucire și loialitate, calm imperial, iertare și credință, măreție de secole și modestie regală, datorie și răbdare, renunțare de sine, crize și tradiții, și, întotdeauna, umor fin și autoironie, pentru că într-o lume dominată de circul vanității și într-o eră a spectacolului, regina s-a ferit de tentația de a fi spectaculoasă.

Józef Maria Ruszar este istoric literar, director al Institutului de Literatură, redactor-șef al Revistei Culturale Trimestriale „Nowy Napis” („Scrieri Noi”). Începând cu anul 2004, organizează conferințe științifice sub genericul Atelierele „Herbert” și editează seria Biblioteca Domnului Cogito (69 de volume până în anul 2022). Între anii 2008-2010 a fost directorul departamentului de comunicare socială în cadrul Băncii Naționale Poloneze, iar din anul 2016, lector la Academia Ignatianum din Cracovia. Între anii 2016-2019 a fost director de grant NPRH „Imagini cu privire la Dumnezeu, om și lume, în literatura polonă a secolului al XX-lea”. A editat cartea autobiografică Czerwone Pająki. Dziennik żołnierza LWP, 1917 (Păianjeni roșii. Jurnalul soldaților Armatei Populare Poloneze). A fost distins cu Crucea în grad de Ofițer a Ordinului Renașterea Poloniei (2007) și cu Medalia de Argint „Gloria Artis” pentru merite culturale, 2018.

Iulian Bocai (n. 1986) Scriitor și cercetător, cu un doctorat summa cum laude în filologie la Universitatea București. A scris două romane, Ciudata și înduioșătoarea viață a lui Priță Barsacu (2018, Premiul Observator cultural pentru debut, Premiul Primului Roman Chambéry, Franța) și Constantin (2019, Premiul Tânărul Scriitor), și o istorie intelectuală a instituționalizării studiului literar în Europa, Filologii (2020, Premiul ALGCR pentru teorie și Premiul „Alexandru Piru” al Muzeului Național al Literaturii).

„Volumul conține referințe la o tematică și la o serie de personalități ale vieții artistice (autohtone și internaționale) mai puțin frecventate în ziua de azi. «Actualitatea» s-a schimbat. Nu numai în sensul că multe nume ale peisa­jului cultural local au intrat, printr-un trist, dar probabil inevitabil traseu al memoriei, în penumbră, dar și în sensul că domenii ca «istoria criticii de artă românești și universale», «analitica imaginii», filozofia vizualității și-au pierdut relieful. Să nu uităm că secolul XX a fost caracterizat de mulți hermeneuți prestigioși drept o trecere de la civilizația cărții la civilizația imaginii.

Rămâne de văzut spre ce evoluează secolul XXI...

Oricum, pentru viitorul cercetător care va alege să studieze istoria culturii românești moderne și contemporane, cartea de față va putea constitui, sper, o sursă utilă.“ — ANDREI PLEŞU

„Antologia de față ordonează cronologic perspectivele mereu schimbătoare asupra lumii, sesizând principalele lor focare și intrând în miezul lucrurilor, în căutarea acelui strat profund unde scrierea lui Calvino devine una singură: nu cea a eseistului, nici cea a prozatorului, ci aceea a unui scriitor italian care în proza eseurilor sale este intrinsec scriitor, iar în prozele sale literare e intrinsec eseist. De fapt, cred că există un singur Calvino, poet al lumii, un clasic al literaturii și cugetării, care soarbe din clasicii săi cu o ironică perplexitate. Privind în oglinda literaturii la clasicii săi, Calvino s-a căutat întotdeauna pe sine, a căutat care este locul lui printre ei, a purtat cu ei un dialog neîntrerupt cu privire la rațiunile profunde ale posibilităților de a cunoaște, de a citi, de a traduce și a povesti lumea, împletind morala acțiunii, a făptuirii istorice – măduva leului – cu potențialitățile literaturii.“ — LAURA DI NICOLA

Mihai Frățilă ne propune o perspectivă surprinzătoare, invitându-ne să reflectăm la înrâurirea benefică a dezamăgirilor. Pornind adesea de la experiențe de viață personale, această carte deopotrivă reconfortantă și profundă se construiește din nebănuitele spații interioare unde se înfăptuiește tainic „partea hotărâtoare a existenței“, acea parte unde se cern binele și răul și unde învie rațiunea speranței.

„După ce am studiat vreme îndelungată istoria secolului trecut, marcată de apariția unor regimuri totalitare care au fost rodul, printre altele, al progresului, al unei voințe etatiste și al unei pasivități generale, după ce am văzut nemijlocit ce s-a ales de popoarele care au trecut printr-un asemenea sistem, după ce mi-am dat seama ce reprezintă libertatea pentru cei care au fost lipsiți de ea, am ajuns la concluzia că drumul pe care am pornit duce înspre o servitute de o eficiență și o amplitudine nemaivăzute până acum.

Omul s-a mai lăsat pradă de-a lungul vremii de nenumărate ori unei servituți adesea voluntare, din comoditate, câteodată din lașitate, dar cea de acum se dovedește a fi de o amploare fără precedent, întrucât instrumentele utilizate pentru a se impune acoperă toate planurile existenței noastre, de la cel personal și familial până la cel politic, economic, social, cultural, atingând chiar și sfera securității și a sănătății. De aici paradoxul în care trăim: tehnologia deschide calea înspre libertate pentru țările în care libertatea e îngrădită, în vreme ce, în țările care se bucură de libertate, tehnologia devine un inegalabil instrument de control“. — THIERRY WOLTON

„A fost comunismul sovietic o paranteză a istoriei care nu a lăsat omenirii decât amintirea unei vârste unei apocalipse ratate sau a fost o tragedie istorică de uriașe proporții, produsul unei dorințe exacerbate de bine care a decurs în chip atroce și, în felul acesta s-a constituit într-o tragedie a Umanității? A fost produsul unui cinism dus la extremă a unor manipulatori fără scrupule sau printre intrigile malefice au răzbit și vocile unor iubitori de oameni? Seamănă societatea post comunistă cu lumea justiției și adevărului la care au visat rezistenții, disidenții? Unor astfel de întrebări dă răspuns Vasile Ernu pe care îl califică nu numai faptul că este „Născut în URSS” dar și o sensibilitate de-a percepe semnificația faptului banal, o precizie a analizei care te stimulează intelectual și când nu ești de acord cu ea.” (Ion Vianu)

Suntem confiscați de „actualitate”! Adică de „știri”, „analize” politice, informații de ultimă oră, confruntări de partid și reportaje de front din peisajul instituțional al momentului. Toate „fierbinți” și trecătoare. Cartea de față încearcă să iasă din strânsoarea acestor actualități evanescente (inactuale în fond, de vreme ce se uită în câteva zile), pentru a sonda teritoriul unor aparente „inactualități”: cele despre care nu prea vorbim, în ciuda relevanței lor universale și a impactului lor constant asupra vieților noastre. „Inactualități” care ne macină subliminal, care constituie, de fapt, substanța inevitabilă a căutărilor, spaimelor și nedumeririlor noastre. Nu promit că, la capătul lecturii, cititorul va fi „edificat” asupra problemelor de care m-am ocupat: rostul și istoria inimii, neliniștile și promisiunile bătrâneții, meteahna prostiei, sensul răului. Dar va regăsi, poate, un repertoriu de întrebări acute, cu a căror țesătură nu mai apucă, „ocupat” cum este (cum suntem toți), să se confrunte. Îmi fac iluzia că paginile acestea vor avea măcar efectul unor scurte promenade igienice, în afara hărțuielii cotidiene.

Volumul ,,Mihai Sora. Omul dialogal" este o introducere in gandirea filosofica a lui Mihai Sora, realizata atat printr-o expunere a problematicii si mizelor prin­cipalelor sale carti, abordate cronologic, cat si prin sugestii cu privire la personalitatea sa, asa cum i s-a dezvaluit lui Leonid Dragomir in intalnirile pe care le‑a avut de-a lungul mai multor ani.

Generat şi girat de o consistentă experienţă în evaluarea cercetării doctorale din două tărâmuri conexe ale ştiinţelor umaniste, filologie şi filosofie, noima acestui volum este de a contribui la risipirea suspiciunii care pare să învăluie tot mai mult ideea de doctorat în România. Dincolo de butaforiile responsabile pentru suspiciunea amintită, cultivată otova şi sub imperiul voinței impulsive, există şcoli doctorale de veritabilă elevaţie axiologică.

O lamentație la adresa unei lumi pierdute și o celebrare a suferinței umane și a imaginației religioase. Povestea unui geniu spusă de muzica sa, un vitraliu care iluminează și înalță epoca modernă în 100 de venerații reverent-ireverențioase, o demonstrație că limbajul nu trebuie să se încheie unde începe muzica.

Dacă bucătăria s-ar transforma în refugiul tău de calm și senin? Un vis prea frumos ca să fie adevărat? Dominique Loreau ne arată că nu este imposibil. Inspirându-se din cultura japoneză, al cărei principiu de bază este „bucură-te cu puțin și înnobilează-ți existența de zi cu zi”, Dominique Loreau ne învață... poezia bucătăriei: cum să gătim fără rețete, păstrând în minte legile fundamentale ale sobrietății – ingredientele de calitate, doar ustensilele necesare și o atitudine responsabilă.

Colecţia ,,Idei esenţiale" îi face cunoștință cititorului cu lucrări de referință din patrimoniul cultural universal care aduc în prim-plan concepte din filosofie, psihologie, economie, politologie sau spiritualitate. O colecție de cărți ale autorilor clasici care au contribuit, prin ideile lor, la fundamentarea lumii așa cum o cunoaștem astăzi, idei către care, indiferent de vârstă, ne îndreptăm pentru a dobândi o perspectivă completă asupra prezentului schimbător, a trecutului încețoșat și a viitorului incert. Ideile care, în ultimă instanță, ne-au fost esențiale pentru a deveni înțelepți, curajoși, umani.

Cum să lecuieşti un fanatic reuneşte o serie de excelente eseuri şi un interviu al lui Amos Oz pe teme care, prin stringenţa problemelor subsumate lor, ar trebui să figureze pe o „ordine de zi" a gândirii fieşcăruia dintre noi: fanatismul religios, conflictele culturale, relaţia cu celalalt, acceptarea diferenţei, nevoia de compromis inteligent. Lucid, ironic, perfect argumentat si informat, proaspăt şi profund, discursul lui Amos Oz deschide o nouă perspectivă, cea mai bună dintre cele posibile.

Brianna Wiest, autoarea bestsellerului „Tu ești muntele”, este foarte apreciată pentru eseurile ei motivaționale, care îmbină într-un mod accesibil psihologia și filozofia. Volumul de față reunește texte inedite și articole publicate online, citite de milioane de oameni din întreaga lume.

Pentru Brianna, cea mai importantă întrebare este: cum dobândim fericirea? Ca să găsim răspunsul, ne propune o multitudine de teme de reflecție ce ne vor ajuta să stabilim mai întâi care sunt scopurile vieții noastre și cum le putem îndeplini.

Una dintre ideile de bază ale cărții este că trecutul nu reprezintă o realitate bine determinată, ci o suită de amintiri mereu schimbătoare. Această perspectivă ne ajută să privim experiențele dureroase care ne-au marcat viața nu ca pe obstacole, ci ca pe mijloace pentru a obține fericirea.

Profesorul Aurel Codoban construiește scenarii teoretice strânse și clare (dacă gândul tău e limpede, căci ruminat îndelung, expresia nu poate fi decât limpede și ea, credea D.D. Roșca, cel dintâi invitat la noul simpozion al ideilor), în marginea cărora provoacă neobosit exerciții aplicative, demontări cu schepsis, răsfrângeri surprinzătoare, cu aceeași gesticulație calmă, rafinată și tandru ironică. Tandra ironie e detectabilă, de altminteri, în tot ce scrie A.C.: pătrunde în miezul fierbinte al subiectului înarmat cu bibliografii străbătute la pas și în ritmul gândului alert, dar și cu fine, subtile intuiții, păstrând mereu o distanță sinonimă cu atingerea. Să mai adaug aici inconfundabila grație a frazei care face ca o convorbire cu el (lectura capătă, în cazul cărților sale, această înfățișare de taifas inteligent) să fie mereu firească și eliberată de prejudecăți.

S‑ar putea ca, atunci când pierdem fiinţele cele mai apropiate, ele să ne ia într‑o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei. Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta, trăim moartea într‑o formă mai blândă.

Teoria corzilor adună pentru prima oară celebrele eseuri despre tenis ale lui David Foster Wallace, însoțite de o elegantă introducere a scriitorului John Jeremiah Sullivan. Apărute la vremea lor în cunoscute reviste americane, cele cinci „tururi de forță” sunt scrise deopotrivă cu priceperea competitorului și entuziasmul obsesiv al fanului.

La câteva secole după infamele vânători de vrăjitoare din Europa și Statele Unite, vrăjitoarele continuă să fascineze: ca personaje negative în basme, ca protectoare ale cultelor păgâne și ca simboluri ale feminismului. Vrăjitoarele sunt deopotrivă victime și rebele. Dar cine sunt femeile care au fost acuzate și adesea ucise pentru vrăjitorie? Ce tip de femei au fost cenzurate, eliminate și reprimate timp de sute de ani? 

Mona Chollet vorbește despre trei categorii de femei care au fost acuzate de vrăjitorie și persecutate: femeia independentă, femeia fără copii și femeia ajunsă la maturitate. Examinând societatea modernă, Chollet argumentează că aceste femei continuă să fie hărțuite și blamate, confirmând că persecuția vrăjitoarelor nu marchează un moment istoric izolat, ci confirmă misoginia aparent nesfârșită a societății ce pedepsește femeile pentru gândurile și acțiunile lor. 

Solid argumentată, Vrăjitoare își propune să unifice imaginea mitică a vrăjitoarelor cu cea a femeilor din zilele noastre care caută să-și trăiască viețile în propriii lor termeni. 

„O examinare discursivă care invită la regândire, realizată de o voce elocventă a feminismului francofon... În Franța de astăzi, Chollet a apărut ca o revoluționară calmă, împotrivindu-se clișeelor și patriarhatului care le modelează... În Vrăjitoare demonstrează că decizia de a merge împotriva curentului – mai ales prin faptul că nu are copii – devine inevitabil un act politic, chiar un act de rezistență.” – Rachel Donadio, The New York Times Book Review

„Într-adevăr, această carte te va face să te înfurii pe forța statornică a misoginiei, dar, totodată, te va face să strigi: «Trăiască vrăjitoarele!», iar asta o face musai de citit.” – NPR

Publicat în 1983, în revista Le Débat, „Un Occident răpit” este uluitor prin acuratețea chirurgicală a analizei epocii și prin capacitatea vizionară de a prevedea dilemele Europei în secolul XXI. Elegie pentru Europa și îndemn la recuperarea valorilor culturale ale acesteia, ca unică modalitate de salvare în fața pericolelor Istoriei și dezintegrării, eseul lui Milan Kundera reprezintă o adevărată profesiune de credință, la fel ca discursul Literatura și națiunile mici, citit la un congres al scriitorilor din Cehoslovacia în 1967, înaintea Primăverii de la Praga. Înainte și după stabilirea în Franța, Kundera se dovedește, prin aceste două texte incluse în volumul de față, un adevărat umanist militant, al cărui demers îmbină idealismul cu luciditatea și realismul cu speranța.

„Recomandările iubitoare” din acest volum sunt tot atâtea exerciţii de admiraţie. În răspăr cu duhul demolator şi resentimentar al epocii, Teodor Baconschi recomandă autori, artişti şi gânditori, cărţi şi filme de neocolit. Cu mână sigură, alege ce-i mai bun, creionând astfel un adevărat canon cultural. În acest panteon subiectiv se regăsesc Stendhal şi Camus, Monseniorul Ghika, Nicolae Steinhardt şi Robert Schuman, Nicolás Gómez Dávila şi Martin Buber, Jacob Taubes şi Olivier Clément, Federico Fellini şi Horia Bernea... Marii autori sunt elogiaţi alături de exegeţii lor: Epictet şi Ioana Costa, Grigorie Palama şi Preasfinţitul Ignatie Trif, James Joyce şi Mircea Mihăieş, Mircea Eliade şi Wilhelm Dancă. Teodor Baconschi nu-i uită nici pe truditorii în câmpul erudiţiei academice, ci laudă izbânzile unor Corin Braga, Alexander Baumgarten, Aurelian Crăiuţu, Eugen Ciurtin sau Bogdan Tătaru-Cazaban.

Într-o lume obișnuită cu mediocritatea și complezentă cu lipsurile și slăbiciunile proprii, o pledoarie pentru posibilitatea virtuților, ancorată în experiența religioasă, este nu numai bine-venită, ci și necesară pentru promisiunea statornică a demnității și a nobleței umane. Acoperind tematici intense și profund intime, precum speranța, fidelitatea, iubirea, moderația, bunătatea, frica, modestia, politețea, eseurile cuprinse în acest volum vorbesc fiecăruia și fiecăreia dintre noi în cuvintele după care tânjeam, în încercarea de a articula nevoia de apropiere, suflu interior, deschidere totodată spre umanul și divinul din noi. „Inteligența inimii” este acel nod fundamental în care sinele se întâlnește cu celălalt și cu cerescul, în care înțelegerea și iubirea se contopesc, în care existența și transcendența capătă sens și nemărginire. „Dacă cerul vieții este inima, Dumnezeu este cerul inimii”, scrie atât de viu și de frumos Bogdan Tătaru-Cazaban.

Paginile care urmează reprezintă o selecție atent realizată a unora dintre cele mai expresive, uneori surprinzătoare, adesea relevante și revelatorii, dar întotdeauna pline de înțeles, vorbe ale Reginei Maria a României. Firește, fără urmă de pretenție a exhaustivitatii.

Este cunoscut faptul că Regina Maria a fost și o scriitoare desăvârșită, martore fiind sutele de pagini care au rămas în urmă Majestății Sale. Pe lângă stilul remarcabil, Regina a presărat în multe dintre scrierile sale și bucăți din experiență să vastă de viață, rezultând astfel texte, fraze, propoziții cu o volabilitate fără margini în timp și în spațiu. Exact că cele pe care le veți citi în acest album. Și pe care, trag nădejde, vi le veți aminti și odată ce cartea va fi închisă, la nevoie sau, pur și simplu, de și cu plăcere.

Astfel întră în discuție scopul, dar în același timp și noutatea acestui volum, care aduce în față cititorului câteva dintre cele mai sugestive mesaje ale Reginei, scrise de-a lungul vieții, organizate intr-o manieră originală. Deși aparțîn unei alte epoci - și, cel puțin pe alocuri, este recomandat să ținem cont și de acest lucru - pasajele semnate de Regina Maria din acest album își păstrează, cred, în foarte mare măsură, actualitatea și relevanță.

Despre așteptare explorează aceste întrebări și altele asemenea. Aducând în discuție câteva exemple fascinante, de la reflecțiile filozofului Henri Bergson pornind de la un cub de zahăr până la picturi ale lui Ferdinand Hodler și texte de Rainer Maria Rilke, Elizabeth Bishop și Raymond Carver, Harold Schweizer analizează din multiple perspective acest fenomen pe cât de prezent, pe atât de des trecut cu vederea. De la disperare la speranță, trecând prin plictiseală și absurd, autorul propune o filozofie a așteptării, înțelegând-o nu ca simplu segment de timp ce trebuie traversat, ci ca pe o condiție a ființei omenești.

Sherry Turkle, profesoară de științe sociale la MIT și specialistă în domeniul tehnologiei informației și comunicării, ne arată că există cel puțin o victimă neașteptată a dependenței noastre de tehnologie. Folosirea excesivă a mijloacelor digitale de comunicare a dus la scăderea calității conversațiilor directe și a relațiilor umane, împiedicându-ne să aprofundăm informațiile și să-i ascultăm cu adevărat pe ceilalți. „Redescoperirea conversației” este o lectură obligatorie pentru toți cei interesați de modul în care tehnologia ne influențează viața și de felul în care ne putem reconecta cu semenii la un nivel mai profund.

„Un îndemn către prețuirea intimității comunicării directe și spontane.“ — Kirkus

Cele trei eseuri cuprinse în acest al doilea volum din „Parerga et paralipomena” (1851) – culegere târzie, apărută la 33 de ani de la publicarea primului volum din „Lumea ca voinţă şi reprezentare” – nu reprezintă o simplă anexă a acestei opere, ci complementul ei necesar, care a pregătit succesul fulgerător şi recunoaşterea generală a gândirii lui Schopenhauer din ultimul deceniu de viaţă.

Primul dintre aceste eseuri, „Despre filozofia de universitate“, conţine o analiză, extrem de actuală şi astăzi, a mecanismelor pătrunderii și impunerii ideologiei oficiale în mediul academic, cu consecințe mergând de la bizarerie și ridicol până la trădarea adevărului, la anihilarea spiritului critic și la compromiterea formării intelectuale a tinerei generații. Cel de al doilea eseu, „Despre inten­ţionalitatea vizibilă din destinul individului“, merge pe urmele eforturilor vechilor greci de explicitare a forţelor invizibile care determină evenimentele vieţii individuale. O sută de ani mai târziu, C.G. Jung va elabora noțiunea de „sincronicitate“ pornind de la concepția dezvoltată aici de Schopenhauer. În ultima scriere din volum, „Eseu despre vederea de spirite și altele conexe“, îl regăsim pe Schopenhauer confruntat cu o serie de mărturii privitoare la așa-numitele fenomene oculte, cărora le propune o explicaţie unică. Demersul său reușește atât să conserve premisele kantiene ale dualității fenomen–lucru în sine, cât și să aducă o dovadă supli­mentară în favoarea propriei teorii a voinței, care va constitui una din sursele de inspiraţie ale psihanalizei freudiene.

Această carte se referă la istoria Bisericii primare, la primele patru sau cinci secole, și la modul cum creștinătatea s-a născut din cultura Antichității târzii. Principalul scop al scrierii mele este să atrag atenția asupra naturii radicale și specifice a noii religii în acel context […]. Enunțat în cea mai elementară și plină de optimism formă, argumentul meu este că, mai întâi, dintre toate marile tranziții care au marcat evoluția civilizației occidentale, în salturi sau treptat, politic sau filosofic, social sau științific, material sau spiritual, una singură – triumful creștinismului – poate fi considerată pe deplin o „revoluție”: o revizuire a viziunii dominante pe care umanitatea o avea asupra realității, atât de atotpătrunzătoare în influență și de vastă în consecințe, încât a creat o nouă concepție despre lume, despre istorie, despre firea umană, despre timp și despre binele moral.

Stephen Greenblatt cercetează figurile marilor tirani din piesele lui Shakespeare – Richard III, Macbeth, Lear, Coriolan – pentru a răspunde la o întrebare mereu actuală: cum e cu putință ca o națiune să încapă pe mâna unui despot? Cartea de față nu este numai excursul unui specialist de primă mână în opera shakespeariană, ci și, înainte de toate, o analiză strălucită a ideii de putere, dincolo de epoca în care ea se manifestă. Care sunt circumstanțele sociale, dar și resorturile psihologice care fac posibilă ascensiunea la putere a unor personaje patologice și ce urme lasă acestea pe chipul lumii în care trăim? Referințele la lumea ficțională și istorică a lui Shakespeare, precum și aluziile la tiranii prezentului zugrăvesc un tablou viu al corupției umane, la fel de actual și astăzi.