Eseistică

„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri. Lucrurile (încă) funcţionează. Şarpanta lumii (încă) ţine. Mai există încă oameni întregi, tradiţii vii, întâlniri miraculoase. Trăim într-un sos toxic, dar el conţine încă mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare încă să ia în serios agitaţia noastră propagandistică, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.“ — ANDREI PLEȘU

Cele noua capitole cuprind povestile unor compozitori de geniu sau ale unor curente muzicale:

• W.A. Mozart si Alchimia sunetelor
• Barocul in Muzica: Dantela si Otel
• Ludwig van Beethoven sau Sublima Revolutie
• Piotr Ilici Ceaikovski si muzicienii rusi
• Scoala franceza si Impresionismul in muzica: Geometria norilor
• Richard Wagner: Fascinatia operei de arta totale
• Gustav Mahler: Geniul contrastelor
• George Enescu: Muzica dincolo de timp
• Fenomenul muzicii contemporane si relatia compozitorului cu dirijorul: un dialog intre Dan Dediu si Tiberiu Soare

Fiecare capitol este deschis de o ilustratie originala realizata de Maria Surducan.

„Ce este, de fapt, această carte, nu vă pot spune cu siguranţă. Ea nici nu a fost concepută ca atare: la ora la care vorbeam nu ştiam că se va transforma într-o culegere de texte tipărite. La drept vorbind, nici măcar nu am scris-o. Doar am povestit-o, seară de seară, la acele întâlniri. Cred că mi-ar fi mai uşor să vă spun ce nu este această carte: nu este un text de specialitate, rezultatul vreunei cercetări de ordin muzicologic, şi nici vreo enciclopedie de operă şi balet. Nu este un curs, nici măcar pentru începători, şi nici vreo lucrare de istorie a genului, cu atât mai puţin vreo colecţie de analize ale partiturilor aduse în discuţie. Ca într-o parabolă orientală, ea nu este luna, ci doar degetul care arată înspre aceasta.” ne spune Tiberiu Soare.

„Dintotdeauna am iubit și am respectat obiectele vechi, obiectele rănite, puse sub semnul timpului ce curge ca un fluviu și al evenimentelor umane, care se succed la infinit. Nu mă consider nici pe mine altfel, decât un lucru care a servit din plin, care a călătorit mult și pe care utilizarea îndelungată l-a șlefuit și l-a obosit“, scria celebrul Henry Miller.

În același spirit, George Banu reunește aici obiectele rănite din apartamentul său, care atestă trecerea timpului și care se dezvăluie în toată fragilitatea lor. Ele își expun accidentele suferite, obligându-ne să le privim cu aceeași tandrețe pe care o avem față de ființele dezarmate. Statui crăpate, tablouri deteriorate, opere sfărâmate…

Nici distruse, nici restaurate, dar încă în viață.

Obiectele rănite inițiază un dialog personal cu cel care le iubește și care le privește. Să le fim aproape, fiindcă ele sunt niște parteneri care ne cer ajutorul și, ca într-o oglindă, ne reflectă propriile răni. Obiecte rănite, suflete rănite.

Volumul Scrisoare pentru un copil niciodată născut reprezintă monologul emoționant al unei femei care așteaptă un copil și care privește maternitatea ca pe o alegere personală și responsabilă și nu ca pe o datorie. Într-o analiză a raționalității exemplare, în care folosește un limbaj clar și esențial, fără a renunța la pasiunea obișnuită, Fallaci își pune la îndoială propria conștiință, abordând fundamentul naturii feminine. Este suficient să-ți dorești un copil pentru a-i forța venirea pe lume? Este corect să sacrifici o viață care încă nu a văzut lumina zilei? Cartea depășește dilemele legate de avort și se impune în atenția cititorilor din întreaga lume, fiind astăzi considerată clasic al literaturii din toate timpurile.

,,Privește, se aprinde o lumină… Se aud voci… Cineva aleargă, țipă, disperă… Dar altundeva se nasc mii, sute de mii de copii și mame de viitori copii: viața nu are nevoie nici de tine, nici de mine. Tu ești mort. Acum mor și eu. Dar n‑are nicio importanță. Pentru că viața nu moare.”

„Autoarea are și bosă teoretică, reușind să pună ordine într-un domeniu al nuanțelor și al imponderabilului, dar are și un mare talent analitic, interpretările sale fiind de fiecare dată extrem de inteligente și îndrăznețe. Cartea Ninei Corcinschi se va fixa, nu am niciun dubiu, ca reper în cercetarea erotologică românească. Alături de Eroticonul Mihaelei Ursa.” (Bogdan Crețu)

O incursiune în istoria occidentală a teatrului/performance și dansului contemporan, vizitând unele dintre cele mai relevante și controversate performance-uri din anii ’70, ’80 și ’90, cu accent pe reprezentări ale corpului expus în contexte care îi radicalizează prezența. Cartea este structurată în trei capitole care urmăresc transformările reprezentării corpurilor în TEATRU, PERFORMANCE și DANS, reprezentări modelate de transformări sociale și politice relevante: de la Artaud și Mayerhold, trecând prin Grotowski și până la Castellucci, Angélica Liddell, dar și teatrul românesc; de la Marina Abramović, Orlan sau Gina Pane, până la Ana Mendieta, dar și performance-ul românesc înainte și imediat după 90; de la Pina Bauch la Sacha Waltz, Maria La Ribot, sau Vera Mantero, Jérôme Bel, Xavier le Roy, dar și dansul contemporan românesc.

O carte profund personală, izvorâtă din confruntarea autorului cu ideea morţii, Privind soarele în faţă ne priveşte pe fiecare dintre noi, punându-ne înaintea acestui subiect tabu, dar de neocolit: propria moarte.

Martin Heidegger remarca odată că suntem liberi să devenim noi înşine îndată ce înfruntăm moartea şi anxietatea provocată de ea. Irvin Yalom încearcă să pună acest principiu în practică, propunându-ne o meditaţie optimistă pe tema morţii şi luând ca sprijin exemple din filosofie, literatură, film, conversaţiile cu pacienţii săi, dar şi experienţa personală.

Odată confruntaţi cu ideea propriei morţi, scrie Irvin Yalom, suntem inspiraţi să ne rearanjăm priorităţile, să comunicăm mai profund cu cei pe care îi iubim, să ne bucurăm intens de frumuseţea vieţii şi suntem dispuşi să riscăm mai mult pentru a ne simţi împliniţi.

Arătându-ne nu cum să înfrângem teama de moarte, ci cum să devenim îndeajuns de înţelepţi pentru a o înţelege şi a o tolera, Irvin Yalom dă naştere unei cărţi indispensabile celor aflaţi în căutarea armoniei în viaţă.

Rezultatul a treizeci şi cinci de ani de practică în domeniul psihoterapiei, cartea lui Irvin Yalom este un cadou oferit psihoterapeuţilor şi pacienţilor deopotrivă. Studiile de caz adunate de autor în 85 de capitole perfect şlefuite constituie un adevărat rezervor de sfaturi practice completate de o viziune onestă şi revelatoare asupra provocărilor şi recompenselor profesiei de psihoterapeut

Într-o epocă dominată de “Nu te ataşa de pacienţi” şi “Nu le povesti clienţilor despre viaţa ta”, sfaturile lui Irvin Yalom (“Lasă pacientul să conteze pentru tine”, “Fă vizite la domiciliu” sau “Nu-ţi fie teamă să îţi atingi pacientul”) ne ajută să ne amintim de umanitatea pe care o împărtăşim cu restul lumii.

Noul volum semnat de Michel Houellebecq conţine eseuri pe teme de actualitate, culturale, politice sau filosofice, precum şi o serie de interviuri cu Frédéric Beigbeder, Geoffroy Lejeune şi alţii. Volumul nu vorbeşte numai despre actualitatea literară franceză a ultimilor ani, ci mai ales despre experienţa unui scriitor în pandemie. Nonconformismul houellebecquian rămâne la fel de provocator ca şi până acum – sau, poate, un pic mai mult.

Mărturisirea autorului: „Isprăvesc scrierea cărții... Îmi strâng catrafusele, la capătul unei perioade de încercări teribile -
personale și colective. E fără tăgadă că nemernicul ăsta de Covid-19 a infectat întreaga lume. Această pandemie a fost ca un câine uriaș care a prins în colţi societatea noastră complexă şi fragilă și a cutremurat-o. Mulţi dintre noi au murit. Mulţi vor continua să moară, fie din cauza virusului, fie din cauza sărăciei pe termen lung, a disparităţilor economice şi politice, la care se adaugă sistemele medicale depășite, moştenire cu care vom rămâne după pandemie.“

Soarta m-a pus față cu oameni însemnați și din întâlnirea cu ei s-a născut ideea acestei cărți. Un schimb de vorbe și emoții, dialoguri purtate dincolo de convenții rigide și plictisitoare. (...) Eu nu am făcut decât să le strâng laolaltă, așa cum un grădinar adună într-un buchet florile rămase pe câmp. Când să le dau un nume, m-am poticnit, nu găseam un titlu mulțumitor. În cele din urmă, am optat pentru Lumea de azi, inspirată din Lumea de ieri, a lui Stefan Zweig, și Lumea de mâine, a lui Ion Biberi. Deși în Lumea de azi e și ceva din cea veche, de ieri, dar și din cea viitoare, de mâine... Marian Nazat

O nouă carte din vasta operă eseistică a autorului, constituind un jurnal, un caiet de lucru cotidian, folosit ca suport pentru exprimarea unor îngrijorări asupra evoluției societății românești într-un context internațional marcat de frământări și convulsii economice și sociale provocate de o situație pandemică departe de a fi rezolvată, dar și de
epuizarea resurselor. Analizele sunt trecute prin filtrul trecutului, eseurile fiind rezultatul unei încercări reușite de a îmbina evenimente din trecut și din prezent într-o țesătură complexă care proiectează în viitor imaginea unei societăți aflate pe drumul nesigur al digitalizării cu orice preț, chiar și cu riscul anihilării valorilor fundamentale pe care s-a întemeiat lumea civilizată.

În cele două părți, „Investigații mateine” și „Amintiri”, volumul reunește două dintre temele predilecte ale scriitorului: literatura și memorialistica. Prima parte cuprinde două eseuri dedicate lui Mateiu I. Caragiale și romanului Craii de Curtea-Veche, în care Ion Vianu analizează în profunzime atât autorul, cât și opera, valorificându-și cunoștințele psihanalitice. A doua parte conține texte autobiografice, în care scriitorul revine în trecut, rememorând anii premergători exilului său și atmosfera acelor vremuri în „Exercițiu de sinceritate”, punctând principalele etape din viața Regelui Mihai în „Elegie pentru Mihai” sau povestind despre o reprezentație remarcabilă a lui George Enescu în „Oedip la Cumpătu”.

„Ion Vianu valorifică, în ceea ce scrie, nu doar o densă experiență de viață, ci și o enormă experiență de lectură. Preferă să lucreze în adâncime: un răbdător cumul de reflecție și reverie, o rafinată emotivitate, un gust superior al retrospectivei și introspecției sunt calitățile lui definitorii. Scrisul său, de o calmă melancolie, e exercițiul zilnic al unui nefericit euforic, al unui spirit împăcat cu propria lui neîmpăcare. Avem de a face cu o inteligență cultivată fără uscăciuni livrești, voluptuoasă fără desfrâu, civilizată fără iluzii. În plus, Ion Vianu este un neprețuit martor al vremii sale, al profesiei sale de psihiatru, al totalitarismului comunist, în formele lui cele mai amare. Fiecare pagină e un dozaj insolit de clasicitate și vertij.” (Andrei Pleșu)

„Se mai poate spune ceva nou și pertinent despre Mateiu Caragiale? Da, se mai poate. O dovedesc, între altele, Investigațiile mateine ale lui Ion Vianu, în dialog cu cele – mai vechi – ale lui Matei Călinescu. Într-un eseu de dimensiunile Crailor…, fostul psihiatru convertit la literatură își valorifică din plin experiența profesională, dar și pe cea de scriitor și cititor avizat, cu alonjă hermeneutică redutabilă.” (Paul Cernat)

„Volumul lui Ion Vianu nu este unul cu eroi, nici o carte cu «buni» și «răi», ci una despre rău, despre stăpânirea generalizată și implacabilă a răului istoric. Rău care e totuna cu socialismul românesc, cu acest experiment monstruos la care a fost supusă toată populația țării. Și prin care a fost deformată fibra morală a întregii colectivități. Rău de care se putea apăra numai cine reușea să se extragă și să plece. Fiindcă lupta unui ins singular cu sistemul întreg nu avea, practic, nici o șansă. Bine scrisă și tulburătoare, Exercițiu de sinceritate este o mărturie cât se poate de importantă despre trecutul nostru apropiat și despre căile alchimice de forjare a individualității.” (Ioana Crăiuțu)

„O carte mică, dar ce mare e plăcerea nu doar s-o citești, ci să întâlnești înțelegerea celui ce-ți vorbește din aceste pagini cernite, o elegie pentru propria ta viață îngropată în povestea lui Mihai.” (Vasile Popovici)

„Odată ajunşi la putere, comuniştii trebuie să treacă drept monştri.“ — CORESPONDENŢA DINTRE MARX ȘI ENGELS

„Istoria este judecătorul, proletariatul este călăul.“ — MARX

„Când ne va veni rândul, nu ne vom deghiza terorismul.“ — MARX

„Noi purtăm război contra tuturor ideilor proeminente de religie, stat, ţară, patriotism.“ — MARX

„Comisariatul pentru justiție este «Comisariatul pentru exterminare socială».“ — LENIN

„În această revoluţie va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să aţâţăm patimile cele mai josnice.“ — BAKUNIN

„Spiritul de distrugere e asemenea celui de creație.“ — BAKUNIN

„Cei care se opun comunismului trebuie lichidaţi. Nu e suficient să-i băgăm în puşcării, pentru că din puşcării mai pot să iasă. Trebuie împuşcaţi.“ — SARTRE

...le café est le moins important

„Se păcălește cel care, luându-se după titluri – Rosé ieri, Café gourmand azi –, îl reduce pe Marius Constantinescu la dimensiunile unui francofil alintat sau simandicos. Marius e mult mai mult.

În primul rând, e un om care știe să trăiască, să umble, să întoarcă viața pe toate fețele, să-i exploreze cotloanele, să se extazieze sau să se mire și să revină mereu acasă, rezolvând astfel ecuația bunei locuiri.

În al doilea rând, e un om căruia îi stă bine în spații unde alții poate că s-ar simți incomod: e la fel de în largul lui mâncând insecte prăjite într-o piață din Asia de Sud-Est și ascultând Saint-Saëns într-o sală de concerte, stând la taclale cu Virginia Zeani și participând la lansarea unui calendar Pirelli.

În al treilea rând, e un soț și un tată care împodobește cu grație basorelieful nesfintei treimi al unei familii vioaie și ușor de îndrăgit.

În al patrulea rând, e un om care scrie la fel de șampanizant despre falezele de la Étretat și despre vocalizele lui Mariah Carey, despre parfumierii andaluzi și pictorii italieni, despre un chiparos singuratic și un roman care l-a pus în genunchi.

Între citric și critic, între panaș și papanaș, Marius Constantinescu face surfing cu talent, erudiție și farmec pe valurile vieții. E instruit, educat, amuzant, (almost) everybody’s darling, ceea ce nu-i inhibă spiritul critic și judecata necomplezentă.

Din toate aceste motive, Café gourmand e o lectură în cheia deliciului. Mă regăsesc în majoritatea ideilor lui Marius Constantinescu, deși nu am frenezia lui turistică. Un lucru ne desparte totuși abrupt: spre deosebire de Marius, eu ador stafidele în pască.“

Radu Paraschivescu

Mirați de ce vedem sau de ce ni se întâmplă, ne întrebăm adesea pe ce lume trăim. Răspundem cu neliniști și nedumeriri, dar supunem prezentul unei analize critice din punctul nostru de vedere, inevitabil unul subiectiv. Credem că putem emite anumite adevăruri, bazate pe observațiile pe care le-am făcut. Rezultatul e o diagramă de atitudini, sentimente, idei – o sumă de simptome pe care le încadrăm într-o anumită diagnoză. Observațiile, mai mult sau mai puțin sistematice, se îndreaptă deopotrivă înspre înafară și înspre noi înșine, ca să constatăm cum reacționăm la ce ni se întâmplă. - Ion Simuț

„Pasiunea pentru superlative rămâne nestinsă în România de-a lungul timpului. Casa de avocatură spirituală a excepționalismului carpatin nu doarme și insistă să susțină, în acest avânt insomniac, că trăim într-un spațiu unde cel mai bun lucru pe care-l putem face e să ne admirăm singuri măreția. România nu e singura țară care se pretinde mare pentru a uita că e mică. Dar e cea care ne interesează, fiindcă în ea trăim. Or, a inventa formule superlative când ești corigent la atâtea criterii elementare trădează un fel de-a fugi din realitate care va trebui introdus rapid în calendarul sporturilor olimpice. O țară lipsită de autostrăzi și spitale se leagănă în iluzia excepționalismului și a fratelui său de cruce, celmaicelismul. O țară plină de analfabeți funcțional se chinuie să-și ilustreze detenta fabricând produse care ies din conturul normalității. O țară cu școli în care plouă și în care veceul e în fundul curții se păcălește singură prin îndelungi artificii cosmetice. O țară unde lumea nu mai citește adulmecă lacom Cartea – e adevărat, a Recordurilor. O țară plină de gropi și de boli cochetează cu vârful clasamentului. O țară cu mortalitatea infantilă cea mai mare din Europa exaltă traiul bun și se visează deasupra celorlalte.“ — RADU PARASCHIVESCU

Un salutar eseu filosofic în aceste vremuri în care tindem să ne retragem în noi înșine.

În tradiția celorlalte două eseuri de filosofie practică ale sale, Virtuțile eșecului și Încrederea în sine. O filosofie, Charles Pépin ne propune o nouă carte profundă și revelatoare despre întâlniri providențiale.
De ce anumite întâlniri ne fac să simțim că renaștem? Cum să ne deschidem către cei care ne vor ajuta să trăim mai intens, să ne cunoaștem mai bine pe noi înșine?
Întâlnirea — romantică, amicală, profesională — nu este o experiență întâmplătoare în viețile noastre. În miezul existenței noastre, cuvânt a cărui etimologie latină, ex-sistere, înseamnă „ieșirea din sine însuși“, se află această mișcare spre exterior, această nevoie de a ajunge la celălalt. Aventura întâlnirii nu este una lipsită de riscuri, însă datorită ei simțim că ne trăim viața din plin.
De la Platon la Christian Bobin, trecând prin romanul Frumoasa Domnului al lui Albert Cohen sau prin filmul Podurile din Madison County, regizat de Clint Eastwood, Charles Pépin invocă operele filosofilor, scriitorilor și cineaștilor pentru a ne dezvălui puterea întâlnirii, văzută ca un moment de grație.
Analizând câteva povești complexe de dragoste sau prietenie — Picasso și Éluard, David Bowie și Lou Reed, Voltaire și Émilie du Châtelet —, autorul ne demonstrează că orice întâlnire adevărată este în același timp o descoperire a sinelui și o redescoperire a lumii.

„Cere-i unui copil să-ți deseneze o mașină și, cu sigurață, mașina lui va fi roșie.“ Enzo Ferrari

Un compendiu caleidoscopic al celor unsprezece culori esențiale și explorarea secretelor lor, care au dat formă evoluției noastre ca specie, ne-au persuadat în politică și în cultură și ne-au permis să ne exprimăm sau să ne oprimăm libertățile personale. Codul culorilor guvernează cu migală fiecare hotărâre pe care o luăm, de la pantofii pe care îi purtăm și mașinile pe care le conducem până la operele de artă pe care le adorăm, de la stigmatizarea pălăriilor verzi în China la frumusețea dramatică a florilor de cireș din Japonia, de la secretul teribil al straniei culori a mumiilor la istoria revoluționară a roșului, de la veșmântul negru al răzbunării regale la albul purității contemporane. 

O distribuție pestriță de actori, artiști, chimiști, compozitori, stomatologi, dictatori, creatori de modă, regizori de film, zei, muzicieni, mistici, fizicieni, poeți, șarlatani, tigri, mari industriași și un curcubeu alert peste o lume a culorilor în sfârșit înțeleasă.

Pisica a fascinat lumea din cele mai vechi timpuri. Ridicată de vechii egipteni la rangul de zeitate protectoare, pisica și-a păstrat până astăzi libertatea instinctivă și înțelepciunea  tandră și tăcută. 

Urmărind firul istoriei felinelor împletit cu povestea umanității, Arta de a dărui liniște ne oferă cheia spre echilibrul perfect dintre lumea exterioară și pacea interioară, dintre zbaterea cotidiană și tihna de altădată.

O plimbare încântătoare prin grădinile lumii și ale istoriei, până în curioasa grădină a sufletului. De la jardiniera din bucătărie până la parcurile englezești, străbătând grădinile ferecate ale mănăstirilor din Evul Mediu sau pe cele ale palatelor andaluze ori raiul minimalist al grădinilor zen, Edenul secret și fragil din sufletul tău își cere eliberarea și te invită să îl cunoști. Să îl cultivi, să începi să îl iubești și, total neașteptat, să îl dăruiești pentru a-l putea umple apoi cu darurile pe care le vei primi.

Ploile de aprilie aduc florile de mai.

Nu judeca fiecare zi după roadele pe care le-ai cules, ci după semințele pe care le-ai plantat.

Un pahar de vin roşu echivalează cu o oră de sport. Peste câţiva ani oamenii vor atinge nemurirea. Ingerarea prafului de zeolit te scapă de cancer. Consumul de ciocolată te face să slăbeşti şi îţi scade glicemia. Bărbaţii care se uită la sâni frumoşi zece minute pe zi îşi prelungesc viaţa cu cinci ani. Bondarii pot învăţa să marcheze goluri. Apa sfinţită din Austria conţine materii fecale. Tatuajele ajută organismul să lupte mai bine împotriva anumitor boli. Femeile cu fundul mare sunt mai sănătoase şi mai inteligente decât celelalte. Mâncarea e mai sănătoasă dacă e fotografiată înainte de consum. Puii de găină au mai multă minte decât copiii. Bărbaţii care poartă cămăşi roz câştigă mai mult decât ceilalţi. Îmbrăţişările vindecă răceala şi gripa.

Toate aceste bazaconii sunt concluzii ale unor aşa-zise studii şi cercetări din Anglia şi România, din Suedia şi Statele Unite, din Germania şi Australia. Asta arată că delirul pseudoştiinţific nu are graniţe şi că naivitatea e speculată la fel de bine în orice colţ al lumii. În concertul imposturii mondiale, România are un loc bine stabilit şi greu de contestat. Radu Paraschivescu pune faţă în faţă şarlatania românească şi omoloagele ei din alte ţări şi de pe alte continente. E greu să stabileşti, la finalul lecturii, cine merită Marele Premiu al neghiobiei. E la fel de greu, pe parcursul ei, să-ţi stăpâneşti râsul. Şi nu uitaţi: fiecare carte vă prelungeşte viaţa cu durata citirii ei.

Ediție de Henry Hardy și Aileen Kelly, cu o introducere de Aileen Kelly

Ediția a doua, revizuită de Henry Hardy, cu un glosar de Jason Ferrell

Cele zece eseuri din Gânditorii ruși sunt o investigație lucidă și pătrunzătoare asupra istoriei și gândirii ruse. Meditând la impactul pe care ideile și lucrările celor mai de seamă scriitori și filozofi ai Rusiei l-au avut nu doar asupra culturii acestei țări, ci și asupra culturii universale, Isaiah Berlin analizează deopotrivă contextul social și politic din care s-au ivit mari minți ale secolului al XIX-lea, precum Herzen, Bakunin, Turgheniev, Bielinski ori Tolstoi. Fenomenul intelighenției ruse, arată Berlin, a contribuit decisiv la marile schimbări sociale ale lumii, cu reverberații până-n ziua de azi.

„Cea mai strălucită și mai fascinantă minte a vremurilor noastre.“ — ARTHUR SCHLESINGER JR.

„Dintre autorii pe care i-am citit în ultimii ani, Isaiah Berlin este cel care m-a impresionat cel mai puternic. Opiniile sale filozofice, istorice și politice îmi par revelatoare și instructive… Puțini oameni în vremurile noastre au văzut într-un chip la fel de pătrunzător ce este viața – viața individului în societate, viața societăților în timpurile lor, impactul ideilor asupra experienței cotidiene. În numeroasele sale eseuri despre teme, scriitori și gânditori ruși (între acestea cele dedicate lui Tolstoi, Turgheniev ori admiratului său model, liberalul Aleksandr Herzen), Berlin dă dovadă de dezinvoltură și de cunoaștere profundă.“ — MARIO VARGAS LLOSA

„Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezenţă intelectuală de o imensă vivacitate… Un spirit extraordinar, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală. Unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai timpurilor noastre.“ — VLADIMIR TISMĂNEANU

„Deznădejdea de a fi creator într-un spațiu cultural în care ideile, oricât de originale sau viguroase pentru cunoaștere ar fi, rămân fără ecou ne pune în fața unei alternative stranii: fie teza cărții va fi confirmată, și ea nu va fi urmată de o dezbatere de substanță, sfârșind prin a fi ignorată; fie cartea se va bucura de succes și ideile ei vor fi intens discutate și popularizate, dar infirmate în  același timp.

Din păcate, cartea lui Horia-Roman Patapievici, esențială pentru cunoașterea blocajelor din cultura română, confirmă prin propriul ei destin maladia pe care o descrie.“ — GABRIEL LIICEANU

„Într-o lume în care aproape toți vociferează, tot mai puțini se pot smulge din orbire ideologică și prea puțini mai știu să asculte și altceva decât sunetul propriei voci; într-o lume în care mai toți refuză să practice ori să recunoască buna-credință și în care nimeni nu se mai arată dispus să cedeze la argument, sper ca prezenta carte, prin onestitatea îngrijorărilor și prin naivitatea optimismului, să poată aduce un moment de calm al discuției și de seninătate a valorilor.

Prima ediție a acestei cărți a apărut în 2007 cu titlul Despre idei & blocaje. La cererea editurii — și pentru a consemna faptul că nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește piața ideilor din România —, m-am gândit să reeditez volumul cu un titlu care exprimă în aceeași formulă și judecata asupra dramei culturii noastre, și remediul absent: De ce nu avem o piață a ideilor.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația de pe copertă: Marcantonio Raimondi, Apollo pe Muntele Parnas înconjurat de muze și poeți faimoși, cca 1517–1520, gravură

La 50 de ani de la prima publicare integrală a Eseurilor lui Montaigne în limba română, Editura Humanitas oferă cititorilor o nouă traducere a acestei opere fundamentale, semnată de Vlad Russo. Noua versiune, deopotrivă riguroasă și firească, urmărește să-l aducă pe Montaigne mai aproape de spiritul vremii noastre, oferindu-i cititorului o adevărată bucurie a lecturii. Ea este programată să apară în trei volume, fiecare cuprinzând câte o carte a Eseurilor.

„Aceste eseuri vor fi citite cât timp vor exista oameni care iubesc adevărul, forța și simplitatea. Opera lui Montaigne este piatra de încercare a unui spirit ales. Celui căruia nu-i place s-o citească spuneți-i că suferă de un viciu al inimii sau înțelegerii; aproape că nu e problemă pe care el să n-o fi cercetat pe toate fețele, rămânând la fel de convingător întotdeauna. Contradicțiile operei sale sunt imaginea fidelă a contradicțiilor înțelegerii omenești. El își urmărește ideile fără nici o artă: puțin îi pasă de unde pornește, cum înaintează sau unde sfârșește. Spune lucrul care-l frământă aici și acum. Nu e nici mai închegat, nici mai dezlânat când scrie decât e când gândește sau visează… El ni se arată sub cele mai felurite chipuri: când bun, când desfrânat, când îngăduitor, când înfumurat, când bănuitor sau supersti?ios. Dar, orice-ar spune, interesează și instruiește.“ — DENIS DIDEROT

„Văd că filozofii pyrrhonieni nu-și pot prezenta doctrina generală în nici un fel de rostire: lor le-ar trebui un nou limbaj. Al nostru e alcătuit în întregime din propoziții afirmative, care lor le sunt de tot nesuferite. Astfel, când rostesc «Mă îndoiesc», sunt strânși numaidecât cu ușa pentru a fi făcuți să accepte că măcar de un lucru sunt siguri și-l cunosc, anume că se îndoiesc. De aceea au fost siliți să caute scăpare într-o comparație cu medicina, fără de care poziția lor ar rămâne de neînțeles: când spun «Nu știu» sau «Mă îndoiesc», declară că propoziția se elimină și ea împreună cu restul, la fel ca rubarba, care împinge afară scursurile dăunătoare, eliminându-se și ea în același timp. Această idee e înfățișată mai convingător printr-o întrebare: «Oare ce știu?», pe care am așezat-o ca deviză a unei balanțe.“ — MICHEL DE MONTAIGNE

Pe copertă: Licorna la fântână, detaliu (din seria „Tapiseriile licornei“), 1495–1505, Metropolitan Museum, New York

În șapte texte relativ independente, Milan Kundera își expune concepția despre romanul european, „arta născută din râsul lui Dumnezeu“. Volumul a fost publicat în 1986 și e cea dintâi carte scrisă de Kundera direct în franceză.

În epoca contemporană, epoca „paradoxurilor terminale“, romanul e menit să lupte contra a ceea ce Heidegger numea „uitarea fiinţei“. El trebuie să fie un fel de contrapondere a progresului lumii, care conduce la o uniformizare şi unificare a istoriei planetei. Romanul, ca model al lumii bazat pe relativitatea şi ambiguitatea lucrurilor omeneşti, dacă vrea să descopere porţiuni noi de adevăr – deci să-şi împlinească menirea, nu poate să o facă decât în răspăr cu progresul. Istoria romanului, ca operă a Europei, înseamnă succesiunea descoperirilor romaneşti, şi nu însumarea cantitativă a romanelor. Personalităţile-cheie ale acestei istorii personale a romanului sunt Rabelais, Cervantes, Sterne, Diderot, Flaubert, Kafka, Joyce, Musil, Gombrowicz şi Broch. Concluzia finală a analizelor este că romanul, dacă vrea să supravieţuiască, nu mai poate trăi în pace cu spiritul timpului nostru, cel al uniformizării sub imperiul mass-mediei şi al kitsch-ului.

„Lumea teoriilor nu-mi aparține. Acestea sunt reflecțiile unui practician. Opera fiecărui romancier conține o viziune implicită a istoriei romanului, o idee despre ceea ce este romanul. Tocmai această idee, inerentă romanelor mele, încerc eu să o exprim.“ — MILAN KUNDERA

„O performanță impozantă, o întreprindere curajoasă, laborioasă.” (Andrei Pleșu)

Aceste piese inclasabile, scrise la începutul și la sfârșitul perioadei tragice a lui Shakespeare, adică între Hamlet și Coriolanus, ne oferă un veritabil manifest mizantropic. Măreția eroică a Troiei lui Homer și rafinamentul filozofic al Atenei lui Platon sunt izgonite din universul sordid închipuit de Shakespeare. Eroii nu sunt consumați de faptă și idee, ci de patimi și sifilis. Prin derizoriu și nihilism, cele două drame pregătesc deja terenul pentru teatrul absurdului.