Eseistică

Michel Onfray (n.1959) este un filosof și eseist francez tonic, iconoclast și deosebit de prolific. Înțelepciune este volumul cu numărul 100 (al treilea din trilogia Scurtă enciclopedie a lumii, după Cosmos și Decadență), semnat de acest autor inclasabil, care suscită tot atâtea polemici câtă admirație cu fiecare apariție a sa.
Tradus în peste 25 de țări, acest fost profesor universitar de filozofie a fondat, în 2002, Universitatea populară din Caen și și-a lansat în 2016 propria televiziune, webtv : michelonfray.com.
Dintre cele mai cunoscute scrieri ale sale traduse în limba română, amintim: O contraistorie a filosofiei (6 volume), Freud. Amurgul unui idol, Scurt manifest hedonist, Pântecele filosofilor. Critica rațiunii dietetice, Rațiunea gurmandă. Filosofia gustului.

Sir ISAIAH BERLIN (6 iunie 1909 – 5 noiembrie 1997), filozof şi profesor britanic considerat unul dintre cei mai mari gânditori liberali ai secolului XX. Familia lui a emigrat din Uniunea Sovietică în Anglia în 1920. A studiat la St. Paul's School din Londra, apoi, beneficiind de o bursă, la All Souls College, Oxford. A obtinut titlul de doctor în litere în 1935 şi a predat, pe rând, la mai multe colegii din Oxford. Filozofia politică a lui Isaiah Berlin vădeşte preocuparea în primul rand pentru problema libertăţii şi a liberului arbitru în societăţi din ce în ce mai mecaniciste şi mai totalitare. A fost preşedinte al British Academy (1974–1978). Scrieri importante: Karl Marx: His Life and Environment (1939); Historical Inevitability (1955; The Age of Enlightenment: The Eighteenth-Century Philosophers (1956); Four Essays on Liberty (1969); Vico and Herder: Two Studies in the History of Ideas (1976); Russian Thinkers (1978); Concepts and Categories: Philosophical Essays (1978); Against the Current (1979); Personal Impressions (1980); The Crooked Timber of Humanity: Chapters in the History of Ideas (1996).

Emilia Zăinel s-a născut în 1990, în Craiova. A debutat cu volumul de poezie În afara timpului, editura Tracus Arte, 2015. Este prezentă cu versuri în mai multe antologii și reviste literare din România și din străinătate. Este Growth Hacker, Behavioral Designer și Content Creator.

Născută în Rochester, New York, Abby Wambach a crescut în suburbia Pittsford din Rochester. Este mezina unei familii cu șapte copii și a început să joace fotbal la vârsta de patru ani, încurajată de frații și surorile ei. Este dublă medaliată la Jocurile Olimpice și câștigătoare a Cupei Mondiale FIFA pentru fotbal feminin. Locuiește în Florida, împreună cu soția sa, Glennon Doyle – la rândul ei autoare de bestseller-uri –, și trei copii.

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanţi autori de „literatură personală“ din România de azi. În ultimul sfert de veac, cărţile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

Jurnalul de la Păltiniş (1983), ale cărui teme centrale sunt raportul maestru–discipol şi importanţa culturii într-o epocă totalitară, a fost un adevărat bestseller al anilor '80: producea cozi la librării, se vindea „pe sub mână“, se împrumuta numai prietenilor de încredere. Din scrisorile generate de comentariile la acest jurnal (între timp tradus în mai multe limbi) s-a născut un al doilea volum de succes, Epistolar (1987), care reuneşte voci intelectuale de mare forţă. Urmează, în altă formulă, dar, în fond, tot în notă confesivă, Declaraţie de iubire (2001), exerciţii de admiraţie şi de ataşament intelectual, etic şi, nu în ultimul rând, uman faţă de personalităţi importante ale culturii noastre. Uşa interzisă (2002) este una dintre cărţile favorite ale publicului din ultimii ani şi o revenire la notaţia diaristică. Cu Scrisori către fiul meu (2008), Gabriel Liiceanu se lasă din nou atras de simplitatea şi directeţea genului epistolar. Întâlnire cu un necunoscut (2010) reia firul confesiv al unor însemnări care, deşi par legate de o zi sau alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.

În paralel cu volumele în care autorul construieşte ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotistă, Gabriel Liiceanu a publicat în ultimii ani o serie de cărţi eseistice, filozofice şi de implicare în „viaţa cetăţii“: Despre minciună (2006), Despre ură (2007) şi Despre seducţie (2007), Estul naivităţilor noastre (2012), Dragul meu turnător (2013), Fie-vă milă de noi! şi alte texte civile (2014), Nebunia de a gândi cu mintea ta (2016), România, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Aşteptând o altă omenire (2018), Caiet de ricoşat gânduri sau Despre misterioasa circulaţie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exerciții de umor criptic (2019), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic şi confesiv) despre cea mai dificilă temă a muritorilor (dialog cu Andrei Pleşu), 2020.

OLIVER SACKS (9 iulie 1933 – 30 august 2015) s-a născut la Londra, într-o familie de medici, şi a studiat medicina la Queen's College, Oxford. La începutul anilor '60 s-a stabilit în Statele Unite, la San Francisco. Din 1965 a locuit la New York, unde a fost profesor de neurologie la Albert Einstein College of Medicine. Preocuparea sa constantă a fost lucrul cu pacienţii suferind de boli neurologice pentru a-i ajuta sa trăiască în condiţii cât mai apropiate de normalitate. Oliver Sacks a îmbinat activitatea medicală cu scrisul, iar cărţile în care prezintă publicului larg cazurile sale clinice s-au bucurat de o uriaşă notorietate internaţională - au fost traduse în 22 de limbi, în tiraje de milioane de exemplare. Ele sunt studiate în universităţi de către neurologi, scriitori, filozofi şi sociologi. În plus, opera lui Oliver Sacks a avut un mare impact asupra intelectualilor umanişti şi asupra artiştilor. Awakenings a stat la baza filmului cu acelaşi titlu (cu Robert De Niro si Robin Williams, film nominalizat pentru Premiul Oscar) şi piesei lui Harold Pinter, A Kind of Alaska. Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie (The Man Who Mistook His Wife for a Hat) a fost de asemenea pusă în scenă, cu mare succes, în regia lui Peter Brook. Cărți: Migraine (1970), Awakenings (1973), A Leg to Stand On (1984), The Man Who Mistook His Wife for a Hat (1985), Seeing Voices (1989), An Antropologist on Mars (1995), The Island of the Colorblind (1997), Uncie Tungsten: Memories of a Chemical Boyhood (2001), Oaxaca Journal (2002), Musicophilia: Tales of Music and the Brain (2007), The Mind's Eye (2010), Hallucinations (2012), On the Move: A Life (2015, trad. rom. În mişcare: O viaţă, Humanitas, 2015), Gratitude (2015, trad. rom. Recunoştinţă, Humanitas, 2017), The River of Consciousness (2017, trad. rom. Fluviul conștiinței, Humanitas, 2020).

Când, în 1968, tancurile sovietice spulberau „Primăvara de la Praga“, MILAN KUNDERA era deja un scriitor cunoscut: publicase poezie, teatru, eseuri, iar primul său roman, Gluma, şi nuvelele adunate în volumul Iubiri caraghioase fuseseră tipărite în ultimul an în peste 150 000 de exemplare. Atâta şi ar fi fost de-ajuns pentru ca noile autorităti cehe să-l excludă de la Catedra de literatură universală pe care o ocupa la Academia de Film şi să-i elimine cărţile din toate bibliotecile Cehoslovaciei. Şi cum să fi acceptat un regim împietrit în stalinismul deceniului şase pe acela care fusese nu doar un participant activ la efervescenţa mişcării pragheze, dar mai şi declarase – şi ilustrase în cărţile sale – că tocmai stalinismul l-a învăţat virtutea izbăvitoare a râsului? Iată de ce următorul roman, Viaţa e în altă parte, i-a apărut in 1973 în Franţa, iar doi ani mai târziu autorul însuşi se stabilea aici, devenind în scurt timp un scriitor de faimă internaţională, tradus în toate limbile importante ale lumii.

Opere scrise în cehă: Gluma, roman; Iubiri caraghioase, nuvele; Viaţa e în altă parte, roman; Valsul de adio, roman; Cartea râsului şi a uitării, roman; Insuportabila uşurătate a fiinţei, roman; Nemurirea, roman

Opere scrise în franceză: Jacques şi stăpânul său. Omagiu lui Denis Diderot, teatru; Arta romanului, eseu; Testamente trădate, eseu; Lentoarea, roman; Identitatea, roman; Ignoranţa, roman; Cortina, eseu în şapte părţi; O întâlnire, eseu

Despre opera lui Milan Kundera: Kvetoslav Chvatik, Lumea romanescă a lui Milan Kundera; Éva Le Grand, Kundera sau memoria dorinţei; Jocelyn Maixent, Secolul XVIII al lui Milan Kundera; Maria Nemcova Banerjee, Paradoxuri terminale; François Ricard, Ultima după-amiază a lui Agnes, eseu despre opera lui Milan Kundera; Guy Scarpetta, Vârsta de aur a romanului; Guy Scarpetta, Variaţiuni asupra erotismului

Universitar și eseist, George Banu a practicat „critica de proximitate”, situându-se consecvent „aproape de scenă” și „aproape de artiști”. El a publicat un număr important de volume consacrate unor mari regizori moderni ca Peter Brook, Tadeusz Kantor, Antoine Vitez, Krzysztof Warlikowski și de dialoguri cu figuri de referință ale scenei contemporane precum Patrice Chéreau, Luc Bondy, Thomas Ostermeier – texte traduse în numeroase limbi. La festivalurile de la Avignon și Sibiu, a animat ani de-a rândul dezbaterile cu artiști invitați ca Robert Wilson, Krystian Lupa, Peter Stein, Pippo Delbono, Andrei Șerban. El reunește aici portrete și mărturii intime ale acestor creatori pe care i-a însoțit în timp. Povestirile lui Horatio – o panoramă personală a protagoniștilor care au marcat teatrul european. Autor, de asemenea, al unor eseuri reputate apărute la editurile Nemira și Polirom: Spatele omului, Livada de vișini, teatrul nostru, Japonia, imperiul teatrului, Parisul personal, Scena lumii. Membru de onoare al Academiei Române, laureat al Marelui Premiu al Academiei Franceze (2014). A primit premiul pentru „opera omnia”  al revistei Observator cultural, premiul de excelență UNITER și premiul fundației Anonimul. Doctor honoris causa al mai multor universități europene. Colaborator al festivalurilor de la Avignon, Sibiu, București, Craiova. Asigură lunar rubrica „Scena lumii” în Dilema veche.

Scriitoarea japoneză Yōko OGAWA s-a născut pe 30 martie 1962 în Okayama. A absolvit cursurile de literatură anglo-americană și de scriere creativă ale Universității Waseda și în prezent trăiește în Ashiya, Hyōgo. A publicat peste 20 de opere de ficțiune și nonficțiune. Debutează în 1988 cu Agehachō ga kowareru toki (Fluturele strivit), pentru care primește Premiul Kaien. Nuvela Ninshin karendā (Calendarul sarcinii, 1990) este recompensată cu Premiul Akutagawa. În 1996 publică romanele Hotel Iris (Hoteru Airisu; Humanitas Fiction, 2014), una dintre cele mai traduse cărți ale sale, versiunea engleză fiind nominalizată în 2010 pe lista scurtă la Man Asian Literary Prize, și Suspine tandre (Yasashi uttae; Humanitas Fiction, 2018). Romanul Profesorul și menajera (Hakase no aishita sūshiki, 2003; Humanitas Fiction, 2015), vândut în Japonia în peste două milioane de exemplare, este distins, în 2004, cu Premiul Yomiuri și cu Premiul Librarilor Japonezi. Tot în 2004, Yōko Ogawa primește Premiul Izumi Kyōka pentru Burafuman no maisō (Înmormântarea brahmanului), iar în 2006, Premiul Tanizaki pentru romanul Marșul lui Mīna (Mīna no kōshin). În 2009 publică romanul Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica (Neko o daite, zō to oyogu; Humanitas Fiction, 2020), aflat pe lista scurtă a Premiului Librarilor Japonezi, în 2012, Kotori (Păsări mici), iar în 2015, Kohaku no matataki (Instantanee de chihlimbar). În 2005, Diane Bertrand ecranizează Kusuriyubi no hyōhon (Inelarul), sub titlul L’Annulaire, cu Olga Kurylenko în rolul principal, iar romanul Profesorul și menajera este ecranizat în 2006 de Takashi Koizumi. Cărțile lui Yōko Ogawa sunt traduse în aproape 30 de limbi.

Fotografia autoarei © Shinchosha Publishig Co, Ltd

ARTHUR SCHOPENHAUER s-a născut la Danzig pe 22 februarie 1788. Datorită averii moştenite de la tatăl său, a putut duce multă vreme o viaţă lipsită de griji, dedicându-se filozofiei. După studii de medicină şi ştiinţe ale naturii la Göttingen, întrerupte curând, îşi obţine în 1813 titlul de doctor în filozofie la Jena, cu lucrarea Despre împătrita rădăcină a principiului raţiunii suficiente. La sfatul îndrumătorului său de doctorat, filozoful sceptic Gottlob Ernst Schulze, îi citeşte pe Platon şi Kant. În 1811 audiază cursurile lui Fichte la Berlin, fiind mai degrabă dezamăgit. Prin mama sa, Johanna Schopenhauer, scriitoare cunoscută în epocă, tânărul Arthur reuşeşte să-l cunoască personal pe Goethe, care îi va fi o vreme partener de discuţii pe teme de teorie a culorilor. În urma discuţiilor şi a corespondenţei purtate cu Goethe, publică în 1816 scrierea Despre văz şi culori. La începutul anului 1819 apare Lumea ca voinţă şi reprezentare, o carte care cuprinde „o metodă de filozofare experimentată aici pentru prima dată şi care se diferenţiază complet de toate cele folosite până acum". Temperamentul tumultuos al autorului cărţii răzbate şi din lunga corespondenţă cu editorul Brockhaus, ce rămâne un document literar al epocii. Imediat după publicarea cărţii, Schopenhauer pleacă într-o călătorie în Italia, pentru ca, în 1820, să se înscrie ca docent privat la Universitatea din Berlin, profesând doar puţină vreme (dar rămânând înscris formal până în 1831). Concurenţa făţişă pe care încearcă să i-o facă lui Hegel în faţa studenţilor, programându-şi cursul în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră cu acesta, se termină cu o înfrângere: doar un număr de 9 studenţi, în total, sunt interesaţi de prelegerile sale. Hegel va muri de holeră în 1831, iar Schopenhauer părăseşte la rându-i Berlinul de frica bolii, mutându-se la Frankfurt. În 1839, scrierea sa Despre libertatea voinţei este premiată de Academia Norvegiană şi va apărea în 1841 împreună cu o altă scriere, căreia premiul îi fusese însă refuzat, intitulată Despre fundamentul moralei. În 1843 publică, tot la Brockhaus, a doua ediţie din Lumea ca voinţă şi reprezentare, însoţită de adăugiri substanţiale sub forma unui al doilea volum. De-a lungul întregii vieţi, Schopenhauer a ţinut în preajma sa şi un pudel, pe care la fiecare zece ani, când animalul îmbătrânea şi murea, îl înlocuia cu un altul asemănător, ce primea acelaşi nume, Atman (în sanscrită: „suflu vital"), fiind convins că cel în viaţă este o reîntrupare a celorlalţi, că este „ascunsul sâmbure al câinelui", cu o vorbă din Faust-ul lui Goethe. În 1851 apare Parerga şi Paralipomena, împreună cu Aforismele asupra înţelepciunii în viaţă. Acestea îi aduc celebritatea, publicul acordând acum atenţie, retrospectiv, şi cărţii sale de tinereţe. E, totodată, momentul în care Schopenhauer, care se considera întemeietorul unei noi religii, al unei soteriologii de sursă brahmanică şi deci opusă celei iudeo-creştine, se vede înconjurat şi de discipoli. Pe aceştia îi numeşte, fără vreo reţinere, „apostolii" şi „evangheliştii" săi. A fost pe deplin convins de valoarea sistemului său, spunând că „va veni timpul în care cel ce nu va şti ce anume am spus eu cu privire la un anume lucru va fi considerat pur şi simplu un ignorant". Era convins de asemenea că, în viitor, va deveni obiectul unui adevărat cult. Moare de pneumonie la 21 septembrie 1860, la Frankfurt pe Main.

Georges Bernanos (1888-1948), considerat „un monstru sacru al literaturii franceze”, a debutat ca ziarist. A participat ca voluntar la Primul Război Mondial. Primul său roman, Sub soarele lui Satan, 1926, (Tracus Arte, 2018, Polirom, 2019) constituie un succes de public și de critică. Urmează L’Imposture (1927) și La Joie (1929). În perioada în care locuiește cu familia în Insulele Baleare scrie romanele:  O crimă, 1935, (Humanitas, 2004), Jurnalul unui preot de țară, 1936, (Allfa, 1999), carte care obține Marele Premiu al Academiei Franceze, O nouă poveste cu Mouchette (1937).  În iulie 1936, atrocitățile Războiului civil din Spania îi curmă avântul romanesc. Atunci scrie Les grands Cimetières sous la lune (Marile cimitire de sub razele lunii), un pamflet foarte controversat în epocă. Se întoarce în Franța în 1937, iar în iulie 1938, indignat de neputința Europei în fața invaziei naziste, se mută în Brazilia. Înainte de a se întoarce în Franța în 1945, la chemarea Generalului De Gaulle („locul vostru este printre noi”), scrie La France contre les robots (Franța împotriva roboților). 75 de ani mai târziu, în aprilie 2020, regizorul elvețian Jean-Marie Straub îi aduce un omagiu lui Jean-Luc Godard, la aniversarea vârstei de 90 de ani, prin realizarea unui scurtmetraj inspirat din celebrul eseu, care se bucură de un real succes.

Născută în 1937, în Algeria, Hélène Cixous și-a început cariera în anii ’60 și a cunoscut toate turbulențele politice și literare ale acelei perioade. Prietenă cu Jacques Lacan, Michel Foucault și Jacques Derrida între alții, Cixous a fost și este o scriitoare prolifică și o intelectuală angajată. În 1968 fondează revista Poétique împreună cu Tzvetan Todorov. Creează, cu Michel Foucault și Gilles Deleuze, universitatea experimentală din Vincennes (Paris-VIII), unde vor activa diverse grupuri revoluționare, între care „Mouvement de libération des femmes” (celebrul MLF). În 1974 creează primul masterat, apoi doctorat, de studii feminine din Europa. În 1975 își începe colaborarea cu Editions des femmes, condusă de nu mai puțin celebra Antoinette Fouque.

JIM BAGGOTT (n. 1957) a studiat chimia la Manchester, iar în 1978 și-a obținut la Universitatea Oxford titlul de doctor în chimie fizică. Activitatea sa de cercetător s-a împletit cu cea de autor al unor cărți cu subiecte la granița dintre știință, filozofie și istoria științei, între care The Quantum Story, Farewell to Reality, The First War of Physics, The Meaning of Quantum Theory, Origins: The Scientific Story of Creation (tradusă în română la Editura Humanitas sub titlul Origini: Povestea științifică a creației), Higgs: The Invention and Discovery of the God Particle (tradusă în română la Editura Humanitas sub titlul Higgs: Inventarea și descoperirea „particulei lui Dumnezeu“). Publică în mod regulat în revistele New Scientist și Nature.

DAN ALEXE (n. 1961) este scriitor, cineast, jurnalist și traducător. A realizat filme documentare în Cecenia, Afganistan, Pakistan, Kosovo şi Asia Centrală. În România, a făcut parte ‒ împreună cu Dan Petrescu, Luca Pițu, Alexandru Călinescu, Sorin Antohi, Liviu Antonesei ‒ din așa-numitul „grup de la Iași“, care în anii ’80 a căutat să facă o opoziţie culturală structurată regimului comunist. A părăsit România în 1988, în momentul publicării în revista Agora de la Washington a piesei sale de teatru Rămăieni, despre ravagiile protocronismului, în care anticipa curentul „dacopat“. A participat la filmul documentar Dezastrul roșu (Belgia, 1988), care denunța regimul lui Ceaușescu. Stabilit în Belgia, a colaborat, ca ziarist freelance, cu BBC și Europa Liberă, iar ulterior cu publicațiile grupului german WAZ. A trăit lungi perioade în Caucaz, Balcani sau Afganistan, unde a predat jurnalismul; a cunoscut războaiele din Cecenia și Bosnia și a făcut un film despre cântărețul mistic pakistanez Nusrat Fateh Ali Khan. Specializat in islamul mistic contemporan, a participat la volumul colectiv Géopolitique du Caucase (Ed. La Découverte, Paris, 1996) cu capitolul despre islamul cecen și cel nord-caucazian. Anterior, activitatea lui publicistică inclusese traduceri din latina renascentistă (în volumul colectiv Poetica Renașterii, București, 1986) sau studii despre țigani și Joyce („Les Tsiganes et le jazz dans le Finnegans Wake“, în Etudes Tsiganes, Paris, 1989). Filmul său Howling for God / Iubiții Domnului, despre dervișii urlători din Balcani care practică un foarte violent ritual de yoga islamică, a obţinut Premiul Criticii Internaționale la Festivalul din Amsterdam (1998) și Premiul Ministerului Francez al Culturii la Festivalul Musée de l’Homme (Paris, 1998). Cu același film a participat la festivalurile de la Cannes şi Hollywood (1999). I s-a decernat Marele Premiu al Musée de l’Homme pentru Cabal in Kabul (2007), film despre ultimii evrei din Afganistan, urmat în același an de cele mai mari distincții la festivalurile Flahertiana din Rusia (Moscova și Perm, 2007), Astra (Sibiu, 2007) și de Premiul Publicului la Nyon (Elveția, 2008). A publicat teatru în volumul îngrijit de Luca Pițu, Lumea ca spoială și împovărare (Editura Opera Magna, Iași, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară și alte povestiri scandaloase, Humanitas, 2014; În punctul lui rebbe G., Polirom, 2016), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015) și un roman (Pantere parfumate, Polirom, 2017). Blogul său, Dan Alexe’s Flea Market (https://cabalinkabul.com), este foarte urmărit în mediile culturale din România.

GEORGE STEINER (n. 23 aprilie 1929, Paris – m. 3 februarie 2020, Cambridge), scriitor şi lingvist franco-anglo-american, cunoscut marelui public în special ca eseist, critic literar şi filozof. După o bursă Rhodes la colegiul Balliol, s-a alăturat, în 1952, echipei editoriale de la publicaţia The Economist. În 1956 a fost ales membru al Institutului de Studii Avansate Princeton. După ce a predat la catedrele universităţilor din Innsbruck, Cambridge şi Princeton, a ajuns, în 1974, profesor de engleză şi literatură comparată la Universitatea din Geneva, unde a rămas până în 1994, când s-a pensionat. De atunci, a susţinut numeroase conferinţe în toată lumea şi a predat la Oxford şi la Harvard. Universalismul său cultural i-a determinat pe unii să-l compare cu Stefan Zweig, Michel de Montaigne şi Erasmus din Rotterdam. A primit numeroase premii, printre care Guggenheim Fellowship şi Chevalier de la Légion d’Honneur. A fost distins, de asemenea, cu ordinul Commandeur dans l’ordre des Arts et des Lettres. A fost membru al Academiei Britanice, iar în 1999 a obţinut Premiul Truman Capote pentru întreaga activitate. În eseuri, a abordat subiecte din domeniile teoriei lingvistice, teoriei traducerii, filozofiei pedagogice, filozofiei politice etc. Selecţie de lucrări: Tolstoy or Dostoevsky: An Essay in Contrast (1960), The Death of Tragedy (1961; trad. rom. Moartea tragediei, Humanitas, 2008), Anno Domini: Three Stories (1964), Language and Silence: Essays 1958–1966 (1967), In Bluebeard’s Castle: Some Notes Towards the Redefinition of Culture (1971; trad. rom. În castelul lui Barbă-Albastră: Câteva însemnări pentru redefinirea culturii, Humanitas, 2013), Extraterritorial: Papers on Literature and the Language Revolution (1972), After Babel (1975; trad. rom. După Babel, 1983), Heidegger (1978), The Portage to San Cristóbal of A.H. (1981; trad. rom. Procesul de la San Cristóbal, Humanitas, 2009), Real Presences: Is There Anything in What We Say? (1989), Errata: An Examined Life (1997; trad. rom. Errata: O autobiografie, Humanitas, 2008), Grammars of Creation (2001; trad. rom. Gramaticile creației, Humanitas, 2015), Lessons of the Masters: The Charles Eliot Norton Lectures 2001–2002 (2003; trad. rom. Maeștri și discipoli: Prelegerile „Charles Eliot Norton“ 2001–2002, Humanitas, 2011), Nostalgia for the Absolute (2004; trad. rom. Nostalgia după absolut, Humanitas, 2021), The Idea of Europe (2005), My Unwritten Books (2008).

 

Fotografia autorului © W.M. Logan

N. Steinhardt se naște la București pe 29 iulie 1912. Își face debutul publicistic foarte de timpuriu în revista Liceului „Spiru Haret”. Își ia bacalaureatul în 1929 și frecventează cenaclul „Sburătorul”, iar în 1932 își ia licența în Drept. În 1934 începe să colaboreze la Revista burgheză și publică sub pseudonimul Antisthius volumul parodic În genul… tinerilor. Își ia doctoratul în Drept în 1936. În 1935 și 1937 publică împreună cu Emanuel Neuman studiile Essai sur une conception catholique du Judaïsme și Illusions et réalités juives. Colaborează la Libertatea și la Revista Fundațiilor Regale. După război, publică pentru scurtă vreme în Universul literar, Victoria, Tribuna poporului și, din nou, Revista Fundațiilor Regale. Refuză să colaboreze cu noul regim. În 1960 este anchetat, apoi condamnat în „lotul Noica-Pillat” la 12 ani de muncă silnică. Trece prin închisorile Jilava (unde este botezat de părintele Mina Dobzeu), Gherla și Aiud. Eliberat în august 1964, va reveni după cîțiva ani în lumea literară prin traduceri, medalioane, cronici etc. În 1972 termină prima versiune a capodoperei sale, Jurnalul fericirii. Publică volume de eseuri și de critică foarte bine primite, deși unele sînt puternic cenzurate. Monah din 1980, rămîne activ pe terenul eseisticii și al criticii. Se stinge la 30 martie 1989.

CĂTĂLIN GHIȚĂ (n. 18.10.1976) este, din 2015, prof. univ. dr. hab. la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova și membru al Școlii Doctorale „Al. Piru“, unde conduce doctorate în literatură comparată. Principalele sale direcții de cercetare sunt: poezia vizionară europeană, romantismul din perspectivă comparatistă, frica și anxietatea în istoria mentalităților, teorii ale receptării literaturii, relațiile intelectuale dintre Orient și Occident și istoria culturală a secolului al XX-lea. A publicat peste 20 de volume, apărute în țară și în străinătate, pentru care a primit numeroase distincții literare. Între altele, este membru al PEN România și al Uniunii Scriitorilor din România.

Matt Haig este autorul mai multor volume de succes, precum Umanii (Nemira, 2016), Cum să oprești timpul (Nemira, 2018), Câteva motive să iubești viața (Nemira, 2018), Gânduri de pe o planetă nervoasă (Nemira, 2019) și Biblioteca de la Miezul Nopții (Nemira, 2020).

Ca autor de cărți pentru copii și adolescenți, a câștigat Blue Peter Book Award, Smarties Book Prize și a fost de trei ori pe lista scurtă pentru Medalia Carnegie.

În România au mai apărut, la Editura Nemi, volumele pentru copii Un băiat numit Crăciun (2016), Fetița care a salvat Crăciunul (2017), Eu și Moș Crăciun (2018) și Evie și animalele (2021).

Cărțile lui au fost traduse în peste 40 de limbi.

Jean d’Ormesson (1925-2017), descendent al unei familii aristocrate franceze, este scriitor, jurnalist, filosof. Fost director general al cotidianului Le Figaro, membru al Academiei Franceze, al cărei ambasador mediatic a fost vreme de peste patruzeci de ani, Jean d’Ormesson este o figură de prim-plan a spațiului intelectual hexagonal, fiecare apariție a sa fiind deosebit de apreciate pentru erudiția dezinvoltă, arta conversației și umorul fin. Jean d’Ormesson a scris numeroase romane – amintim doar câteva: La Gloire de l’Empire (1971), Dieu, sa vie, son oeuvre (1981), Histoire du Juif errant (1991), La Douane de mer (1994), Presque rien sur presque tout (1996) – care scapă canoanelor clasice, împletind autobiografia și ficțiunea, agrementând narațiunea cu digresiuni și anecdote personale, dar și cu meditații pătrunzătoare asupra trecerii timpului, adesea susținute de o reală informație științifică, totul într-o limbă franceză elegantă și rafinată. Trilogia Speranța în moștenire cuprinde ultimele texte scrise de Jean d’Ormesson.

Lee Child este unul dintre cei mai apreciați autori contemporani de thrillere. Cărțile sale se află constant pe listele de bestselleruri din întreaga lume, fiind publicate în peste o sută de țări și recompensate cu premii, precum: Anthony Award și Barry Award pentru romanul său de debut, Capcana Margrave, Specsavers National Book Award pentru Urmărit și RBA Prize for Crime Writing pentru Personal.
După două dintre cărțile sale au fost realizate filme de excepție: Jack Reacher, bazat pe romanul Un glonț la țintă, și Jack Reacher: Să nu te întorci niciodată, ambele avându-l pe Tom Cruise în rolul principal.
La Editura Trei, au apărut romanele: Merită să mori, Școala de noapte, 61 de ore, Convinge-mă!, Ghinioane și încurcături, Personal, Urmărit, Să nu te întorci niciodată!, Filiera de la miezul nopții, Capcana Margrave, Timpul trecut, Să nu greșești, Un glonț la țintă, precum și volumul de povestiri Fără al doilea nume.

Născut la București în 1934. Studii de filologie clasică, neterminate. Doctor în medicină al Universității de Medicină  și Farmacie „Carol Davila” din București (1960). Psihiatru, cadru universitar al Clinicii de Psihiatrie, București. Voiaje de studii în Germania Democrată, Franța. 1964-1977: Colaborează la Contemporanul, Viața Românească, Luceafărul etc. 1975: Publică un volum de eseuri, Stil și persoană, premiat de Uniunea Scriitorilor, și o Introducere în psihoterapie. 1977: Emigrează, după ce a aderat la Apelul lui Paul Goma. Se stabilește în Elveția, practicînd psihiatria. Este prezent în mișcarea pentru apărarea drepturilor omului în România. Începe o activitate de publicist pe subiecte politice care va continua pînă în ultimii ani, în țară. 1990: Revine din ce în ce mai des în România, unde se reinstalează. Publică, în genuri diverse: memorialistică (Amintiri în dialog – cu M. Călinescu –, Exercițiu de sinceritate, Între violență și compasiune. Amintirile unui psihiatru); romane: Caietele lui Ozias, Vasiliu, foi volante, Paramnezii, Necredinciosul, Amor intellectualis („roman autobiografic”), distins cu mai multe premii, printre care și „Cartea Anului” (2010), și Arhiva trădării și a mîniei. În domeniul eseisticii, publică: Blestem și Binecuvîntare, Investigații mateine, Apropieri, Elegie pentru Mihai, Frumusețea va mîntui lumea și alte eseuri.

CARLO M. CIPOLLA (1922–2000), reoutat istoric italian, pasionat de economie, a studiat la Sorbona şi la London School of Economics. Pe parcursul îndelungatei sale cariere academice, a predat istoria economiei la University of California, Berkeley, la Institutul European din Florenţa şi la Scuola Normale din Pisa. A mai publicat, printre altele: Storia dell'economia italiana (1959), Economic History of World Population (1962), The Economic Decline of Empires (1970), The Technology of Man: A Visual History (1980), Allegro ma non troppo (1988), Between Two Cultures: An Introduction to Economic History (1992).

MIRCEA ELIADE (Bucureşti, 28 februarie 1907 – Chicago, 22 aprilie 1986) a făcut studii de filozofie la Bucureşti, încheiate cu o teză despre filozofia Renaşterii (1928), şi la Calcutta, India (decembrie 1928–decembrie 1931). Îşi susţine doctoratul în filozofie, la Bucureşti, cu o lucrare asupra gândirii şi practicilor yoga (1933). Între anii 1933 şi 1940, simultan cu o intensă activitate teoretică, beletristică şi publicistică, ţine cursuri de filozofie şi de istoria religiilor la Universitatea din Bucureşti. În timpul războiului, este ataşat cultural al Ambasadei României la Londra (1940–1941) şi al legaţiei române de la Lisabona (1941–1945). Din 1945 se stabileşte la Paris, unde predă istoria religiilor, întâi la École Pratique des Hautes Études (până în 1948), apoi la Sorbona. Invitat în SUA, după un an de cursuri ţinute ca Visiting Professor pentru „Haskell Lectures" (1956–1957), acceptă postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985 Catedra „Mircea Eliade") a Universităţii din Chicago.

Cronologia operei ştiinţifice şi filozofice (prima ediţie a volumelor): Solilocvii (1932); Oceanografie (1934); Alchimia asiatică (1935); Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne (1936); Cosmologie şi alchimie babiloniană (1937); Fragmentarium (1939); Mitul reintegrării (1942); Salazar şi revoluţia în Portugalia (1942); Insula lui Euthanasius(1943); Comentarii la legenda Meşterului Manole (1943); Os Romenos, Latinos do Oriente(1943); Techniques du Yoga (1948); Traité d'histoire des religions (1949); Le Mythe de l'Éternel Retour (1949); Le Chamanisme et les techniques archaïques de l'extase (1951); Images et symboles (1952); Le Yoga. Immortalité et liberté (1954); Forgerons et alchimistes(1956); Das Heilige und das Profane, 1957 (Le Sacré et le profane, 1965); Mythes, rêves et mystères (1957); Birth and Rebirth, 1958 (Naissances mystiques, 1959); Méphistophélès et l'Androgyne (1962); Patañjali et le Yoga (1962); Aspects du mythe (1963); From Primitives to Zen (1967); The Quest, 1969 (La Nostalgie des origines, 1970); De Zalmoxis à Gengis-Khan(1970); Religions australiennes (1972); Occultism, Witchcraft and Cultural Fashions (1976); Histoire des croyances et des idées religieuses I-III (1976-1983); Briser le toit de la maison(1986).

„Walden“ este relatarea a doi ani si doua luni pe care H. D. Thoreau i-a petrecut singur în padure. Dar acest text nu se limitează la simpla prezentare a unei arte de a trai autonom și minimalist, ci se constituie si intr-un excurs filosofic despre munca, petrecerea timpului, incredere si individualism. Rescris de opt ori între 1847 si 1854, „Walden“ este capodopera literara a lui Thoreau, una dintre cartile de referinta ale literaturii americane, dar si sursa reflectiei ecologice privind utilizarea resurselor si conservarea spatiilor salbatice. „Zilele mele nu erau zile ale saptamanii, purtand stampila vreunei zeitati pagane, si nici nu erau tocate in ore sau in zbuciumul ticaitului de ceas; caci eu traiam ca indienii din Puri, despre care se spune ca au un singur cuvant pentru ieri, astazi si maine si exprima varietatea de sensuri prin a arata inapoi pentru ieri, inainte pentru maine si deasupra capului pentru astazi.“ (Henry David Thoreau)

„Arta razboiului“ a lui Sun Bin este un text esential al filosofiei militare chineze si al strategiei in general. Aceasta carte, pierduta vreme de doua milenii si redescoperita abia in 1972, nu a ajuns inca sa fie la fel de influenta precum volumul lui Sun Tzu, care este, fara indoiala, cel mai cunoscut tratat militar din lume. „Arta razboiului“ a lui Sun Bin este un insotitor indispensabil al operei lui Sun Tzu (despre care se crede ca a fost stramosul sau), dar merita sa fie citita per se, oferind o viziune autonoma filosofic si istoric. O carte importanta atat pentru reflectia asupra vremurilor stravechi, cat si pentru intelegerea puterii, a conflictului si a conducerii din toate timpurile. Sun Bin, sfetnic al Regelui Wei din statul Qi, a scris la mijlocul secolului al IV-lea i.Hr., in perioada Regatelor Razboinice din China, o epoca de mari miscari militare. Noile arme au facut ca razboaiele sa aiba si mai multi morti, astfel incat, intre mijlocul secolului al IV-lea si mijlocul secolului al III-lea i.Hr., numarul victimelor pe campul de lupta a crescut de sute de ori. „Arta razboiului“ a lui Sun Bin este cheia intelegerii revolutiei tehnice si intelectuale care a facilitat o astfel de evolutie in eficienta razboiului. „Arta razboiului“ il arata pe Sun Bin ca filosof al conflictului, dar el discuta razboiul si conducerea nu numai teoretic, ci si ca probleme practice, ca tehnici de aplicat in lupta.

Hans Urs von Balthasar (1905-1988), preot elvețian, numit cardinal de Papa Ioan Paul al II-lea, este unul dintre cei mai importanți teologi catolici ai secolului XX. Opera sa cuprinde zeci de cărți publicate, incluzând marea sa Trilogie: Slava-Teodramatica-Teologica.

René Guénon s-a nascut la 15 noiembrie 1886, in Blois. In 1904 a venit la Paris, inscriindu-se la Colegiul Rollin, ca student la matematica. In 1908, Guenon frecventa deja „scolile" ocultiste ale epocii. Initiat in Francmasonerie, in Ordinul Martinist, student al Scolii Hermetice a lui Papus, el a devenit o figura cunoscuta in miscarea ezoterica de atunci; in 1909 ajunge membru al Bisericii Gnostice, cu numele Palingenius.

Perioada 1908-1912 este foarte enigmatica. Superiores Incogniti il investesc pe René Guénon cu functia de restaurator al Traditiei primordiale in Occident, mai precis cu rolul de transmitator si talmacitor al adevarurilor absolute, in vederea modificarii mentalitatii occidentale. Intre 1909 si 1912, realizarea metafizica (cel putin teoretica) a lui Guénon era un fapt implinit, dovada fiind articolele scrise de el atunci, articole care prevestesc cartile de mai tarziu. Intrucat initierea sa era una „universala", Guénon a „particularizat-o", ajungand initiat in hinduism, daoism si masonerie; iar in 1911-1912 s-a atasat de traditia islamica, luand numele „slujitorul Unicului", Abdel Wahed Yahia. 

 Desi opera sa ca sambure spiritual, dar si ca expunere discursiva era deja constituita, abia dupa zece ani Guénon a inceput sa-si publice cartile. Primul Razboi Mondial l-a impiedicat sa se manifeste mai repede, si doar in 1921 ii apare prima carte, despre traditia hindusa. In deceniul urmator, el si-a publicat toate scrierile fundamentale, si tot acum devine „inima" si „intelectul" revistei Études Traditionnelles.

 In 1930 paraseste definitiv Franta, stabilindu-se pentru tot restul vietii la Cairo. Desi „sihastrit" in Egipt, Guénon a continuat sa exercite o influenta peremptorie asupra Occidentului. Articolele lunare ce apareau in Études Traditionnelles, corespondenta de o vastitate uluitoare si cartile scrise in perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial au completat opera sa. 

 Desi a declarat raspicat ca nu accepta discipoli, René Guénon a influentat pe multi prin opera sa. Cel mai valoros colaborator al sau a fost Ananda Coomaraswamy; scrierile acestuia sunt, dupa ale lui Guénon , cele mai puternice si mai sincere din domeniu traditional, cele care pot fi luate ca referinta fara nicio ezitare. Dar cea mai mare speranta (din punct de vedere initiatic) Guénon si-a pus-o in Frithjof Schuon, care, convertit la islam, a instituit o „cale initiatica" pentru Europa. Acestei cai i s-au atasat romanii Mihai Valsan si Vasile Lovinescu. Printre alti „invatacei" mai cunoscuti ii vom mentiona pe Titus Burckhardt si pe Martin Lings. Mihai Valsan a devenit, dupa moartea lui Guénon, redactor-sef al revistei Études Traditionnelles si a inceput publicarea operei postume a acestuia.

 Dupa o suferinta fizica intensa, René Guénon paraseste lumea aceasta la 7 ianuarie 1951.