Eseistică

Nu mi-am propus să redactez un tratat de pedagogie, domeniu care depășește competențele mele. Textele adunate în acest volum reprezintă descrieri ale experiențelor personale sau puncte de vedere care pornesc de la acestea. Sunt primul care recunoaște subiectivitatea volumului. Relevanța sa ar putea fi oferită de faptul că oferă o perspectivă din interiorul sistemului, de la „firul ierbii”. Nu reprezintă viziunea unui expert în domeniul educației, ci pe aceea a unui profesor de Istorie care și-a luat în serios elevii și care a fost atent la realitățile educaționale ale ultimilor ani. Nu va oferi axiome, nici repere, ci puncte de vedere care ar putea sta la baza unor viitoare dezbateri. - Andrei Avram

Mai mult decât o carte, Ce înseamnă să fii om este o experiență, o călătorie în miezul conștiinței noastre. Printr-o combinație unică de relatări personale, meditații filozofice și experimente captivante, Charles Foster, profesor la Oxford University, ne face să regândim limitările viziunii moderne și raționale asupra lumii și să explorăm adâncurile minții umane. Dincolo de perspectivele științifice, de aluziile literare și de reflecțiile introspective, autorul ne cheamă să-l însoțim într-o cercetare experimentală a condiției strămoșilor noștri, încercând să trăiască la fel ca vânătorii-culegători din Paleolitic sau ca fermierii din Neolitic. Aceste experimente făcute pe viu nu sunt simple cascadorii, ci încercări autentice de a înțelege senzațiile, gândurile și provocările care au stat la baza umanității noastre.

Ce înseamnă să fii om este o călătorie emoționantă în adâncurile conștiinței umane, în căutarea locului nostru în lume. Este o carte care ne rămâne în minte și după ce o terminăm de citit, o carte care ne va face să vedem lumea din jur cu alți ochi.

„Ce înseamnă să fii om este deopotrivă un tratat erudit și un fel de jurnalism vizionar; e o mărturie de la marginile conștiinței noastre îmbâcsite.“ — The Atlantic

„Foster este un scriitor cu capacități extraordinare... Ce înseamnă să fii om este o lecție despre ce să cauți în natură. Este un discurs despre conștiința pe care am avut-o la începuturile omenirii și pe care, de-a lungul mileniilor, am osificat-o. E o carte amuzantă. Emoționantă. Deschizătoare de orizonturi.“ — Forbes

„Foster este un scriitor interesant și un partener antrenant în această carte neobișnuită, uneori înnebunitoare. Ideea că noi, ca specie, am pierdut ceva în trecerea de la animismul nomad la o civilizație statornică este provocatoare și bine fundamentată.“ — The Guardian

Prefață și tabel cronologic de Melania Stancu

Pe fundalul unor experiențe tot mai complexe de viață comună în care lumea spaniolă și cea românească se întâlnesc într-un proces de integrare europeană din ce în ce mai intens, colecția Biblioteca Hispanică a Institutului Cervantes, în care apar traduceri din literatura spaniolă clasică și contemporană – cuo atenție specială acordată non-ficțiunii, eseisticii filozofice, reflecției etice și etico-politice –, este rezultatul colaborării dintre Institutul Cervantes din București, care a avut inițiativa acestui proiect, și Editura Humanitas. Colecția este realizată de un colectiv de profesori și traducători, specialiști în limbi și literaturi hispanice de la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, sub coordonarea unui comitet științific internațional. Titlurile colecției apar, unele dintre ele, în formulă bilingvă, și toate în condiții editoriale speciale, însoțite de un aparat critico-analitic complex.

„Eseul Luminişuri este rodul unei perioade de adâncă meditație, în care María Zambrano merge către sine, către interiorul fiinţei, prin intermediul naturii pe care o contemplă în tăcere şi singurătate. Autoarea urmăreşte cuvântul esenţial, exprimat prin simboluri, care să descrie realitatea cunoscută şi să descopere mistere, urmând diferite căi ale cunoaşterii unificate: filozofia, poezia, mitul şi sacrul.  Opera Maríei Zambrano interesează azi nu doar pentru dialogul pe care îl stabileşte cu marile figuri ale vieţii intelectuale şi academice spaniole din secolul trecut, ci şi pentru că vocea protagonistei este o voce feminină.

Considerată cea mai importantă femeie filozof din Spania secolului XX și cea mai bună discipolă a lui José Ortega y Gasset, María Zambrano trezește admirația tinerilor de azi prin angajarea ei în problemele com­plexe ale societății moderne și prin pasiunea cu care gândirea ei filozofică se ancorează în „toate zonele vieţii“, de la etică la spiritualitate, ecologism şi critică culturală.“ — MELANIA STANCU

„María Zambrano se numără, pe bună dreptate, printre cei mai importanți gânditori pe care secolul XX i-a dat lumii hispanice. Marginalizată de cursul ireversibil al istoriei şi de rana adâncă a Războiului Civil spaniol, ea a fost fiica mai multor exiluri, deși peste tot pe unde a pribegit – în Franţa, Mexic, Cuba, Puerto Rico, Italia – nu a pierdut legătura cu cei mai proeminenți intelectuali ai vremii, la fel cum nu a făcut-o nici înainte de a părăsi Spania. Zambrano își dezvoltă viziunea filozofică prin intermediul a mai bine de treizeci de volume. Pentru ea, raţiunea poetică e metoda cu care abordează sursa inepuizabilă de inspiraţie ce izvorăște din relaţia dintre filozofie, poezie şi mistică, fără a uita vreodată să așeze în centrul reflecției sale individul, politica, transcendența, timpul, visul etc.

Exilurile autoarei nu au doar o dimensiune geografică, ci ating şi o dimensiune metafizică, ce îşi găseşte probabil cea mai înaltă expresie în Luminişuri, considerată de mulţi cea mai importantă operă a gânditoarei spaniole, manifestarea profundă a unui exil intim şi intens. Când pătrunzi în paginile acestui volum, în ciuda fragmentării textelor care îl alcătuiesc, reuşeşti în luminişuri – locuri şi, totodată, non-locuri – să întrezărești, dincolo de întunericul pădurii, lumina.“ — LUIS GARCÍA MONTERO, directorul general al Institutului Cervantes

Prefață de Alexandru N. Stermin

„Ruxandra Hurezean scrie cele mai bune reportaje din presa românească a ultimilor ani. Ea nu doar descrie locuri, fapte și oameni, ci distilează experiențe de viață. După ce le citești, textele ei îți rămân în minte și te fac să reflectezi la tine, la viața ta, la valorile tale. Poveștile ei sunt un prilej de reflecție și dezvoltare personală; sunt ferestre către sufletele noastre. Ea ne învață să privim altfel o realitate pe care tindem s-o strivim sub utilitarism și rutinele cotidiene; ne face să descoperim fascinantul, dincolo de banalitatea vieții.“  — MIRCEA MICLEA

„Autoarea acestei cărți rezonează subtil cu dramele umane, fără patetism și fără tonuri justițiare. Din teren, unde se lasă impregnată de fiorul vieții, jurnalista urcă spre cărți și documente, pentru a obține distanța necesară. Deosebită este capacitatea Ruxandrei Hurezean de a împacheta investigația riguroasă și datele de arhivă sau de istorie orală într-o relatare fabuloasă, hrănită parcă de imaginație. Nimic din ce e sensibil, istoric și uman nu îi este străin.“ — BRÂNDUȘA ARMANCA

„Călătorie în miezul vieții ne restituie povestea unor personaje pentru care noi, ocupați cu prezentul din viața noastră, nu avem ochi și urechi. Cu parfumul lor vechi, de hrisov, aceste reportaje dăinuie în timp pentru că autoarea le împrumută o parte din sufletul ei. Personajele Ruxandrei trăiesc dincolo de epoca lor. Aceasta este marea artă a reportajului, de a ține vii crâmpeie de viață autentică și după ce ele se sting.“ — DAN TĂPĂLAGĂ

„Deși toată viața m-am îndeletnicit cu încercarea de a înțelege lucrurile, și am căutat în toate, în mult mai mare măsură decât plăcerea mea, luciditatea fără rest, a mea și a culturii, foarte târziu am înțeles că tema vieții mele a fost dintotdeauna paradisul. Încă de când mă lăsasem fascinat de ideea posibilității de a-ți începe viața din nou, de astă dată perfect – iar asta s-a întâmplat când am descoperit, la șaptesprezece ani, La vita nuova a lui Dante –, eram deja în căutarea paradisului. L-am căutat, fără să știu că îl caut, în toate formele de frumos la care, de-a lungul vieții, mintea și inima m-au făcut sensibil, recunoscându-l, întotdeauna același, cald, emoționant, încărcat de nostalgie și de promisiuni, în marile pagini ale marilor literaturi, în ideile metafizice ale filozofiei, în ecuațiile fizicii matematice, în construcțiile teologiei, logicii formale sau muzicii, raportându-mă mereu, ca la un orient viu și la un nord polar deopotrivă, prin el, la splendorile poeziei.“ — HORIA-ROMAN PATAPIEVICI

Ilustrația copertei: Paradisul, Cântul XXIII (Cerul al optulea, al stelelor fixe). Dante, Divina Comedie, cca 1564, colecția Cornell University Library

Dacă umanitatea modernităţii era mânată de dorinţa de a cuceri, astăzi ea este înlocuită de o omenire care se victimizează. Măreţia civilizaţiei constă în grija faţă de cei umiliţi. Reversul acestui progres îl reprezintă victimizarea ca formă de şantajare a celorlalţi şi patologia recunoaşterii. În Occidentul hedonist, suferinţa a devenit, în mod paradoxal, o nouă formă a sacrului. Oricine, bogat sau sărac, bărbat sau femeie, îşi flutură brevetul de damnat, care îl ridică deasupra semenilor. Acest dolorism amestecat cu amărăciune pune în valoare figura martirului şi alimentează două mari pasiuni: resentimentul şi răzbunarea. Cei fericiţi şi cei puternici vor şi ei să aparţină aristocraţiei marginilor şi să formeze noi caste ale decăzuţilor, în detrimentul celor cu adevărat nefericiţi. Pretutindeni înfloresc postura de paria, narcisismul secesiunii şi concurenţa victimizatoare.

Oare tinerele generaţii răsfăţate, crescute în teamă şi susceptibilitate, vor fi capabile să înfrunte lumea haotică actuală, marcată de întoarcerea la război, violenţă, terorism şi catastrofe naturale?  

„Un eseu care combate tendinţa de victimizare existentă în epoca actuală. O carte densă şi îmbucurătoare.“ Lʼexpress

„Fără îndoială, această carte îi va enerva pe rebelii de salon şi pe revoluţionarii din dormitor. Autorul îşi extinde şi îşi aprofundează descrierea critică a defectelor epocii noastre: dolorismul îngăduitor şi concurenţa victimizatoare, obsesia masacrelor din trecut şi pierderea viitorului. Atacurile riscă să fie resimţite cu atât mai intens, cu cât eseistul şi romancierul abordează pe parcurs teme foarte conflictuale: demonizarea Israelului, relativizarea Shoahului de către «piraţii memoriei», banalizarea barbariei, precum cea din 7 octombrie sau cea a lui Putin.“ Le Monde

Născut la Paris în 1948, Pascal Bruckner este romancier şi eseist, o figură emblematică a intelectualităţii franceze. La Editura Trei au apărut toate romanele sale – Casa îngerilor, Luni de fiere, Hoţii de frumuseţe, Fiul cel bun, Care dintre noi doi l-a născocit pe celălalt?, Iubirea faţă de aproapele, Căpcăunii anonimi, Copilul divin, Palatul chelfănelii, Iubito, eu mă micşorez!..., Păzea, se-ntoarce Moş Crăciun!, Paria, Un an şi o zi, volumele de eseuri –Noua dezordine amoroasă, Fanaticii apocalipsei, Paradoxul iubirii, Căsătoria din dragoste, Euforia peretuă, Mizeria prosperităţii, Tirania penitenţei. Eseu despre masochismul occidental, Înţelepciunea banilor, Un rasism imaginar, O scurtă eternitate, Un vinovat aproape perfect, Din prietenia unui munte, precum şi volumul de teatru Ce doreşte domnul?

Studiu introductiv de Victor Neumann

Koselleck observă că ritmurile temporale ale istoriei se modifică, atrăgând discontinuități, întreruperea vechilor reflexe în beneficiul gândirii și acțiunii înnoitoare. Dacă în cazul limbii germane înțelesul conceptelor trimite la o reașezare a lucrurilor și a oamenilor, iar istoria contemporană a Germaniei indică transformări accelerate, în cazul conceptelor fundamentale românești și al istoriei recente a României, limbajele social-politice indică reacții întârziate, schimbări lente și parțiale.

Prin urmare, traducerea lui Koselleck presupune un interes acordat teoriei și filozofiei istoriei, esențial atunci când naraţiunea ideilor transcende propria cultură, căutând s-o facă vizibilă, tangibilă, aplicabilă și în alte culturi. Tocmai de aceea, traducerea lui Koselleck în limba română se cere însoțită de explicații privind sensul conceptelor fundamentale în cele două limbi, sens generat de experiențele temporale și spațiale asimetrice. Fiind vorba de o provocare în sine, ea presupune o corelare și o echivalare terminologică, precum și o interpretare. E ceea ce ne-am propus atunci când am tradus conceptul de Geschichte.

Cuvânt înainte de Gabriel Liiceanu

„Flaubert spunea: «A scrie e un mod de a trăi». Ei bine, eu sunt dovada vie că așa este. Eu trăiesc scriind. Munca îmi organizează viața, mă apără de frustrări, de eșecuri, de obstacolele pe care le înfruntăm toți în viața de zi cu zi. Munca îmi ordonează tot ce mi se întâmplă, bune și rele, oamenii pe care îi cunosc, lucrurile pe care le văd, le citesc, le visez și, desigur, mi le imaginez. Am ajuns chiar să am impresia că tot ce fac nu are, în ultimă instanță, altă rațiune de a fi decât propria-mi muncă. Căci totul e determinat de pagina pe care o scriu.“  — MARIO VARGAS LLOSA

„Ce m-a tulburat cu adevărat pe parcursul dialogurilor mele cu Mario Vargas Llosa a fost gândul că aveam în față pe unul dintre semizeii tradiționali pe care îi numeam «clasici». Straniu era să descopăr că un asemenea personaj, făcut pe alt tipar decât al nostru, putea să aibă calitatea cu totul nedivină de a fi contemporanul meu. Putea fi zărit la o adică undeva, pe o stradă din Paris sau Londra, asemeni unui Cervantes sau Tolstoi rătăciți în secolul meu, deposedați de rama temporală a geniului și speriindu-mă asemeni unei năluci care schimbase dimensiunea lui illo tempore cu aceea profană a timpului meu... și, apoi, Vargas Llosa sosise pe neașteptate, părând că se întruchipase din însăși neliniștea primei mele lecturi. Apariția lui avea ceva din frumusețea unui dieu en crépuscule...“ — GABRIEL LIICEANU

Creierul uman este optimizat pentru o viata de vanator-culegator. Astazi traim insa intr-o lume radical diferita. Prin urmare, comitem sistematic greseli de gandire cu efecte catastrofale. Un studiu atent facut asupra capcanelor gandirii si cateva raspunsuri la marile intrebari moderne.

„Iar în supa aceasta primordială a inutilului care se numeşte mileniu, plutim noi cu sloganurile şi simbolurile noastre, cu logouri ţipătoare şi corpuri tatuate cu promisiuni false. Corpurile noastre au devenit suprafaţa de reclamă a unui univers al mărfurilor organizat global, genele noastre sînt patentate şi reproduse. Spaţiul nostru de viaţă apare comercializat pînă în cel mai mic detaliu, pînă în ultimul colţ al sferei private. În faţa omniprezentei transformări a tot ce e viu într-o marfă, Gregor Samsa, eroul tragic al lui Kafka, nu s-ar mai transforma într-un gîndac, ci într-un snowboard marca Shorty’s.” Marius Babias

Fiind pasionat de cărți, Alberto Manguel este ghidul perfect pentru un tur ilustrat al bibliotecilor din întreaga lume, fie ele antice sau contemporane, private sau publice, fictive sau imaginare. Biblioteca nopții este o carte de variațiuni pe aceeași temă, fiecare dintre cele cincisprezece capitole oferind o altă perspectivă: a imaginației, a identității, a ordonării, a umbrelor, a uitării etc.

Povestitor desăvârșit, Manguel își ancorează periplul în propria experiență și în propria bibliotecă, pe care a construit‑o în Franța în jurul ruinelor unui hambar din secolul al XV‑lea și în care și‑au aflat locul zecile de mii de exemplare ale iubitelor sale cărți.

„În minunata și captivanta sa carte, Manguel face ca bibliotecile să pară la fel de pline de savoare și energie ca viața însăși și nu, așa cum cred uneori oamenii, niște alternative prăfuite la aceasta.“ The Telegraph

„Cu o discursivitate pasională, Biblioteca nopții celebrează aspectul donquijotesc al iubirii pentru biblioteci.“ New Statesman

„Cartea sa, care este destinată să devină o lucrare de referință, este ingenioasă, inteligentă și captivantă. Borges ar fi fost mândru de ea.“ Die Welt

„Aproape că îl poți auzi mișcându‑se în întuneric, trecând de la un raft la altul, alegând volume la întâmplare, îngăduind ideilor să se împletească, să se contopească și să stimuleze reflecția.“ The Los Angeles Times

Musica ricercata, lucrarea pentru pian a lui Ligeti, sintetizează și reunește stiluri diferite, e un fel de istorie concentrată a muzicii – principiu organizator care l-a inspirat pe Gabriel Bebeșelea în crearea unui festival și în scrierea unei cărţi cu același titlu. Cercetând partituri originale și documente de arhivă, el scoate la iveală o reţea de legături între muzicieni născuţi pe teritoriul de azi al României (Bartók, Ligeti, Bergel) sau având tangenţe cu el (Liszt, Brahms, Joachim), și demonstrează, cu pasiune și acribie, că e o enormă greșeală să ignorăm compoziţiile nepublicate ale lui Enescu.

„V-ați pus vreodată întrebarea (inocentă) cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică? Eu da, și l-am întrebat și pe Gabriel Bebeșelea, rugându-l, dacă se poate, să-mi răspundă în scris. A făcut-o sub forma acestor 11 povestiri «muzicale».

Cunoscându-l cu ocazia Centenarului Monica Lovinescu, când, la Ateneu, a dirijat Concertul pentru pian nr. 3 al lui Beethoven, reîntâlnindu-ne apoi în repetate rânduri, am ajuns să mă întreb dacă nu cumva aveam în față un puer aeternus, în sensul în care vorbește Jung despre creatorii «veșnic copii», care «înverzesc și înfloresc într-o abundență inepuizabilă», purtați în tot ce fac «pe aripile unui limbaj strălucitor».

L-am cunoscut, așadar, cum era și firesc, dirijând, parcă vrând mai întâi să-mi arate ce este muzica. Apoi, și-a amintit de întrebarea mea. Și vrând să mă ajute să înțeleg cum de se pot folosi cuvinte atunci când ești chemat să spui ceva despre muzică, a scris această carte. Nu pot, împreună cu cititorii, decât să-i mulțumesc.“ — GABRIEL LIICEANU

Prefață de Dana Bădulescu

„Traducătorul lui Nichita Stănescu și-al multor alți scriitori români în limba engleză, profesorul Sean Cotter de la University of Texas at Dallas, ne surprinde cu o carte care dovedește nu doar o cunoaștere amănunțită și la zi a traductologiei, ci și o înțelegere profundă a filozofiei traducerii. Artă «minoră», ignorată de mulți, traducerea este, pentru autorul american, o chestiune culturală și politică de cea mai mare importanță. Prezența sau absența sa într-un spațiu cultural delimitează culturile «majore» de cele «minore» mai mult decât orice alt criteriu. Culturile mari nu traduc, ci produc și validează, pe când cele mici își caută validarea prin traduceri, adevărata lor producție culturală. Primele se izolează, autarhic, printr-un fel de protecționism cultural, celelalte se îmbogățesc prin osmoza multilingvistică, multietnică și multiculturală pe care traducerile o permit. Încât «minorul» și «majorul» sunt, de fapt, nu atitudini opuse, ci parteneri într-un balet complex și paradoxal. Blaga, Noica și Cioran sunt exemplificările alese de autor pentru a face mai limpezi aceste fascinante perspective. Studiile critice despre destinul și opera lor depășesc însă problematica volumului, înălțându-se cumva independente, portrete în granit dăltuite de Sean Cotter cu o siguranță care, iarăși, surprinde foarte plăcut la un autor din afara spațiului românesc. Cei trei au tradus «în limba românească», după expresia lui Blaga, nu doar scrieri – eseuri sau poeme –, ci mai ales atitudini psihologice și politice, valori etice, complexe de vinovăție, perspective de viitor. În totului tot, cartea lui Sean Cotter este un dar făcut culturii române, înțeleasă de autor în resorturi de mare subtilitate.“ — MIRCEA CĂRTĂRESCU

Sean Cotter, licențiat în literatură engleză la Universitatea Loyola din New Orleans, a venit prima dată în România în 1994, pe când avea 23 de ani, și timp de doi ani a fost profesor de engleză la un liceu din București. În această perioadă a învățat limba română, iar după ce s-a întors în Statele Unite a urmat masteratul de științe umaniste și a devenit traducător de limba română. A obținut titlul de doctor în literatură comparată, iar în prezent este profesor la Universitatea Texas din Dallas. A tradus operele unora dintre cei mai importanți scriitori români – Mircea Cărtărescu, Mateiu Caragiale, Nichita Stănescu. Activitatea lui a fost recompensată cu numeroase premii.

Atunci cand omul isi construieste un edificiu sau cand ridica arhitecturi complexe, ele sunt imagini ale sinelui si, intr-un alt registru, el isi face autoportrete. De aceea, arhitectura este unul dintre cele mai dezbatute subiecte din Biblie si din majoritatea textelor sacre. De la gradinile fabuloase ale antichitatii, pana la cele renascentiste sau cele ale Versaille-ului, de la insula lui Thomas Morus pana la esecul cartierelor comuniste sau a experimentelor urbanistice utopice actuale, toate sunt incercari de recuperare a Paradisului pierdut, cel care ramane mereu o simpla aspiratie nostalgica.

Se spune că artiștii sunt cei care arhivează, în lucrările lor, spiritul vremii, fiind și cei care au capacitatea de a privi dincolo de nesfârșitele episoade cotidiene pentru a lua pulsul conștiinței colective. Întoarcerea către spiritualitate, către sacru și, în mod explicit, către Biserică, a generat în arta românească modernă și contemporană curente artistice majore și definitorii pentru identitatea noastră.

Cuvânt înainte de Joseph Campbell

„În câte cărți, ca editor, nu am crezut în zadar, nu mi-am pus speranțele, și pe câte nu le‑am făcut să intre în lume cu gândul de a împărtăși celorlalți bucuria și profitul lecturii lor!  Regele și cadavrul e una dintre acele cărți care, odată citite, încep să facă parte din desenul sufletului tău. O vei purta în tine toată viața și o vei așeza, ca pe bunul cel mai de preț, pe raftul cărților-bijuterii.  Neavând parte la noi de primirea pe care ar fi meritat-o, mi-a rămas ca un ghimpe în inimă. Dar, cine știe, poate că abia acum a sosit vremea acestor pagini scrise de un mare savant al secolului XX, o carte a marilor povești despre bine și rău.“ — GABRIEL LIICEANU

„Pe Heinrich Zimmer l-am cunoscut la începutul anilor ’30. Am găsit în el un om genial cu un temperament extrem de viu. Vorbeam mai ales despre mitologia indiană. În întreaga sa ființă, Zimmer a fost un puer aeternus, care, pe aripile unui limbaj strălucitor, făcea să înflorească toți mugurii din grădinile legendelor indiene. I-a împărtășit și soarta, căci tânăr moare cel ce e iubit de zei. Atât Zimmer, cât și Richard Wilhelm aveau o naivitate genială. Amândoi păreau să trăiască în realitate ca într-o lume străină, în timp ce ființa lor cea mai lăuntrică urma, neexplorată și neatinsă, linia sumbră a destinului.“ — C.G. JUNG

Bestseller Gaudeamus 2018

„Literatura este locul în care intimitatea se dezvăluie. În această carte, cortina se ridică de pe cuvintele spuse în mare taină: scriitorii se roagă (în pagini de jurnal) și personajele lor se roagă (în ficțiune). Adunate laolaltă, cuvintele cele mai sincere și mai puternice li se transformă într-un teribil spectacol al omenescului, în momente pline de dramatism. Am ales 37 de autori din marea bibliotecă a lumii, de la Homer și Platon până la Ionesco, Cioran, N. Steinhardt și Mircea Cărtărescu și am încercat să-i citesc ca și cum aș face-o pentru prima dată. Bănuiala mi s-a confirmat: m-au recucerit prin actualitate și prin câteva detalii care – mi s-a părut – schimbă totul. Punctul de pornire este întotdeauna o rugăciune din cărțile lor, iar comentariul liber prin care m-am legat de acestea trece firesc de la literatură la viață. Deși rugăciunea este un moment liric sau dramatic, cartea a ieșit preponderent epică. Adevărul este că îmi place să povestesc. Fie și cărțile din bibliotecă, fie și viețile bieților oameni, viețile eroicilor oameni care le-au scris. Precum și, iată, dialogurile lor secrete.“ — IOANA PÂRVULESCU

"Cel mai mare interpret al unei generatii care este si a lui: este si exemplul spiritual cel mai desavarsit, inaltand prin nobletea intrasigenta a unui caracter uman miraculosul privilegiu al darurilor sale divine, care-l faceau inca din adolescenta sa patrunda in cele mai adanci taine ale artei sale si sa redea, prin accente de o incomparabila elecventa si sensibilitate, cele mai inalte expresii ale gandului maiestrilor sai" - Alfred Cortot

"Muzica este o patrie, un refugiu, o credinta, o licarire de lumina. In toata imparatia lumii mele, muzica circula pretutindeni, asemenea unei ape subterane. Este mereu prezenta in viata mea, si nu am pierdut vreodata nici cea mai mica ocazie s-o onorez, s-o servesc, sa-i arat intr-un fel recunostinta pe care i-o port" - Georges Duhamel

„Să formezi o trupă e o artă, e un mod de viață...“

Thomas Ostermeier, unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați regizori de teatru german la nivel internațional, ne propune în această carte un set de instrumente pentru înțelegerea și punerea în aplicare a strategiilor sale cu privire la montarea textelor dramatice.

Tradus pentru prima dată în limba română, volumul include eseurile, conferințele și manifestele fundamentale ale lui Ostermeier, precum și fotografii din mai multe surse, printre care și arhiva cu peste 140 de fotografii a lui Arno Declair, care a documentat munca lui Ostermeier la Schaubühne Berlin mai mulți ani la rând.

Studiile de caz aprofundate a două dintre producțiile sale, Un dușman al poporului de Ibsen (2012) și Richard al III-lea de Shakespeare (2015), doi autori ca două capete de pod care leagă „întâia modernitate“, elisabetană, de modernitatea „noastră“, laolaltă cu numeroasele contribuții ale actorilor lui Ostermeier și ale colaboratorilor săi cei mai apropiați, conferă acestei lucrări o notă autentică și captivantă.

Oferind o perspectivă extraordinară și bogată asupra metodelor de lucru ale lui Ostermeier, Teatrul lui Thomas Ostermeier reprezintă o resursă valoroasă atât pentru artiști, cât și pentru cercetătorii teatrului european contemporan.

„Iată singura întrebare pe care merită să o adresăm unui spectacol de teatru: este viu? Teatrul lui Thomas Ostermeier este fără îndoială. Alături de «viziunea socială» asupra lumii exterioare, la el întâlnim și o muzicalitate profundă, care depășește logica pentru a ajunge la un adevăr uman mai pătrunzător. Nerostitul, nespusul, nerezonabilul, instinctivul și incidentalul sunt permanent prezente în creația lui. Există o dimensiune poetică pe care, e de la sine înțeles, nicio carte nu o poate defini. Așa că nu căutați răspunsuri. Însă, probabil, aici, în această carte, veți regăsi descrierea unei călătorii care este deopotrivă de autochestionare și de dezvăluire a unei «metode».“ Simon McBurney

„Oferiți-o și altora: această carte poate fi un colac de salvare.“ Psychologies

O autobiografie sinceră și emoționantă în care, printr-o abordare deschisă și neținând cont de prejudecățile care înconjoară adesea depresia și anxietatea, Matt Haig reușește să transmită un mesaj de speranță cu care ar putea rezona orice cititor. Chiar dacă totul pare gri și lipsit de sens, există întotdeauna mici detalii cotidiene care ne pot colora viața, care pot aduce fericire și încredere în viitor. Autorul ne dezvăluie cum literatura, muzica, arta și natura l-au ajutat să depășească cele mai întunecate momente din viața sa.

Cu deja bine-cunoscutul său umor, în Câteva motive să iubești viața Matt Haig ne invită să prețuim fiecare clipă și să găsim motive de a merge mai departe, chiar și atunci când totul pare pierdut.

„Nu este doar o carte de self-help, ci un răspuns personal, intens și creativ la o perioadă de criză profundă și relatarea felului în care un om s-a întors de pe marginea prăpastiei.“ The Guardian

 „O lectură fascinantă, plină de căldură și umor, și o celebrare vibrantă a puterii cărților de a schimba vieți.“ Sunday Times

„Cele mai vechi dintre clișee rămân și cele mai adevărate. Timpul vindecă. La capătul tunelului chiar este o luminiță, indiferent dacă o putem vedea sau nu. Și acolo se află mai multe lucruri bune decât crezi și mai multe finaluri fericite. Uneori, doar uneori, cuvintele pot să te elibereze.“ Matt Haig

Cartea oferă noi perspective radicale, atât asupra naturii artei, cât și a funcționării minții umane. Instinctul artistic fundamentează teoria artei pe datele biologiei și psihologiei evoluționiste. Gustul estetic, spune Denis Dutton, e o caracteristică rezultată din selecţia naturală şi, mai ales, din cea sexuală, adevărata forță care l-a modelat. Trăsăturile fundamentale ale artei sunt universale, plusează autorul în contra majorităţii curentelor de gândire estetică de azi. Dutton ne oferă o definiție deschisă şi laborios argumentată a artei ca realitate interculturală ce cuprinde şi capodoperele lui Leonardo da Vinci, și sculpturile triburilor din junglele Noii Guinee. După un deceniu şi jumătate de la prima ei ediție, cartea de față rămâne la fel de provocatoare. Pornind de la teoria mecanismelor „oarbe", lipsite de scop, ale evoluției, ne demostrează că arta le transcende prin cele mai complexe și trainice expresii ale originalității și subiectivității umane: capodoperele.

„Thomas Ostermeier face din prezent teritoriul sau de electie. O si spune: «Foarte putini regizori sunt interesati de ce este omul… nu in esenta sa, ci in prezentul sau.» Ostermeier purcede la aceasta analiza, legand-o mereu de datele conceptiei economice prevalente astazi. Teatrul sau ne invita sa devenim constienti de amenintarile ce planeaza asupra omului, fara sa propuna nicio perspectiva de mantuire. Teatrul lui Ostermeier isi croieste drum ca o trupa de soc in lumea noastra bantuita de nelinisti.“ George Banu

„Teatrul trebuie sa se elibereze de dorinta de a fi mereu de partea cea buna, trebuie sa infrunte realitatea. El este cel mai vechi mijloc de analiza artistica a lumii in care traieste fiinta umana, menit sa exprime receptarea lumii (a realitatii). Pentru aceasta analiza, el trebuie din cand in cand sa indure realismul, spunand iar si iar povesti despre cruzimea lumii si despre victimele ei.“ Thomas Ostermeier

Uneori simțim nevoia de a face o schimbare în viața noastră, dar nu știm de unde să începem. Ei bine, punctul de pornire s‑ar putea afla chiar în paginile acestei cărți, în care, în stilul ei simplu și direct, Brianna Wiest abordează diferite teme, întrebări și sentimente profund omenești, oferindu‑ne o nouă perspectivă asupra lucrurilor.

În timp ce parcurgem drumul vieții, urmărim să descoperim adevărul despre tot ce ne înconjoară și, mai ales, adevărul despre noi. Ușor de zis, greu de făcut, de aceea ne‑ar prinde bine o călăuză care să ne însoțească în momentele dificile. Brianna ne împărtășește impresii din propria sa călătorie, gânduri sincere legate de acceptarea de sine, vulnerabilitate, dragoste și arta de a renunța la pasiuni de moment în vederea împlinirii unui scop mai înalt.

„Cu peste un deceniu în urmă, Brianna a pornit într‑o călătorie transformatoare de autovindecare, apelând la scris ca mijloc de a‑și analiza experiențele. Scrierile sale, infuzate cu mesaje de încurajare, autoreflecție și speranță, au rezonat cu milioane de cititori.“ Booktopia

„Wiest extrage aceste adevăruri din propriile experiențe de viață și le face mai simple, fără a le subestima. Astfel, deși toți avem parte de suferință din când în când, Wiest ne dă speranță arătându‑ne cum poate fi transformată într‑o forță pozitivă.“ PANK Magazine

„Nu știu ce părere aveți voi, dar mie mi se pare absolut fascinant să fiu creatoarea propriei mele existențe, scriitoarea poveștii mele și artista operei mele de artă și voi încerca întotdeauna să dovedesc adevărul acestei idei oferind propria‑mi viață drept exemplu.“ Brianna Wiest

Unele idei avansate în volumul de față nu aparțin încă muzicologiei tradiționale. Undele temporale, importanța evenimentelor în funcție de plasamentul lor în grila metrică, bara de măsură ca vârf de undă, simetriile ce se creează în jurul acesteia, meridianele armonice și rolul lor în planul înălțimilor, reușita melodică – rezultantă a echilibrului dintre atractori, structura aritmetică a timpului muzical și cea de tip geometric din armonie, coeficientul de ocupare cu evenimente a unui segment de timp, logica discursului narativ, migrația sunetului de referință al sistemului în diferite perioade ale istoriei muzicii, căldura, luminozitatea și greutatea specifică a unui segment din cadranul tonal, asemănarea dintre muzică și jocul de șah și multe alte subiecte tratate în lucrare constituie ipoteze, viziuni personale asupra domeniului muzical, sub raport structural și funcțional. Descoperite pe parcursul câtorva decenii de practică și reflecție asupra naturii fenomenului, verificate prin numeroase experiențe, aceste idei sunt prezentate publicului pentru prima oară prin textele de față.- Mircea Tiberian

Redescoperă ce înseamnă cu adevărat odihna! Căutare a singurătății pentru unii, timp de rugăciune pentru alții, echivalată uneori cu meditația, siesta sau plimbarea... Reputatul cercetător Alain Corbin țese în minunata sa carte Istoria odihnei pânza unor realități demult uitate și le urmărește până în prezent, colorate acum de obsesiile pentru vacanțe și de îngrijorările generate de burn-out.

Metoda de investigație propusă aici se referă la: găsirea propriului EU – identificare propriei lumi și a modului unic în care privesc viața, identificarea lumii pentru care sunt făcut și descrierea propriei mele fericiri în acea lume, construirea drumului către lumea în care îmi voi putea găsi fericirea. 

Drumul Fericirii este un drum în spirală cu patru nivele ale fericirii. Ar putea fi și mai multe și m-ar bucura dacă alții vor putea vedea mai departe decât am văzut eu.

Din America până în China și de la Polul Nord la Polul Sud, cu toții vrem să fim fericiți. Nu există nimic mai presus de fericire pentru că tot ce vrem face parte din ea. Vrem bani și putere ca să fim fericiți și vrem dragoste tot ca să fim fericiți.

Dar dacă fericirea dată de Putere este efemeră, fericirea dată de Dragoste este permanentă. Dar oricare ar fi ea, adevărată sau falsă, fericirea este busola care ne arată drumul, fie el bun sau rău. Ca să-ți găsești adevărata busolă, adică propria Fericire, trebuie, mai întâi, să știi cine ești.

Nu este ușor pentru că societatea noastră Vestică ne-a convins că adevărata busolă este Puterea. Este o busolă rea pentru că Puterea mă poate face doar mai puțin nefericit, dar nu mă face fericit, mă ține legat de societate, nu-mi permite să văd și în afara ei și mă face să uit cine sunt și ce vreau.

Cartea se adresează în special tinerilor, cei care, încă, își cer dreptul la fericire, dar și românilor care, fără să știe, au deja o lume la dispoziție în care pot fi fericiți. Cartea nu se adresează celor care cred, pe drept sau pe nedrept, că și-au găsit deja fericirea.

 

„De multe mii de ani am experimentat două feluri de civilizații – cei care se leagă cu Cerul – pentru a fi fericiți, cu precădere în Est, și cei care se leagă cu Universul – pentru a nu mai fi nefericiți, cu precădere în Vest. Până acum nu am reușit să le legăm într-o fericire comună – cu toate că ideea de urbanism este de mult. De aceea, confruntarea mocnită de secole a izbucnit astăzi în forme violente.

Cartea propune un echilibrul între cele două Civilizații, mai ales că Lumea care le leagă ne este la îndemână. Pentru a înlocui lupta cu simbioza, ar trebui ca oamenii să-și caute adevărata lor fericire, cea care îi îndeamnă la simbioză și să nu se mulțumească cu  o fericire de împrumut.”

Octavian Lecca

Ceea ce mintea caută fără încetare în aceste pagini este textul-gând care nu poate fi povestit, rezumat, prescurtat sau tradus mental explicit, cu toate nuanțele descărcate, cu sensurile decriptate, cu tot eșafodajul ideatic străluminat și direct formulat.

Este o mică taină, un tezaur necunoscut ascuns printre cuvintele înșiruite în pagină, sensul se întrețese cu un lirism nativ, sintagma se structurează instinctiv, conținutul discerne domol între taină și simbol. Nu există formă directă, decantabilă, relevantă instant ori cu sens și trimitere focusate. Totul este un joc de cuvinte, realocări de înțeles în nevoia de a găsi alte sensuri, alte imagini, alte sugestii indicibile a căror unitate, venită din forța unui puzzle somat instinctiv să releve ori să sugereze, „săgetează” voit spre un cer semantic nemaicutreierat, neconsolat și veșnic neîncheiat. Astfel scrisul rămâne fereastra prin care sufletul și mintea privesc, din nou, pentru un timp, către sine și către lumea cea mare.

...

Îngândurări, învolburări, întrezăriri. Iată un titlu de carte tripartit menit să strângă sub o flamură comună, între coperțile aceluiași „răgaz”, un creuzet ideatic marcat uneori de  febrile îngândurări întrebătoare, alteori de alerte învolburări lăuntrice și nu de puține ori de întrezăriri reflexive, „turnate” în sintagme ce se străduie a le configura simbolic și scriptic. Uruitul blând  ori înverșunat al gândului curios, palpitul emoției deșteptate spontan sau contactul direct, atavic și formator cu reflexivitatea mai mult ori mai puțin contemporană dau conținut și sens paginilor scrise dintr-o nevoie lăuntrică de fiecare dată irepresibilă și copleșitoare. Acesta sunt, aici mă aflu, cu limite declarate și asumate, cu îndoieli destructurante, cu mijiri miraculoase ale binelui tămăduitor, ale frumosului cald sau ale adevărului viforos întrupat și nimic din toate acestea nu ar avea sens dacă în spatele lor nu m-ar locui neabătută nevoia de a fi eu însumi, mereu și fără rest.  Cu riscuri asumate, cu neîmpliniri prevăzute, cu neajunsuri decelate dureros și cu  rezerve și renunțări de toate culorile și de toate dimensiunile posibile. Dar și cu nemăsurata „bucurie” a gândului propriu „zidit” în cuvânt sub care nu ezit niciodată să simt cu franchețe și să semnez despovărat și neabătut.

Cristian Bădiliță se mișcă dezinvolt prin universul românesc și prin „lumi de mii de ani” de cultură, fascinând cititorul cu erudiția sa, clădită pe înțelepciunea creștinismului antic, pe lecturi beletristice  nenumărate, pe cunoașterea variatelor domenii ale științei, încât ne încântă și ne descântă inclusiv cu parfumul limbii românești. Personalitatea sa creatoare poartă în sine, prin diferitele genuri pe care le abordează, sămânța enciclopedismului și tentația polihistorilor de odinioară, a oamenilor universali, care „arau” sectoarele cunoașterii încercând sinteza sau cuprinderea întregului lumii ideale, pierdute odată cu alungarea din Paradis.

Ioan-Aurel Pop

Multipremiatul romancier israelian David Grossman, un susţinător convins al coexistenţei paşnice a Israelului şi Palestinei, nu s-a ferit niciodată să examineze relaţia complexă dintre cele două popoare. În cele unsprezece eseuri reunite în volumul de faţă, autorul analizează istoria politică a Israelului, privind cu ochi critic acţiunile guvernului şi ale clasei conducătoare a ţării sale: o ţară care îi pare astăzi mai vulnerabilă ca oricând, din cauza curentelor extremiste şi a degradării acelor valori democratice care definesc statul evreu. Reflectând asupra dinamicii care alimentează cercul vicios al violenţei, Grossman analizează inclusiv evenimentele tragice din 7 octombrie 2023, ce au reactivat un conflict care nu s-a stins niciodată şi care pare sortit să nu aibă sfârşit. Dar îşi mărturiseşte în continuare speranţa într-un viitor paşnic, în care toţi să se simtă protejaţi şi reprezentaţi în mod egal şi „să alimenteze miturile fondatoare ale comunităţilor lor fără să le eradicheze pe ale altora”.