Eseistică

Născut la București în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universității de Medicină  și Farmacie „Carol Davila” din București (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, București. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franța. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viața Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil și persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, și o Introducere în psihoterapie. 1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabilește în Elveția, practicînd psihiatria. Este prezent în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua pînă în ultimii ani, în țară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exercițiu de sinceritate, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care și „Cartea Anului” (2010), și Arhiva trădării și a mîniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem și Binecuvîntare, Investigații mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumusețea va mîntui lumea și alte eseuri.

CARLO M. CIPOLLA (1922–2000), reoutat istoric italian, pasionat de economie, a studiat la Sorbona şi la London School of Economics. Pe parcursul îndelungatei sale cariere academice, a predat istoria economiei la University of California, Berkeley, la Institutul European din Florenţa şi la Scuola Normale din Pisa. A mai publicat, printre altele: Storia dell'economia italiana (1959), Economic History of World Population (1962), The Economic Decline of Empires (1970), The Technology of Man: A Visual History (1980), Allegro ma non troppo (1988), Between Two Cultures: An Introduction to Economic History (1992).

MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renaşterii (1928), şi la Calcutta, India (decembrie 1928–decembrie 1931). Îşi susţine doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga (1933). Între anii 1933 şi 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică şi publicistică, ţine cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului, este ataşat cultural al Ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 se stabileşte la Paris, unde predă istoria religiilor, întâi la École Pratique des Hautes Études (până în 1948), apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures" (1956–1957), acceptă postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 Catedra „Mircea Eliade") a Universităţii din Chicago.

Cronologia operei ştiinţifice şi filozofice (prima ediţie a volumelor): Solilocvii (1932); Oceanografie (1934); Alchimia asiatică (1935); Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936); Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937); Fragmentarium (1939); Mitul reintegrării (1942); Salazar şi revoluţia în Portugalia (1942); Insula lui Euthanasius(1943); Comentarii la legenda Meşterului Manole (1943); Os Romenos, Latinos do Oriente(1943); Techniques du Yoga (1948); Traité d'histoire des religions (1949); Le Mythe de l'Éternel Retour (1949); Le Chamanisme et les techniques archaïques de l'extase (1951); Images et symboles (1952); Le Yoga. Immortalité et liberté (1954); Forgerons et alchimistes(1956); Das Heilige und das Profane, 1957 (Le Sacré et le profane, 1965); Mythes, rêves et mystères (1957); Birth and Rebirth, 1958 (Naissances mystiques, 1959); Méphistophélès et l'Androgyne (1962); Patañjali et le Yoga (1962); Aspects du mythe (1963); From Primitives to Zen (1967); The Quest, 1969 (La Nostalgie des origines, 1970); De Zalmoxis à Gengis-Khan(1970); Religions australiennes (1972); Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions (1976); Histoire des croyances et des idées religieuses I-III (1976-1983); Briser le toit de la maison(1986).

„Walden“ este relatarea a doi ani si doua luni pe care H. D. Thoreau i-a petrecut singur în padure. Dar acest text nu se limitează la simpla prezentare a unei arte de a trai autonom și minimalist, ci se constituie si intr-un excurs filosofic despre munca, petrecerea timpului, incredere si individualism. Rescris de opt ori între 1847 si 1854, „Walden“ este capodopera literara a lui Thoreau, una dintre cartile de referinta ale literaturii americane, dar si sursa reflectiei ecologice privind utilizarea resurselor si conservarea spatiilor salbatice. „Zilele mele nu erau zile ale saptamanii, purtand stampila vreunei zeitati pagane, si nici nu erau tocate in ore sau in zbuciumul ticaitului de ceas; caci eu traiam ca indienii din Puri, despre care se spune ca au un singur cuvant pentru ieri, astazi si maine si exprima varietatea de sensuri prin a arata inapoi pentru ieri, inainte pentru maine si deasupra capului pentru astazi.“ (Henry David Thoreau)

„Arta razboiului“ a lui Sun Bin este un text esential al filosofiei militare chineze si al strategiei in general. Aceasta carte, pierduta vreme de doua milenii si redescoperita abia in 1972, nu a ajuns inca sa fie la fel de influenta precum volumul lui Sun Tzu, care este, fara indoiala, cel mai cunoscut tratat militar din lume. „Arta razboiului“ a lui Sun Bin este un insotitor indispensabil al operei lui Sun Tzu (despre care se crede ca a fost stramosul sau), dar merita sa fie citita per se, oferind o viziune autonoma filosofic si istoric. O carte importanta atat pentru reflectia asupra vremurilor stravechi, cat si pentru intelegerea puterii, a conflictului si a conducerii din toate timpurile. Sun Bin, sfetnic al Regelui Wei din statul Qi, a scris la mijlocul secolului al IV-lea i.Hr., in perioada Regatelor Razboinice din China, o epoca de mari miscari militare. Noile arme au facut ca razboaiele sa aiba si mai multi morti, astfel incat, intre mijlocul secolului al IV-lea si mijlocul secolului al III-lea i.Hr., numarul victimelor pe campul de lupta a crescut de sute de ori. „Arta razboiului“ a lui Sun Bin este cheia intelegerii revolutiei tehnice si intelectuale care a facilitat o astfel de evolutie in eficienta razboiului. „Arta razboiului“ il arata pe Sun Bin ca filosof al conflictului, dar el discuta razboiul si conducerea nu numai teoretic, ci si ca probleme practice, ca tehnici de aplicat in lupta.

Hans Urs von Balthasar (1905-1988), preot elvețian, numit cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea, este unul dintre cei mai importanți teologi catolici ai secolului XX. Opera sa cuprinde zeci de cărți publicate, incluzând marea sa Trilogie: Slava-Teodramatica-Teologica.

René Guénon s-a nascut la 15 noiembrie 1886, in Blois. In 1904 a venit la Paris, inscriindu-se la Colegiul Rollin, ca student la matematica. In 1908, Guenon frecventa deja „scolile" ocultiste ale epocii. Initiat in Francmasonerie, in Ordinul Martinist, student al Scolii Hermetice a lui Papus, el a devenit o figura cunoscuta in miscarea ezoterica de atunci; in 1909 ajunge membru al Bisericii Gnostice, cu numele Palingenius.

Perioada 1908-1912 este foarte enigmatica. Superiores Incogniti il investesc pe René Guénon cu functia de restaurator al Traditiei primordiale in Occident, mai precis cu rolul de transmitator si talmacitor al adevarurilor absolute, in vederea modificarii mentalitatii occidentale. Intre 1909 si 1912, realizarea metafizica (cel putin teoretica) a lui Guénon era un fapt implinit, dovada fiind articolele scrise de el atunci, articole care prevestesc cartile de mai tarziu. Intrucat initierea sa era una „universala", Guénon a „particularizat-o", ajungand initiat in hinduism, daoism si masonerie; iar in 1911-1912 s-a atasat de traditia islamica, luand numele „slujitorul Unicului", Abdel Wahed Yahia. 

 Desi opera sa ca sambure spiritual, dar si ca expunere discursiva era deja constituita, abia dupa zece ani Guénon a inceput sa-si publice cartile. Primul Razboi Mondial l-a impiedicat sa se manifeste mai repede, si doar in 1921 ii apare prima carte, despre traditia hindusa. In deceniul urmator, el si-a publicat toate scrierile fundamentale, si tot acum devine „inima" si „intelectul" revistei Études Traditionnelles.

 In 1930 paraseste definitiv Franta, stabilindu-se pentru tot restul vietii la Cairo. Desi „sihastrit" in Egipt, Guénon a continuat sa exercite o influenta peremptorie asupra Occidentului. Articolele lunare ce apareau in Études Traditionnelles, corespondenta de o vastitate uluitoare si cartile scrise in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial au completat opera sa. 

 Desi a declarat raspicat ca nu accepta discipoli, René Guénon a influentat pe multi prin opera sa. Cel mai valoros colaborator al sau a fost Ananda Coomaraswamy; scrierile acestuia sunt, dupa ale lui Guénon , cele mai puternice si mai sincere din domeniu traditional, cele care pot fi luate ca referinta fara nicio ezitare. Dar cea mai mare speranta (din punct de vedere initiatic) Guénon si-a pus-o in Frithjof Schuon, care, convertit la islam, a instituit o „cale initiatica" pentru Europa. Acestei cai i s-au atasat romanii Mihai Valsan si Vasile Lovinescu. Printre alti „invatacei" mai cunoscuti ii vom mentiona pe Titus Burckhardt si pe Martin Lings. Mihai Valsan a devenit, dupa moartea lui Guénon, redactor-sef al revistei Études Traditionnelles si a inceput publicarea operei postume a acestuia.

 Dupa o suferinta fizica intensa, René Guénon paraseste lumea aceasta la 7 ianuarie 1951.

Rolando Vázquez predă sociologie la Colegiul Roosevelt al Universității Utrecht, Olanda. Autor, împreună cu Gloria Wekker et al., al raportului „Let᾽s Do Diversity” al Comisiei pentru diversitate a Universității Amsterdam (2016). Coordonator din 2010, împreună cu Walter Mignolo, al Școlii de vară decoloniale din Middelburg, și al programului Going Glocal Mexico, ce stabilește conexiuni interculturale între studenți europeni și comunități din Mexic. Curator al atelierului „Staging the End of the Contemporary” la festivalul de muzică contemporană MaerzMusik, Berliner Festspiele. Printre publicațiile sale: Pedagogía y (de)colonialidad (2017); Precedence, Earth and the Anthropocene: Decolonizing Design (2017); Aesthesis Decolonial y los Tiempos Relacionales (2016); Olvido y relacionalidad (2014).

Achille Mbembe (născut în 1957 în Camerun) este profesor de istorie și de științe politice la Universitatea Witwatersrand și director de cercetări la Wits Institute for Social and Economic Research (WISER) din Johannesburg (Africa de Sud). A fost profesor invitat să susțină cursuri și conferințe în Statele Unite și în Europa. Prima sa lucrare majoră, De la postcolonie: Essais sur l᾽imagination politique dans l᾽Afrique contemporaine (Karthala 2000), îl afirmă pe Mbembe ca pe unul dintre gînditorii cei mai importanți ai istoriei și filosofiei actuale. Se consacră definitiv drept una dintre cele mai puternice voci ale Africii contemporane odată cu publicarea în 2010 a lucrării Sortir de la grande nuit. Essais sur l᾽Afrique décolonisée (La Découverte, tradusă în 2016 la Idea). În aprilie 2016 a publicat la același editor parizian Politiques de l᾽inimitié. Critic al violenței exercitate de puterile coloniale și necoloniale, dar și al abordărilor care tratează Africa drept victimă eternă, Mbembe își deschide în acest eseu despre brutalism analiza către transformările brutale induse de neoliberalismul tehnologic la scară planetară.

Adrian Papahagi s‑a născut la Cluj în 1976. Este doctor în studii medievale al Universității Sorbona (Paris IV), conferențiar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj și director al Centrului de Istoria Cărții și a Textelor (CODEX). A predat la Sorbona și la Institutul Catolic din Paris, a efectuat stagii doctorale și postdoctorale la Oxford și Londra, a fost bursier al guvernului francez la École Normale Supérieure și bursier al Colegiului Noua Europă. Volume publicate: Boethiana mediaevalia, București: Zeta Books, 2010; ABC‑Darul creștin‑democrației (cu ilustrații de Devis Grebu), București: Curtea Veche, 2012; Vocabularul cărții manuscrise, București: Ed. Academiei Române, 2013 (coord.); Wyrd. Ideea destinului în literatura engleză veche, Cluj: Eikon, 2014; Creștinul în cetate. Manual de supraviețuire, Iași: Doxologia, 2017; Manuscrisele medievale occidentale din România. Census, Iași: Polirom, 2018 (coord.); Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi. Visul unei nopți de vară • Cum vă place, Iași: Polirom, 2020.

John Fowles s‑a născut în 1926, la Leigh‑on‑Sea. După ce a urmat cursurile Universităţii din Edinburgh, în 1950 a obţinut o diplomă în literaturile franceză şi germană la Oxford, unde i‑a descoperit pe existenţialiştii francezi şi pe promotorii Noului Roman. A predat literatură franceză la New College, Oxford, a fost profesor de limba şi literatura engleză la Universitatea din Poitiers, apoi la Colegiul Anargyrios de pe insula grecească Spetsai (experienţă evocată în Magicianul), pentru ca între 1954 şi 1963 să predea engleza la Colegiul St. Godric din Londra. A dobîndit recunoaşterea internaţională odată cu apariţia primului său roman, Colecţionarul (1963), care a avut un mare succes la public şi a primit de îndată şi elogiile criticii, Fowles fiind considerat un scriitor cu o forţă imaginativă şi inovatoare excepţională, reputaţie pe care i‑au confirmat‑o următoarele romane: Magicianul (1965; ediţie revizuită în 1977), Iubita locotenentului francez (1969), Daniel Martin (1977), Mantisa (1982) şi Omida (1985). Ecranizarea romanului Iubita locotenentului francez, cu un scenariu realizat de Harold Pinter (dramaturg şi laureat al premiului Nobel), a fost nominalizată la premiile Academiei Americane de Film şi a obţinut trei premii BAFTA şi un Glob de Aur. Scriitor prolific, Fowles a publicat şi eseuri (Aristocraţii, 1964; Găuri de vierme, 1998), nuvele (Turnul de abanos, 1974), poezii, traduceri, prefeţe, cronici literare şi comentarii la albume de artă fotografică. În 2004 îi apare primul volum al jurnalelor intime, urmat în 2006 de volumul al doilea. La Editura Polirom au mai apărut Copacul (2007), Colecţionarul (2002, 2007, 2011, 2019), Magicianul (2002, 2007, 2013, 2018), Iubita locotenentului francez (2002, 2008, 2011), Omida (2005, 2009, 2017) şi Jurnale (2014).

Una dintre cele mai polemice cărți ale secolului XXI. „Dacă vrem cu adevărat să-l definim pe Muray, dincolo de „genial”, aș spune că este un om al epocii luminilor nefericit de epoca noastră.” (Élisabeth Lévy)

 

„Binele merge repede. Binele înaintează. Galopează. Urcă din toate părțile. Se întinde, crește, cîștigă teren, recrutează în fiecare minut noi misionari. Binele se înalță iute, astupă rînd pe rînd aproape toate ieșirile și interzice escapadele. El este cel ce rezidește de la început, într-o nouă Facere, ziua și noaptea, soarele și stelele, spațiul și timpul. De cînd cu Imperiul Binelui, Binele nu știe de glumă. Șapte anișori i-au fost destui pentru a curge, a se năpusti, a potopi, luînd și cărînd cu el tot ce i-a ieșit în cale, dărîmînd orice îi mai opunea rezistență, revărsîndu-se din albie, scrijelind malurile, aruncîndu-se infernal – pardon, paradisiac... –, răspîndindu-se peste tot, desfășurîndu-se, deplasîndu-se, cucerind și supunînd pe oricine ar fi fost ispitit să i se pună de-a curmezișul.

Acum și-a atins ținta. Sau aproape. Și se pierde satisfăcut în imensitatea Sărbătorii, ca un fluviu în marea promisă. Tot
ce a smuls în cursa lui demențială dăruiește azi, ca pe o mărturie a victoriei lor comune, curenților nesfîrșiți ai Sărbătorii în care se scufundă.”

„Generația mea e armata generalului mort. Așa va rămâne în istoria României. Arthur Suciu, ronin de elită, face și în acest volum proba unei conștiințe care refuză să se dezintegreze în așteptare. Fragmentele sale nu sunt constatările unei conștiințe intermitente, ci ale uneia neadormite, rod al unei lucidități apocaliptice, care tinde să înregistreze și să ne descopere totul. E, în aceste pagini, așteptarea arcuită a cuiva care a găsit. Răgazul pe care pare că și-l acordă este al unui om care regândește continuu lumea pentru a o recompune ca sens.  E cartea unui om care nu a abdicat.” (Mircea Platon)

Deși a știut dintotdeauna să captiveze o audiență cu darul povestirilor sale, CONSTANTIN CICEOVAN a așteptat un timp îndelungat să scrie această carte. Amintirile copilăriei, fascinația vremurilor apuse, frânturi adunate din viețile celor din jur – toate s-au îmbinat într-un roman nostalgic pătruns de istorie, folclor și fantezie. Autorul s-a născut și a crescut în Cluj, este absolvent al Liceului „George Barițiu” din Cluj-Napoca și al Institutului de Medicină și Farmacie din același oraș. În prezent trăiește la Chicago împreună cu soția lui.

Roland Breeur (născut în 1966) este profesor la KU Leuven, Belgia, specializat în filozofia modernă și contemporană franceză. După finalizarea tezei de  doctorat despre Marcel Proust și studierea și publicarea unor lucrări despre Bergson, Merleau-Ponty și Sartre, Breeur își schimbă interesul de cercetare asupra  originilor modernității franceze de la Descartes la Malebranche. Astăzi, cercetarea sa se concentrează în primul rînd asupra Eticii lui Spinoza, asupra încercării de a explicita și de a pune într-o lumină serioasă ceea ce Deleuze avea în vedere prin clasificarea lui Spinoza ca anti-cartezian.

Aurora Liiceanu, doctor în psihologie, a lucrat în cercetare și a predat psihologie la diferite universități din București, dar și la UQAM (Canada) sau EHESS (Franța). În prezent este cercetător senior la Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” din cadrul Academiei Române.
De aceeași autoare, la Editura Polirom au mai apărut: Rănile memoriei. Nucșoara și rezistența din munți (2003, 2012), Prin perdea (2009, 2012), Rendez-vous cu lumea (2010, 2012), Patru femei, patru povești (2010, 2011), La taifas (2010, 2012, 2016, 2018), Viața nu-i croită după calapod (2011, 2019), Cuvinte încrucișate (2012, 2017), Supuse sau rebele. Două versiuni ale feminității (2013, 2019), Legături de sînge. Povestea Ioanei (2013), Soacre și nurori. La cine este cheia? (2014, 2018), Valurile, smintelile, păcatele. Psihologiile românilor (2015), Nici alb, nici negru. Radiografia unui sat românesc (1948-1998) (2015), Dragostea cea veche îți șoptește la ureche. Primele iubiri (2015, 2016, 2019), Ea și El. Biografia unei relații (2016, 2020), Madlena (2017), Putere și sînge. O aventură indiană (2018), Tînăra cu părul alb. Misterul Nabokov (2019), Așteptarea Penelopei (2019), Fără. Despre iubire, suferință și pierdere (2020), Sindromul Greta Garbo. Despre celebritate și anonimat (2020) și Relații eșuate. Să nu te încurci niciodată cu un bărbat însurat (2020).

David J. Rothkopf este CEO şi editor al FP Group, publică revista Foreign Policy, administrează site-ul foreignpolicy.com, organizează evenimente FP în întreaga lume şi depune muncă de cercetare prin intermediul FP Analytics. De asemenea, este gazda podcastului The Editor’s Roundtable (The E.R.). David e un autor publicat în multiple ţări. A scris numeroase cărţi, printre care National Insecurity: American Leadership in an Age of Fear, Power, Inc., Superclass şi Running the World. Este profesor-invitat de afaceri internaţionale şi publice la Şcoala de Afaceri Internaţionale şi Publice a Universităţii Columbia şi membru academic al Fundaţiei Carnegie pentru Pacea Internaţională.

Texte de

Andri Snær Magnason, Anuradha Roy, Mariana Enriquez, Lauren Groff, Lars Skinnebach , Sayaka Murata, Pitchaya Sudbanthad, Juan Miguel Álvarez, Mohammed Hanif, Burhan Sönmez, Lawrence Joseph, Sulaiman Adonnia, Yasmine El Rashidi, Khaled Mattawa, Daisy Johnson, Lina Mounzer, Mihnea Mihalache-Fiastru, Edwidge Danticat, Ian Teh, Eduardo Halfon, Gaël Faye, Ligaya Mishan ,Eka Kurniawan, Tishani Doshi, Billy Kahora ,Raja Shehadeh, Penny Johnson,Tayi Tibble, Aminatta Forna, Diego Enrique Osorno, Joy Williams, Ishion Hutchinson, Sjón, Krys Lee și Vlad Cătună.

Volum coordonat de John Freeman

Konstantin Sergheevici Stanislavski (1863 – 1938) a fost unul dintre cei mai importanți teoreticieni din istoria teatrului modern. A întemeiat Societatea de Artă și Literatură, în ale cărei producții a jucat și unde avea să facă și primele experimente ca regizor. Alături de Vladimir Nemirovici-Dancenko, Stanislavski a înființat Teatrul de Artă din Moscova. A elaborat o tehnică nouă de joc, precum și un set de principii, procedee și exerciții. Ele formează „sistemul“ lui Stanislavski, iar teoria lui este expusă în lucrarea Munca actorului cu sine însuși, al cărei prim volum a apărut în 1938, la scurtă vreme după moartea lui. Partea a doua a lucrării a rămas neterminată.

Autorul acestor eseuri despre iubire dă dovadă de consistență și coerență în ceea ce vrea să transmită și prin modul în care o face. Fie că tratează iubirea „clasică", pe cea dintre prieteni, din familie, dragostea de țară sau de Dumnezeu, experiența proprie și faptul că „s-a dat cu capul de pragul de sus" în fiecare dintre aceste aspecte ale vieții se concretizează în texte viguroase, poate uneori didactice, dar totdeauna generoase și logice.

René Guénon s-a nascut la 15 noiembrie 1886, in Blois. In 1904 a venit la Paris, inscriindu-se la Colegiul Rollin, ca student la matematica. In 1908, Guenon frecventa deja „scolile" ocultiste ale epocii. Initiat in Francmasonerie, in Ordinul Martinist, student al Scolii Hermetice a lui Papus, el a devenit o figura cunoscuta in miscarea ezoterica de atunci; in 1909 ajunge membru al Bisericii Gnostice, cu numele Palingenius.

Perioada 1908-1912 este foarte enigmatica. Superiores Incogniti il investesc pe René Guénon cu functia de restaurator al Traditiei primordiale in Occident, mai precis cu rolul de transmitator si talmacitor al adevarurilor absolute, in vederea modificarii mentalitatii occidentale. Intre 1909 si 1912, realizarea metafizica (cel putin teoretica) a lui Guénon era un fapt implinit, dovada fiind articolele scrise de el atunci, articole care prevestesc cartile de mai tarziu. Intrucat initierea sa era una „universala", Guénon a „particularizat-o", ajungand initiat in hinduism, daoism si masonerie; iar in 1911-1912 s-a atasat de traditia islamica, luand numele „slujitorul Unicului", Abdel Wahed Yahia. 

 Desi opera sa ca sambure spiritual, dar si ca expunere discursiva era deja constituita, abia dupa zece ani Guénon a inceput sa-si publice cartile. Primul Razboi Mondial l-a impiedicat sa se manifeste mai repede, si doar in 1921 ii apare prima carte, despre traditia hindusa. In deceniul urmator, el si-a publicat toate scrierile fundamentale, si tot acum devine „inima" si „intelectul" revistei Études Traditionnelles.

 In 1930 paraseste definitiv Franta, stabilindu-se pentru tot restul vietii la Cairo. Desi „sihastrit" in Egipt, Guénon a continuat sa exercite o influenta peremptorie asupra Occidentului. Articolele lunare ce apareau in Études Traditionnelles, corespondenta de o vastitate uluitoare si cartile scrise in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial au completat opera sa. 

 Desi a declarat raspicat ca nu accepta discipoli, René Guénon a influentat pe multi prin opera sa. Cel mai valoros colaborator al sau a fost Ananda Coomaraswamy; scrierile acestuia sunt, dupa ale lui Guénon , cele mai puternice si mai sincere din domeniu traditional, cele care pot fi luate ca referinta fara nicio ezitare. Dar cea mai mare speranta (din punct de vedere initiatic) Guénon si-a pus-o in Frithjof Schuon, care, convertit la islam, a instituit o „cale initiatica" pentru Europa. Acestei cai i s-au atasat romanii Mihai Valsan si Vasile Lovinescu. Printre alti „invatacei" mai cunoscuti ii vom mentiona pe Titus Burckhardt si pe Martin Lings. Mihai Valsan a devenit, dupa moartea lui Guénon, redactor-sef al revistei Études Traditionnelles si a inceput publicarea operei postume a acestuia.

 Dupa o suferinta fizica intensa, René Guénon paraseste lumea aceasta la 7 ianuarie 1951.

MELANIA CINCEA este licențiată în jurnalism. Face parte, din 1995, din redacția ziarului timișorean Timpolis și este fondatoarea site‑ului www.putereaacincea.ro. În 2018 a publicat Frăția penal‑academică. Cercetarea ştiinţifică din penitenciarele României. O investigație jurnalistică (Editura Humanitas) și Compoziţii pe dictafon (Editura Universităţii de Vest din Timişoara).

S-a născut la 8 aprilie 1911 la Răşinari (Sibiu), ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran, preot în Răşinari, şi al Elvirei (Comanciu) Cioran. Frecventează, începând din 1921, Liceul „Gheorghe Lazăr" din Sibiu, oraş în care se va muta întreaga familie în 1924. Între 1928 şi 1932, urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti. În ultimul an de facultate, publică articole în periodicele Calendarul, Floarea de foc, Gândirea, Vremea, Azi. Îşi încheie studiile universitare cu o teză de licenţă asupra intuiţionismului bergsonian. În acelaşi an (1932), se înscrie la doctorat, sperând să obţina astfel o bursă în Franţa sau Germania. În 1934, îi apare prima carte, Pe culmile disperării, pentru care i se conferă Premiul Comisiei pentru premierea scriitorilor tineri needitaţi. Va mai publica încă patru cărţi în ţară, înainte de a se stabili definitiv în Franţa. Între 1933 şi 1935, se află la Berlin, ca bursier al Fundaţiei Humboldt. Reîntors în ţară, ocupă vreme de un an (1936) postul de profesor de filozofie la Liceul „Andrei Şaguna" din Braşov. În 1936, pleacă la Paris cu o bursă a Institutului Francez din Bucureşti, care i se va prelungi până în 1944. În 1940, începe să scrie Îndreptar pătimaş, ultima sa carte în limba română, a cărei variantă definitivă (ramasă inedită până în 1991) va fi incheiată în 1945, an când se stabileşte definitiv în Franţa. După 1945, începe să scrie în limba franceză, iar în 1949 îi apare la Gallimard prima carte, Precis de decomposition; îi vor urma, până în 1987, încă nouă, publicate la aceeaşi prestigioasă editură pariziană. Cu excepţia Premiului Rivarol, care i se conferă în 1950 pentru debutul francez, va refuza toate celelalte importante premii literare decernate ulterior (Sainte-Beuve, Combat, Nimier). Moare la Paris, în data de 20 iunie 1995.

Lucrări: Pe culmile disperării Schimbarea la faţă a României Amurgul gândurilor Cartea amăgirilor Îndreptar pătimaş Lacrimi şi sfinţi Ispita de a exista Istorie şi utopie Silogismele amărăciunii Singurătate şi destin. Publicistică 1931-1944 Tratat de descompunere Exerciţii de admiraţie. Eseuri şi portrete Căderea în timp Mărturisiri şi anateme Demiurgul cel rău Despre neajunsul de a te fi născut Scrisori către cei de-acasă Sfârtecare Ţara mea / Mon Pays Caiete I (1957-1965) Caiete II (1966-1968) Caiete III Caietul de la Talamanca

Cioran, Emil (ed.), Antologia portretului. De la Saint-Simon la Tocqueville, trad. din franceză şi notă de Petru Cretia, Seria Cioran (III), 1997 Cioran (antologie) Cioran şi muzica, selecţia textelor de Aurel Cioran, ed. de Vlad Zografi, Seria Antologiile Humanitas, 1996

Jessa Crispin este fondatoarea și editoarea blogului de carte Bookslut – unul dintre primele din America, inițiat în 2002 – și a revistei literare Spolia. A colaborat cu publicații precum The New York Times, The Guardian și The Washington Post. În prezent, trăiește în New York și este realizatoarea podcastului The Public Intellectual, unde discută despre relațiile de putere în capitalism, feminism, lumea artei și despre problemele legate de raporturile de clasă, etnie și gen.

MICHEL DE MONTAIGNE s-a născut în 1533 în castelul cu același nume aparținând familiei, din regiunea Perigord, aflată în sud-vestul Franței. Era gascon așadar și – cum altfel? – extrem de mândru de originea sa, fără a-i ignora cusururile. Primii ani i-a petrecut pe domeniul familial, bucurându-se de o educație cum în Franța nu se mai văzuse pană atunci: tatăl lui i-a pus un preceptor german care, neștiind limba franceză, i-a vorbit numai în latină, astfel că învățăcelul a ajuns s-o cunoască ca pe o limbă maternă. A urmat apoi cursuri de drept la Toulouse și a audiat prelegerile unor savanți ai vremii la Paris. Era deci menit unei cariere de înalt funcționar, și a și ocupat diferite posturi în administrația orașului Bordeaux. Dar singurul lucru pe care l-a socotit demn de reținut din toată acea vreme a fost întâlnirea din 1558 cu Etienne de La Boetie – de care-l va lega o prietenie legendară, întreruptă brusc de moartea prematură a prietenului, pe care a plâns-o cu un patetism reținut pană la sfârșitul vieții. Nimic de mirare așadar că în 1571 se retrage din toate funcțiile publice și se dedică unui gen literar născut din mintea lui, precum Athena din capul lui Zeus înarmată din cap pană în picioare: Eseul. De-aci înainte, viața lui se va învârti permanent în jurul Cărții pe care o scrie și rescrie neîncetat, vreme de peste două decenii. Cu două pauze revelatoare: o călătorie în Italia, prin Elveția și Germania, despre care ne-a lăsat un jurnal extrem de viu, și alegerea în două rânduri în postul de primar al orașului Bordeaux. Nimic nu-l mai putea îndepărta însă acum de Cartea lui, care topea întreaga experiență trăită de autor, cu ochii larg deschiși, în frămantatele vremi ale Războaielor Religioase și în efervescența fără egal a culturii umaniste. A publicat din ea trei ediții în timpul vieții sale – încheiată în 1592 –, completand-o și revenind mereu asupra fiecărei fraze, sfarșînd prin a lăsa posterității o carte care nu încetează să uimească prin cruditatea cu care observă lumea și, mai ales, pe sine.

Oriana Fallaci (29 iunie 1929 – 15 septembrie 2006), jurnalist de origine italiană, a început studiile la Universitatea din Florența, în medicină și chimie, dar ulterior s-a transferat în domeniul artei, însă fără a absolvi. La îndemnul unchiului său, el însuși jurnalist, Oriana Fallaci a început cariera de jurnalism, devenind corespondent special pentru ziarul italian ,,Il mattino dell`Italia centrale” (1946). Începând cu anul 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și America de Sud. Un personaj controversat, cu un curaj feroce și o determinare ieșită din comun, Oriana Fallaci a fost un adversar al Islamului, considerându-l noul fascism, și contestând modul în care erau tratate femeile musulmane. Interviurile sale absolut remarcabile au vizat prin întrebările sale incomode numeroase personalități: Yasser Arafat (om politic palestinian), Golda Meir (prim-ministru în Israel), Indira Gandhi (prim-ministru în India), Haile Selassie (împăratul Etiopiei), Deng Xiaoping (politician în China), Henry Kissinger (secretar de stat american). După ce a pierdut o sarcină, a devenit o militantă activă împotriva avortului. Astfel s-a născut cartea ,,Scrisoare către un copil care nu s-a născut niciodată”. Nu a fost căsătorită, însă a trăit timp de trei ani alături de activistul politic grec Alekos Panagoulis, care a murit în condiții suspecte și despre care Oriana Fallaci a scris în cartea sa ,,Un uomo”. După atentatele din 11 septembrie 2001, Oriana Fallaci a publicat două cărți care au devenit bestselleruri în Italia: ,,Furia și mândria”, o critică adusă occidentului pentru atitudinea mult prea conciliantă față de pericolul islamizării, și ,,Puterea rațiunii”, în care a pledat pentru superioritatea civilizației occidentale. Cărțile sale au fost traduse în peste 21 de limbi. A primit numeroase premii de-a lungul carierei sale pentru contribuțiile culturale notabile, dar și pentru curajul de a fi un simbol în lupta împotriva fascismului: în anii 1967 și 1971 a primit premiul pentru jurnalism „St. Vincent”. Anul 1970 i-a adus premiul Bancarella pentru cea mai bună carte ,,Nothing, and So Be It”, iar nouă ani mai târziu, premiul internațional pentru pace, progres, cultură, „Viarregio-Versilia”, îi revine datorită volumului ,,Un uomo”. În 2005, la New York, un alt premiu, „Annie Taylor”, i-a fost oferit pentru curajul neobișnuit în condiții nefavorabile și de risc major, de către Centrul pentru Studiul Culturii Populare. Președintele Republicii italiene, Carlo Azeglio Ciampi, i-a acordat, în anul 2005, o medalie de aur pentru contribuțiile sale culturale, însă din cauza problemelor de sănătate, Oriana Fallaci nu a putut participa la ceremonie, a fost însă profund mișcată de recunoașterea meritelor sale. În anul 2006, a primit din nou, la New York, o medalie de aur din partea Consiliului Toscanei, oferită de către președintele Riccardo Nencini pentru aportul său cultural; în timpul ceremoniei, Oriana Fallaci a afirmat că va face o caricatură a lui Mohammed.

Profesorul Rémi Brague a scris o serie impresionantă de cărți, în general de filosofie, dar și cîteva cu deschideri culturale, teologice, literare diverse. Volumul de față conține articole publicate de-a lungul anilor în revista Communio. Prin natura lor, textele cuprinse în această carte se doresc a fi accesibile unui public larg și pun în lumină ceea ce producțiile academice lasă mai greu să transpară, și anume dimensiunea credinței autorului lor. (Alin Tat, îngrijitorul ediției).

„Dumnezeu se oferă celui care i se dăruieşte. Aceasta pentru că Dumnezeu vine să-şi facă începutul în credincios. Şi face aici ceea ce nu încetează să facă în el însuşi, a se oferi prin caritate. A iubi caritatea înseamnă a schimba obiectul iubirii în subiectul său: cine iubeşte astfel iubeşte în mod unic din cauza celui pe care-l iubeşte, nu din propria capacitate de a iubi. Cine iubeşte caritatea ştie că nu iubeşte. Dar ştie deopotrivă că cel care iubeşte va putea să-l iubească. O ştie prin speranţă. Credinţa se inserează astfel în sistemul virtuţilor numite teologale, pentru a ne face să accedem la aceea care, printre ele, este şi numele lui Dumnezeu: iubirea.” (Autorul)

Robert Sokolowski predă filozofie la Catholic University of America. A fost timp de opt ani consultant la Los Alamos National Laboratory, unde a ținut prelegerile J. Robert Oppenheimer (în 1996).