Eseistică

Cuvânt înainte de Vlad Stroescu

„Limpezimea scrierii Cătălinei Dumitrescu e imediat liniștitoare, și nu într-un fel hipnotic, artificial, ci pentru că e rațiune pură, în armonie cu emoția din ea. Textele ei sunt un tratat de psihopatologie a vieții de zi cu zi: despre plictiseală, infidelitate, despărțire, frică, blândețe, violență, iubire și lipsa ei. Lucruri care ar trebui să facă parte din educația noastră, în locul izbeliștii în care suntem lăsați, fără nici un alfabet al cunoașterii de sine. Cum să înțelegi lumea fără să te știi pe tine însuți? Cum să-ți dai seama unde îți sunt limitele și unde începe oceanul, care e partea ta de responsabilitate și când trebuie să accepți ce nu poți controla? Cum umblăm prin lunga noastră călătorie fără măcar o mică hartă? Vă spun eu: orbește, ca prin ceață. Deși asta face parte din condiția noastră, este loc pentru mai multă lumină. Aș vrea să pot scrie atât de proaspăt și fără efort precum Cătălina. Faptul că ea există și scrie mă reconfortează.“ — VLAD STROESCU, medic psihiatru

Sunt Cătălina Dumitrescu, psiholog clinician, psihoterapeut cu formare în psihoterapia cognitiv-comportamentală. De-a lungul carierei mele, am lucrat cu copii cu nevoi speciale și din medii defavorizate, cu persoane aflate în cămine pentru bătrâni, cu pacienți cu afecțiuni oncologice. Am participat ca lector la grupurile pacienților care se confruntă cu boala obezității. Am coordonat timp de șapte ani proiectul „Școala Părinților“, menit să ofere informații de specialitate și sprijin viitorilor părinți. Am participat, împreună cu o echipă de neurochirurgi, la operații de tip awake brain surgery. Sunt o împătimită a lecturii de specialitate, a filozofiei, poeziei și neuroștiințelor. Scriu constant pe diferite subiecte care mă preocupă, ce pot fi de interes și pentru alții. Locuiesc acum în Belgia, unde lucrez de doi ani ca psihoterapeut.

„Yukio Mishima a scris această fascinantă carte în august 1967, cu trei ani înainte de dramatica sa sinucidere la Tokyo, în sediul Forţelor de Autoapărare. Volumul, care conţine o interpretare personală la Hagakure, un cod clasic de etică și conduită a samurailor, a devenit un bestseller în Japonia imediat după moartea lui Mishima…

Una dintre multele ipostaze în care Mishima se vedea pe sine era și aceea a unui samurai modern. Pentru el era esenţial să moară cât era încă în putere, iar moartea sa să fie demnă de tradiţia samurailor. Chiar și detaliile pregătirii scenei sinuciderii de la sediul Forţelor de Autoapărare sunt influenţate de Hagakure: banderolele purtate de Mishima și însoţitorii săi în timpul ultimului său discurs purtau un slogan din Hagakure. Iar meticulozitatea extremă cu care s-a pregătit de moarte în dimineaţa ultimei sale zile reflectă spiritul acestui cod așa cum l-a înţeles Mishima: «Chiar și în moarte, bărbaţii trebuie să aibă culoarea florii de cireș».“ — KATHRYN SPARLING, Columbia University

„Credinţele minore constituie filozofia care ne guvernează nimicul existenţei zilnice… În timp ce trăim şi ne bucurăm de viaţă, trebuie întotdeauna să abordăm chiar și cele mai mici probleme într-un mod teoretic, exercitându-ne judecata și luând decizii. Altfel, eşafodajul vieţii se prăbuşeşte şi, câteodată, chiar şi cele mai importante credinţe ale noastre sunt violate… Deoarece o gaură de furnică poate dărâma un dig, trebuie să fim atenţi la micile teorii, la credinţele minore care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Aceasta este o lecţie bună pentru timpurile noastre pervertite, în care doar ideologia este apreciată, iar regulile mărunte ale vieţii nu sunt luate în serios.“ — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima făcând un exercițiu Kendo 14 mai, 1964, Chofu, Tokyo, Japonia

Ilustraţii de Mihail Coşuleţu

„Plăcerea lecturii acestui volum va veni din confruntarea cititorului cu simplitatea în forma ei cea mai rafinată. Cum se poate ca atât de puţine cuvinte să spună atât de mult? se va întreba cititorul. Nimic nu e mai greu decât să obţii epura lumii reducând vastitatea ei la dimensiunile unui bob de înţelepciune. Sfatul de viaţă oferit fără pedanterie, calmul și siguranţa cu care maestrul își conduce interlocutorul până la punctul iluminării, radiografierea subtilă a firii umane, tenacitatea cu care voinţa e cultivată până acolo unde spiritul ajunge să înfrângă legea naturii, estomparea raportului realitate–vis, care generează naraţiuni construite pe efectul mise en abîme, umorul rafinat, fabula sofisticată, povești ca Arcașul fără arc și Cocorul serii, pe care cine le citește nu le mai uită niciodată – toate aceste pagini minunate m-au făcut fericit la gândul că, traducându-le, pot să le pun și la îndemâna altora.“ — ŞTEFAN LIICEANU

Pe copertă: Koyama Shokei, Peisaj de iarnă (detaliu), cca 1890

Tu mă’nspăimânți cu visuri, și’n spaime pui vedenii,

zburdalnicul meu suflet rupându-mi-l de duh

și oasele, de moarte.

Că nu trăiesc cât veacul, să’ndur la nesfârșit;

ci lasă-mă în pace cu viața-mi găunoasă!...

Ce-i omul, că Tu Însuți l-ai ridicat în slăvi?

ce-i omul, ca Tu Însuți să nu-l scapi din vedere,

să ai un ochi asupră-i din seară până’n ziuă

și’n ceasu-i de odihnă să-l iei la întrebări?

O, până când mă’nvălui, și până când m’acoperi,

și până când n’am tihnă nici să-mi înghit scuipatul?

Dac’am greșit, ce oare să fac eu? ci spune-mi,

Tu, Cel ce pân’și gândul din om îl sfredelești!...

De ce m’ai pus pe mine să-Ți stau, eu, împotrivă,

și sarcină să-Ți fiu?

De ce fărădelegea Tu nu vrei să mi-o uiți

și pentru ce păcatul din mine nu mi-l speli?...

Și-acum, merg în pământ;

curând s-o face ziuă, dar eu nu voi mai fi.

(Iov, 7, 14-21)

Când scrie, Mihai Pleșu se ține bine de un principiu: „Io pot să scriu, iar voi puteți alege să nu citiți.“ Așadar, acordându-i potențialului cititor, din capul locului, maxima libertate, autorul și-o acordă implicit lui însuși. Foarte des, asta înseamnă că Mihai Pleșu scrie neținând cont de sensibilitățile unuia sau ale altuia. De fapt, nu ține cont de sensibilitățile nimănui. Loial până la capăt își rămâne doar sieși. Dar nu ca eu răzleț prin timpul care i-a fost dat, la cheremul hazardului, ci puternic ancorat în ceea ce a primit de la predecesori – părinți, prietenii părinților, profesori, mentori – și se consideră dator să le transmită generațiilor următoare.

E o cheie de lectură pe care o propun cititorului liber ca pe un îndemn la neîmpiedicare în aparențe și concluzii pripite. Scrisul lui Mihai Pleșu e un scris-scrâșnet, care încastrează clocotul clipei în care a izbucnit și îl asumă până la capăt, dincolo de clipă. Textele lui, viscerale și puse în mișcare de un acut discernământ, depun mărturie pentru un fel de obrăznicie care nu este altceva decât golănia bunului-simț.

Pagină cu pagină, vom coborî tot mai adânc în stradă și în noi.

Anca-Maria Pănoiu

Avertisment pentru cititori! Ce-i aici e o aglomerare de furie, deznădejde, neputință, dorință, speranță, sterilitate. Sunt gândurile cuiva care și-a petrecut ultima jumătate de secol căutându-se fără să își găsească locul, modelând în lut fără să știe de ce, pictând fără să aștepte recompensă, restaurând fără să participe la inaugurare. Nu veți găsi o eleganță cursivă presărată cu umor elevat și profunzime erudită. Sunt gânduri răzlețe, țâșnite din viață, întâmplări brutale prin care trecem toți, un drum întru aflarea drumului. Descoperiți un alt Pleșu, Mihai de această dată, frust, cinstit, disecat și în pielea goală. Bon courage, cititori!

– Mădălina Rădulescu

Autorul acestor pagini nu își propune să educe pe cineva, nici să informeze ori să disece lumea în care trăim. Ci doar să o surprindă din unghiul celui care nu își cenzurează mirarea, emoția, neputința, stările sau exprimarea și să o treacă prin filtrul unui om liber, sincer cu el însuși și cu cititorul său. Asta iese când vrei să te iei în serios neluându-te în serios: texte cu vedere la stradă, la oameni, la viață. Fiecare generație merită un Pleșu.

– Rafael Marinescu

„E întotdeauna greu să judecăm un mare scriitor contemporan: ne lipsește distanțarea. Iar dacă aparține unei alte civilizații, este încă și mai greu, căci intră în joc ori atracția exotismului, ori neîncrederea în același exotism. Riscul înțelegerii greșite sporește atunci când, cum e cazul lui Yukio Mishima, elementele propriei sale culturi și acelea ale Occidentului, pe care le-a absorbit cu lăcomie, adică banalul și straniul din perspectiva noastră, se îngemănează în felurite proporții înăuntrul fiecărei opere, având efecte și reușite diferite. Și, cu toate astea, tocmai acest amestec îl transformă pe autor într-un autentic reprezentant al Japoniei, și ea atât de violent occidentalizată, dar marcată, dincolo de orice, de unele trăsături imuabile. Modul în care la Mishima particulele tradițional japoneze au urcat la suprafață și au explodat în moartea lui fac din el, deopotrivă, martorul și – în sensul etimologic al cuvântului – martirul Japoniei eroice, cu care putem spune că s-a contopit în răspăr.“ — MARGUERITE YOURCENAR

„Ce distincţie există între moartea eroică și cea decadentă? Calea duală a crudei stopări a salvării dovedește că, în ultimă instanţă, sunt unul și același lucru, iar etica literară și etica acţiunii nu sunt decât eforturi patetice de rezistenţă împotriva morţii și a uitării.

Singura diferenţă posibilă o reprezintă prezenţa sau absenţa ideii de onoare, pentru care moartea este «ceva care trebuie văzut», și prezenţa sau absenţa esteticii formale a morţii care o însoţește, cu alte cuvinte natura tragică a modului în care abordăm moartea și frumuseţea trupului care se‑ndreaptă spre pieire. Așadar, când vine vorba de‑o moarte frumoasă, suntem condamnaţi la inegalităţi și grade de noroc direct proporţionale cu inegalităţile și gradele de noroc cu care am fost binecuvântaţi încă de la naștere, cu toate că această inegalitate este oarecum obstrucţionată în ziua de azi de faptul că omului modern îi lipsește aproape cu desăvârșire dorinţa grecilor antici de‑a trăi «frumos» și de‑a muri «frumos».“  — YUKIO MISHIMA

Fotografia de pe copertă: Yukio Mishima, în ipostază de războinic japonez, purtând pe cap hachimaki de kamikaze și mânuind o katana

De ce vorbim despre sfânta Rusie și Rusia eternă, de ce folosim atât de des expresia „sufletul rus“ când analizăm un roman de Tolstoi, o piesă de Cehov sau un balet de Ceaikovski? De ce spunem că acest suflet este mistic? Alain Besançon urmărește destinul complicat al acestor idei de-a lungul secolelor, încercând să vorbească în cunoștință de cauză despre un popor și o cultură adesea judecate în funcție de clișee sau de pasiuni falsificatoare. Rusia nu trebuie admirată sau detestată decât pentru ceea ce este ea cu adevărat.

„Alain Besançon a studiat toată viaţa Rusia, iar cea mai recentă carte a lui este o bijuterie de echilibru şi sinteză. Deconstruieşte toate miturile, de la cel al Rusiei care se ia pe sine drept icoană până la mitul sovietismului distrugător. O lecţie superbă.“ — Le Figaro

„Rusia este o prismă în care distingem o parte esențială din identitatea noastră de europeni. Eseul lui Alain Besançon, aflat la intersecția dintre istoria politică, istoria mentalităților și istoria religiei, sondează această prismă, reușind să depășească limitele tradiționale ale cercetării universitare și deschizând spațiul unei dezbateri inedite și provocatoare.“ — L’Osservatore Romano

„Occidentul a fost fascinat de Rusia. Din prima clipă când a luat contact cu ea, s-a întrebat cu cine are de-a face. A fost atras și s-a temut de ea. A încercat s-o includă în lumea lui, a încercat s-o expulzeze; n-a reușit nici una, nici alta. Rusia a încercat să dea «străinilor» o imagine falsă despre ea însăși. Așa-numiții străini s-au plâns dintotdeauna de «minciuna rusească». «Am fost păcăliți» este însă o explicație prea simplă, ba chiar simplistă, a erorilor pe care le-au făcut.“ — ALAIN BESANÇON

Totul a început de la scrisoarea câtorva dintre „elevii lui Gabriel Liiceanu“, adresată în luna mai a anului trecut unor oameni de cultură presupuși a fi având „afinități elective“ cu cărțile sale. Prilejul? Împlinirea unei vârste la care se presupune că un „îndrăgostit de gândire“ ajunge să se coacă.

„Nu vom fi ipocriți, spunându-vă că nu despre un omagiu este vorba. Și, totuși, nu la un «volum omagial», care cuprinde texte despre persoana celui aniversat, vă invităm să participați, ci la o carte care pornește de la întrebările cuiva care s-a mirat cu toată ființa, crezând că ele țintesc chiar în punctele-cheie ale existenței omenești, atât de enigmatică în fond.“

Avem așadar dinainte o carte a întrebărilor. O carte a întrebărilor, poate că a unor întrebări recurente, dar preluate mereu în jocul altor minți și devenind astfel replici ale unui dialog privilegiat. Aceleași întrebări așadar, dar nu și aceleași răspunsuri. Și atunci, deopotrivă, avem înainte o carte a răspunsurilor pe mai multe glasuri, din care, până la urmă, se înfiripă muzica gândirii. — EDITORII

VLAD ZOGRAFI • ANA BLANDIANA • MIRCEA CĂRTĂRESCU • CĂTĂLIN CIOABĂ • MIRCEA FLONTA • WILHELM TAUWINKL • MIHAI FRĂŢILĂ • DORU CĂSTĂIAN • GRIGORE VIDA • CRISTINA CIOABĂ • IOANA PÂRVULESCU • GHEORGHE PAŞCALĂU • DANA JALOBEANU • GABRIEL CERCEL • SMARANDA VULTUR • THIERRY WOLTON • SORIN IONIŢĂ • MELANIA CINCEA • IOAN STANOMIR • MARIAN VOICU • OLIVER JENS SCHMITT • RADU PARASCHIVESCU

În Note despre suferinţă, o elegie scrisă pentru a onora și a procesa moartea tatălui ei în primele luni ale epidemiei COVID-19, Chimamanda Ngozi Adichie face experiența morții și a doliului viscerale. Cu o onestitate și o vulnerabilitate palpabile, construiește o narațiune a jelaniei, a absenței și a iubirii.

„Cu o elocvență brută, Note despre suferință este deopotrivă dureros de personală și incredibil de familiară pentru oricine a simțit „pulverizarea permanentă” [a suferinței]. În aceste pagini, scrise și publicate la mai puțin de un an de la moartea tatălui ei, durerea lui Adichie este atât de palpabilă, încât aproape că îi putem simți fizic supliciul. Suferința este lipsită de politețe… Cuvintele autoarei conferă o voce autentică celei mai universale dintre emoții, care e și cea mai universal evitată.”

— The Washington Post

„În textura acestor fraze aproape că putem simți că autoarea a refuzat să recurgă la instrumentele de rafinare ‒ limbajul și memoria ‒, pentru a permite realității ei emoționale să rămână despicată și tăioasă.”

—The New York Times Book Review

„Orice minte, la intrarea în viaţă, e crudă şi «sălbatică». Dar dacă ne este dată în grijă ca minte a noastră, noi suntem cei chemaţi s-o ajutăm să devină «o minte adevărată», s-o cultivăm şi s-o facem să se coacă. Răspundem, mai presus de orice, pentru mintea noastră, pentru felul în care i-am trasat contururile şi pentru cel în care, pornind de la ea, ne-am ales apoi viaţa. Adevărul e că nu poţi spune «eu» şi nu poţi revendica un destin decât la capătul unui act solitar de gândire.“

„Titlul, spune Schopenhauer undeva, «trebuie să fie pentru o carte ceea ce este adresa pentru o scrisoare». Dar cui i se adresează atunci titlul acestei cărţi, Nebunia de a gândi cu mintea ta? Cine anume e interesat de ce înseamnă să gândeşti cu mintea ta? Răspunsul mi se pare evident: oricine. Oricine care, vorba lui Kierkegaard, vrea să fie mai mult decât un exemplar într-un banc de heringi.“

„Dacă sfârşeşte ca dialog continuu cu sine, gândirea pe cont propriu este lucrul cel mai greu de suportat. Căci din acest dialog decurg la tot pasul corecţiile care se impun pentru ca viaţa să rămână pe linia de plutire. Iar viaţa celui care nu poate să le facă este în mod fatal una eşuată. Până la urmă, mai toate vieţile sunt, privite cu un ochi distant, incoerente. De aceea, poate că e preferabil să-ţi dai întâlnire cât mai rar cu necunoscutul din tine. Altminteri, judecata căreia i te vei supune va fi în mod fatal o «aspră judecare de sine».“ (Gabriel LIICEANU)

„Întrucît se vede pe sine doar ca un proiect sau un experiment inițiat de o umanitate ivită printr-un concurs de forțe oarbe și eliberată de orice sarcină și misiune transcendentă, lumea vremurilor moderne, deși este în stare de cele mai grozave realizări de care a fost vreodată omenirea capabilă, nu poate (și poate nici nu vrea) să răspundă la insidioasa întrebare asupra propriei legitimități: la ce bun toate aceste reușite tehnice, științifice și sociale? De ce mi-aș mai împărtăși cu alții bunăstarea mea efemeră? De ce, la urma urmei, ar fi mai bună existența ființelor umane decît inexistența sau dispariția lor? Dacă tot ne simțim în lume precum niște aruncați într-o horă jucată în jurul sicriului, de ce am mai vrea să contaminăm și pe alții cu virusul ființei? De ce aș mai continua să fiu un cobai în laboratorul de experimente al unei omeniri care a luat-o razna? De ce e bine ca specia umană să-și continue aventura și să fie dusă mai departe? – acestea sînt întrebările cu care Rémi Brague ne zgîndărește la fiecare pagină a acestei cărți nebunia rațiunii autosuficiente și confortul sinucigaș al vieții neinterogate.” (Dan Siserman)

Ce dar prețios face Genevieve Fieraru cititorilor, alcătuind această carte! Un dar pentru vacanță care stă să înceapă, pentru orice altă vacanță, pentru oricare zi în care am șansa să petrec câteva ore în compania acestor scriitori minunați (unii dintre ei, chiar scriitorii mei iubiți), care scriu în atâtea feluri (tehnic și existențial) despre cea mai mare enigmă a vieților noastre, după viață însăși: dragostea. Cum iubim aluvioneaza aici, de fapt, multe alte întrebări: pe cine? cât? de cine ne lăsăm iubiți? etc. Până una alta, să ne lase ademeniți de cartea însăși care, n-am nici un dubiu, are puterea de a seduce. 

O sinteză strălucitoare a sensului mitologiilor și a nevoii noastre umane de a transforma în poveste latura profundă a experiențelor pe care le trăim.

De ce au formulat oameni din culturi și epoci diferite mituri și povești cu structuri similare? Ce ne spune această asemănare despre mintea, moralitatea și structura lumii în sine? Sunt conceptele științei și cele ale religiei cu adevărat ireconciliabile?

Jordan B. Peterson încearcă să răspundă la toate aceste întrebări, oferind o nouă ipoteză provocatoare, care explorează legătura dintre ceea ce ne dezvăluie neuropsihologia modernă despre creier și ceea ce ritualurile, miturile și poveștile religioase ne spun de mult timp.

Lucrare laborioasă, care reunește neuropsihologia, știința cognitivă și abordările freudiene și jungiene ale mitologiei și narațiunii, cartea de față prezintă o teorie complexă care face ca înțelepciunea și sensul mitului să fie accesibile minții moderne critice. Cu Hărțile sensului, Peterson revoluționează psihologia religiei.

Civilizatia occidentala a ajuns la apogeul ei? Partizanii entuziasti ai stiintei ar spune ca da, cei care judeca lumea dintr-o perspectiva spirituala ar spune ca dimpotriva. In 1924, cand René Guénon publica aceasta carte, ororile Primului Razboi Mondial zdruncinau deja increderea oamenilor in ceea ce numisera pana atunci „civilizatie” si „progres”. In analiza sa, Guénon urmareste evitarea conflictului dintre civilizatii, prezentand bogatiile traditionale ale Orientului in fata unui Occident preocupat de progresul stiintelor in detrimentul propriei mosteniri spirituale.

Putem imparti aproximativ lucrarile lui René Guénon in doua categorii principale: pe de o parte, prezentarea pur metafizica – asa cum o descoperim in Starile multiple ale fiintei sau Simbolismul Crucii – si, pe de alta parte, critica lumii moderne, ca in Orient si Occident, Criza lumii moderne, Domnia cantitatii si semnele vremurilor etc. Asa cum s-a spus pe buna dreptate, acest metafizician construieste o punte intre lumi, aducand pacea intre popoarele care se dusmaneau pentru ca nu se cunosteau. La un secol de cand a fost scrisa aceasta carte, mesajul ei este inca actual si, mai mult decat atat, ne ofera un punct de vedere prin care putem intelege mai bine sensul profund al evenimentelor pe care le traim azi.

René Guénon considera ca Occidentul, mai mult ca oricand, trece printr-o criza datorata rupturii de Traditia intruchipata in aceasta zona de valorile autentice ale crestinismului. Dat fiind ca Biserica Catolica, singura care ar fi putut sa ofere un sprijin in acest sens, a dovedit deja ca s-a indepartat de linia traditionala, una dintre putinele sanse de redresare ale Occidentului ar fi apropierea de spiritualitatea orientala, care pare sa fi ramas inca fidela Traditiei. Insa tendintele „moderne” au inceput deja sa invadeze si Orientul, astfel incat chiar si acolo filonul autentic trebuie cautat cu grija.

Critica Occidentului modern atinge concepte ca „individualism”, „umanism”, „democratie”, desfiintand fara rezerve ceea ce ne-am obis-nuit sa numim „filosofie traditionala”, „stiinte traditionale”, „sistem filosofic” etc. In acelasi timp, haosul care caracterizeaza societatea moderna este vazut intr-o perspectiva mai larga, ca o consecinta fireasca a degra-darii manifestarii pe masura ce se indeparteaza de Principiul esential care i-a dat nastere, ajungand in ultimele clipe ale Varstei Sumbre, asa cum este cunoscuta in doctrina hindusa sub numele de Kali Yuga.

I. Faptele și miturile

Interzisă în Spania lui Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, introdusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX, Al doilea sex nu lasă pe nimeni indiferent.

„Receptarea imediată a celui de-Al doilea sex a fost furtunoasă; această carte, apelând la toate domeniile cunoașterii, era o adevărată mașină de război, o mașină menită să distrugă discursul construit de secole de dominație masculină.“ — Libération

„O anatomie a femeii care e un studiu de statură și proporții clasice, istoric, psihologic, fiziologic, social și sexual, precum și un comentariu cât se poate de pătrunzător asupra dualității rolului ei. Căci pe fundalul proiecției idealiste a femeii independente există realitatea conflictului «între revendicarea fundamentală a oricărui subiect care se afirmă întotdeauna ca element esențial și exigențele unei situații care o fac să fie un element neesențial».“ — Kirkus Reviews

„Al doilea sex a fost un act de o îndrăzneală prometeică – un furt al focului olimpian – de la care nu mai exista cale de întoarcere.“ — The New York Times

Mi-am dat seama că a apărut o primă întrebare: Ce însemnase pentru mine să fiu femeie?… „Pentru mine“, i-am zis lui Sartre, „nu a contat, ca să spun așa“. „Totuși, nu ai fost crescută la fel ca un băiat: ar trebui să privești mai îndeaproape.“ Am privit și am avut o revelație; această lume era o lume masculină, copilăria mea se hrănise cu mituri născocite de bărbați, iar eu nu reacționasem în același fel ca un băiat. Eram atât de interesată de subiect, încât am abandonat proiectul unei confesiuni personale pentru a mă ocupa de condiția feminină în ansamblul ei. — SIMONE DE BEAUVOIR, La Force des choses

II. Experiența trăită

Interzisă în Spania lui Franco, inclusă pe lista neagră a Vaticanului (Index Librorum Prohibitorum) alături de alte lucrări socotite dăunătoare sau eretice, introdusă de ziarul Le Monde pe lista celor o sută de cărți fundamentale ale secolului XX, Al doilea sex nu lasă pe nimeni indiferent.

„În această lucrare plină de pasiune și erudiție, Simone de Beauvoir cercetează de ce femeile sunt obligate să accepte în societate un loc secundar, deși ele reprezintă jumătate din specia umană. Sprijinindu-și argumentele cu date din biologie, fiziologie, etnologie, antropologie, mitologie, folclor, filozofie sau economie, ea documentează statutul femeii în istorie, din epoca vânătorilor-culegători până la mijlocul secolului XX.“ — The New York Times

„Scriindu-și cartea în 1948, Simone de Beauvoir anunța deja mișcările pentru eliberarea femeii și reformele care aveau să urmeze.“ — Le Temps

„Cartea lui Simone de Beauvoir despre condiția femeii în societatea noastră a stârnit imediat entuziasm și polemici, mai întâi în Franța, apoi în întreaga lume.“ — Le Monde

„«Voi construi o forță în care mă voi refugia pentru totdeauna», spune Simone de Beauvoir în scrierile sale de tinerețe. Această forță se traduce foarte devreme în viața ei prin voința absolută de a scrie. A vrut să scape de căsătorie, maternitate, cămin. A vrut să trăiască liberă. «Nimic nu ne limita, nimic nu ne definea, nimic nu ne supunea; legăturile noastre cu lumea noi le cream; libertatea era însăși substanța noastră.» Această frază, scrisă cu vigoare în Puterea vârstei, rezumă ea singură un portret al lui Simone de Beauvoir.“ — France Culture

Autoarea bestsellerului Citind Lolita în Teheran

Uitarea este echivalentul morţii, ne spune Azar Nafisi, iar cărţile au fost dintotdeauna paznicii memoriei noastre. Cărţile ne transmit adevăruri care adesea nu pot fi rostite şi devin de multe ori forme de luptă eficiente împotriva regimurilor totalitare. În cele cinci scrisori imaginare adresate tatălui său, însoţite de inserturi autobiografice, autoarea aduce un elogiu nu doar literaturii rezistenţei, ci şi, mai ales, literaturii ca formă de rezistenţă. Sondând operele unor mari autori precum Salman Rushdie, Margaret Atwood, Tim Morrison, David Grossman, Elias Khoury, Ray Bradbury, James Baldwin sau TaNehisi Coates, sunt puse în discuţie multe dintre marile probleme cu care se confruntă lumea contemporană: dezumanizarea, lupta femeilor şi a minorităţilor pentru drepturile lor, teocraţia iraniană şi derapajele antidemocratice din SUA, războaiele din Orientul Apropiat, tortura şi lagărele de concentrare, relaţia victimă-călău, pandemiile ş.a. Transpuse în ficţiune, toate aceste teme au făcut şi continuă să facă din cărţi lecturi subversive, incitante şi „periculoase”, înlocuind minciuna cu adevărurile pe care ele le dezvăluie. Citeşte periculos este o carte care nu ne poate lăsa tăcuţi şi nici indiferenţi.

Aceasta este o carte despre Vladimir Putin, scrisă de cel mai radical jurnalist al țării. 
 
Putin este produsul celui mai sumbru serviciu secret al țării; el nu a reușit să-și depășească originea și să înceteze să se poarte ca un locotenent-colonel din KGB-ul sovietic, ocupându-se cu "aranjarea" concetățenilor săi dornici de libertate.
 
Fost spion KGB, Vladimir Putin a fost numit președinte al Rusiei în 2000.
 
Încă de la intrarea pe scena publică, s-a prezentat ca un conducător deschis, luminat, dornic să dezvolte relațiile cu Occidentul. Spre deosebire de mulți alti jurnaliști europeni și americani, Politkovskaia n-a avut niciodată încredere în imaginea de presa a lui Putin.
 
Din poziția privilegiată pe care o ocupa, ea și-a propus să demonteze imaginea lui Vladimir Putin atât ca om, cât și ca brand, argumentând faptul că nu este decat un produs însetat de putere al propriului său trecut, incapabil să reziste impulsului de a suprima dreptul cetățeanului la libertate. 

„Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă.“ GEORGE ORWELL

„Libertatea nu este nimic altceva decât o ocazie de a fi mai buni.“ ALBERT CAMUS

„Lanțurile sclaviei nu leagă decât mâinile. Spiritul este cel care te face om liber sau sclav.“ FRANZ GRILLPARZER

„Suntem mai interesați de libertatea de a alege decât de puterea de a face cea mai bună alegere.“ STANISLAS LESZCZYNSKI, Le philosophe bienfaisant

„Libertatea e facultatea de a-ți alege constrângerile.“ JEAN-LOUIS BARRAULT

„Timpul este suficient pentru cei care știu să îl folosească.“LEONARDO DA VINCI

„Timpul există doar pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp.“ ALBERT EINSTEIN

„Aș fi scris o scrisoare mai scurtă. Dar nu am avut timp.“ BLAISE PASCAL

„Oamenii (...) își pierd sănătatea ca să strângă bani, apoi își pierd banii ca să-și redobândească sănătatea.“ DALAI LAMA

Visul unei nopți de vară și Cum vă place folosesc aceeași schemă dramatică: refugiul în pădure, rezolvarea conflictului, revenirea în civilizație, nunțile necesare. Natura nu e însă doar balsam pentru cei oropsiți în cetate. Mortalitatea s-a insinuat și în Arcadia din Arden, ceasul ticăie, nebunia omenească e doar atenuată. În pădurea din marginea Atenei, noaptea înșelătoare e bîntuită de spirite: amorul se face și se desface ca o vrajă, nălucile sînt la tot pasul, pe umeri de idioți cresc țeste de măgar, pasiunile sînt fantastice și crude. Noaptea din Vis e bezna minții, ignoranța neînstelată a celor care nu realizează că, rîzînd la comediile lui Shakespeare, rîd de propria nebunie. Aceasta este valoarea terapeutică a teatrului, pe care o teoretizează melancolicul Jaques în Cum vă place, dublul pastoral al comediei fantastice din toiul unei nopți de vară.

Volumul face parte dintr-o serie care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare.

Preocupat de tema ratării, care, în opinia sa, „are relevanța unei cunoașteri de sine“, Angelo Mitchievici o studiază într-o serie de eseuri pornind de la exemple din literatură, filme, bandă desenată. Cum te instalezi în eșec? Cum îți asumi ratarea, cu voluptate, ori blazat sau resentimentar? De la Cioran la Voltaire, de la Mircea Eliade la Mircea Cărtărescu, de la Locul unde nu s-a întâmplat nimic la Marele Gatsby, Deșertul tătarilor, Macbeth, de la decadența gurmandă (din Marea crăpelniță al lui Marco Ferreri) și erotică (din Pasiune fatală al lui Louis Malle) la aventurile lui Corto Maltese și parabola Fiului Risipitor, asistăm la o defilare a (anti)eroilor ficționali care se instalează și persistă în eșec. Evitând orice sistematizare, încercare de pedagogie negativă sau lecție de morală, autorul pornește în mod frecvent de la reflecțiile lui Emil Cioran, cu care împărtășește „atracția inavuabilă față de ratare“ și care deschide seria rataților ficționali cu cei din propria panoplie biografică.

„Cartea lui Angelo Mitchievici este un exerciţiu rafinat şi somptuos de lectură. Un obiect delicat al investigaţiei intelectuale, ratarea, este alcătuit, treptat, dintr-o suită de instantanee: o panoramă nostalgică, ce uneşte artele într-o sinteză de culori şi de parfumuri. Cei ce adoră tihna visării vor descoperi în acest volum memorabil un ghid  al propriilor călătorii. Dincolo de paginile ei se află întinsul fără de capăt al imaginaţiei eliberate.“ — IOAN STANOMIR

„Cartea de față m-a surprins prin temeinicie, simț al răspunderii, dedicație comunitară. Cine are urechi de auzit să audă! Cine nu, să citească!" Andrei Pleșu

„De fiecare dată când aud îndemnul de a fi toleranți față de persoanele din grupuri vulnerabile sau diferite de majoritate, primul impuls e să mă ridic în picioare și să protestez. Tolerant în mintea multora înseamnă ceva de bine, sufletist, empatic. Nicidecum. Toleranța e o formă de dispreț pasiv, un refuz drapat într-o politețe impusă de reguli sociale minimale de a interacționa cu respectivele persoane, cu cauza și efectul pentru care cel din apropierea ta e altfel. Pot să tratez cu toleranță un prost, un neisprăvit, dar nicidecum o persoană diferită de mine din cauza unei dizabilități sau apartenențe la un alt grup decât cel din care fac eu parte." Adriana Săftoiu

„Cu Simfonia semnelor, Adriana Săftoiu ne ia de mână și ne invită într-o cameră obscură: legați la ochi, pentru că nu știm aproape nimic despre semenii noștri surzi, și fără să auzim decât vocea autoarei care dă glas celor care vorbesc în limbajul semnelor. La început, o astfel de experiență poate părea neplăcută. Ai prefera să rămâi în lumea confortabilă în care îți imaginezi că auzi și vezi tot. Dacă, însă, îți faci curaj și intri, vei vedea cum, rând pe rând, defilează prin fața ta personaje afectate de surditate și, cu ele, poveștile lor, pe care autoarea, în anii petrecuți la Comisia pentru drepturile omului, meticulos le-a documentat. Nu descoperim doar cum arată lumea celor cu deficiențe de auz – cei „afectați de slăbiciunea statului", cum chirurgical, dar și poetic îi numește autoarea –, ci, odată ce intrăm în această lume, înțelegem și orbirea societății față de cei care nu sunt ca noi, nu vorbesc aceeași limbă și nu aud aceleași lucruri, în liniștea indiferentă care-i înconjoară." Cecilia Ștefănescu

„Îngăduit să-mi fie un calambur cât se poate de serios: Adriana Săftoiu e singurul politician român care n-a rămas surd la problemele surzilor. Ceea ce mi se pare admirabil e că nicio miză personală nu o mână în această bătălie desfășurată pe două fronturi: cel legal, în parlament, și cel al mentalităților, în viața de zi cu zi. O luptă de uzură, în care trebuie să te înarmezi cu răbdare. Parcurgând aceste pagini, cititorul se va trezi pendulând între rușine și admirație. Rușine, pentru indiferența de care-a dat până acum dovadă față de acest întreg univers al tăcerii, dar și admirație pentru nenumăratele exemple de surzi care-și poartă crucea nu doar cu grație, ci chiar cu mândrie. Sunt lecții de viață pentru noi toți: de multe ori suntem surzi și orbi la problemele altora pentru că suntem surzi și orbi la problemele personale." Alin Fumurescu

În iunie 1862, Dostoievski pleacă din Sankt-Petersburg în prima sa călătorie prin vestul Europei. În următoarele zece săptămâni vizitează mai multe oraşe importante de pe continent, inclusiv Berlin, Wiesbaden, Dresda, Paris, Londra, Geneva, Florenţa şi Viena. Îndemnat de prieteni să-şi consemneze impresiile de călătorie, scrie un eseu în care se amestecă observaţii, evocări, judecăţi de valoare, invective, schiţe şi comentarii. Elaborează o tipologie mai mult închipuită decât reală a Occidentului, din care reiese în principal că, sub frumuseţea şi eleganţa lui, acesta este măcinat de vicii şi sărăcie generalizată. În scenele descrise de Dostoievski – din Paris, din Londra sau dintr-un compartiment de tren – regăsim întreaga vervă feroce a autorului Însemnărilor din subterană.

Cu un Scurt cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu

„Există, în paginile Emiliei Șercan, o pasiune a adevărului care vrea să trezească și care izvorăște din nevoia morală a jurnalistului de a deveni observator angajat al epocii sale. Cu toate riscurile, inclusiv cu acela al amenințării cu moartea. Pe care autoarea o amintește la un moment dat în treacăt, ca și cum nu pe ea ar privi-o, lăsând societatea să judece felul în care trebuie să-și apere mărturisitorii.“ — GABRIEL LIICEANU

„În esență, povestea tezei de doctorat a fostului premier reprezintă originea și esența răului sistemic în privința sancționării plagiatului în România, iar tot ce s-a întâmplat în legătură cu studiile doctorale după 2012 poartă «stigmatul Ponta». Așa am hotărât să reconstitui episodul care, cred eu, reprezintă momentul zero al compromiterii ideii de onestitate, integritate, moralitate și onoare în viața politică și în mediul academic.“ — EMILIA ȘERCAN

„Cartea de față este despre educație, despre învățământ, despre învățătură. Nu însă despre orice învățătură, ci, de preferință, despre cea «de minte». Iar asta într-un dublu sens.

Pe de o parte, mă preocupă acea învățătură care contează, cea care ne poartă de mână în străbaterea anevoiosului drum de la copilărie, pubertate, adolescență la maturitate. Cea care, asemeni măselei «de minte», face parte din devenirea noastră.

Pe de altă parte, cartea de față reflectă nedumerirea și îngrijorarea autorului față de fervoarea politicilor educaționale românești postdecembriste de a repeta, iar și iar, aceleași erori, aceleași idiosincrazii obtuze, aceleași populisme ipocrite, dovedindu-și neputința de a se învăța minte chiar și după noianul de eșecuri contorizate vreme de trei decenii.” - Liviu Papadima

„Volumul, care adună texte mai vechi şi mai noi despre educaţie, nu este excepţional doar prin calitatea scriiturii unui om cult, profund, empatic şi plin de umor, ci şi prin aceea că reprezinta o intervenţie inedită în dezbaterea publică de la noi. Simplu spus, texte ca ale profesorului Papadima sunt foarte greu de găsit pe piaţa românească saturată de intervenţii amatoristice, puseuri motivaţionale, predici de rit nou cu idei vechi şi multe alte forme colorate şi superficiale. Liviu Papadima scrie jucăuş, tandru şi pătrunzător, cu naturaleţea dubiului şi înţelegerii de sine, cu umor şi acidul (auto)ironiei, cu toată supleţea şi greutatea culturii pe care o are. Îmi aminteşte de scrierile unui Gert Biesta, de asemenea cvasinecunoscut la noi. Mi-aş dori sincer ca volumul să ajungă la cât mai mulţi profesori, să influenţeze cu forţa pe care o simţi în fiecare pagină, să modeleze cu puterea sa aproape gravitaţională.” - Doru Căstăian

“Meseria noastră e riscul. Ca părinți, ca profesori. O meserie în care poți greși, uneori amarnic. Dar nu poți să nu-ți pese. Și mi-aș dori și eu un învățământ în care să nu mai "formăm" clasamente, statistici, sondaje, grafice, standarde, baremuri, ci să creștem copii și tineri spre a deveni adulți. Dup-aia o să le vină și lor rândul.” - Liviu Papadima

„Noi suntem români“ este titlul unui cântec patriotic. „Nimeni nu-i perfect“ este ultima replică din filmul Unora le place jazzul. Chiar dacă pare straniu, cele două enunţuri nu se bat cap în cap. Între ele există de fapt o legătură pe care viaţa în România de azi o strânge de la o zi la alta. Desfăşuraţi în paralel cu musicalul de mare succes „Mama Pandemia“, ultimii doi ani de viaţă românească te pun în situaţia de-a duce frecvent mâinile la cap: fie pentru atingerea frunţii fierbinţi, fie pentru smulgerea părului. Tragicomedia naţională e surprinsă aici în câteva zeci de texte din care scot capul tovarăşi de drum mai vechi sau mai noi: excepţionalismul, reflexul de obedienţă, ciubucul, discursul urii, bunul-plac şi prostul-gust. De râs şi de plâns. De citit şi de căzut pe gânduri.

Marile tragedii istorice care au marcat lumea noastră și care amenință și azi buna așezare a civilizației sunt, în mare parte, consecința optimismului netemperat, lipsit de scrupule. Fascinația intelectualilor și a oamenilor politici pentru idealism și utopie este expusă în acest tur de forță eseistic unei analize riguroase; antidotul capătă forma valorilor consensuale, ale tradiției, la care s-a ajuns de-a lungul timpului prin sacrificiu și compromis. Ironia și iertarea sunt semnele pesimismului înțelept, care ne poate salva de utopiile primejdioase, îndemnându-ne spre ceea ce este poate singurul progres care ne e îngăduit – să devenim mai buni și mai lucizi.

„Scruton este un scriitor erudit, prolific, sclipitor, complex și adesea uluitor.“ — The Weekly Standard

„Gânditorii de stânga și de dreapta deopotrivă ar trebui să fie recunoscători că un astfel de om s-a aplecat asupra problemelor care îi preocupă. Iar filozofii ar trebui să se bucure că el abordează marile probleme ale zilei prin lentila lor. Cea mai însemnată contribuție a lui Scruton este, poate, că a întruchipat adevărul care ne arată că fără filozofie nu suntem nimic.“ — The Sunday Times

Maritain nu se mulțumește cu observații generale; împreună cu pedagogii clasici, consideră că, pentru a da unei societăți și, mai ales, unei democrații, substratul de valori comune indispensabile echilibrului său, educația este „instrumentul primordial”. Totuși, el adaugă imediat că, deși este o condiție necesară, nu este și suficientă; o altă condiție rezidă în autenticitatea regimului pe care educația este menită să-l pregătească. Dacă statul este corupt, atunci el este nociv și anihilează efortul școlii. Cât despre fragmentarea ideologică ce dezorientează deja practicile educative, în absența deciziei privitoare la ce tip de om și de societate vrem să avem, Jacques Maritain indică faptul că o „cartă democratică”, ce stabilește denominatorul axiologic minimal, trebuie să fie însoțită de un „pluralism autentic”. A identifica problemele timpului, a propune eventuale soluții, a reactiva pedagogia creștină, fără polemică, cu seninătate și siguranță, iată motivele succesului celor două prime ediții ale acestei cărți. (Guy Avanzini)

Dacă, în funcţie de împrejurările în care au fost redactate studiile despre educaţie publicate aici şi de caracterul concret şi practic al temei lor, perspectiva acestei lucrări ar trebui să fie, inevitabil, după cum o indicam mai înainte, una americană, totuşi, principiile filosofice pe care am încercat să le punem în lumină au de la sine o valoare şi o semnificaţie universale, iar dacă sunt adevărate şi întemeiate raţional, aşa cum credem, se cer a fi aplicate, în forme adecvate, sistemului educativ din ţara noastră, ca, de altfel, oricărui alt sistem educativ. (Jacques Maritain)

Stăruitoare pledoarie pentru edificarea unei civilizații a cărții și a cuvântului întemeietor, volumul de față aprofundează un mozaic tematic articulat în jurul marilor provocări adresate intelectualității la începutul noului mileniu, într-un răstimp prielnic pentru recuperarea simbolismului religios, a unor norme morale de sorginte creștină și a structurilor antropologice definitorii pentru o societate care se întemeiază pe conștiința sacrului. Reliefând imperativul afirmării unei noi retorici în dialogul ecumenic, dar și al descoperirii unor formule de reconciliere între spațiul ecleziastic și cel instituțional, Teodor Baconschi inițiază o pasionantă dezbatere, structurată într-un impresionant corpus de eseuri, studii de caz, mărturisiri de credință, consemnări diplomatice, recenzii și portrete esențiale pentru o stilistică a modelelor culturale contemporane. În filigran, rafinamentul argumentației se conjugă cu subtile reflecții asupra evenimentelor majore înscrise pe agenda ecumenică a epocii, configurând o adevărată estetică a speranței, într-o lume care se confruntă tot mai mult cu pericolul secularizării accentuate.